CONVORBIREA COMPREHENSIVĂ ŞI INTERVIUL

W. Dithey a insistat asupra faptului că socioumanul nu poate fi surprins decât prin demers
comprehensiv, adică aflând sensul pe care oamenii îl dau actelor lor; reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt
(Adorno ş.a.) au fost preocupaţi de modul în care se produce interiorizarea individuală a normelor sociale ;
Şcoala de la Chicago a cerut sociologilor să caute să întâlnească oamenii în mediul lor de viaţă pentru a-i
studia etc. Şi alţi sociologi şi şcoli de sociologie au relevat importanţa apercepţiilor subiective ale omului, a
perceperii şi priceperii comportamentelor şi atitudinilor celorlalţi în mediul lor (C. Rogers a construit şi
utilizat "teoria centrată pe client", adică pacientul, clientul trebuia lăsat să se exprime, înlăturând progresiv,
treptat, obstacolele ce îl împiedicau să ajungă la "propriul adevăr", să se « elibereze »).
Asistentul social are de cules informaţii despre nevoile, situaţiile critice, problemele sociale ale
subiecţilor-beneficiari-clienţi investigaţi, ca şi despre valorile, aspiraţiile, priorităţile, starea lor de (dis)confort
psihic etc. Observarea comportamentului sau chestionarul nu sunt suficiente. AS vizează cunoaşterea
clientului în vederea schimbării, a transformării lui. El cere persoanei investigate informaţii utile pentru tema,
problema pe care o cercetează şi de aceea (re)(de)structurează experienţa interlocutorului, îl determină să
distingă obiecte, evenimente, valori, reguli, obiective, resurse, mijloace, metode etc. ca să afle, printr-o
atitudine comprehensivă, ce se întâmplă în el. AS:
• poate veni cu ipoteze formulate din start (căutând să afle informaţii pe care să le confirme sau să
le infirme),
• intră într-o situaţie de interacţiune şi interinfluenţă (predominant verbală),
• provoacă discuţia, convorbirea, interviul (nu este o convorbire cotidiană etc.)
• foloseşte un ghid pe care îl construieşte şi îl stăpâneşte înainte de a-l pune pe interlocutor să-şi
desfăşoare gândurile, opiniile, judecăţile, afirmaţiile ;
• trebuie să aibă convorbiri cu mai mulţi interlocutori dintr-un eşantion reprezentativ pentru
populaţia implicată de tema cercetării etc.
Deontologia profesiei îl îndeamnă pe ASC :
• să-l considere pe clientul-interlocutor capabil să-i ofere informaţii utile cercetării,
• să-l asculte cu atenţie, cu interes,
• să fie disponibil, deschis (cu grija permanentă de a-l determina să se exprime "la obiect", nu "să bată
câmpii",
• să fie atent la exprimarea verbală dar şi la limbajul corporal, la privirea, gestica, mimica acestuia.
Sunt însă importante alte clarificări iniţiale: ce vrea AS? cine este cel din faţa lui? ce aşteaptă de la el ?
AS nu trebuie să uite că relaţia cu interlocutorul-client nu este una de autoritate, de putere, ci de (re)cunoaştere
reciprocă, de modestie reciprocă (dacă interlocutorul tace, întrerupe convorbirea, AS îi acceptă şi-i respectă
opţiunea), fără a uita scopul întîlnirii: culegerea de date utile, semnificative pentru cercetarea sa.
Este importantă formarea iniţială a AS, când la orele de seminar poate fi, pe rând (într-un joc de roluri):
cercetător, interlocutor-client, observator al unei convorbiri, sau criticul unei situaţii de convorbire
(spunându-şi cu discernământ opinia despre comportamentul celorlalţi studenţi implicaţi în jocul de roluri,
despre cadrul convorbirii şi impactul lui, despre mimica, gestica, limbajul verbal utilizat etc.)

