www.referat.

ro

‘Universitatea “Stefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Stiinte Economice si Administratie Publica

Referat la disciplina
Monedă

Politica monetară a BNR în perioada de

tranziţie
 2009

Cuprins

1. Politică monetară a BNR în România

2. Instrumentele de politică monetară utilizate de BNR
3. Perspective ale politicii monetare a BNR

Studiu de caz:
Politica monetară a BNR în perioada adoptării monedei Euro în 2014
4.Concluzii
 Politică monetară a BNR în România

Evoluţia politicii monetare în România.

Înfăptuirea politicii monetare în România, în ultimii 10 ani a fost

condiţionată de gradul de independenţă al băncii centrale pe de-o parte, şi de
transformările instituţionale şi de comportament la nivel micro- şi
macroconomic
Condiţiile specifice ale tranziţiei au impus BNR realizarea unui echilibru
între obiectivele pe termen ale politicii monetare şi restricţiile pe termen
scurt, date de evoluţia condiţiilor din economie.
Obiectivele politicii monetare şi anume: limitarea creşterii
preţurilor, eliminarea supraevaluării monedei naţionale în vederea asigurării
balanţei de plăţi, au fost compromise de fragilitatea sistemului bancar, de
rigiditatea economiei reale precum şi de constrângerile de natură socială.
Din acest motiv, s-au succedat perioade de perioade de control asupra
masei monetare şi de echilibrare a pieţei monetare şi valutare, cu cele în care
masa monetară a sporit considerabil, iar cursul de schimb a fost
supraevaluat. În anul 1991, politica monetară a avut ca obiectiv controlul
privind creşterea masei monetare printr-o serie de măsuri de limitare a
creditului neguvernamental .
Efectul generat a constat în amplificarea indisciplinei financiare şi
fenomenul de neplată a datoriilor, respective blocajul financiar. În anul 1992
politica monetară a fost ezitantă şi marcată de fluctuaţii; masa monetară a
crescut rapid, iar fenomenul inflaţionist s-a reinstalat. Astfel, pentru perioada
1991 – 1993 rezultatele politicii monetare au fost parţiale: în anul 1993,
inflaţia măsurată prin indicii preţurilor de consum a depăşit 250% (nivel
mediu anual), fenomen care a demonstrat şi apogeul dificultăţilor în
economie.
Anul 1994 a fost considerat un succes al politicii de macrostabilizare,
iar politica monetară s-a centrat pe utilizarea concomitentă, sincronizată a
două pârghii esenţiale: controlul expansiunii monetare şi creşterea ratelor de
dobândă, prin care au putut fi influenţate cantitatea de bani din economie şi
preţul acestora. Anul 1994 prezintă importanţă şi prin aceea că a marcat
redobândirea încrederii în moneda naţională. Dacă până în acel moment se
manifestau intens demonetizarea, dolarizarea şi dezintermedierea financiară,
din 1994 procesele respectiv au fost stopate. Masa monetară a crescut în
termeni reali, economiile şi creditul, de asemenea, iar viteza de circulaţie a
monedei s a stabilizat. O pondere însemnată au deţinut-o operaţiunile de
refinanţare de la BNR prin linii de credit. În ansamblu, la nivelul anului
1994, politica monetară s-a caracterizat prin coerenţă, ceea ce a condus la
reluarea procesului de economisire în monedă naţională. Anul 1995 poate fi
definit ca anul în care obiectivul explicit al politicii monetare l-a constituit
reducerea ratei inflaţiei până la 30%. În ultima parte a anului, s-a produs o
deteriorare a balanţei de plăţi şi au reapărut presiunile inflaţioniste care au
determinat BNR să înăsprească politica rezervelor minime obligatorii şi să
revină la o politică de dobânzi mai restrictivă. S-a urmărit, astfel, reducerea
