LATINITATE ŞI DACISM

~Studiu de caz~

Realizat de: Moraru Laura

Vranău Diana
Profesor coordonator: Filip Vasile

1
 Latinitatea

„Ce înţelegem prin ideea romanității românilor? Aceasta este in primul rând ideea
despre descendența romană a românilor din coloniștii romani transplantați in Dacia
romanã; de aici decurg logic o serie de idei înrudite si adiacente, dar care fac parte din
ansamblul categoriei istorice de romanitate a românilor. Aceste idei complementare sunt:
ideea stăruinței elementului roman în Dacia abandonată de Aurelian năvălirilor barbare;
ideea unității de neam a românilor din întreg teritoriul locuit de ei, ideea latinității limbii
române; ideea esenței romane a unor obiceiuri si datini populare”. (1, pag 11)
Latinitatea limbii române este deopotrivă o problemă concretă, de geneză și de
structură lingvistică, și una mai abstractă, de conștiință a latinității.
În definiţia genealogică a limbii române, formulată de Alexandru Rosetti, se afirmă:
„Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului
Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de Sud, Dardania,
Moesia Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii
şi până în zilele noastre”.(3, pag )
Definiția reunește și rezumă informațiile esențiale privind teritoriul și procesul de
constituire a limbii române. Echivalența, aparent paradoxală, limba româna este limba
latina, lămurită de seria precizărilor complementare, oferă răspunsul la intrebarea: cum s-a
format limba română? Apariția românei ca idiom cu fizionomie proprie este consecința
directă si concretă a unei evoluții de lungă durată. In esență, acest proces a presupus
folosirea continuă a latinei, ca instrument de comunicare, de către polulația din zonele
dunărene romanizate.
Formarea limbii și a poporului român a început cu aproape 200 de ani înante de
cucerirea militară a Daciei(105-106 d.Hr.), din momentul în care romanii au ajuns la
Dunăre, pe care au transformat-o într-unul din drumurile lor principale, din centrul si sud-
estul Europei. Încă din 1936, pe baza descoperirilor arheologice ale lui Vasile Pârvan,
Nicolae Iorga, a arătat, în Istoria Românilor, ca în Dacia, odată cu garnizoanele romane
încep și penetrări de populație pașnică. Decebal devine apropiat al Romei, explicabilă fiind
astfel și latinizarea numelui, Decebalus, după inscripțiile cu litere latine de pe cele 2 vase