1
 Convorbirea este un tip de comunicare aparte. Pe de o parte este suscitată, vrută, pe de alta mai mult sau mai puţin acceptată,
suportată. Ea are un scop precis şi pune în coprezenţă indivizii care în general nu se cunosc. Se bazează pe ideea că pentru a şti ce
gândesc oamenii, ajunge să-i întrebi.
Însă comunicarea este un element banal al vieţii noastre. Existenţa noastră este bazată pe comunicare mai mult sau mai puţin
fragmentară, mai mult sau mai puţin reuşită. Astfel, fiecare are obişnuinţele, atitudinile sale faţă de semeni: de fugă sau de
încordare, după cum se simte mai mult sau mai puţin vulnerabil, după cum vede că semenul este mai mult sau mai puţin redutabil.
Fiecare îşi elaborează pentru a trăi, în mod mai mult sau mai puţin sofisticat, un sistem de protecţie faţă de ceea ce-i vine de la
ceilalţi : riscul influenţei, curiozitatea sau ataşamentul. Pe scurt, un adevărat camuflaj transformă raporturile cu semenii în dialoguri
ale surzilor.
Noi avem, de asemenea, obişnuinţa de a tria, de a interpreta ceea ce auzim, prin raportare la gândirea noastră, de a evalua
cuvintele pronunţate în funcţie de imaginea pe care ne-o facem despre cel care le pronunţă. Rogers pretinde că tendinţa noastră de a
judeca, de a evalua, obiceiul nostru de a aproba sau dezaproba interlocutorul constituie bariera cea mai puternică în calea
comunicării. Cu cât un individ este mai implicat în credinţele şi sentimentele sale, cu atât este mai dificilă comunicarea cu ceilalţi;
se ajunge adesea la două idei, la două sentimente, la două judecăţi care se încrucişează fără a se întâlni în spaţiul psihologic. Aceste
blocaje obişnuite în existenţa cotidiană trebuie să dispară pe cât posibil în timpul privilegiat al convorbirii. Altfel spus, trebuie
stabilit un proces de comunicare în care elementele ce în mod obişnuit tind a o frâna sau a o devia să fie eliminate sau reduse. Aici
trebuie să ajungă cercetătorul.
Ne imaginăm convorbirea, cel mai adesea, fie sub aspectul său pur tehnic: mijloc de a obţine informaţii, fie sub aspectul banal
şi jurnalistic: abilitatea de a face un personaj să vorbească. Or convorbirea, chiar şi cea mai superficială, este infinit mai complexă.
Fără îndoială că există o tehnică a convorbirii, dar mai mult decât o tehnică, convorbirea este o artă".
(M. Grawitz, Méthodes des sciences sociales, Dalloz, Paris, 1990)

Tipuri de întrebări ce pot fi folosite:

• întrebări deschise (lăsând interlocutorului libertatea de a răspunde în ritmul său, după dorinţa sa),
• întrebări defensive (care schimbă direcţia sau nivelul convorbirii),
• întrebări indirecte ("Ce părere aveţi despre comportamentul lui X ?"),
• întrebări autoreflexive, proiective ("Şi totuşi v-aţi asumat responsabilitatea de a avea copii fiind bolnav
grav...") etc.
Convorbirea poate începe cu o întrebare deschisă care să suscite spontaneitatea, întrebările privind
variabilele independente (vârsta, statutul matrimonial etc.) fiind lăsate pentru faza de încheiere a convorbirii.
Reformulările, redundanţa etc. sunt eficiente pentru emergenţa mesajului esenţial al convorbirii. AS
trebuie să evite capcana de a se erija în posesor al adevărurilor. El renunţă la credinţele, la certitudinile şi
convingerile sale şi primeşte mesajul interlocutorului aşa cum este, ascultându-l comprehensiv, străduindu-se
să (a)perceapă semnificaţiile mesajului, ale stării interlocutorului, sau ale propriei sale stări. AS trebuie să fie
capabil să culeagă informaţii şi din ce ar vrea să spună interlocutorul, din ce nu ar vrea, din intenţiile, din
reacţiile sale. Ascultarea înseamnă:
• a lăsa interlocutorul să vorbească,
• a-l stimula doar dacă e necesar,
• a relansa convorbirea,
• a reformula întrebările,
• a clarifica răspunsurile,
• a fi sensibil la emoţii, la sentimente,
• a fi vigilent la intenţiile interlocutorului de a se eschiva, de a manipula etc.