deficitului extern şi reducerea lichidităţii disponibile pentru a limita procesul
de multiplicare a bazei monetare. Rezultatele politicii monetare în perioada
anilor ’94 şi ’95 au evidenţiat următoarele corelaţii:
a.creşterea mai rapidă a economiilor populaţiei decât a masei şi a
creditului neguvernamental, a reprezentat ancora de bază pentru menţinerea
încrederii în moneda
b. creşterea masei monetare în sens larg (M2) mai rapid decât a celei în
sens restrâns (M1) şi
decât al bazei monetare (M0), indică rolul important al intermedierii
financiare;
c. menţinerea ratelor dobânzii la nivele real pozitive de nivel mai ridicat
decât deprecierea monedei naţionale, au descurajat păstrarea valutei şi au
sporit încrederea în moneda naţională .
Specificul anului 1996 l-a constituit manifestarea cu acuitate a
dezechilibrelor în economia românească. Dezechilibrul structural dintre
cererea agregată, pe de o parte şi volumul şi structura ofertei interne, pe de
altă parte, s-a reflectat în creşterea inflaţiei şi a deficitului extern. Asupra
BNR s-au efectuat presiuni pentru finanţarea deficitelor pe calea creditelor
direcţionate, a dobânzilor subvenţionate şi a aprecierii cursului de schimb.
Politica monetară s-a deteriorat vizibil în anul 1996 şi s-a concretizat în
pierderea încrederii în moneda naţională, atestată de următoarele evoluţii:
1. economiile populaţiei nu au mai crescut în termeni reali;
2. viteza de circulaţie a banilor a crescut indicând preferinţa publicului
pentru ale activităţi;
3. dolarizarea economiei a tins să crească;
4. remonetizarea a încetat (creşterea masei monetare a fost însoţită de
creşterea inflaţiei).
Anul 1997 a marcat o serie de modificări importante în cadrul
politicii monetare:
a. s-a renunţat la refinanţarea prin credite structurale şi s-a trecut la
refinanţarea prin mecanisme şi instrumente specifice de piaţă monetară;
b. s-au introdus instrumente prin care să se realizeze “sterilizarea”
excesului de lichiditate, respectiv vânzarea titlurilor de stat din portofoliu şi
atragerea de depozite la banca centrală;
c. liberalizarea pieţei valutare, prin acordarea licenţei de dealer tuturor
băncilor comerciale
şi asigurarea unui nivel de echilibru al cursului de schimb;
d. influenţarea cursului de schimb prin utilizarea instrumentelor indirecte.
Politica monetară, susţinută în mare parte de politica fiscală, a reuşit o
performanţă pozitivă, în sensul că inflaţia a fost redusă la 40,6% faţă de
151,4% din anul precedent. Costurile antrenate de reducerea dobânzilor şi
canalizarea resurselor către sfera bugetară (fenomen cunoscut sub denumirea
de evicţiune). În anul 1998, politica monetară restrictivă a condus la
temperarea semnificativă a inflaţiei.
Politica băncii centrale bazată pe ancora monetară a atenuat
considerabil anticipaţiile inflaţioniste precum şi impactul asupra preţurilor,
generat de ajustările fiscale. În acelaşi an politica monetară a temperat
tendinţa de depreciere mai accelerată a cursului de schimb şi efectul acesteia
asupra inflaţiei. Pentru anul 1999, obiectivul de atenuare a creşterii preţurilor
a fost atins, inflaţia înregistrând nivelul de 54,9%. Restrictivitatea politicii
monetare a dus la creşterea M2 cu 44,9% în special pe seama activelor
externe nete, în timp ce creditul intern a sporit doar cu 25,8%, exclusiv pe
seama creditului guvernamental.
Acesta a înregistrat o creştere cu 105,3% şi s-a datorat, în totalitate,
titlurilor de stat emise pentru restructurarea bancară şi prin care s-a preluat,
la datoria publică, un volum însemnat de active neperformante bilanţiere şi
extrabilanţiere.
 Instrumentele de politică monetară utilizate de BNR

