Mircea Eliade va aduce ceva nou in specia literara denumita nuvela fantastica.

Fantasticul eliadesc are radacini mitice, fiind

creat pe simboluri esentiale. Pentru evidentierea elementelor fantastice, Eliade considera Bucurestiul (locul natal), ca fiind
perfect, el reprezinta un”oras al melancoliilor”, o “geografie sacra”, “centrul unei mitologii inepuizabile”. In acest spatiu al
realitatii mitologizate, se desfasoara actiunea din majoritatea scrierilor fantastice ale lui Eliade.

Fantasticul este o categorie estetica care se realizeaza prin redarea, recrearea lumii dintr-o perspectiva imaginara. Intr-o
opera fantastica realul este imbinat cu o latura ireala. Straniul este construit prin intermediul unor evenimente care vor
schimba destinul personajului central. Teme fantastice des intalnite: parasirea timpului prezent, existenta unui cadru ireal in
care personajele isi implinesc destinul, motivul nunta-moarte prin care omul este supus initierii(cunoasterii). Asadar o creatie
fantastica este o creatie aflata sub semnul miraculosului, inexplicabilului, imaginarului. Personajele din nuvela fantastica
sunt persoane care au cunoscut cel putin o data in viata sentimentul de ideal neimplinit, au o viata banala, construind un
ciclu care reprezinta destinul nefavorabil al personajului.

In nuvela “La tiganci”, Eliade construieste subiectul in 8 secvente prin intermediul carora realul se imbina cu irealul.
Camuflarea sacrului in profan(hierofania), trecerea din real in ireal si incapacitatea omului de “a trai mitul”, constituie punctul
de plecare in opera lui Eliade.

Prima secventa din nuvela este dominata de planul real in care personajul principal savarseste un ritual fara insa a realiza
acest lucru. Gavrilescu merge de 3 ori pe saptamana cu tramvaiul, aceasta cifra reprezentand totalitatea ritualurilor sacre.
Banalitatea in care viata personajului se desfasoara poate fi considerata drept o consecinta a unei greseli care i-a schimbat
cursul vietii.

Elementele fantastice care apar pe parcursul secventei sunt sugestive in conturarea personajului. El merge cu tramvaiul intr-
o zi caniculara de vara, participa la o discutie despre un anumit colonel Lawrence si de asemenea se face referire cu o
oarecare retinere la locul numit “la tiganci”, unde timpul pare a fi suspendat: “Avem timp. Ca n-am ajuns inca la tiganci…”.
Pentru ceilalti pasageri din tramvai casa tigancilor este un loc rau famat, pentru Gavrilescu este un refugiu impotriva
canicului. In momentul in care el realizeaza ca si-a uitat partiturile la eleva lui, Otilia, va schimba cursul destinului sau,
intrand intr-o noua etapa existentiala.

Este “prea tarziu” sa se intoarca din drum, astfel se produce o ruptura de realitate in momentul in care patrunde in spatiul
miraculos de “la tiganci”. Inainte de a intra in sacru este “lovit” de lumina, producandu-se asadar o sciziune in existenta
personajului. Prima secventa sta sub semnul unui destin ratat, soarta nefiindu-i favorabila din pricina “firii lui de artist”.
Urmatoarele 3 secvente stau sub semnul fantasticului, personajul traind o experienta stranie, fiind prins intre realitate si
mistic. Intrand la tiganci, el cunoaste o noua dimensiune existentiala. Este intampinat de o baba care ii cere bani - ea
semnifica cerberul care ia bani celor care trec dintr-un spatiu(viata) intr-altul(moarte).

Tigancile s-au stabilit in Bucuresti de 21 de ani (adica de 3 ori cate 7), semn al perfectiunii , al creatiei perfecte. Aceste
indicii sunt ignorate de Gavrilescu care nu poate face diferenta dintre realitate si fantastic. Amestecul de real si mitic va
conduce la ambiguitate, personajul fiind derutat pe parcursul intregii nuvele.
La tiganci timpul nu are limite, asadar acest loc sacru dispune de atemporalitate “Avem timp. Nu e nici trei.”. Gavrilescu va fi
prins intr-un joc pe care nu-l cunoaste. Cele trei fete il atrag intr-o hora care in folclorul romanesc reprezinta jocul ielelor.
Deoarece este incapabil sa deosebeasca cele trei fete prin etnie, el este condamnat sa strabata un labirint, nu insa inainte
de a cunoaste experinta onirica.

El isi va reaminti tragedia vietii sale: pierderea lui Hildegard, iubirea vietii lui.Preocuparea pentru neimplinirea sufleteasca il
va impinge pe un drum greu de strabatut, devenind prizonierul unui univers labirintic. Jocul tigancilor i-a trezit sentimentul de
tradare, care a fost refulat in banalitatea cotidiana. Intrarea in labirint este asociata cu sentimentul abandonului; el este
parasit de cele trei fete, se pierde si el la randul lui printre paravane, este sufocat de caldura si se dezbraca, semn al
pierderii identitatii si individualitatii. In aceste conditii grele, personajul se simte mai batran, sleit de puteri, insetat, dar si
schimbat din punct de vedere fizic: “se privi mirat in oglinda, parca i-ar fi fost greu sa se recunoasca”. Pentru a-si potoli
setea, cere apa: “ band direct din cana, indelung, galgaind, dandu-si capul pe spate”; apa detine calitatea magica de a reda
fiintei putinta renasterii. Pentru Gavrilescu, experienta de la tiganci este un joc, de aceea nu percepe rostul identificarii celor
trei fete, sensul ratacirii prin labirint si experienta onirica care va duce la crearea unei noi identitati. Trairea sa in locul sacru
de la tiganci seamana cu o mistuire, cu moartea, insa legaturile cu realitatea nu sunt definitiv rupte: aude “voci si zgomote si
scaune trase pe parchet”. In ratacirea prin labirint primeste semnele apropierii sfarsitului: este atras de un giulgiu care ii
acopera goliciunea corpului asemenea unui mort. Asadar, experienta lui Gavrilescu echivaleaza cu initierea in moarte, caci
a iesi si a intra intr-un labirint este un ritual initiatic prin excelenta.