2
 AS este atent la trăirile interlocutorului ("Am avut sentimentul nedreptăţii, m-am simţit trădat"), intră
« în rezonanţă » cu acesta ("Am avut aceeaşi senzaţie când profesorii mă ridiculizau din cauza accentului")
etc. El trebuie să fie atent la registrul afectiv în care se desfăşoară convorbirea (simpatie-antipatie), la registrul
referenţial (la ce persoane semnificative face interlocutorul referinţă), la « câmpul de forţe » (există o
reciprocitate a influenţelor ? nu este afectată libertatea unuia din interlocutori ?).
În experienţa utilizării acestei tehnici pe teren se constată adesea tendinţa ca o convorbire să se
desfăşoare mult timp la nivelul generalităţilor ("se spune că..."), fapt ce amână emergenţa spontaneităţii, a
originalităţii. Trecerea de la "se spune" la "eu spun" este un pas important către personalizarea convorbirii,
interlocutorul vorbind în nume propriu.
Fără să afecteze intenţionalitatea convorbirii (emergenţa sinelui, efortul de "a se spune", a se face
înţeles) AS caută :
• să suscite disponibilitatea şi deschiderea celuilalt, făcându-l să-şi învingă frica de relaţie, de a fi greşit
înţeles, de a fi judecat, de a fi devalorizat, de a se arăta vulnerabil, de a-şi dezvălui sentimentele şi emoţiile
reale, de a (re)prezenta o imagine negativă de sine, de a se exprima în faţa unui bărbat sau a unei femei,
de a-şi pierde controlul etc.,
• fuziunea, centrarea pe interlocutor etc.
Acestea vor fi posibile dacă încă din faza contactului iniţial se creează un climat de încredere reciprocă, AS
prezentându-i cu modestie celuilalt:
• obiectivele cercetării,
• în numele cărei instituţii sau organizaţii o face,
• de ce l-a selectat în eşantionul de investigat,
• cât durează convorbirea,
• care sunt rolurile lor pe parcursul convorbirii (interlocutorul este făcut copărtaş la cercetare).
AS este tot timpul atent la ghidul convorbirii şi la modul de desfăşurare pe care l-a planificat (la sfârşitul
convorbirii poate căuta să obţină informaţii şi despre desfăşurarea convorbirii : a fost interesant ? s-a simţit în
largul lui ? au fost obstacole ? etc.), trăgând utile pentru următoarea convorbire.

Într-o convorbire sunt implicate două persoane, fiecare cu un anumit status, cu un anumit trecut etc.
AS are la bază valori care-i orientează activitatea, responsabilităţile etc., ca şi interlocutorul său. Pentru
realizarea unei bune comunicări pe parcursul convorbirii nu este suficientă doar lectura cărţilor. Sunt la fel de
importante : contactul prealabil cu mediul etno-socio-cultural al interlocutorului, dobândirea conştiinţei
diversităţii (sub)socioculturilor, a existenţei constrângerilor de rol şi status, asumarea cu discernământ a
rolurilor sale de cercetător, de asistent social, de mediator, de consilier etc. ASC respectă interlocutorul,
respectă standardele asistenţei sociale şi ale cercetării, colaborează cu toţi actorii implicaţi, cu alţi specialişti ai
disciplinelor socioumane. În funcţie de accentul pus pe cunoaştere sau pe intervenţie, AS poate ajunge la
anumite polarizări relaţionale: ascultând sau stimulând, distingând, informându-se sau "manipulând".
Tatonările oarbe în căutarea reciprocităţii în convorbire trebuie rapid depăşite pentru a se ajunge la
structurarea schimbului (început – cuprins – încheiere) pe parcursul căruia AS adoptă atitudinile obişnuite:
ascultare, comprehensiune, empatie etc.