Instrumentele folosite de autoritatea monetară şi au sporit, treptat,

gradul de
complexitate, urmărindu-se alinierea la standardele şi practicile din ţările
Uniunii Europene şi cele internaţionale:
_ în primul stadiu al reformei au fost utilizate plafoanele de credit, după
care, începând cu
anul 1992 au fost înlocuite cu mecanismul refinanţării băncilor comerciale;
_ mecanismul refinanţării a fost îmbunătăţit trecându-se la garantarea
creditelor acordate cu
titluri de stat;
_ facilităţile de creditare (creditul structural, creditul de licitaţie, lombard şi
creditul special)
au devenit practici cuvenite în activitatea de refinanţare;
_ mecanismul rezervelor obligatorii a fost introdus, în anul 1992, şi a fost
adaptat în permanenţă, în funcţie de structura pasivelor băncilor comerciale;
_ anul 1997 a marcat debutul operaţiunilor pe piaţa monetară (operaţiuni de
open-market).
Prin dezvoltarea instrumentelor de plasament financiar şi după adoptarea
noii legislaţii bancare, BNR a pregătit trecerea la utilizarea operaţiunilor de
“open-market” ca principal instrument de politică monetară.
Potrivit ultimelor reglementări1 operaţiunile BNR pe piaţa monetară
constau în următoarele:
1. tranzacţii repo şi reverse repo (pensiuni) cu titluri de stat. Acestea sunt
tranzacţii reversibile care se referă la cesiuni de creanţe pe o bază
contractuală, prin care instituţia cedentă se angajează să reprimească, iar
instituţia cesionară să retrocedeze aceleaşi titluri de stat, sau titluri de stat
din aceeaşi serie la un preţ şi la o dată stabilite prin contract.
Preţul la care se răscumpără titlurile de stat se compune din preţul de
vânzare şi dobânda datorată la scadenţă, aferentă sumei luate cu împrumut.
Valoarea de piaţă a titlurilor de stat care fac obiectul tranzacţiilor repo şi
reverse repo trebuie să acopere în permanenţă valoare de răscumpărare a
acestora.
1
Regulament privind operaţiunile pe piaţa monetară efectuate de BNR şi facilităţile
de refinanţare şi de deposit acordate de acestea băncilor.
 2. credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare. Acestea sunt
tranzacţii reversibile în cadrul cărora debitorul păstrează proprietatea asupra
activelor eligibile
respective aduse în garanţie. Valoarea activelor eligibile aduse în garanţie
trebuie să acopere 100% din creditul acordat şi dobânda aferentă.
3. vânzări şi cumpărări definitive de titluri de stat (outrighit
transactions), reprezintă tranzacţii care implică transferul definitiv al
proprietăţii asupra acestora de la vânzător la cumpărător şi se realizează prin
mecanismul “livrare contra plată”;
4. emiterea de certificate de depozit de către BNR se poate face în
formă materializată sau dematerializată. Certificatele de depozit sunt emise
cu discount şi răscumpărate la scadenţă la valoarea nominală. Diferenţa
dintre valoarea mai mică la care sunt emise şi valoarea nominală reprezintă
dobânda aferentă sumei plătite de deţinător, la o rată a dobânzii convenită
între părţi la scadenţa tranzacţiei.
5. swap-ul valutar constă în două tranzacţii simultane prin care BNR:
a. cumpără la vedere lei contra valută convertibilă şi vinde la termen
(forward) aceeaşi sumă în valuta convertibilă contra lei;
b. vinde la vedere lei contra valută convertibilă şi cumpără la termen
(forward) aceeaşi sumă în valută convertibilă în lei.
6. atragerea de depozite de la bănci reprezintă o tranzacţie cu scadenţa
prestabilită; rata dobânzii aplicate asupra depozitului este rata dobânzii
simple, iar dobânda se plăteşte la scadenţa depozitului.
Dintre măsurile adoptate de banca centrală privind perfecţionarea
instrumentelor de politică monetară se enumeră şi:
_ facilităţile de refinanţare şi de depozit acordate băncilor de către BNR;
_ facilităţile de refinanţare, sunt puse la dispoziţia băncilor prin intermediul
creditului de lombard (acordat pentru o zi – overight). Băncile pot avea
acces în orice moment al zilei bancare până la ora 1400, la facilitatea de
refinanţare oferită de BNR. Nivelul ratei dobânzii pentru creditul de lombard
este stabilit de către Consiliul de administraţie al BNR, în conformitate cu
obiectivele de politică monetară;
_ facilităţile de depozit sunt puse la dispoziţia băncilor de către BNR, în
scopul absorbţiei de lichiditate. Perioada de atragere a depozitelor de către
BNR în cadrul acestei facilităţi este de o zi, iar remunerarea depozitelor se
face la o rată fixă a dobânzii.
În strategia politicii monetare a BNR, regimul cursului de schimb prezintă
o mare importanţă, iar rolul acestuia a oscilat de la o etapă la alta, în
conformitate cu evoluţia reformei.
 Perspective ale politicii monetare a BNR
Abordarea perspectivelor de evoluţie a politicii monetare trebuie realizată
pornind de la premisa integrării europene, într-un viitor mai mult sau mai
puţin apropriat. Din acest motiv, pentru politica monetară se impun cerinţe
de integrare monetară europeană, respectiv îndeplinirea unor criterii de
aderare referitoare la nivelul inflaţiei, stabilitatea cursului de schimb,
structura dobânzilor pe piaţa monetară.
Potrivit statutului BNR, autoritatea monetară trebuie să urmărească două
obiective majore, respectiv: stabilitatea monedei şi stabilitatea preţurilor.
Pe termen scurt, banca centrală poate stabili obiective intermediare,
precum: agregatele monetare, ratele dobânzii şi cursul de schimb, astfel încât
acestea să conducă la atingerea obiectivului de limitare a inflaţiei.
Pentru ca un obiectiv intermediar să poată fi folosit ca “ancoră monetară
antiinflaţionistă” se au în vedere următoarele elemente:
_ care este indicatorul cu influenţă mai mare asupra evoluţiei preţurilor;
_ care sunt restricţiile exogene induse de situaţia balanţei de plăţi;
_ care este percepţia publicului faţă de eficacitatea instrumentelor de
intervenţie ale
băncii centrale.
Astfel, pornind de la situaţia înregistrată în anii 1999 şi 2000, se
apreciază că principalul obiectiv intermediar al politicii monetare îl va
constitui, în continuare, menţinerea agregatelor monetare ca ancoră
antiinflaţionistă, ceea ce poate asigura îndeplinirea obiectivului fundamental
pe termen lung, de reducere a inflaţiei până la un nivel care să se situeze sub
10% anual.
Pe termen lung, obiectivele intermediare ale politicii monetare se pot
caracteriza astfel:
_ menţinerea controlului asupra agregatelor monetare;
_ menţinerea ratei dobânzii real pozitive;
_ predictibilitatea cursului de schimb.
Deşi, pe termen mediu stabilitatea relativă a preţurilor poate fi înfăptuită
prin
mijloacele enunţate, totuşi, pe termen lung limitarea inflaţiei depinde nu
numai de politica monetară, ci şi de menţinerea deficitului public în limite
reduse, şi finanţarea neinflaţionistă a acestuia.
 Politica monetară a BNR în perioada adoptării monedei
Euro în 2014