2
descoperite în ruinele palatului de la Sarmizegetusa.
Provincia Dacia va fi stăpânită 165 de ani de romani(106-271 d.Hr.), astfel limba
dacilor din care nu s-a păstrat decât un număr izolat de cuvinte, a dispărut, înlocuită cu o
latină populară(limba administrației), relativ unitară, atestată de cele 3000 de inscripții
romane descoperite pe întreg teritoriul României. După anul 300, limba latină s-a
generalizat treptat, atât în rândul dacilor liberi, neromanizați, cât și în rândul populației
daco-romane rămase pe loc datorită intensificării pătrunderii limbii latine în masele largi
rurale.
Limba română este continuarea latinei populare(latina vulgară) vorbită de păturile
largi, fără a fi codificată de gramatici. Procesul de formare a limbii române se încheie in
secolul al VIII-lea. Invaziile popoarelor migratoare au influențat limba, fără însă a modifica
fondul principal de cuvinte si structura gramaticală, de origine latină.
Ideea latinităţii limbii române este o descoperire medievală, prezentată iniţial de
cărturari străini, apoi de cronicari din Ţările Române.
Începând cu secolul al XV-lea, erudiţi umanişti occidentali afirmă, în paralel, atât
originea latină a limbii române, cât si descendenţa romană a vorbitorilor. Cronologic în
prima serie se situează Poggio Bracciolini(1380-1459) şi Enea Silvio Piccolomini(1405-
1464). Bracciolini sesizează pentru prima oară esenţa latină a vocabularului românesc
curent:Oculum dicunt, digitum, manum, panem, multaque alia quibus apparent ab
Latinis (1). Mai interesantă şi mai subtilă este remarca lui Enea Silvio Piccolomini, un timp
papă al Romei sub numele de Pius al II -lea, care, în virtutea unor asemanari evidente,
stabileste apropieri între limba vlahilor şi a italienilor.
Ulterior numeroase afirmaţii similare pot fi extrase din scrisori şi relatări cărturarilor
sau ale călătorilor italieni, greci, polonezi.
Ideea de latinitate îi preocupă pe cărturarii noştri începand cu secolele al XVI-lea –
al XVIII-lea.
Nicolaus Olahus este primul care afirmă unitatea de neam, de origine şi de limbă a
românilor din cele trei ţări în lucrarea Ungaria, scrisă în limba latină la Bruxelles şi
terminată in 1536.El afirmă că: „Valahii sunt creştini, numai că urmând pe greci, se
deosebesc de biserica noastra catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor
articole mai puţin importante. [...] Moldovenii au aceaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi
muntenii, se deosebesc numai prin imbrăcăminte. […] Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost
cândva romană, căci ei sunt copiii din Roma.”(2, pag 131)
Abia peste un secol, cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, apoi
stolnicul Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir, continuă să afirme ideea de
3
latinitate, atingând apogeul prin reprezentanții Școlii Ardelene: Gheorghe Șincai, Petru
Maior, Samuil Micu.
Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un
capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme,
intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că „ de
la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”. Pentru a-şi convinge
cititorii de acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem
latini, pâine, ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier [...] şi altele multe din limba
latină, că de n-am socoti pre amănuntul, toate le-am înţelege”.(5)
Cronicarul Miron Costin, realizeaza în lucrarea „Istorie în versuri polone despre
Moldova şi Ţara Românească”, o sinteza a schemei structurii limbii române : „Unde
trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a
stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus –
indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte
mici deosebiri. În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit,
luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti”(5). Miron
Costin a scris şi o altă lucrare, „De neamul moldovenilor”, în care face demonstraţia originii
romane a poporului român cu argumente proprii: mărturii arheologice (cetăţi vechi, podul
lui Traian de pe Dunăre, turnul lui Sever, Columna lui Traian), filologice şi etnografice (port,
tunsoare, obiceiuri de înmormântare).
Dimitrie Cantemir, prezintă rădacinile adânci ale „româno-moldo-vlahilor”, săpând
adânc în istorie pâna la „înstreinarea lui Eneas la Laţium”, continuând cu întemeierea
Romei de catre Romulus, si ajungând la anul 107, „anul tocmirii firii omenesti” : „Iară a
româno-moldo-vlahilor niam, de vom vre să credem adeverinţii, care în hronice
mărturiseşte, de-i vom căuta ce mai de pre urma vîrsta, îl vom afla de pe la anul tocmirii
firii omeneşti 107, să fie început. Dei vom cerca ce de pre mijloc vîrsta, o vom găsi de
odată cu Romulus, Roma, si cu numele roman, adecă cu şepte sute cincizaci şi trii de ani
mai denainte, decît a să naşte Domnu Hs. De-i vom iscodi ce d-început naştere, precum
de la razsipa Troadii, si de la înstreinarea lui Eneas la Laţium, adecă în ţara latinească, a
vechilor semne si scrisori mărturisesc....[...]..Într-acesta chip dară, pre româno-moldo-
vlahii noştri, Roma maica, din lăuntrurile sale nâscîndu-i i-au aplecat si i-au crescut; Traian
părintele, cu obiceele si armele romanesti învăţîndu-i, a Dachii adevăraţi moştenitori i-au
pus şi cu curat sîngele fiilor săi, pre Dachia, care mai denainte varvara iera, au evghenisit-
o”.(5)