3
 Un rol important au condiţiile materiale necesare unei convorbiri eficiente. În privinţa locului de
desfăşurare a convorbirii, AS are în vedere toate amănuntele ce pot avea impact asupra conţinutului: sala,
mobilierul, lumina etc. (este benefic un loc calm, cu o anumită intimitate – fără zgomot, fără alte persoane;
prezenţa unui birou între cei doi poate fi un obstacol distorsionat; scaunele ar trebui să fie egale, cei doi să se
poată privi pentru a-şi surprinde posturile, gestica, mimicile; este indicat un spaţiu personalizat, cu obiecte
comune diverse, nu o sală cu aspect cazon etc.)
Este important ca ASC să fie atent la durata unei convorbiri, la timpul din zi când se desfăşoară
convorbirea, dacă în intervalul ales interlocutorul e disponibil. Durata e în funcţie de saturaţia informaţională.
Îmbrăcămintea, aspectul fizic, "prestanţa", postùra etc. nu sunt elemente neutre într-o convorbire. Ele
pot crea "prima impresie", îşi pun amprenta asupra percepţiei, senzaţiilor care au legătură cu atenţia, gândirea,
capacitatea transpunerii în limbaj. AS poate stimula sau inhiba după modul în care iese în întâmpinarea
celuilalt, se prezintă, strânge mâna, invită.
Vârsta şi sexul pot fi aspecte structurante ale convorbirii.
În privinţa statutului profesional, AS trebuie să ştie că nu poate scăpa de eticheta de "specialist" (ce
stârneşte în interlocutor tot imaginarul, proiecţiile etc. sale în legătură cu profesia, cu titlul de "student la AS",
"doctorand", "doctor") şi poate antrena opinii pozitive sau negative, prejudecăţi etc.).
În legătură cu limbajul folosit, AS face bine dacă e atent în primul rând la limbajul său decât la cel
folosit de interlocutor (pentru a vedea dacă nu e prea "select", "codificat" etc.).
În privinţa tipurilor de convorbire, specialiştii disting:
ƒ convorbirea de primire, de contact (în timpul căreia dăm repere suficient de clare pentru a înlesni con-vorbirea, schimbul,
luăm atitudinea de onestitate, luăm "buna distanţă" faţă de interlocutor;
ƒ convorbirea semi-directivă (lăsăm interlocutorul să vorbească, dar suntem atenţi la ghid, ca informaţiile oferite să se situeze
undeva în interiorul lui);
ƒ convorbirea nondirectivă (lăsăm interlocutorul să spună tot pe o temă propusă). Dat fiind faptul că cercetătorul este asistent
social, înseamnă că el nu se poate detaşa de comportamentul său de specialist care sfătuieşte, susţine, interpretează, clarifică,
"manipulează" (petru a-l face pe "client" să spună, să ia la cunoştinţă, să-şi schimbe atitudinea, modul de a fi,
comportamentul etc.)
Cei care utilizează convorbirea ca tehnică au avantajul că pot obţine informaţii de o mare bogăţie
(privind trăiri, reprezentări, valori, prejudecăţi etc. specifice persoanelor dar şi grupurilor din care acestea fac
parte). Supleţea acestei tehnici este un avantaj pentru realizarea unui studiu de profunzime. "Dezavantajele" ar
fi că apropierea celor doi poate distorsiona mesajele datorită emoţiilor, datorită grijii (amândurora) de a afişa o
anumită imagine de sine etc. ; chiar abundenţa informaţiilor poate fi un dezavantaj datorită dificultăţii de
"reducţie" a lor, a dificultăţii de a face o bună analiză de conţinut. "Nondirectivitatea" poate masca
posibilităţile de influenţare, manipulare. AS poate întări sau descuraja anumite atitudini, conduite (dacă în
acest fel permite interlocutorului-client să devină mai autonom, stăpân pe sine, încrezător în propriile forţe,
capabil să se ajute singur etc. ; aceasta înseamnă inducerea de moduri de a fi, gândi, simţi, acţiona valorizate
etc., ceea ce face parte din menirea sa ca asistent ; influenţele trebuie decelate însă, fără a renunţa la cele
favorabile clientului – interlocutor.
Cum se asigură calitatea, credibilitatea datelor, informaţiilor culese, în condiţiile în care interlocutorul
face afirmaţii, se exprimă într-o situaţie, sub impactul emoţiilor, al ambiguităţii dezirabilităţii sociale ?

4
 Nu există reţete, desigur, dar prezenţa pe teren a AS, experienţa lui în proximitatea oamenilor etc. îl
poate face să fie mereu "pe fază", să discearnă rapid locurile comune, contradicţiile, afirmaţiile fără importanţă
pentru cercetare. El trebuie să înveţe, să capete abilitatea de a favoriza emiterea de informaţii revelatoare.
Exemple de cercetări în care se utilizează convorbirea.
1. Convorbire cu delincvenţii minori despre educaţia primită în familie.
• copiii sunt identificaţi (sex, vârstă, mediu de rezidenţă, cine sunt părinţii: vârstă, nivel de educaţie, ocupaţia etc.)
• ghidul de convorbire va viza: stilul educaţional, atitudini şi credinţe despre muncă, viaţă, viitor, educaţie, familie,
respectul celuilalt, respectul legii; dacă există respect reciproc între părinţi şi copii; opinii, convingeri despre
respectul normelor, despre delincvenţă etc.
• se poate verifica concordanţa spuselor copiilor cu afirmaţiile pe aceeaşi temă ale părinţilor, fraţilor, rudelor,
vecinilor.
Condiţia eficientei convorbiri ţine de stăpânirea cadrului teoretic recunoscut în domeniu ("teoria reproducerii", a "violenţei
simbolice" etc.) şi de contactul cu copiii în proximitatea lor, în contextul lor cotidian: familie, şcoală, loc de joacă (fac afirmaţii
asemănătoare în aceste contexte ? îşi schimbă opiniile în timp ? etc.)