2014 – A FI SAU A NU FI?

PERSPECTIVELE ROMÂNIEI DE A ADERA LA UNIUNEA
ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Necesitatea unei stabilităţi economice şi politice în Europa, cauzată în

special de efectele celor două Războaie Mondiale, a determinat existenţa
unei dorinţe de cooperare între state. După lungi procese de modificări
structurale în domeniul economic şi sociopolitic aceasta îmbracă forma
Uniunii Europene care, în momentul de faţă, a ajuns în faza de construcţie a
Uniunii Economice şi Monetare.
În prezent, cu excepţia Marii Britanii şi a Danemarcei, care se bucură de
statutul de „stat membru cu derogare de la adoptarea euro”, toate celelalte
state membre UE fac parte şi din UEM, cu menţiunea că cincisprezece dintre
acestea au adoptat deja moneda unică, iar celelalte zece sunt obligate „să
adere la euro într-o perioadă nedeterminată”.
Acestea zece din urmă, printre care şi România, din motive de stabilitate
economică, înainte de a adera la UEM, trebuie să îndeplinească nişte criterii
de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht. Condiţiile în cauză
fac referire la stabilitatea preţurilor, stabilitatea ratelor dobânzii, sănătatea
finaţelor publice prin nivelul deficitului bugetar şi al datoriei publice,
precum şi stabilitatea ratelor de schimb ale monedei naţionale în raport cu
moneda unică europeană.
 Aceste criterii sunt denumite generic criterii de convergenţă nominală,
iar în plus, pentru o coeziune sporită a
structurilor economice dintre stalele membre şi statele în curs de aderare şi
pentru a se evita decalaje economice substanţiale, a fost stabilit un set
adiţional de condiţii, cunoscute sub denumirea de criterii de convergenţă
reală. Acestea implică nivelul PIB/locuitor calculat în funcţie de paritatea
puterii de cumpărare, gradul de deschidere al economiei, ponderea
comerţului bilateral dinspre/către UE din totalul comerţului exterior
al ţării şi proporţiile celor trei sectoare principale (agricultură, industrie şi
servicii) în economia naţională de ansamblu. În consecinţă, pentru a stabili
perspectivele unei ţări de a adera la UEM, trebuie analizate rând pe rând,
fiecare dintre aceste condiţii.
Astfel, primul dintre criteriile de convergenţă stabilite la Maastricht este
cel legat de stabilitatea preţurilor, şi anume rata anuală a inflaţiei. În
România, începând cu anul 2000, aceasta a urmat un trend descendent,
ajungând de la o rată medie anuală de 45,7% în 2000 la 9, 0% în 2005
şi6,57% în 2007. Conform previziunilor BNR de la sfârşitulanului trecut,
ţinta anuală a inflaţiei în 2008 era prognozată la 3,8%±1%. Acestea însă nu
s-au adeverit, ajungându-se în luna august a anului curent la un nivel de
8,02%, iar în septembrie la 7,3%.
Nivelul prezent nu numai că scoate în evidenţă un decalaj puternic
între România şi valoarea de referinţă a criteriului (3,2% în martie 2008), dar
prezintă şi o tendinţă de creştere în ultima perioadă. Cauza invocată de către
BNR se referă la creşterea veniturilor din muncă ce devansează sporul de
productivitate, scumpirea semnificativă a alimentelor, creşterea preţurilor
materiilor prime pe pieţele internaţionale, precum şi majorarea preţurilor de
import ca rezultat a deprecierii leului.
Previziunile în ceea ce priveşte acest criteriu sunt guvernate de
incertitudine, dar având în vedere faptul că stabilitatea preţurilor reprezintă
obiectivul principal al BNR, BCE estimează prin „Raportul de convergenţă”
din mai 2008 un nivel cuprins între 7,0% şi 7,6% în 2008 şi între 4,8% şi
5,1% în 2009.
Importanţa nivelurilor ratelor dobânzilor pe termen lung este subliniată
prin referirile explicite la „caracterul sustenabil al convergenţei” făcute în
Tratatul de la Maastricht. Conform aceluiaşi raport, valoare de referinţă este
de 6,5%, iar în aceeaşi perioadă, în România, atinge nivelul de 7,1%,
calculată la emisiunea titlurilor de stat din10 septembrie 2007. În perioada ce
urmează este foarte probabil ca nivel său să prezinte un trend cel puţin uşor
crescător, ca urmare a încercării de contracarare a presiunilor
Inflaţioniste.
 Din perspectiva sănătăţii finanţelor publice, România a înregistrat în
2007 o datorie publică de 12,9% din PIB(net inferioară valorii de referinţă
de 60% din PIB), nivel care o situează pe locul 4 în clasamentul ţărilor cu