4
 Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării româneşti” vorbeşte, de
asemenea, despre originea românilor, susţinând ca aceştia sunt descendenţii romanilor
rămaşi în Dacia, afirmând astfel continuitatea daco-romana la nordul Dunării : „Iară noi înt-
alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai
aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară
noi, rumânii, sîntem adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au
aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus şi l-au pierdut ; şi apoi alt şi alalt
tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă să
trag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den
Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au
această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor
limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi
ţinem, că toţi aceştea dintr-o fântână au izvoît şi cură”.(5)
Școala Ardeleană a fost o importantă mișcare culturală complexă și neomogenă
generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în
urma căruia a luat naștere Biserica Română Unită cu Roma. Reprezentanții Școlii
Ardelene au adus argumente istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni
sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută și
sub numele de latinism. Au susținut ideea originii pur latine a limbii române, cerînd
scrierea cu alfabet latin și scrierea etimologică: Samuil Micu și Gheorghe Șincai propun
eliminarea cuvintelor de altă origine și înlocuirea lor cu neologisme latinești. Şcoala
Ardeleană are meritul de a fi pus bazele cercetării ştiinţifice a limbii române deşi scrierile
lor n-au putut fi publicate din cauza cenzurii şi apar abea în a doua jumatate a secolului al
XIX-lea.
Samuil Micu este cel care, incercând să dovedească provenienţa latină a românilor,
consideră că acest lucru reiese din patru elemente: „...întâiu din scriitorii, a doua din
obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.[...] Şi din numele cu care ori românii să numesc
pre sine, ori alte nemauri îi chiamă, românii pre sine să numesc români, care cuvânt însemnează
roman, că s-au obicinuit românii de demult ca a înainte de n să-l mute în î în cuvintele cele din
latinie, ca: lana, lînă, campo, cîmp şi altele...”(5)
Petru Maior spune că: „...Din cele până aci despre limba lătinească cea comnu zise lesne se
poate afla începutul limbei româneşti. Aceaia se ştie că mulţimea cea nemărginită a romanilor, a
cărora rămăşiţe sânt românii, pre la începutul sutei a doao de la Hs. În zilele împăratului Traian, au
venit din Italia în Dachia; şi au venit cu acea limbă lătinească, carea în vremea aceaia stăpânea în
Italia. Aşadară limba românească e acea limbă lătinească comună, carea pre la începutul sutei a
5
doao era în gura romanilor şi a tuturor italianilor....”(5)
În Moldova secolului al XVII-lea şi in Transilvania secolului al XVIII-lea, latinitatea şi
romanitatea constitue argumente de afirmate a identităţii naţionale prin asemănare cu
celelalte naţiuni (franceză, italiană, spaniolă, portugheză) ce revendică aceaşi origine.
Argumentată si formulată in variante intuitiv-empirice sau riguros ştiinţifice,
„latinitatea limbii române” este o idee fundamentală, cu apariţie constantă in cultura
românească medievală şi modernă.

Ştiaţi că …
S-a făcut mult caz pe tema colonizării Daciei şi romanizării populaţiei locale? S-a
mers de la ideea extremă ca populaţia Daciei a fost exterminată , Dacia fiind repopulată cu
vorbitori de limbă latină, până la altă idee extremă că Dacia a rămas pustie după
retragerea lui Aurelian .
Dintre zecile de mii de cuvinte, diferite ca origine, care alcătuiesc inventarul
inventarul lexical al limbii române, numai cele latine sunt neapărat necesare pentru a
construi adecvat şi eficient diverse tipuri de enunţuri. De exemplu în rugăciunea Tatăl
nostru, din 60 de cuvinte numai 6 sunt nelatine, iar în Luceafărul lui M. Eminescu, cei 1685
de termeni latini fac parte dintr-un total de 1907 cuvinte.
Mihai Eminescu a spus: „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din
Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o din
buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe în literile de aur ale limbelor surori. Cam
degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toate
uscăturile.”(6)
,,Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte româneşti şi-au
sfârşit demult evoluţiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba
lor era deja formată de secole.”(5)
„Despre limba principalilor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene circulă încă în marele
public opinii în general suficient de eronate. E drept că reprezentanţii Şcolii Ardelene
puneau în teorie un accent foarte apăsat pe <romanitatea> limbii noastre, dar nu din vina
lor această împrejurare va duce mai târziu la exagerările lipsite de umor ale latiniştilor.”(6)

6
Bibliografie
1. Ambruster, Adolf, Romanitatea Românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1993
2. Olahus, Nicolaus, Ungaria, Institutul European, Iaşi, 1999
3. Dr. Maria Cvasnîi Cătănescu, LIMBA ROMÂNĂ Origini şi Dezvoltare, Editura
Humanitas
4. Martin, Mircea, Limba şi Literatura română - Manual pentru clasa a XI-a, Editura
Art
5. www.google.ro
6. www.wikipedia.org