2. Convorbire vizând relaţia cu obiectele curente prezente în viaţa socioumană cotidiană a interlocutorului.
• Ipoteza poate fi aceea că există o concordanţă între modul în care au ajuns aceste obiecte în proximitatea
interlocutorului şi atitudinile lui faţă de ele.
• i se cere interlocutorului să aleagă dintre obiectivele aflate cotidian în proximitatea lui, pe cele care le preferă sau
nu-i plac, iar apoi să comenteze;
• se înregistrează şi se transcrie convorbirea;
• se face analiză de conţinut, aflându-se informaţii despre:
- originea obiectului (cumpărat de interlocutor, de rude, primit în dar etc.)
- implicarea în relaţia cu obiectul ("eu l-am cumpărat"; sau se citează expres numele celui care i l-a oferit:
"bunica dinspre mamă mi l-a dat" etc.
- descrierea valorii, utilităţii, esteticii obiectelor;
- sentimentele, atitudinile faţă de obiecte (de "stăpân"; îi evocă amintiri; le personalizează : "fac parte din
mine", sau : "urăsc mobila asta" etc.)

INTERVIUL poate fi văzut ca o relaţie socială între două persoane, ca o relaţie între două roluri
sociale, sau ca o interacţiune (în condiţiile în care rămân valabile valorile şi normele sociale generale precum
şi modurile tipice de comportament). În această accepţie a fost generalizat ca tehnică în practica jurnalistică.
În sociologie şi asistenţa socială este o tehnică de culegere a datelor. Relaţiile care se stabilesc între
operatorul de interviu şi intervievat au importanţă majoră pentru întreg demersul de cunoaştere cu onestitate
ştiinţifică a problemelor vieţii socioumane şi intervenţiei. Cercetătorul pune întrebări celui intervievat, îi
studiază reacţiile verbale şi nonverbale în timp ce acesta îi furnizează date, informaţii utile cercetării (şi
intervenţiei) sale. Interviul se utilizează cu precădere atunci când avem de studiat opinii, atitudini,
comportamente în raport cu diferite situaţii sociale.
Se disting mai multe tipuri de interviu (Gh. Râpeanu, S. M. Rădulescu, Metode şi tehnici de
cercetare sociologică. Antologie de texte, Editura INTACT, Bucureşti, 1997):
a) psiho-analitic – nu are la bază un cadru conceptual determinat, iar operatorul de interviu propune
celui investigat o discuţie pe o anumită problematică ;
b) nestructurat sau de profunzime – se "discută" problemele concrete ale cercetării ; cei doi decid
împreună asupra structurării "schimbului" de informaţii, operatorul reţinându-le pe cele mai "relevante" ;

5
 c) semi-structurat sau semi-standardizat (operatorul are un "ghid de interviu" care precizează
succesiunea şi conţinutul întrebărilor deschise; de exemplu: "Ce credeţi dumneavoastră despre abandonul
copiilor" ?)
d) interviul structurat sau standardizat – întrebările sunt clar formulate de către cercetător şi ele sunt
identic puse tuturor celor intervievaţi, cu scopul de a avea un control mai riguros asupra întrebărilor şi
răspunsurilor.
Constatăm că distincţia acestor tipuri ţine de gradul de libertate lăsat cercetătorului în formularea
întrebărilor cât şi intervievatului în formularea răspunsurilor. Deoarece AS foloseşte interviul ca tehnică de
culegere a datelor, insistăm ca instrumentul folosit să permită obţinerea de informaţii comparabile.
Specialiştii disciplinelor socioumane fac şi alte distincţii între tipuri:
- interviul clinic folosit în psihiatrie, în psihanaliză,
- interviul de profunzime – utilizat pentru a investiga intensiv opiniile, motivaţiile (mai mult sau mai puţin manifeste) ale
comportamentelor,
- interviul centrat – axat pe o temă mai restrânsă care este studiată intensiv,
- interviul cu răspunsuri libere – axat pe o teorie mai largă, în care întrebările se succed de la cele mai generale la cele
specifice,
- interviul cu întrebări deschise etc.
E. Morin în volumul Sociologie distinge:
- interviul - rit (care este luat unor persoane pentru a marca evenimente, la ceremonii, cu ocazia unor întâlniri sociale
speciale şi are rostul de a le "autentifica" prin vocea participanţilor importanţi implicaţi),
- interviul dialog (cei doi colaborează pentru a ajunge împreună la o anumită concluzie, la un anumit adevăr),
- interviul confesional (cel intervievat “plonjează” în sine şi se autodezvăluie),
- interviul anectodic (interviuri luate “vedetelor”, “VIP”-urilor etc.).
Este important, însă, ca AS să distingă interviul de: conversaţie, de interogatoriu, de anchetă, de
dezbaterea de idei, de confesare etc.