cele mai scăzute datorii guvernamentale din UE. Previziunile pentru 2008
indică o valoare uşor mai mare, de aproximativ 13,6%, care însă nu pune în
pericol respectarea criteriului de convergenţă.
Legat de deficitul bugetului consolidat, situaţia României este
convergentă UEM încă din 2002, când nivelul său a scăzut sub pragul de 3%
din PIB. Astfel, conform metodologiei ESA95, acesta a variat între 0,7% în
2005 şi 2,5% în 2004 şi 2007.
În ceea ce priveşte ultimul dintre criteriile de convergenţă nominală,
cursul de schimb al monedei naţionale faţă de euro a înregistrat o variaţie
între +11,0% şi -6,4%(având ca perioadă de referinţă octombrie 2005 –
septembrie 2007), ceea ce înseamnă o depaşire cu aprox. 2,4 puncte
procentuale a limitei de ±15% a ERM II.
Deşi pentru a intra în a treia etapă a UEM, este obligatorie doar
îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală, sustenabilitatea procesului
se află în strânsă legătură cu convergenţa reală a statului candidat. Aceasta
presupune diminuarea decalajelor dintre ţări cu privire la nivelul
productivităţii şi cel al preţurilor, ceea ce implică creşterea veniturilor din
ţările în curs dezvoltare către nivelul existent în ţările industrializate. Ea
este sintetizată prin nivelul PIB/locuitor exprimat la paritatea puterii de
cumpărare standard (PPS), iar Tratatul de la Maastricht nu menţionează
criterii explicite privind realizarea sa.
În România, realizarea converenţei reale a avut un start întârziat, cauza
principală fiind dificultatea cu care au fost implementate reformele
structurale (privatizarea în special şi liberalizarea preţurilor). Chiar şi în
acest caz, creşterea economică a fost una spectaculoasă, în 7 ani ajungând de
la un nivel de 23,3% al PIB/locuitor exprimat în PPS, la 33,5% din media
UE-15. Ba mai mult, în anul curent, creşterea economică a României
a înregistrat un nivel record de 8-9%. Pentru anul ce urmează, FMI
prognozează o scădere la 4-5%, iar Comisia Naţională de Prognoză
estimează un nivel de aproximativ6%. Oricare dintre acestea însă, menţine
un nivel superior mediei UE.
Un alt element luat în considerare în măsurarea convergenţei reale este
contribuţia principalelor sectoare la formarea PIB. Din acest punct de
vedere, România se confruntă cu o pondere mult prea mare a populaţiei
ocupate în sectorul primar (7,3% în 2007, comparat cu 1,5% media UE-15)
şi o pondere, deşi în creştere, încă mult prea mică în sectorul terţiar (55,2%
în 2007, comparat cu 64,4% media UE-15). Tendinţa generală în ultimii ani
însă, este aceea de creştere a ponderii serviciilor şi scădere a ponderii
agriculturii, ceea ce va genera în câţiva ani, dintr-o perspectivă optimistă, o
situaţie comparabilă cu cea din UE.
De asemenea gradul de deschidere al economiei şi nivelul comerţului
bilateral cu UE din totalul comerţului exterior reprezintă indicatori ai
convergenţei reale. Astfel suma importurilor şi exporturilor româneşti a
crescut între anii 2000 şi 2004 cu mai bine de 10 puncte procentuale, urcând
de la 70,7% la 80,9% din PIB. Din aceasta, conform INSSE, aproximativ
65% în 2005 şi 71,3% în 2007 reprezintă comerţului bilateral cu UE. Deşi
este uşor de observat că trendul este unul ascendent, faptul că ponderea
importurilor din intreaga sumă devansează serios ponderea exporturilor,
poate crea dezechilibre macroeconomice majore pe termen mediu şi lung.
Această situaţie este provocată de faptul că exporturile româneşti se bazează
în principal pe produse cu un grad redus de faptul că exporturile româneşti
se bazează în principal pe produse cu un grad redus de prelucrare (produse
metalurgice, confecţii, mobilier, produse agricole) ceea ce face ca nivelul lor
valoric sa fie unul scăzut atât faţă de ţările membre UE, cât şi faţă de
celelalte.
În general, procesul de convergenţă nominală este privilegiat deoarece
obiectivele pot fi atinse într-un orizont de timp mai redus, însă după cum
spunea şi guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, „adoptarea monedei unice de
către ţara noastră înainte de a fi fost realizată o minimă convergenţă
economică reală ar fi riscantă şi potenţial contraproductivă”. În plus, datorită
complementarităţii lor, îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală
poate avea atât efecte pozitive, cât şi efecte negative asupra convergenţei