Interviul sociologic presupune întâlnirea, în situaţii sociale diverse, a două persoane: operatorul de
interviu şi intervievatul, cu scopul de a se obţine date, informaţii utile unei cercetări. AS caută să intervină
eficient, deci, pentru fiabilitatea, validitatea, consistenţa şi echicontenanţa datelor culese, va trebui să
"negocieze" cu intervievatul şi:
• reacţiile emotive, afective,
• tonus-ul general,
• gestica, mimica,
• jocul privirilor,
• tensiunea fizico-psihică,
• timbrul vocii şi debitul verbal,
• situaţia de comunicare etc.,
neuitând de importanţa simpatiei, empatiei, sincronizării.
Acesta presupune ca AS – operator de interviu să clarifice :
• scopul interviului,
• obiectivele interviului:
ƒ de informare ?
ƒ de diagnosticare ?

6
 ƒ de evaluare ?
ƒ de consiliere ?
ƒ de ajutor ?
• implicaţiile situaţiei de comunicare, prin limbaj verbal şi nonverbal, în relaţia interpersonală,
• relaţiile dintre el şi intervievat :
ƒ de încredere, colaborare,
ƒ de la “egal la egal”,
ƒ de opoziţie, de concurenţă etc.
AS :
• stabileşte cu claritate tema de investigat,
• se documentează,
• elaborează ghidul de interviu (pe care îl poate completa),
• alege locul şi selectează persoanele de intervievat,
• caută cele mai nimerite mijloace de a asigura sinceritatea răspunsurilor celor intervievaţi,
• aplică interviul şi culege datele,
• prelucrează datele culese şi le foloseşte, le valorifică în cercetarea sa.
"Demararea" unui interviu cere :
• un climat favorabil,
• o situaţie de verosimilitate (care poate începe de la salut, de la invitaţia de a lua loc, de la invitaţia la
discuţie, de la tonul vocii, de la mimică (dacă ne arătăm calzi, reci, stresaţi, agresivi etc.),
• să se plece de la ceva ce leagă pe cei doi, de la un eveniment din actualitate în legătură cu tema etc.
Dacă ne aflăm într-un spaţiu special (un birou, de exemplu) să luăm seama la importanţa "amănuntelor" :
• biroul poate îndepărta pe cei doi, dacă ei stau de-o parte şi de alta a lui,
• la fel se întâmplă dacă unul stă în fotoliu şi celălalt pe un taburet,
• dacă interiorul este baroc (prea încărcat) sau cazon,
• dacă uşa este larg deschisă, întredeschisă sau închisă,
• dacă lumina este prea puternică şi centrată pe intervievat,
• dacă cei doi au libertate de mişcare etc.
Specialiştii cu experienţa cercetărilor în care se utilizează interviul ca tehnică de culegere a datelor
recomandă :
ƒ masă rotundă,
ƒ scaune identice,
ƒ locuri nedefinite dinainte,
ƒ nu prea multe accesorii în încăpere, în «cadru»,
ƒ distanţa de 1,5 – 2 m între ei (să se audă uşor)
ƒ poziţia "faţă în faţă", sau "în unghi",
ƒ trunchiul puţin înspre înainte, capul puţin plecat, cu alte cuvinte, o postură simplă, destinsă,
firească.
Contactul iniţial dintre cei doi îi poate apropia sau îndepărta din start :
• "strânsul mâinii" face parte din “experienţa primară” a comunicării (mâna poate fi: umedă, moale,
tremurândă, energică, stresată etc.),