reale.
Pornind de la ideea că se doreşte respectarea criteriilor nominale, se pot
da câteva exemple, de cum acestea pot influenţa pozitiv sau negativ
convergenţa reală. Astfel, dacă privim din perspectiva unei rate a inflaţiei
scăzute, atunci creşte încrederea în moneda naţională, care determină
creşterea investiţiilor şi automat a PIB-ul care va determina o creştere
economică. Dacă se porneşte de la o rată de schimb stabilă, se determină o
creştere a ISD-urilor şi a exporturilor, care pe termen mediu şi lung au efecte
pozitive asupra criteriilor de convergenţă reală.
Pe de altă parte, dacă analizăm respectarea criteriilor de la Maastricht
privind datoria publică şi deficitul bugetar, acestea pot determina o reducere
considerabilă la nivelul investiţiilor, care va influenţa direct nivelul PIB
nominal şi real; în această situaţie este preferată existenţa unor deficite
sustenabile ce poate depăşesc uşor limitele de convergenţă, dar care asigură
un nivel ridicat al investiţiilor. În plus, este posibilă apariţia efectului de
crowding-out. Acesta provine de la intenţia de a reduce rata inflaţiei, care
generează o majorare a ratei dobânzii, determinând aprecierea monedei
naţionale care se va răsfrânge asupra nivelului exporturilor nete, prin
reducerea acestora.
Din perspectiva opusă, îndeplinirea criteriilor de convergenţă reală poate de
asemenea să influenţeze respectarea criteriilor de convergenţă nominală, atât
în mod favorabil cât şi nefavorabil. De exemplu, prin creşterea PIB-
ului/locuitor se va genera o majorare neinflaţionistă a salariilor care va
conduce la o creştere a veniturilor, o majorare a încasărilor bugetare şi
automat o scădere la nivelul deficitului bugetar şi a datoriei publice. De
asemenea, creşterea nivelului productivităţii va genera o scădere a costurilor
de producţie care va susţine dezinflaţia prin scăderea preţurilor bunurilor
comercializate.
La capătul celălalt, o convergenţă reală rapidă datorată presiunilor
inflaţioniste generează în mod automat adoptarea unor politici monetare
restrictive. Însă, unul dintre cele mai întâlnite efecte negative din această
direcţie este efectul Balassa-Samuelson.
Acesta porneşte de la premisa că în ţările în curs de dezvoltare, datorită
procesului de„catch-up”, sunt înregistrate creşteri spectaculoase în
productivitatea bunurilor comercializabile („tradable”). Acestă
productivitate se reflectă în mod natural asupra salariilor, care vor creşte
simţitor şi vor determina revendicări salariale provenite din partea sectorului
bunurilor necomercializabile („non-tradable”), care însă nu îşi găsesc
acoperire în nivelul productivităţii. Pentru a nu exista disparităţi serioase la
nivelul veniturilor, prin acoperirea lor se va genera o creştere a preţurilor
acestui sector, care însă va crea premisa unei creşteri în lanţ şi formarea
spiralei inflaţioniste.
Datorită acestor interdependenţe şi faptului că scopul primordial nu
este adoptarea în sine a mondei euro, ci diminuarea decalajelor în domeniul
economiei reale, asigurarea unei creşteri economice sustenabile şi a unui
grad ridicat al stabilităţii economice, BNR a recomandat, imediat după
adearea la UE, respectarea unui set de reguli pentru a crea o conduită
macroeconomică, care să permită conlucrarea productivă a Băncii Naţionale
cu organele legislative şi executive.
Astfel, din perspectiva politicii monetare, obiectivul este păstrarea indicele
preţurilor la un nivel care să nu stimuleze intrările de capital în exces,
deoarece acestea pot diminua competitivitatea externă a exporturilor, dar
care să stimuleze totuşi creşterea economică pe termen lung. Astfel, pentru a
realiza o stabilitate a preţurilor pe termen lung, politica Băncii Centrale
trebuie să ofere întâietate salvgardării stabilităţii financiare, care însă va intra
în conflict cu realizarea unei dezinflaţii rapide, ceea ce va determina
alegerea unui ritm mai lent al scăderii inflaţiei. Pentru ca acest proces să fie
unul de succes, se face necesară o monitorizare macroeconomică la intervale
scurte de timp, pentru a determina şi stabiliza micile dezechilibre înainte de
a lua amploare. În plus, politica monetară trebuie susţinută în principal de
politici fiscale şi politici a veniturilor prudente.
În altă ordine de idei, se consideră că pe termen lung, trebuie adoptată o
serie de politici care să susţină o creştere economică şi care să limiteze
vulnerabilităţile, politici care nu vor avea importanţă individuală majoră, dar
care, ca şi ansamblu îşi vor realiza obiectivele. Din acest punct de vedere, se
vede necesară susţinerea politicii monetare de către o politică fiscal-bugetară
care să asigure echilibrul extern şi de către o politică a veniturilor care să nu
exercite presiuni excesive asupra cererii şi să nu favorizeze riscul
ca dinamica salarială să depăşească dinamica productivităţii muncii.
Revenind asupra României, Banca Naţională a prezentat la începutul anului
2007, imediat după aderarea la UE, programul de adoptare a euro. Acesta
propune ca obiectiv respectarea tuturor criteriilor de convergenţă nominală
până la sfârşitul anului 2011 pentru ca la începutul anului 2012 să se poată
produce intrarea în ERM II, urmând ca doi ani mai târziu, în 2014, moneda
naţională să fie înlocuită cu moneda unică.
Deşi la un moment dat existau presiuni din partea Băncii Central
Europene de accelerare a procesului de aderare, poziţia fermă a BNR a
menţinut calea prudentă de adoptare a
euro, invocând caracterul primordial al convergenţei reale. Astfel, domnul
Mugur Isărescu, într-una dintre declaraţiile de la începutul anului 2007
declara că "Adoptarea euro pare o decizie simplă, însă este una complicată şi
trebuie să echilibrăm ambiţiile cu realismul".
Dacă privim din perspectiva situaţiei economiei actuale, care include o
criză
financiară la nivel mondial şi posibilitatea creării unor puternice dezechilibre
macroeconomice la nivel naţional, programul de aderare la UEM poate fi
numit oricum, numai unul lipsit de ambiţii nu. Astfel, în cele ce urmează
consider că este binevenită prezentarea noului context macroeconomic.
Deşi criza financiară mondială şi cea imobiliară nu au avut efecte atât de
devastatoare în UE, precum în SUA, dezechilibrele produse la nivel
european sunt demne de luat în seamă, iar evoluţiile viitoare sunt considerate
a avea un „nivel de incertitudine absolut excepţional”. Aici, supraexpunerea
sistemului bancar, principala cauză a crizei, a avut un nivel diferit de la ţară
la ţară. În România, autorităţile au aprobat aproape în unanimitate ideea că la
nivel naţional nu se va suferi în mod direct de pe seama crizei financiare
mondiale. Astfel, guverantorul BNR, domnul Mugur Isărescu, susţine că
sistemul bancar românesc are un grad relativ scăzut de contaminare, datorită
faptului căinstituţiile financiare din România nu au utilizat instrumentele
„subprime”, considerând că meritul este împărţit între normele prudenţiale
ale BNR, care deşi utilizează standardele Basel II, la fel ca şi ceilalţi
membrii UE, a impus un regim mai restrictiv, precum şi nivelul ridicat al
marjelor dobânzilor practicate pe piaţa internă care au oferit un grad sporit al
profitabilităţii. Opiniile foarte critice sunt însă de părere că norocul
României se datorează sistemului financiar subdezvoltat, care datorită
primitivismului său nu a putut fi expus unor riscuri „sofisticate” de genul
creditelor subprime sau asigurărilor de bonuri.
Un alt motiv pentru care România este ferită de efectele crizei
financiare este acela că spre deosebire de ţările dezvoltate, unde sistemul
financiar este o industrie mult mai complexă decât un simplu sector bancar,
aici, dorinţa de focalizare către investiţii mai sigure determină un nivel
scăzut al ponderii bursei sau a altor segmente, precum asigurările. Astfel,
chiar dacă Bursa de Valori din Bucureşti a înregistrat pierderi substanţiale în
ultima perioadă, influenţele sale asupra economiei româneşti sunt limitate.
O problemă care apare însă, pentru economia românească este aceea că în
contextul unei recesiuni economice la nivel european sau mondial, căreia i
se adaugă teama de a investi, nivelul exporturilor va fi afectat în mod decisiv
prin diminuarea pieţei de desfacere şi lipsa de finanţare a producţiei. În plus,
nesiguranţa crescândă a investitorilor străini determină o amânare a
investiţiilor care se răsfrânge în mod direct asupra nivelului investiţiilor
străine directe. Toate acestea se adaugă situaţiei actuale în care deficitul
contului curent depăşeşte nivelul de 10% din PIB, ceea ce demonstrează
imposibilitatea de acoperiere a consumului naţional atât de ridicat. În aceste