7
• corpul poate fi "mândru ca un păun", sau bine echilibrat,
• privirea poate fi binevoitoare, sau iscoditoare, răutăcioasă etc.
Şi atracţia fizică joacă rol important, ea decide apropierea, simpatia sau antipatia reciprocă. Nu trebuie
"întărite" "semnele sexuale": buzele prea roşii, rimelul prea accentuat, decolteul foarte mare etc.
Se recomandă, de asemenea :
• reglarea fină a timbrului şi intensităţii vocii,
• reglarea debitului, a ritmului vorbirii,
• reglarea armonioasă a gesturilor (eliminarea gesturilor parazite, a gesticulaţiilor, a diferitelor ticuri),
• capacitatea autocontrolului ritmului respiratoriu, a ritmului circulator (are importanţă pentru posibilitatea
firească a comunicării dacă ne prezentăm livizi, roşii la faţă, “gâfâind” etc.)
• capacitatea reglării termice (să nu fim transpiraţi, să nu avem frisoane), a reflexelor etc.
• să fim atenţi la accentuări, la ezitări, lapsus-uri etc., la toate "accidentele discursului", ca şi la impactul
timidităţii, prudenţei, excesului de sinceritate, al tendinţei de a fabula etc.

Atunci când îşi intervievează pacienţii, medicii încep cu o "convorbire liberă" (apelând la toate formele
convenţionale de politeţe etc. care apropie de bolnav, de situaţia lui, pentru a-i obţine încrederea), pentru a
continua cu "discuţia provocată" (bolnavul răspunde la întrebările precise ale medicului), sau cu "interviul
dirijat” (când medicul ajută pacientul să-şi construiască răspunsul, fără să-l distorsioneze prin prezenţa sau
cuvintele sale). AS se poate inspira dintr-o asemenea practică (trebuie urmărite şi reacţiile nonverbale ale celui
intervievat, care pot să însemne : indiferenţă, lipsa atenţiei, neîncredere, furie, nelinişte etc.).
Sarcinile principale ale AS operator de interviu rămân însă acelea:
• de a folosi cele mai nimerite mijloace pentru a incita subiectul să răspundă,
• de a cauta să obţină răspunsuri utile, complete, clare,
• de a înregistra cât mai fidel şi integral răspunsurile,
• de a da persoanei investigate sentimentul că rolul ei e util, contează etc.
Se înţelege că în cazul utilizării tehnicii interviului, de maximă importanţă este formularea întrebărilor, care
trebuie să fie puse precis, sistematic, să nu sugereze răspunsul, să permită răspunsuri clare din partea celui
intervievat etc. Se utilizează diferitele tipuri de întrebări (prezentate în cursul despre chestionar), având grijă
la gradarea lor, la trecerea de la unele la altele etc. Operatorul de interviu trebuie să ştie :
• să reformuleze în ecou : - "Nu voi mai face niciodată aşa ceva…"

- "Niciodată ?"

• să reformuleze o parte din răspunsul celui intervievat în termeni identici :

«- Omul poate deveni hoţ dacă zilnic i se pune această etichetă...»
«- Deci, după dumneavoastră, delincvent poate deveni cel căruia i se lipeşte eticheta de delincvent ?»

• să reformuleze inversând :
“- Cred că sunt singurul ce pierd mereu…”
« -După dvs., toţi ceilalţi câştigă , doar dvs… »

8
 • reformulări deductive :
“- Nu este prima oară când m-a bătut.”
«Deci, nu este prima oară când nu v-aţi comportat cum trebuie.»

• reformulări interogative :
(« Dacă înţeleg bine, problema dumneavoastră este … ? »

• să ştie să utilizeze şi "tăcerile" (care pot diferi prin “intensitate”, prin “durată” şi pot fi : “ostile”,
“ermetice”, “reflexive” etc.).

Interviul utilizat de către AS are caracteristici speciale faţă de conversaţiile cotidiene şi chiar faţă de
interviurile sociologice. El poate căuta ca prin interacţiunea sa să influenţeze, chiar să persuadeze clientul,
pentru ca acesta să se schimbe (de exemplu, AS poate crea o situaţie de încredere reciprocă, poate aduce pe cel
intervievat în defensivă, îi poate stimula atenţia pe un scop urmărit, poate căuta sincronizarea cu el, pentru ca
apoi să repete mesajul-cheie ce-l poate schimba).