condiţii, stabilitatea valutară este aproape imposibil de atins, iar rezultatele
se pot concretiza într-o creştere a indicelui preţurilor.
Pe de altă parte, seriose presiuni inflaţioniste sunt făcute şi de către
politicabugetară, prin legea de majorare a veniturilor angajaţilor din
învăţământ mai ales, dar şi prin alt proiecte de lege asemănătoare. Aceste
proiecte nu numai că sunt lipsite de orice noimă economică, dar în plus,
ameninţă să afecteze atât echilibrul macroeconomic naţional cât şi
capacitatea de a respecta criteriile de convergenţă nominală. Astfel, nivelul
creşterilor salariale devansează puternic nivelul creşterii productivităţii
muncii, creând premisele instaurării spiralei inflaţioniste, şi oferă ocazia
unor noi revendicări salariale provenite din partea altor categorii de bugetari.
Această acoperire a cheltuielilor guvernamentale, datorită faptului că nu a
fost prevăzută în proiectul de buget pentru anul viitor, îşi poate găsi
acoperire financiară fie prin majorarea deficitului bugetar la un nivel de
aproximativ 7%, măsură care încalcă în mod flagrant normele Pactului de
Stabilitate şi Creştere, fie prin îngheţarea investiţiilor în sănătate, educaţie şi
infrastructură.
După ce au fost puse în discuţie atât elemente ale politicii monetare cât şi
ale politicii de venituri, este necesară şi o foarte scurtă analiză a politicii
fiscale. Din perspectiva convergenţei României, deziderabilă ar fi o relaxare
fiscală care să aducă beneficii prin atragerea investitorilor străini şi prin
reducerea presiunilor inflaţionistevenite din partea cererii. Pe de altă parte,
în condiţiile extinderii cheltuielilor bugetare, realizarea unei relaxări fiscale
este imposibilă, ceea ce conduce la exact opusul obiectivului de îmbunătăţire
a convergenţei reale şi dezvoltării macroeconomice sustenabile.
Ca şi oricare altă lucrare, analiza de faţă trebuie să concluzioneze prin a
răspunde întrebării emise în titlu. Astfel, dacă luăm în considerare ultimele
declaraţii ale reprezentanţilor BNR sau cele ale Ministrului Român de
Finanţe, obiectivul de a intra în faza a treia a UEM în 2014 se menţine, iar
atitudinea pare a fi una optimistă. Pe de altă parte însă, tot domnul Isărescu
declara că o influenţă asupra prezentei situaţii de criză din Ungaria au avut-o
şi cele două schimbări ale programului de intrare în faza a III-a a UEM, care
au determinat o scădere masivă a încrederii investitorilor. Dacă se face o
corelaţie între cele două idei, reiese că această continuitate în obiective a
României, în condiţiile unui mediu puternic schimbat atât pe plan intern cât
şi internaţional, ne determină să devenim tot mai ambiţioşi în defavoarea
realismului. Altfel spus, mă tem că la un astfel de scenariu, accentul nu se
mai pune pe realizarea unei convergenţe reale cât mai sporite şi adoptarea
euro într-un mod sustenabil şi stabil pe termen lung, aşa cum se propunea la
începutul anului 2007.
Pe de altă parte, deşi suntem în situaţia fericită de a nu fi victime directe
ale crizei financiare globale, şi deşi am înregistrat o creştere economică
semnificativă, situaţia macroeconomică se confruntă cu probleme serioase.
Cauzele sunt preabine cunoscute şi se referă la incapacitatea autorităţilor de
a gandi mai departe de momentul alegerilor electorale. Astfel, mix-ul
coerent de politici recomandat pentru o aderare sănătoasă la UEM devine o
chestiune de domeniul fantasticului, iar noua politică fiscal-bugetară
ameninţă să dea o lovitură puternică. Şi cum asta nu ar fi totul, mai există
opinii conform cărora politica monetară necesită un grad mai mare de
liberalizare.
 Concluzii

În aceste condiţii, Banca Naţională s-a dovedit a fi singura instituţie care a

menţinut o continuitate în acţiunile sale, şi singura de altfel, care a „luptat”
pentru crearea unei situaţii macroeconomice mai bune la nivel naţional, în
timp ce viziunea celorlate autorităţi, responsabile de politicile bugetare şi
fiscale nu poate cuprinde un termen mai lung de 4 ani.
În aceste condiţii, privind din perspectiva optimistă, în 2012 vom intra în
ERM II şi astfel dacă totul se desfăşoară conform planurilor, în 2014 putem
adopta moneda unică. Dar, să nu uităm, 2012 este şi el un an electoral.
Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate