La Poubelle Epoque şi
guvernarea sărăciei naţionale
De-o bună bucată de vreme în România, atunci cînd o
cohortă de politicieni se aşează la putere, se fac şi refac minis-
tere ale guvernării, uitîndu-se mereu înfiinţarea unuia în care
majoritatea românilor s-ar regăsi: Ministerul Sărăciei Naţionale sau
Ministerul guvernării sărăciei naţionale. Cei care, de atâţia ani, şi-au
făcut un crez din a tîrî ţara asta plină doar de iluzii şi umor în
braţele Europei federalizate, ar trebui să privească mai abitir în
luciul sărăciei şi disperării românilor. Să numere cîţi din ei sunt
sub limita salariului mediu pe economie de 200 de euro. Să pri-
vească dezastrul din agricultura redevenită primitivă, nerentabilă,
şi industria decimată în cei douăzeci de ani postrevoluţionari. Şi să
constate că diferenţierea s-a făcut bine, chiar cu geniu, între cei 5-10
mii de tupeişti, patrihoţii care au pus umărul la vinderea păduri-
lor, petrolului şi a bunurilor ce se mai găseau prin ţară, aflaţi acum
prin topurile milionarilor în euro şi ceilalţi vreo 22 milioane de
români. Eminescu spunea, acum mai bine de o sută de ani: „Vai de
biet român săracul/ Înapoi tot dă ca racul!”. Azi, nu numai că are
reacţii de rac umilit dar, în disperare de cauză, trăsnit de sărăcie,
pentru a-şi cîştiga pîinea ia drumul pribegiei prin lume. Peste trei
milioane de români sunt slugile Europei şi ale Americii, pentru a
asigura hrana zilnică pentru familiile lor. Cei rămaşi în ţară accep-
tă cu stoicism disperat curbele de sacrificiu, subzistenţa, într-o pagina
ţară bogată, rîvnită de-a lungul secolelor de atâţia. Cuvintele lui
Creangă dintr-o scrisoare către Slavici (1878) rămân de o izbitoare 1
actualitate: Dar oamenii noştri de stat! Ochi au şi nu văd, urechi au şi
nu aud, căci întotdeauna au luat cărbunele cu mâna sărmanului ţăran,
care, la urma urmelor, tot el a plătit gloaba. Vorba aceea: „Capra b... şi
oaia trage ruşine”. De-ar şti boii din cireadă ce mână bicisnică îi duce la
tăietoare!! Dar nu ştie sărmanul dobitoc şi de aceea tac şi rabdă! Duce în
spate toate sarcinile şi hrăneşte pe netrebnicii cari îşi râd de dânsul!”.
Ce putem spune? Bravos bobor, bravos mîndră naţiune!
Între agitatorii noştri politici, tot mai lozincarzi, goi de sens, tot
mai aroganţi şi mai milionari, intelectualii nici nu se văd. Ei nu
sunt nici de dreapta, nici de stînga, ci ţin de un cenuşiu al existenţei
şi de noroiul greu al prozei. Cît despre vocea scriitorului, căruia i-a
scăzut la maximum ratingul şi prestanţa în România şi suferă de o
cruntă marginalizare, el nici nu se aude. Pocit la gură, Eminescu a
rimat cîndva „poezie” cu „sărăcie”. Şi aşa a rămas. Iar nouă nu ne
rămîne decît să repetăm înjurătura matură a tînărului Eminescu:
„Tu-i neamul nevoii!”.
Daniel CORBU
provocări
Grohăind prin
Patria Google
Călin CIOBOTARI
De nimic nu mi-e mai greaţă decât vorbesc, ci şuieră, ei nu folosesc cuvinte, ci
de gunoierii de pe internet, boschetari otrăvuri preparate în laboratoarele unor
ai lumilor virtuale, războinici ai luminii teribile frustrări. O, nepot dinspre soră a
palide a monitoarelor. Cât trebuie să fii scroafei, o, câtă graţie supuroasă în însem-
de jigodie, câtă leproşenie trebuie să porţi nele tale, cât lirism scatologic, ce ars poeti-
în tine, câtă putreziciune şi insalubritate că sculptată în calupuri de fecală lingvisti-
morală trebuie să ai grefată pe codul gene- că… Ce zeu frumos scobindu-se în nas, ce
tic ca să scrii, sub perdelele mocirloase ale duh duhnind a dohot şi a noapte…
anonimatului, mesaje infecte, desclosetări Gunoaiele acestea anonime îşi spun
ale marii, inegalabilei tale gândiri balona- forumişti. Da, acesta este poporul forumiş-
te. tilor, lepădături ale realităţii, avortaţi din
concret, homunculi cu placenta la vedere
Le şi văd mutrele transfigurate de hălăduind prin singura patrie pe care şi-o
emoţia datului la gioale, le simt patima din mai asumă: Patria Google. Vor cu tot dina-
privirea înceţoşată de bucuria calomniei, dinsul să vorbească, deşi sunt muţi, vor
pagina le zăresc balele de voyeur-işti în călduri, neapărat să-şi „exprime punctul de vede-
le aud degetele tastând înjurătura, acuza, re”, deşi nu au la purtător decât puncte de
2 împroşcarea. Mi-i închipui satisfăcuţi, feri- orbire, vor, dragă Doamne, să se implice în
ciţi, împăcaţi cu ei înşişi, după ce „opinia” chestiune, fie că îi priveşte, fie că nu.
lor onanistă de doi bani a fost trimisă în
eter, mi-i imaginez mândri de ce au făcut, E suficient ca un firicel de scandal
expunându-şi în oglinzile conştiinţei can- să se înalţe de prin vreun text, şi forumiş-
cerul etic, giboni grohăind a prea-plin tii apar întru degustarea rahatului, roi de
sufletesc, traversând abili jungla noastră muşte bâzâind furibund, băgându-ţi-se în
cea de toate zilele. ochi, infestând, murdărind. Personaj colec-
tiv în mişcare, în fojgăire, în târâire, cor
Ei sunt eroii zilei, pigmei ai nimă- post-modern scrâşnindu-şi aria scârţâită a
nui ce şi-au pierdut numele, identitatea, scuipăciunilor spurcate.
caracterul. Ei nu păşesc, asemenea nouă, ci
se scurg ca nişte scursuri mâzgoase, ei nu Fie-vă forumul ţărână uşoară, nefe-
se hrănesc, ci îngurgitează, ei nu trăiesc, ci riciţilor, complexaţilor, frustraţilor, neter-
băltesc bâhlit la periferiile umanităţii, ei nu minaţilor, neaveniţilor!
poemele memoriei
Poetul Eminecu
poem - jurnal
d
t r e m e n s
l
i
r
i
u
m,
împotmolit în brazdă,
răsăritul
Adriana s-a sfărâmat în spori şi rumeguş.
îmi joacă-n irişi,
LISANDRU fumegând,
sfârşitul
luminii prăbuşite
duminica nu ploua niciodată din urcuş.
intri în baie îţi măsori din priviri trupul gol doar peşti negri ară
o mână de carne sub care te strângi ca hârtia cerul răsturnat
în foc. degetele nişte pui jucăuşi mâna trăind şi melci înmuguresc pe scoarţa zării.
departe de tine şi aproape de lucruri. te-ntinzi. un gând îmi putrezeşte,
auzi cum se macină sângele pentru o clipă te- înnodat
ntrebi ce gândeşte zăpada între fălcile soarelui. de glezna mistuită
depărtării.
de mult nu mai vorbeşti despre moarte. o taci.
sapi liniştea ca un câine după osul ascuns. când m-aş împrimăvăra …
erai copil alţi copii îţi spuneau că numai dorinţe- de-atâtea ploi,
le pe care le ţii în secret se-mplinesc. azi e dumi- s-au zdrenţuit cărările spre morţi.
nică nu ai nimic de făcut. de la un timp liber- rămân să-mi cern
tatea ia formă de pumn închizi ochii şi aştepţi tăcerile prin sloi
lovitura. şi să-mi atârn rugina
pe sub porţi.
nu-ţi aminteşti nicio rugăciune. odată ştiai una
cu îngerul. mai spuneai Tatăl Nostru şi te între-
bai dacă-ţi va aduce sandale când va fi să coboa- două cântece roşii
re din cer. ori o carte cu poze lucioase. duminica
mirosea a tămâie naftalină şi vin. duminica nu numai tu ai rămas, pasăre oarbă,
ploua niciodată. cuibărită în seara care-mi creşte din piept,
numai tu, sub zăpezi neatinse, pagina
oglinda te muşcă pereţii te zgârie durerea se ciugulind din tăcerile mele ca dintr-un şirag
umflă sub piele cât un şarpe sătul. arunci tot îi de mătănii... 9
faci loc eşti un balon te înalţi văzută de sus eşti
numai o virgulă într-o frază lipsită de sens. ale tale penele volbură din care îmi fac umbrare
şi naiuri,
o mie de li/ jumătate de pas ai tăi puii pe care în palmă îi port şi-i adorm
ca pe nişte ace de foc,
în unele zile oamenii pe care-i ating ale tale grădinile sângelui şi puţinul cernut
îmi lasă urme de cântec pe degete la masa de oaspeţi.
şi umerii lor sunt o scară
sprijinită de cer se ciocnesc două cântece roşii, amândouă se
sparg,
zile în care orice tăcere de sub coaja lor se înalţă
e un pergament preţios Singura
atunci aş porni să te caut cu genunchii de flori.
cu ochii închişi
dar ştiu că la mijlocul drumului numai tu ai rămas, rătăcito,
voi întâlni aceeaşi femeie măiastro,
strigându-mă să îmi fluieri a drum răsturnat.
printr-o mie de răni.
tineri poeţi
suri
pe care le scrijeliţi pe ziduri
pe motiv că e prea molâu şi nu are
şcoala străzii
unde mai pui că
« l-a jucat pe degete curva aia »
o violaţi pe Afrodita noapte de noapte
în timp ce nebuni frumoşi cu arcuri de lumină
stau la coadă în speranţa
că al ei chip le va îmbia cândva
ochiul sufletului.
nu aţi uitat de romantism
aveţi şi preludiu în dotare
vă puneti creierul în baiţ
apoi îl treceţi prin fum rece
de canabis
apoi o tăvăliţi pe biata fată
pe nicovala rece de vise
Andrei ALECSA deochiate
astfel încât dimineaţa foile de hârtie
Scrisoare sunt roşii şi călduţe, ici colo câte-o
oază de alb
Când m-am întors de peste mări adevărate livezi de pălăria şarpelui
Te-am găsit sângerând, o săgeată se înfrupta din ciuperci pe care le aşezaţi în coşuleţe
Piciorul tău de merinde
Îţi contemplai rana şi le vindeti apoi în piaţă
Din şuviţele de sânge ţi-ai făcut harapnic sub ochii mieroşi şi tâmpi
Cu care te biciuiai ai bunicuţelor OPeCiste care strâmbă discret din
Îmi spuneai că la naştere nas
Nu ai avut norocul de a mânca « hai mamaie, be cool, că vin cu gaşca
O tavă plină de jăratec scoatem blogurile din dotare şi să vezi
Precum Ahile te-ai lăsat sedus de îmbietoarea ce revoluţie iese ! »
umbră
A cortului
Şi ţi-ai vândut orizonturile pe un bilet spre Mărturiile unui blestem ambulant
groapa cu lei
Unde o vrajă te protejează de colţii fioroşi Sărutările mele plutesc asupră-ţi
Şi rânjetele batjocoritoare nor de lăcuste
Ale jivinelor la umbra căruia sufletul ţi se chirceşte
Dar pentru cât timp? ai uitat fereastra deschisă
Hai să facem precum în jocurile copilăriei iar eu mă strecor ca o adiere caldă
De data asta ţin eu scara mâţei, iar tu sari înfior candelele aprinse
Peste încruntările propriei tale umbre pereţii privesc subjugaţi dansul
pagina în lumina soarelui de primăvară şi uită să mai respire
înapoi sub zidurile încăpăţânate ale Troiei! cu o mişcare iute a umbrei
10 am stins şi ultima lumânare
Aurolacilor cu măşti de satir rămâi goală pe întuneric
te mănâncă îngrozitor palmele
Voi nu-l mai cântaţi pe Prometeu flori de rugină îţi fug pe sub piele
« cine mă-sa mai e şi clovnul asta, dezorientată încerci să eliberezi un cuvânt
de umblă cu focul în mâini » sau măcar un sunet
aţi mai văzut scamatorii din astea ţi-ai vândut glasul, îţi aminteşti ?
pe la tv ai renunţat la el pentru a putea
pe la circ păşi pe uscat !
l-aţi trimis de mult pe Hamlet la nebuni pe un uscat fără pâlc de pădure
se juca cu întrebările în nisipurile mişcătoare doar pământ copt şi un soare nemilos
ale orelor în fiecare noapte tuşeşti convulsiv
în loc să intre peste maică-sa şi să îi dea scuipând
o bătaie bună îţi pătezi perna cu cerneală
îi mai faceţi câte o vizită în fiecare dimineaţă iau cu grijă faţa de pernă
în zilele când aveţi chef şi trag o fugă până la baba Maranda
să vă mânjiţi feţele cu rânjete ( e mare ghicitoare în ceşti de cafea)
crestate pînă aproape de urechi ; iar ea, privind-o trăznită îmi zice :
aveţi grijă şi de Mâşkin “ hai, conaşule, o pâine şi o cană de lapte
îi daţi o bătaie zdravănă încă de la primele ver- poate, poate azi ţi-oi îndruga şi ceva de bine ! »
tineri poeţi
ai totul în raniţă de la briceag până la plasturii
cu iod
Cristina SIRION
rimi
dar eu
Îmi strâng buzele şi fluier a pagubă
Femeie cu ac de patefon zice mama dereticând prin vrăbii flămânde
şi bătăi de clopot întinse pe ziduri
Între două anotimpuri rămâne un spaţiu prin care ca nişte pisici
treci soldăţeşte înaintând pe coate Uite, se mai văd urmele roţilor
e-atât de subţiată inima-n locul acela că se vede prin pe unde au trecut coviltire cu zei
ea până dincolo
- e plin oraşul de hârtii prin care trece soarele Îi urmăream de departe, cu trupul aplecat peste
(mama stătea duminica în prag cu mâna pe piept moarte
parcă vine aveau flori închegate pe umeri pe piept
parcă vine Gheorghiţă...) şi urşi cu clopoţei la gât
parcă vine primăvara cu mâna pe-un cui de grenadă Îi hrăneau cu viaţa din palmă
vor ieşi toate florile cu tulpinile-n sus
din vârful buzelor slobozeau păsări cu gâtul
Pe-aici asfaltul e galben-lunar cu faţa întoarsă în apă înalt
un înecat pe care-l prinzi de spatele cămăşii cum le strângeam în pumni până la lacrimi
prinzi oglinda de cui în mijlocul cărnii lor juca o flacără albastră de
din umbletul fără ţintă sar zebre, pisici de mare sau veghe
altceva cu formă de nor să nu adorm pagina
oricum îţi prinzi mersul de ce-apuci la geam
pe partea cealaltă a lumii pe vreun flutur de noapte 11
pământul are-o mână care te trage la timp înapoi
plutim, plutim ca nişte coifuri de hârtie Ne legănam pe beţe de bambus cu braţul sub cap
împânziţi de copii cu gurile aprinse
Unii-şi aruncă pălăria din prag şi nimeresc uite, se mai văd urmele nimbului
direct şifonierul de care vorbeau babele uitându-se în sus
alţii se rotesc în cerc printre stinghiile lunii
ca prin grădinile de nisip japoneze
Ni s-a zdrelit privirea de oasele albe ale
plutim, plutim ca nişte coifuri de hârtie întrebărilor
sub care vântul până în zare
se joacă de-a soldaţii până acolo unde se împădureşte ochiul
femeia asta de-o clipă cu aripi
prin care vâslesc fără rost canoele cu războinici
are o floare de fâş în pervaz alege,
Nu simţi nimic mai mult decât trebuie ascundeai la spate un măr
mai mult decât poţi cu ochii închişi
tineri poeţi
crescuseră degete peste noapte. Devreme în zori,
străinul atinge iarba cu poalele hainei lungi,
zdrenţuite; unii spun că atunci se aud clopoţei.
O, domnule Bartleby
Într-o zi voi avea de ales.
Călin Sămărghiţan
la cină.
Bărbatul va iubi aceeaşi femeie
sau o alta. Fără vreo preferinţă.
Citadela
Nu mă voi putea împotrivi ploii
Cu ţipăt de şoim vor trece unele zile, dar voi putea alege
se vor adânci alene dacă să deschid umbrela sau nu.
în păduri imerse de vareci, Voi putea alege secunda în care inspir,
sub luciul apei mierii secunda în care voi deschide ochii,
surde secunda în care.
stradele de umbre
vor desena harta unei cetăţi Într-o zi va prefera
de necucerit. să nu mai meargă la lucru,
ori să nu mai iubească,
Porţile ei le vor păzi străjeri să nu mai mănânce.
în haine de lupi veghetori
ai argintului lunii. Să nu mai deschidă umbrela deloc.
soarele intra în mare şi cerul era sângeriu atunci Pavel îşi priveşte oasele cu
când ea a mişcat pentru ultima oară din coadă încântare ia repede un vas de argint
şi a închis ochii pescarii au scos-o nedumeriţi şi adună cu mare grijă fiecare picătură
din jgheab şi au dus-o departe pe un dâmb de apă vie
de unde după trei zile avea să se răspândească
peste satul lor un miros greu Pavel păstrează cu străşnicie acest secret
nimeni nu trebuie să afle pagina
Didona că oasele lui nu sunt oase obişnuite
13
şi mai ales nu suflă nimănui un cuvânt
Didona de trei ori te-ai scăldat despre vasul cu apă vie pe care îl păzeşte
în lapte de bivoliţă apoi pielea cu şi mai mare îndârjire
ţi-ai parfumat-o cu cele mai dulci
esenţe şi haină de mătase roşie ţi-ai acum scrie o epistolă în care tună şi fulgeră
pus cu grijă peste trup împotriva unor sodomişti
şi câtorva apostaţi rătăcitori
te-ai privit o singură dată în oglindă iar oasele lui au ajuns la o temperatură
ai oftat şi ne-ai zis că nimic nu-i mai foarte ridicată încât
trecător decât trupul ăsta dedat la plăcere dacă nu se opreşte în secunda următoare
iar noi credeam fireşte că de bătrâneţe se vor topi
te temi preafrumoaso
însă lui Pavel nu-i mai pasă de nimic
ai tot privit în zare marea agitată scrie fără contenire scrie complet absorbit
după viteazul Aeneas şi nimic nimic şi exact
�����������������������������������������������
în punctul culminant���������������������
tot trupul lui devi-
ca un fulger te-ai întors spre noi ne o flacără
şi ne-ai poruncit să-ţi ridicăm rug uriaşă peste care Pavel toarnă din reflex vasul
în curtea palatului cu apă vie
tineri poeţi
m-am obişnuit cu cenuşa adâncită în piele
şi vederea de sus a capului tău
chiar ţi-am iertat greşelile, lipsa de credinţă
stângăciile şi limitele nedepăşite
Bucheţel
douămiist
Felix NICOLAU
Bogdan Creţu prefaţează antologia la ţii). Apoi se dă sălbatic, whitmanian, dar aşa, la
Nasturi în lanul de porumb (Brumar 2008), eclo- modul galeş, pentru că omul este un civilizat,
zată în urma Taberei de creaţie de la Săvârşin. corcolit, un Extrasensibil, cum zice un epitet al
Într-un stil liber, din ce în ce mai liber, el vorbeşte său. Cam asta este atmosfera din poeme: ironică,
despre un al treilea val douămiist. Ceea ce nu e dezlânată şi fină până la dizolvare. O muzică
imposibil, dar mă întreb pe cine mai pasionează de semitonuri. Mai puţin The Wild Bunch, care
asemenea delimitări à outrance. Un lucru e sigur: conţine un miniscenariu casnic violent şi erudit
tinerii scriitori au constituit o breaslă bazată pe - aşa cum este tot ce atinge condeiul poetului.
prieteşug. Breasla agreează un număr foarte Curva dă buzna, îl ia „la pulă”, el buchiseşte
limitat de membri şi, de asemenea, şi-a adjude- „hannah”, Originile totalitarismului, şi finalul
cat şi criticii proprii, cum ar Octavian Soviany, delicios: „Cam pe atunci o pufneşte râsu/şi eu îi
oarecum căzut în dizgraţie, şi, trup şi suflet, fac loc pe canapea/şi cu indexu – bat de două ori
Bogdan Creţu. The circle of trust din 2008 i-a pe carte/Pat! Pat!”
integrat pe Vlad Moldovan, Şerban Axinte, Moni Constantin Acosmei sonetizează minor,
Stănilă, Cristina Ispas, Claudiu Komartin, Ştefan foarţian, apoi trece la poeme în proză nu neapă-
Manasia, Oana Cătălina Ninu, Alex Potcoavă şi rat captivante. Mai degrabă stridente, mizerabi-
V. Leac. liste şi cu final caraghios. Ca, la fel, şi în Poem,
„Alesul muzelor”, Vlad Moldovan, este unde debitează cu meşteşug, dar fără sare şi
într-o dispoziţie de kief, de dolce far niente: „stau piper, despre beţii, vome şi penibilul de după.
câteva ore între pomi/şi nu mă aleg cu nimic./ „Vai, săracii, vai, săracii prieteni ai celui care
din când în când/trece musca./din când în când/ nu ştie să bea!” – ar putea fi versul rezumat al
pătrunde soarele./mă foiesc în iarbă/să evit deni- tuturor peripeţiilor scriitoriceşti de crâşmă unde pagina
velările/şi urmez viaţa/pe cărăruie între tulpini” nu se întâmplă mare lucru. Pentru că ai noştri
(Mă-mpotmolesc la Săvârşin). Ceva rudimente condeieri nu vieţuiesc în Mexico City şi nici nu 15
de douămiism sunt de găsit abia mai încolo, în au printre ei vreun W. Burroughs. Mi-e dor de
poemul inegal, teoretizant şi tras de păr până la Constantin Acosmei din Jucăria mortului, cel
a umple 4 pagini. Cică „încerc să fiu sincer şi/să concentrat, răstit, imprevizibil.
nu le înfloresc”. Deci este vizată autenticitatea. O radicală schimbare încearcă Şerban
Tehnica de compoziţie este cam aceeaşi: câteva Axinte. Noua sa poetică antinaturalistă se încăpă-
instantanee banale, jalonate de consideraţii filo- ţânează să vadă sublimul în nenorocire. Privirea
sofico-sociologice exprimate într-un limbaj cool. lui semireligioasă transfigurează realitatea dură
Grupaje ca: „Nu am răbdare să schimb/impresii a vieţii de spital, acţionând ca un bisturiu de
dar am toleranţă/iar uneori mă tem de/modurile sticlă, noua materie preferată a poetului. Faţă de
voastre de desfăşurare” sunt subtile prin jocul de poeziile din volumul Lumea ţi-a ieşit aşa cum
aluzii, dar nu transmit propriu-zis nimic. În plus, ai vrut, condensate şi precise, versurile de acum
intervin unele clişee personale, care fac din Vlad tind spre monumental. Epicul se aseamănă cu
Moldovan un brand poetic. „o fire molcomă/ cel al lui Marin Mincu din Pacient la spitalul
cam cum sunt câinii scunzi” (total fals! dacă ar Fundeni, numai că aici condiţia de pacient mai
practica mai des mersul cu bicicleta sau cu rolele, că ajunge o beatitudine. Fiecare detaliu sordid
eseistul poetic n-ar mai risca asemenea afirma- sau insignifiant este şlefuit până la purificare:
cronica literară
„boala intră şi iese prin ochii ei, intră şi iese prin
înregistrează detalii semnificative, fără a mai
ochi, sublim, sublim”. Singura moştenire accep-
face efortul să interpreteze lumea şi mişcările
tată din primul volum este victima. Acolo tatăl
ei: „Picături delicate de ploaie ating geamul/
era victima propriului sugar, aici pacientul-artist
se scurg pe chipul tău ca nişte fire de undiţă”
caută victime pe care să le scaneze cu bisturiul
(Plec singură la Săvârşin). E ca şi cum un pictor
sticlos al privirii sale. Deşi hipertrofiate, poeme-
ar începe o compoziţie din mai multe unghiuri
le conţin o tensiune nemiloasă. Derapaje pot fi
simultan, pulverizând culorile din sprayuri cu
semnalate la consideraţiile culturale, alambicate
măiestrie. Însă compoziţia nu mai ajunge să se
sau străvechi: „cum ar fi arătat destinul lui Hitler
închege vreodată. Un fel de impresionism pro-
dacă ar fi ascultat mai multă muzică de Bach,
ustian: „iar/când de la distanţă un prieten trimite
Prolégomènes à une science de la contradic-
prin telefon,/unuia dintre noi,/o voce cu un tim-
tion de Stéphane Lupasco” (Sublim, sublim).
bru foarte cald, ciulim toţi urechile” (Şarpele de
Profunzimea este un câştig care se plăteşte.
vinilin).
Axinte a devenit o victimă a figurilor. Ceva stri-
Cum notifică un vers din Aniversare
dent răzbate din poeme, o stridenţă a pătimirii şi
– „Aici e capătul indiferenţei”. Nu se mai prac-
a hipersimţirii. Ciudat este că parcă e mai fasci-
tică dereglarea simţurilor, ci atrofierea sau dez-
nant decât în trecut.
amorsarea lor. Cadavre sensibile sunt noii poeţi:
Şi versurile Cristinei Ispas au devenit mai
„Stăteam pe prag desculţă, în creier îmi mai
masive, mai epice, deşi mai vagi. Fetiţa. Mixaj
bătea încă/spre retragere/o pată din ce-a fost soa-
pe vinil era clădit pe o poetică a nervozităţii
rele sistolic al zilei”. La fel, corpul poetic e forţat
şi a sugestiei împinse până la simbol. Acum
să devină inexpresiv, cu rare tresăriri paradoxale:
senzaţiile s-au molcomit, percepţia a devenit
„Peste încă zece ani, dezbrăcată o să par cu zece
razantă: „Spre sfârşitul călătoriei nu mai e nimic
secole/mai goală” (Peste încă zece ani).
de văzut./Percepţia oboseşte, detaliile dispar”.
Claudiu Komartin încearcă să ţină pasul
Mulţi poeţi ai intervalului devin mimozici şi se
cu tendinţele antologiei. Metaforismele lui apo-
aruncă în ei înşişi la cel mai mic bruiaj. Suflete
caliptice sunt surdinizate şi piticite pe cât posibil:
delicate sub aparenţe iritate ori infatuate, ei
„Vreau să mă încolăcesc lângă pieptul ei//din care
nopţile de toamnă fac o sobă micuţă/în care cântă
un saxofonist negru” (Blues).
Regimul de distribuire al vederii este
difuzul. Mici tablouri de gen ricoşând din clari-
tatea tablourilor flamande de secol XVI în infuzii
obscure: „O limpezime neobişnuită, o lumină
încărcată cu obiectele/fragile ale atingerii:/globul
se micşorează şi se măreşte, în ritm cu sunetele
care/umplu cănile, linguriţele, îţi intră pe sub
haine ca un lichid/obscur, ca o lumină halucinan-
pagina tă” (Soarele a ascuns).
Imaginile complexe, cu halo pulsatil, se
16 combină cu constructe poetice abstracte, forţat
sugestive, cuvintele cheie fiind: consolare, inimă,
figuri tragice etc. Fapt este că în acest grupaj
poetul abordează vreo patru maniere distincte.
Nu ştiu dacă este în tranzit spre o nouă formulă
lirică ori pur şi simplu sunt exerciţii de scriere
„la rece”. Aşa este un joc ca eurotanasia, dedicat
lui Ştefan Manasia: „sunt flămând/sunt devotat/
sunt mândru/sunt liber/eutanasiaţi-mă”. Cred că
cel mai bine îşi defineşte creativitatea Komartin
însuşi, apăsând din nou pedala expresionismului
livresc: „pentru că în mine totul este conflict/şi
realitatea îmi zugrăveşte pe uşi şi ferestre/ima-
gini letale, cioburi/din coşmarurile lui Francisco
Goya” (hiatus).
Iată-l pe Ştefan Manasia închipuind stu-
foase şi încărcate de referinţe culturale Vise după
cronica literară
A. K.: „cobor în lumea marelui fluviu, pe care-l ment din costel, de pildă: „se va rade din ce în
revăd – printre ramuri de caligrafie japoneză şi ce mai rar/pe coaiele umflate/din care moartea
liane – ca pe un şarpe cu solzii irizând alb cenu- poate ejacula oricând”.
şiu albastru”. Viziunile sunt complexe, niciodată Monica Stănilă este în clocotire. Încă nu
simple. Poetul nu mai este inocent nici mental, ştie ce să aleagă. Analogii rapide, sugestive, care
nici sufleteşte. Simţurile sale sunt prevăzute cu rotunjesc ca un fel de morală a fabulei poeme
un releu nostalgic. Descriptivism cu pas lent, minimaliste: „în spatele nostru/cerul devine un
scurtcircuitat de ciuperci atomice şi constatări tub îngustat/prin care se scurge tot ce am trăit”
apocaliptice. „Soarele alb era o lupă sinistră pe (după-amieze simple). Sau interpretări grave ale
care se potrivise ochiul unui mort”. Parcă citesc unor gesturi din nou exemplare. Metaforele şi
dintr-un Walt Whitman reîncarnat într-o durată comparaţiile pe care le foloseşte sfidează decenţa
demonică. O traversează atent, dar detaşat, gata aerodinamică în care îşi închid poemele compa-
oricând de speranţe nejustificate: „Aveam să îi nionii de tabără. Ca şi în cazul Oanei Cătălina
părăsesc fericit, posesor al unui suflet nou nouţ, Ninu, unele izbucniri stilistice îi reuşesc, altele
ambalat în ţiplă”. De aici şi continua nevoie de nu. În cazurile fericite, stop-cadrul se încheagă
transfigurare. Aveţi de ales: ori vizionaţi filmul rapid, fără prea multă recuzită: „stau aşezată pe
Avatar în 3D ori îl citiţi pe Ştefan Manasia. o floare imensă/încă nu a venit trenul/pegasul
Şi Rareş Moldovan este văr d’ăl bun cu uzat de pe sigla CFR” (secvenţe).
Vlad Moldovan. Ai senzaţia că poetul stă tolănit La polul opus este poezia lui Radu Vancu.
pe un deal ronţăind la un fir de iarbă şi privind Aici totul este fastuos şi complex spre complicat.
amuzat rutina gesturilor cotidiene. Din care Poeme de beţie cu unele formulări excepţiona-
încearcă să scoată mici efecte nebănuite. le: „Zeul ţi s-a tolănit pe sofaua laringelui/şi îţi
Asta când nu se întoarce cu faţa spre mângâie alene coardele vocale”, „te precipiţi
Ibrăileanu şi Cehov. Nu degeaba se intitulea- spre baie/şi, aşezat pe adevăratul zeu, cel de
ză fragmentul lui de proză Apa morţilor. De porţelan,/te strângi cu nădejde de gât” (Orfeu,
la Sadoveanu li se trage tuturor acestor poeţi Cami Radu), „beţivul horcăind flegmos n-are
spleen-ul. Bine, mai şlefuit şi dezabuzat. Fraze habar că-n el/se desăvârşeşte Marea Asceză a
extinse, acumulări poetice de decor, rememorări redempţiunii prin ficat” (Calea Regală). În rest,
decente şi rafinate. O îndrăzneală să mai propui o artă pentru cititori cu studii postuniversitare,
o asemenea proză acum. care poate provoca gâdilituri intelectuale subtile
Dedicată şi pătimaşă este Oana Cătălina sau poate agasa din cauza excesului de aluzii/
Ninu. Vocabular hibrid, deviaţii neaşteptate ale trimiteri culturale. Alexandrinism goliardic.
imaginilor. Ori, propriu-zis, senzaţiile alunecă Probabil cel mai spectaculos fără efort este
în analogii bizare: „pulsul nostru explodează în V. Leac. Ochiul lui are o atenţie distributivă, deta-
ritmul benzinăriilor din deşert//ne privim fără liile suprinse nu sunt exemplare, ci se constituie
să ne spunem nimic/ca o pană de curent într-o într-o lume şoadă. Extremele se conjugă rapid,
noapte de insomnie/aşteptarea se strânge în aberantul şi ciudatul sunt omologate cu relaxare:
glucoza picurând în punga de perfuzie” (cum). „în faţa de masă este o fetiţă cu un coşuleţ de flori pagina
Ceva, ceva îmi aminteşte de integralismul lui - /aleargă – o privesc şi-mi vine să-i pun piedică
Ilarie Voronca. Exagerările şi lipsa de logică a cu degetu/pe stradă trece un om cu un cardan 17
constructelor imaginare. pe umăr/manoela are pe dulap un somn viu de
Dar mai e şi un vitalism entuziast, care 2 kile/şlap, şlap, şlap – dă din coadă lângă ceas”
distonează cu maniera colegilor de antologie: (pe scărişoarei la manoela). Excepţională este
„te iubesc/ca un şobolan care/îşi recunoaşte con- şi meciul, cu partida de fotbal de lângă cimitir.
ducta/ca o bucată de gresie/lipită de ciment” (de Trecerea din real în ireal se face pe nesimţite.
dragoste). Şi e bine că se întâmplă aşa. Că există Citind poeziile astea parcă văd mental un mixaj
şi o poetă care nu se teme să-şi lase imaginaţia bizar între filmele La science de rêves şi Le char-
dezlegată. Fie ce-o fi! me discret de la bourgeoisie. A dispărut trăncă-
Clar îl prefer pe Alexandru Potcoavă ca neala inteligentă şi fluşturatec-preţioasă de altă
prozator, mai cu seamă în romanul „de neam” la dată. Nici situaţiile nu mai vizează teribilismul,
care roboteşte acum. Ca poet, îl preocupă relaţia insolitul ori lehamitea sfidătoare. S-a dus miştoul.
alcool-scris, amuşinările sexuale ale infantililor şi Nu degeaba antologia se încheie cu acest autor.
tot felul de trăsnăi din viaţa satului. Iarăşi gesturi El este tot ceea ce vor să fie ceilalţi. E inteligent
cu încărcătură simbolică, evenimente dure sau făcând-o pe niznaiul, rafinat fără morbidezza şi
grave rememorate ca nişte fleacuri. Ceva teatral cu o tehnică impecabilă. Singurul la care forma
în toate decupajele şi focalizările astea. Un frag- este în corelaţie perfectă cu conţinutul.
cronica literară
Florin CARAGIU
În prefaţa intitulată „Despre cartea lui mantanele cu cocori ale toamnei” (p. 30); „Într-o
Înaintescriitoare, despre el Iartrăitor”, Daniel dimineaţă, glasul tatălui meu/ ca laptele ultime-
Vighi numeşte volumul lui Ion Monoran „Eu lor nopţi de vară/ mă trezi. // Am vândut casa
însumi” (Cartea Românească, 2009) cea mai unor oameni foarte de treabă. / De mâine ai să
frumoasă carte în care „stă” poezia autorului, dormi în oglindă” (p. 34).
adăugând că este: „o poezie limpede, patetică, Imageriile cu asocieri alambicate sunt
sinceră şi dezinhibată, gâlgâitoare, contestatară, încărcate de structuri contrastante „primăvara
inteligentă, obsesivă, interpelativă, autobiogra- trece prin muguri/ o dată cu viermii albaştri ai
fică, demitizantă, politică, înaintescriitoare”. Aş ţarinei/ şi singur soarele cu cască de radiofonist
aminti aici că poetul de faţă a fost unul dintre pe urechi/ ascultă furnica neagră a eterului”
simbolurile vii ale Revoluţiei din Timişoara şi nu (p. 73), subcutanate („poezia e o motocicletă
a publicat nici un volum în timpul vieţii. sub piele”, p. 69) ale unei memorii în căutare
Ion Monoran († 1993) este autor al aşa- de sine, în deficit de interioritate şi, corelativ,
numitului manifestul monodersilist, numire în nevoie de alteritate. Pe scene stradale („stra-
compusă plecând de la iniţialele sale şi ale da – cel mai mare poet contemporan”, p. 63)
prietenilor săi Mircea Bârsilă şi Adrian Derlea, simbolul muşcă din realitate, se desăvârşeşte în
pe care-i invocă în graniţa numinosului: „Vă „frontierele” experienţei al cărei suflu îl degajă:
scuturaţi de Singurătate în faţa intrării, ca nişte/ „O, cât mi-aş dori sufletul în încăpere. / Să se
negustori bizuindu-vă pe deznădejdile mele. / spargă geamurile tânjesc. / Sângele să aprindă
A. Derlea, poezia mea e un Cuvânt care trebuie lumânarea, / genunchii să mi-i şterg/ pe preşul
pagina dus la reparat. (...) M. Bârsilă, crezi că voi mai de la intrare. / Cine sunt eu nu-mi amintesc
putea ajunge cândva o apă limpede şi adâncă de-aseară. / Veneam pe drum pufăind, / pe-o
18 (…) Înspăimântat poetul îşi termină sângele/ şi vreme de chiciură. / Vântul se stârnea din toate
cade-n genunchi ca sămânţa pe arie, în neştire, ca direcţiile, / de parcă avea nevoie de mine. / Am
o gărgăriţă strălucitoare” (p. 112). ocolit luna dintr-o băltoacă. / Am ajuns/ zidul
Spiritul boem al autorului e înnobilat de din faţa casei era aproape/ un dâmb. / Departe
gravitatea unui mister ce străjuieşte „poarta” văzduhul bulbucat/ lunecând pe streşinic/ ca
cuvântului: „Sunt plin de mine ca un englez/ Îmi un cal pe picioarele dinapoi. / Uşa camerei era
place muzica lui Beethoven/ Îmi place să mor/ închisă pe dinăuntru. / Mi-am simţit răsuflarea
Dar mai întâi de toate/ vreau să trăiesc/ aşa cu ţâşnind din geamuri/ ca un briceag sub arcade/
steaua pe gură” (p. 23). simbolul meu muşcând din mine, desăvârşindu-
Se remarcă lirismul, (auto)ironic, lipsit se” (p. 125).
însă de accente sarcastice, ci mai degrabă inti- Peste tot se face simţită o tristeţe metafi-
mist, cu un reflex tragic, amplificat de imersii zică, elegiacă, în raport cu o anume „decadenţă”,
onirice: „Sunteţi atât de tristă/ vă înţeleg/ în „curgere spre moarte” a timpului: „Epoca noas-
sufleţelul dumneavoastră neliniştit/ cocorii cu tră e o femeie cu burta mare/aşteptând să nască
roua-n picioare îşi deschid rănile de noapte (...) jumătatea de viaţă care ne-a rămas de trăit” (p.
Madam Liric ah Madam Liric/ în gară priviţi 110); „iubim/ deopotrivă viaţa şi moartea/ chiar
pe fereastră/ lăptarul tocmai cară la gară/ gea- dacă vom muri cu rugina pe mâini/ a timpului
cronica literară
ce se sfarmă astfel” (p. 129); „iubesc natura şi tainice clipe de adevăr cu sine însuşi. Există în
oraşul peste care/ toamna gâştele sălbatice nau- poezia lui Ion Monoran un fond subiacent de tra-
fragiază/ în propria cenuşă” (p. 166). gic, sub aparenta grimasă ironică, a nonşalanţei
Ion Monoran cultivă, în acest sens, para- derizoriului ori a indiferenţei dureroase”.
doxul, „extravaganţa pe bază de pătrat sau de
cerc”, prin intuiţia ce dublează cursul aparent al
lucrurilor şi filmează realitatea „în unghi”, gene-
rând un efect de transluciditate: „vântul e-n geam
zăpada a căzut dar/ iarnă nu va fi” (p. 140).
Portretele vii, surprinse cu tuşe hiperboli-
zante: „Vorbele lui ca o cerneală vulgară/ Se ter-
mină într-o grădină/ Eu trec prin dreapta lor/ Se
uită la mine/ Ea într-o rochie lungă ca o ruină/ el
cu o bască enormă” (Ţiganca, p. 75) alternează cu
developarea microreactivităţii gestice: „O femeie
e să nu-ţi mai tremure mâinile când încerci să bei
o cafea” (p. 51) şi fructificarea forţei de sugestie
a senzorialului: „Calul e o bucată de gheaţă pe
şira spinării/ lină, moale” (p. 76). Motivul sin-
gurătăţii, omniprezent, vibrând la confluenţa
dintre erotic şi tanatic, se sublimează în orizontul
sacrului: „Singurătatea mea ardea ca o biserică
îndepărtată” (p. 41).
Criticul literar Alexandru Ruja remarcă
faptul că poetul, „asumându-şi boema ca mod de
existenţă, are suficiente momente de recluziune,
Un titlu cel puţin ciudat ne reţine atenţia: prezenţa creaţiei sale în lumea bună a nonconfor-
Poftiţi, domnule Kafka!, purtat de un amplu miştilor care şi-au păstrat bunele maniere.
volum de versuri al căror autor este cunoscutul Mai întâlnim un fenomen interesant: nici
om de cultură ieşean, Daniel Corbu. El este şi unul din poemele postmoderniste nu coboară
o declaraţie – manifest în favoarea cuvântului de la o onorabilă cotă de valoare pentru a deve-
postmodernist care a ajuns deja la vârsta a treia ni anecdotă sau proză pur şi simplu. Uneori ai
în cultura română contemporană. De fapt, Daniel impresia că te plimbi printr-o grădină cu flori
Corbu, dacă a renunţat la corsetele stânjenitoare egale, cu parfum şi culoare identică. Dar, pri-
ale rimei şi la rigoarea altor convenţii poetice cla- mejdia unei repetări în oglindă a unei aceleiaşi
sice, păstrează încă farmecul integral al prozodiei, stări emoţionale este alungată prin implementa-
cântecul de sirenă al cuvintelor care se zbenguie rea unor apogiaturi ultra sau infra logice care îl
în aer fără oprelişti, şi chiar, uneori, accentele provoacă pe cititor să iasă din dulcea legănare a
de recitativ din aria lui Rigoletto sau Pagliaccio. cuvintelor şi să intre în discuţie, contestând sau
Această ultimă latură a scrisului său acreditează aprobând.
cronica literară
Acest procedeu de captare a atenţiei se şi-a speranţă stricată…” (p. 22). Iar în finalul acestei
desfăşoară pe întreaga lungime a volumului poezii se arată şi mai hotărât: „Ca şi ieri, bunule
Poftiţi, domnule Kafka!, care e destul de amplu: Eminescu, grecotei cu nas subţire / bulgăroi cu ceafa
210 pagini, cu 141 de poeme de dimensiuni mij- groasă / diplomaţi pomădaţi, negociatorii de cârpă ai
locii. În acest cadru îşi desfăşoară Daniel Corbu comunităţii / ne fac legi şi ne pun biruri / ne vorbesc
jocul său secund, un joc plin de minuni şi de filosofie”…unde „toţi au buzunarele pregătite / pentru
grimase în care melancolia se îngână cu ironia arginţii pentru care te-or vinde” (p. 22 – 23).
şi cele mai multe dintre drame sfârşesc printr-o Aceste mici furtuni într-un pahar cu apă
reverenţă plină de ironie. Nu suntem primii care par stenice într-un orizont plin de tăcere, de
au remarcat ironia poetului, a făcut-o altul îna- plictiseală, de alienare existenţială, dar încorda-
intea noastră, Ion Mircea, prezent şi el în carte la rea noastră se prăbuşeşte când poetul îşi încheie
capitolul Recomandări. Vom presupune însă că, revolta sa făcând cu ochiul, ca în bunele tradiţii
această confraternitate între singurătate, tristeţe şi postmoderniste. Lamentările în legătură cu soarta
ironie e un semn indubitabil al dramei, al angoa- ţării sunt la modă, dar nimeni nu vine să-i dea o
sei existenţialiste, poate chiar al unui scepticism mână de ajutor, dimpotrivă, toţi o înjură şi o bat-
ineluctabil. jocoresc ca şi cum nu ar fi fiii ei.
Poetul însuşi, consideră în prefaţă că În continuare, paradoxul este la el acasă,
Poezia face parte din iluzia universală, că e un ceea ce împrumută o mare vivacitate textului.
miracol. E surprinzător că Daniel Corbu nu fetişi- Foarte multe din finalurile poemelor rămân des-
zează himera poetică la care el însuşi s-a alăturat: chise, întrebarea ultimei strofe rămâne în suspans,
„De vreun secol încoace avangardismele, integralis- cititorul nu are nici un colac de salvare, trebuie să
mele, tehnicile postmoderniste ale discontinuităţii şi se descurce singur. Desigur, ambiguitatea nu este
pluralismului, limbajele experimentale au complicat totdeauna un defect, ea poate crea tensiuni emo-
totul.” (p.5). Mai departe, el însuşi caracterizează tive importante, ca şi ermetismul de altfel. Un
poemul ca „fiind o formă de libertate canonică, men- grad prea mare de încifrare creează însă, efectul
ţinută metafizic”. Este, desigur, un joc de cuvinte de „babelism” şi e păcat ca resortul principal al
care anunţă paradoxul, o altă mare aripă a poeziei poeziei : cuvântul ca idee nu doar ca sunet, să fie
lui Daniel Corbu. E vorba de un paradox, în gene- părăsit în mod programatic.
ral bine interpretat care uneori mai şi nimereşte în Poetul se declară, cu dezinvoltură, deva-
absurd sau în cine ştie ce implicaţii ezoterice. De lizat de sentimentul de iubire, credinţă, speranţă:
altfel, paradoxul e suveranul poeziei modernis- „Spre seară intru în mine ca-ntr-o catedrală pustie
te, iar Daniel Corbu nu este singurul vânător în
această preerie nesfârşită. Pentru biografia poetu-
lui vă propunem textul de la pagina 4. Iar pentru
a vedea ce a înţeles poetul prin titlul cărţii, trebuie
să întrebăm poezia care dă titlul de la pagina 8.
pagina Este vorba de o alunecare în abis, de labirintica
civilizaţie metatextuală, de lucrul în care nimeni
20 nu crede şi înfometează în sine, peticită speranţă,
vis amputat. Kafka e poftit să contemple conse-
cinţele operei sale. Şi invitaţia se termină cu un
gest vag, incorsetat spre inimă, deci sentimentele
au de suferit.
Poetul însă, rămâne mâna care aprinde
cuvinte (p.9); el plânge bulversant şi râde post-
modern (p. 17), poate tocmai pentru că „Lumea-i
plină de zei tocmiţi cu ora / Pentru umilinţa noastră”
(p.16).
Acestui scepticism greu de acceptat la un
om atât de dinamic cum e autorul cărţii în care îl
invită şi pe Kafka să vadă ce efecte au avut ecouri-
le Castelului său, îşi găseşte întrucâtva raţiune în
versurile puternice stârnite de soarta ţării: „N-am
pic de linişte în ţara mea / unde şi grădinile înfloresc
pe ascuns / unde miroase-a hot – dog, a hamburger
cronica literară
/ strig şi ecoul mă umple de spaimă.” (p.64). Avem (magna civitas, magna solitudo), sau cum ar
totuşi, impresia că această vacuitate este doar o spune Umberto Eco pe care-l şi citează: „Culorile
temă de şcoală, de curent literar postmodernist, se ascund una în alta / mai singure spre a fi când le
în realitate autorul fiind mai puţin byronian sau priveşti”. Daniel Corbu însuşi glosează: „(rândurile
lamartinian, deci un om cu picioarele pe pământ. pe care le scrie) sunt o goană după libertatea / pe care
Singurătatea poate fi şi ea o mască atunci când ţi-o dă singurătatea” (p.86).
arta îţi cere acest lucru. Multe din paradoxurile lui Daniel Corbu, deşi
Într-adevăr, nu contestăm „ziua ca un imprudente, adăpostesc în învelişul lor de vorbe
suspin uitat în memorie” (p.81) dar mai totdeau- un adânc fior de sinceritate şi de autenticitate:
na drama este escaladată printr-un surâs mefis- „Poezia e haosul condamnat la visare”, arta „e min-
tofelic pitulat în draperie: „(timpul) e apocalipsă ciuna spusă zilnic în faţa morţii” (p.144).
cu ghionturi şi celofan pentru muşte” (Afrodita din Daniel Corbu e un poet echilibrat în cuvinte şi
şifonierul veneţian, p.81). Titlu demn de Goldoni aluzii, jonglând cu semne şi iluzii, foarte prezente
sau de Caragiale. Daniel Corbu se joacă de-a bine- în ţesătura poemelor sale, cu un fond romantic pe
lea şi nici nu uită că se joacă! El se zbenguie, se care şi-l ascunde. I-l descoperim în următoarele
bate pe umeri cu toate geniile de la Shakespeare versuri de final: „Se cuvine să binecuvântăm hoţii
la Odyseas Elytis, e la curent cu ultimele noutăţi de trandafiri se / cuvine să trăim printre lucruri ca
şi consensuri dar se pare că mimează acest larg printre / rugăciuni să fim deţinuţii cuvintelor până şi
zaiafet cultural ca să se poată izola mai bine / peste orgoliu se-aşază praful”.
Treptele visului şi
strategiile scrisului
Tudor CRISTEA
După „Biblotheca lui Noe” (2003) şi un desen cu puternice accente groteşti . Parodic
„Maimuţe în haremul nopţii” (2006), Şerban şi ludic, dar fără a institui jubilaţia asigura- pagina
Tomşa tipăreşte la „Cartea Românească” din toare de succes lejer, ba dimpotrivă, întorcând 21
Bucureşti un nou roman, de data aceasta masiv, percepţia către faţa gravă a lucrurilor, scrisul
intitulat „Gheţarul”. Profesor de română într-un lui Şerban Tomşa, încărcat de ecouri livreşti
sat din Teleorman, acest scriitor veritabil osân- strategic provocate, este expresia unei drame.
dit la izolare (o izolare relativă, totuşi) încearcă În cel de-al treilea roman al său, care conservă,
(şi izbuteşte), după cum se poate observa atât în forma deja arătată, majoritatea atributelor din
în cărţile sale anterioare cât şi în cea intrată în precedentele două, aceasta este întruchipată în
librării în vara trecută, să-şi exorcizeze condiţia destinul halucinatului Tom Kastelka, soi de alter
de marginal şi de întârziat, transformând-o ego al profesorului Tehur din „Maimuţe în hare-
în literatură. Şi construindu-şi, prin aceasta, mul nopţii” (dar şi al autorului), un inadaptat
un nou destin. Deficitare sub raport epic, dar stăpânit de sentimentul ratării, care încearcă
scrise cu nerv, în registru burlesc, cu ceva să evadeze şi să se salveze în vis şi amintire –
fantast (şi fantastic), încărcătură barocă şi cu echivalente ale textului recuperator şi mântuitor
accente funambuleşti, nelipsite, pe de altă parte, totodată.
de poezie, dar şi cu tentă parabolică, romanele Dificil atât ca lectură, cât şi ca descifrare
acestui scriitor par a relua obsesiv aceeaşi temă, a sensurilor, noul text al scriitorului oferă, totuşi,
intensificând şi făcând din ce în ce mai sesizabil câteva chei. Cea mai însemnată ar fi mottoul
cronica literară
extras din „Coşmarul” lui Borges, aşezat alături
poveştilor şi încurcat în lianele semnificaţiilor.
de două pasaje din Biblie (care mi se par mai
Aceasta înseamnă că prozatorul stăpâneşte cu
puţin relevante): „Aceasta ne duce fără îndoială...
maturitate un text care ameninţă cu fiecare clipă
la bănuiala că există numai un visător şi că
sau filă s-o ia razna, ca şi eroii săi.
acest visător e fiecare dintre noi. Acest visător,
Personajele (cele de prim-plan sau,
fiind vorba de mine, vă visează în momentul
mai bine, cele definitorii) din proza lui Şerban
acesta pe dumneavoastră, visează sala aceasta şi
Tomşa suferă de o gravă inaptitudine de a se
conferinţa aceasta. Există un singur visător; acest
acomoda la real. Pentru ele, realitatea este doar
visător visează tot procesul cosmic, visează toată
punctul în care începe halucinaţia, combustibilul
istoria universală anterioară, chiar şi copilăria
care alimentează visul, care hrăneşte amintirea.
şi tinereţea. Este cu putinţă ca toate acestea să
Tom Kastelka (nume cu rezonanţe simbolice)
nu se fi petrecut: în acest moment el începe să
întruchipează mai mult ca oricare dintre ele
existe, începe să viseze şi este fiecare dintre noi,
această inaptitudine (sau această calitate). El
nu noi, ci fiecare. În momentul acesta, eu visez
trăieşte într-o poveste (sau într-un coşmar) şi
că ţin o conferinţă pe strada Charcas, că îmi
sfârşeşte (sau se mântuie) într-o poveste. El este
caut temele – poate fără să le găsesc – , vă visez
visătorul, plăsmuitorul, deşi pretextatul regizor
pe dumneavoastră, dar nu e adevărat. Fiecare
al întregului spectacol ar fi altcineva. Sensul
dintre dumneavoastră mă visează pe mine şi îi
mottoului din Borges revine, contrapunctic, de
visează pe ceilalţi”. Realist, oniric, ludic, parod-
mai multe ori. Personajele (şi, treptat, cititorul)
ic, serios, umoristic, sincopat, straniu, alcătuit
îşi dau seama că trăiesc (sau chiar visează) într-
din poveşti disparate, unele fragmentare, altele
un vis: „Tom îşi amintea cum visase că-şi va
uitate sau pierdute pe drum, textul care poate
aminti că visase”. Chiar şi cele care par mai aco-
părea amalgamat şi inform al lui Şerban Tomşa
modate realului (dar ce real?) îşi dau seama de
capătă coerenţă tocmai prin cheile pe care auto-
acest adevăr: „Noi toţi trăim într-o iluzie, spune
rul le disipează – unele dintre ele amăgitoare,
Geronimo. Mi-e teamă că Fundaţia şi deşertul şi
antrenând cu bună ştiinţă lectorul pe piste false,
copiile după Universitate şi Cişmigiu, pe care le
spre a-l reorienta ulterior pe calea cea justă sau
vede Tom, sunt numai în capetele noastre”.
spre a-l lăsa, pur şi simplu, rătăcit în jungla
Există însă şi o altă posibilă cheie de
lectură şi înţelegere, care prezintă romanul ca
pe un text aluziv sau pur şi simplu satiric, o
distopie sui-generis. Lumea visată de Tom (sau
lumea care se visează pe sine) e o întruchipare
a grotescului absurd, a lipsei de sens şi de orice
conţinut. Pare o lume pe dos, dar este, de fapt,
una în oglindă. O oglindă cu virtuţi magice,
însă. Descifrăm aici, ca şi în romanul precedent,
pagina
trimiteri destul de transparente către societatea
22 românească de azi, cu fantoşele, fantasmele şi cu
tarele ei. Dar mai ales cu strategiile şi iniţiativele
sale suspecte şi cu toate trăsnăile şi surogatele
culturale, care urcă şi se agravează în visul bol-
navului Tom.
Şi există o a treia posibilă cheie, care
vizează, la urma urmei, logica textului, aşadar
anecdota. Pentru că, dincolo de insolitul atmos-
ferei şi de halucinare, se simte o raţiune a tot
ce se întâmplă (sau a tot ce apare) în acest text.
Mai simplu spus, aflat pe un pat de spital,
într-o secţie de boli interne sau de chirurgie,
dar suferind de un sindrom psihic, poate rezul-
tat al deja evocatei inaptitudini a adaptării la
real, dar şi al acţiunii mutilante a acestuia, Tom
Kastelka trăieşte un coşmar al memoriei care
sfârşeşte nu într-o vindecare, ci într-o identifi-
cronica literară
care totală cu visul, printr-un soi de salt (ori de
izolează, alături de cărţile sale, în casa moştenită
lunecare) dintr-un purgatoriu ce devine infern,
de la bunici, undeva, departe de oraş (şi de
în paradis. Valorificând un moment de cumpănă
lume). Tom Kastelka este, parcă din naştere,
existenţială pe care n-o ascunde şi despre care
un perdant. În copilărie i se fură mingea sau i
nu ne interzice să vorbim (romanul îi este
se strică pe furiş oamenii de zăpadă construiţi
dedicat, între alţii, doctorului Andrei Bâlbâie
cu efort, ca matur i se fură femeile şi este tras,
de la Spitalul Dimitrie Gerota din Bucureşti,
în diferite feluri, pe sfoară. Asta, pentru că este
iar în text sesizăm prezenţa binefăcătoare a
un ridicol poet: „Când iubeşti o femeie, ultimul
unui doctor care se numeşte Andrei), Şerban
lucru la care te gândeşti este să faci dragoste cu
Tomşa îl deviază către simbol şi-l încarcă de
ea, spusese cândva Tom Kastelka, spre hazul
semnificaţie.
prietenilor săi. E suficient să-i vezi umbra sau
Romanul este, în tot, un discurs sin-
să ţi-o imaginezi într-un decor de iarnă, ca să
copat despre vis, aspiraţie şi ratare. Şi o satiră
fii fericit...” E lesne de înţeles că o asemenea
aspră a lumii care provoacă drama alienării, o
concepţie nu duce, în condiţiile date, decât la
lume degradată, care murdăreşte orice gând
eşec, dar şi la batjocură. Inadaptatului Tom pare
mai înalt. Protagonistul este (ori ajunge să fie),
a i se dechide, surprinzătoare, o şansă – care e
în ochii celorlalţi, dar chiar şi în propriii săi
şi ideea fericită a romanului: un misterios pri-
ochi, o întruchipare a ratării absolute: „Despre
eten din liceu, Samuraiul (despre care auzise,
Tom Kastelka se spunea că a eşuat chiar şi în
totuşi, că a murit) îl invită să petreacă o vacanţă
propria-i ratare. Ăsta nici să greşească temeinic,
în Christiana, la hotelul unor prieteni, alături
ca lumea, nu ştie, spusese cândva o tânără
de alte persoane, selectate după un criteriu
femeie care stătuse doi ani în localitate şi îşi
care duce la reprezentarea, în mic, a României
pierduse după aceea urma. El însuşi recunoştea
zilelor noastre. La poalele unui munte în vârful
acest lucru”. Asemenea consideraţii sunt, totuşi,
căruia străluceşte un misterios gheţar, care-şi
înşelătoare, căci, până la urmă, el este o victimă
trimite boarea şi lumina difuză peste oraş, şi
inocentă a unei lumi limitate, vulgare şi rapace,
alături de un fantasmatic deşert , se vor regăsi,
incapabilă sau deloc dispusă la toleranţa (mai
alături de mulţi alţii, un scriitor pe nume Ovidiu
mult sau mai puţin creştină) faţă de cei slabi,
Roiu, un medic, un pictor, un colonel numit
inocenţi sau curaţi la suflet. Iar Tom Kastelka
Amedeo Marshala, un director de şcoală, un
este un asemenea om, un idealist incurabil, un
călugăr, un orb, un politruc comunist, un sport-
visător incorigibil al cărui vis se transformă sau
iv numit Şarpe, Geronimo, un soi de locţiitor al
este transformat în coşmar. Un coşmar care nu e
Samuraiului (care ar putea fi şi el un locţiitor)
decât o copie a propriei sale vieţi reale, dar şi un
şi Administratorul, veritabilă întruchipare a
fel de „poartă stelară”, o trapă către Shambala,
birocraţiei absurde. Şi un adaos ambiguu, ciu-
tărâmul tainic, de paradisiacă frumuseţe, al
dat: „Şi EL – care nu este nici Dumnezeu, nici
liniştii, înţelepciunii şi împăcării.
autorul şi poate că nu este nici Samuraiul, ci
Textul, greu de menţinut între zăgazuri
pe care ameninţă mereu să le rupă, debutează
doar „Celalcăruinumenu trebuierostit” sau doar pagina
mesagerul Lui – stă pe marginea unei piscine,
cu câteva zeci de pagini de un realism aflat
îşi priveşte Chipul vălurit de apă, apoi închide
23
mereu pe muchie de cuţit (ca pretutindeni
ochii. Îi vede pe toţi cei doisprezece, le citeşte
la Ştefan Tomşa). Ne aflăm în România, se
gândurile, le aude vocea, îi vede cum merg,
vorbeşte despre Revoluţie, se va vorbi despre
le cunoaşte preferinţele artistice, vestimentare
Universitate, despre Bucureşti, despre Căminul
şi culinare, deficienţele sexuale, insomniile, le
Studenţesc Grozăveşti, despre cărţi cunoscute,
simte frica şi transpiraţia”. O posibilă cheie.
despre actori şi cântăreţi de ieri şi de astăzi, şi
Oarecum pierdută pe parcurs. Doisprezece aleşi,
totuşi personajele poartă (ca şi în romanele prec-
aşadar, doisprezece apostoli ai ratării, prin care
edente) nume bizare ori pur şi simplu generice
priveşte EL, misteriosul regizor, cel care pune
(Pitagora, Cassos sau Indio, vărul mai prag-
la cale experimentul şi face să se repete la
matic al copilului Tom), ori porecle groteşti. Se
Christiana totul, poate spre a constata încă o
observă uşor că autorul nu vizează nici fresca,
dată, înainte de a trimite arhanghelii sfârşitului
nici romanul de moravuri şi că tot ceea ce pare
pe Pământ, că oamenii nu pot ajunge la un alt
realist e un simplu ingredient. Deşi nu lipsit de
rezultat. Şi nici nu ajung.
importanţă. Tom lucrează ceva în Pharos, e pri-
Lumea romanului, stranie şi surprinzător
eten cu Catalan Filozoful, se pierde în discuţii şi
de vie, se încheagă din vise, după principiul
în alcool cu amicii la cârciuma „Nirvana”, ori se
cronica literară
păpuşilor ruseşti. În spital, Tom se chinuie, stilistică, alternând paginile de umor burlesc
auzind glasul încurajator al doctorului Andrei, cu cele de poezie suavă, dar excelând în reg-
prinzând comentariile insidioase ale asisten- istrul parodic ori grotesc sau pierzându-se în
telor („ăsta o să-l înnebunească şi pe doctor”) voluptatea scrisului şi comiţînd lungimi care,
sau văzând cum pe coridoarele spitalului şi totuşi, nu sunt aproape niciodată obositoare.
pe deasupra paturilor aleargă pe motocicletă A încerca să descifrezi în detaliu sen-
un alt doctor, un măcelar nemilos, care face surile textului (şi ale parabolei) ar însemna
liste (negre), ca în într-un lagăr de concentrare, să-i contrazici factura. Rămân aici, firesc, mai
cu cei care urmează să fie operaţi şi pe care-i multe întrebări decât răspunsuri, autorul având
eviscerează fără milă, golindu-i, deopotrivă, de prudenţa şi perspicacitatea de a ambiguiza totul
măruntaie şi de personalitate. Pe de altă parte cu grijă, împiedicând romanul să devină o
– probabil ca rod al plonjonului definitiv în fabulă. Chiar dacă (ori tocmai pentru că) doc-
irealitate – , lumea Christianei, cu stranii pitici torul Andrei îi răspunde astfel chinezoiaicei din
care citesc gândurile, cu poveşti şi conversaţii vis, descinsă la patul bolnavului şi dornică de a-i
elevate sau grobiene, concepută de un experi- vorbi: „Mă tem că acum nu se poate (...). E într-o
mentator enigmatic. Şi în plus, gândul sincopat stare delicată, nu poate să comunice cu nimeni.
al lui Tom, întors mereu şi mereu la momente Mă întreb ce a putut să-l deregleze aşa. S-a refu-
de răscruce (sau de restrişte) ale existenţei sale giat într-o lume închipuită de el însuşi, cu ele-
– copilăria, studenţia, armata –, care trimit către mente luate din perioada copilăriei şi din mul-
el voci şi chipuri, ameninţătoare sau dătătoare tele cărţi pe care le-a citit”. Finalul însuşi e scris
de nostalgii, terifiante sau pline de poezie – ca în acest spirit, căpătând vagi inserţii fantastice.
imaginea fantasmatică a tinerei chinezoaice, Oraşul se pustieşte brusc, Tom, care visase (în
revenind ritualic. vis) o mare pădure devenită bibliotecă, râmâne
Christiana este un tărâm al repetării şi al singur, iar din vârful muntelui, unde lucrează la
simulacrului, unde se joacă o piesă care s-a mai un observator astronomic, coboară doi bărbaţi
jucat şi în care este distribuit şi Kastelka. Aduşi care-i spun că oraşul e pustiu de patruzeci de
aici cu o intenţie obscură şi animaţi, pentru scurt ani: majoritatea locuitorilor fuseseră ucişi într-un
timp, de iluzia că şi-ar putea schimba destinul, bombardament efectuat de avioanele germane,
pensionarii sfârşesc prin a redeveni cum şi ce au chiar pe când se aflau la un mare carnaval, unde,
fost: materialişti, vicleni, pragmatici, cinici, his- în cadrul unui concurs, defilase pe la marginea
trionici, frământaţi, beţivi, destrăbălaţi, mâncăi, pădurii toată istoria neamului. Christiana e, prin
necinstiţi, corupţi, simulanţi, egolatri. Ca la un urmare, un oraş al fantomelor. „Îţi faci singur
han degradat al Ancuţei, fiecare are de spus o oameni de zăpadă ca şi copiii”, observă unul
poveste şi chiar o spune. Multe dintre anecdote dintre misterioşii bărbaţi, fantomatici, proba-
(între care una îl surprinde făcându-i morală bil, şi ei. Pentru ca Tom să se îndrepte, după
unei prostituate ajunse la el în cameră, în loc să plecarea acestora, către un tărâm mirific, în
pagina
se culce cu ea) îl vizează, direct sau indirect, pe copilărie, uitare deplină, regăsire de sine, vin-
24 Kastelka, pe care nici convivii, dar nici autorul decare sau moarte: „Şi deodată ceaţa se risipi
nu-l cruţă. Christiana, prin care bântuie un Struţ şi Tom văzu lumină în poarta casei părinteşti
Răpitor (semen al Răţoiului din romanul anteri- deschisă larg. Se grăbi într-acolo. Intră în curte,
or), unde până şi grobianul Gonzales Iepuroiul, văzu că toate ferestrele erau luminate puternic
eficientul cuceritor de femei, trăieşte cu obsesia şi simţi mirosul mâncărurilor de sărbătoare
scrisului ca mod de salvare, unde toţi povestesc, pregătite de mama sa. În hol se înălţa, împodobit
unde se derulează proiectele absurde ale unui şi strălucitor, bradul de Crăciun. Uşile erau date
guvern bizar – „Strămoşii” sau „Clasicii în în lături, ca atunci când preotul era aşteptat cu
viaţă” – şi bântuie sosiile lui Ştefan cel Mare sau botezul. Tom se apropie de uşă. Începu să ningă
Caragiale, care beau de sting, unde se mimează cu fulgi mari şi deşi.
ceremonii funerare sfârşite prin ridicarea din – Unde este băieţelul mamei? Se auzi
sicriu a decedaţilor de formă, care apucă imediat dinăuntru un glas melodios.
sticla de rachiu şi o dau pe gât, este un infern Lumina şi miresmele deveniră mai
repetat, o copie a vieţii confuze, pe care Tom şi-o intense. Nespus de fericit, Tom păşi înăuntru”.
mai trăieşte o dată. „Gheţarul” este un roman straniu, dar
Cât îl priveşte pe scriitor, acesta îşi pune plin de înţelesuri, scris cu voluptate, dar şi cu
în chip remarcabil în valoare disponibilitatea mână sigură, de către un prozator remarcabil.
cronica literară
Ochiul triadic
Theodor CODREANU
L-am descoperit destul de târziu pe mentele” confraţilor de generaţie) la patrimoniul
Gheorghe Simon, scriitor din provincie, trăitor liricii româneşti, ştiut fiind că acest patrimo-
la Agapia, ca profesor de limbă franceză. Cert e niu cuprinde personalităţi extraordinare, de la
că Provincia nu mai are deloc o conotaţie mini- Dosoftei şi Ion Budai-Deleanu până la Mihai
malizatoare, cum se mai prezintă, din păcate, în Eminescu, G. Bacovia, Tudor Arghezi, Nichita
ochii unor snobi, fiindcă marea literatură este Stănescu sau Cezar Ivănescu.
astăzi policentrică, venind de oriunde Dumnezeu Cea dintâi constatare, validată, între
a semănat talentele, chiar dacă într-o societate alţii, de Nicolae Manolescu, Zoe Dumitrescu-
centralizată în exces capitala le-a absorbit decenii Buşulenga, Mihai Zamfir, Cristian Livescu,
de-a rândul. Daniel Corbu şi Constanţa Buzea, este că ne
Acum, lectura volumului antologic al lui aflăm în faţa unui poet născut, iar nu făcut,
Gheorghe Simon, alcătuit din Fulgere captive un poet cu simţul Logosului din care descinde
(1985), Viaţa după Iisus (1996) şi Duminica absen- cuvântul poetic românesc din a cărui plasmă a
ţelor (2004), cade într-un moment subiectiv nepo- crescut şi Gheorghe Simon, chiar dacă şi-a încer-
trivit, după ce am parcurs şi comentat uimitoarea cat puterile creaţiei şi-n limba lui Voltaire. Poetul,
carte testamentară a lui Adrian Marino, Viaţa în spirit eminescian, face distincţie între cuvânt
unui om singur (Editura Polirom, Iaşi, 2010). Zic şi Verb, după cum autorul Luceafărului diferenţia
nepotrivit, fiindcă Marino produce unul dintre cuvântul de vorbă. La Gheorghe Simon, Verbul e
cele mai dure atacuri la adresa poeziei, în context Logos, iar cuvântul e cuvânt în măsura în care
românesc, ca moştenitoare a matricei orfice tra- e pus în slujba Verbului: „nu m-am folosit de
co-getice: „Şi eu sunt convins că Orfeu a fost… cuvinte/ ca de mărunţiş la cumpărături/ nu-mi
trac. Cântăm din frunză de două mii de ani şi ajunge viaţa ca să-mi potolesc sufletul/ amar-
nic/ Nu-mi ajung cuvintele pentru a dezvălui/
pagina
istoria (lipsită de orice poezie) trece nepăsătoare
peste noi sau alături de noi”.(p. 79). Orfismul, Verbul în toată splendoarea lui princiară” (Zbor 25
impresionistic, al culturii noastre de poeţi i se epifanic). Paradoxal, poezia se naşte dintr-o nepu-
pare lui Marino dovada uriaşei desincronizări tinţă a cuvântului de a ajunge la Verb. De unde
de Occident, ceea ce ne-ar izola de creaţia majoră înţeleg că Gheorghe Simon are intuiţia poeziei ca
în universalitate. E de pus întrebarea de ce n-ar tăcere, în sens blagian, trecând, desigur, prin taina
fi acest orfism tocmai contribuţia noastră majoră necuvântului nichitastănescian, poet, altminteri,
la cultura universală, de vreme ce Orfeu, tracul, de care se simte mai apropiat decât de cei din
i-a civilizat pe greci într-un moment de impas al generaţia postmodernistă. Wittgenstein spunea:
culturii lor? (Ar fi, desigur, dacă postmodernis- „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se
mul „naţional” n-ar fi ajuns la compromiterea tacă”. Într-acolo bate şi gândul lui Gheorghe
poeziei înseşi, prin scârboşenia inimaginabilă, de Simon, întrevăzând în tăcere taina poeziei: „tot
Cloaca Maxima, a textelor fabricate de inşi decla- ceea ce nu poate fi exprimat/ devine/ de la sine/
raţi „geniali” şi premiaţi de USR, precum Mihail poezie/ ardere fără flacără/ cuvânt răstignit în
Gălăţanu sau Elena Vlădăreanu!). făptură/ arzând tăgăduit ispitit până la moarte/
Încurajat de o asemenea întrebare, să înmărmurit de uimire/ întârziat în extaz/ sufo-
încerc a descifra dramul de originalitate adus cat de real/ duhul însufleţeşte litera moartă”.
de Gheorghe Simon (rămas neatins de „experi- (Fântâni însetate de sine).
cronica literară
zia lui Grigore Vieru, într-o carte cu titlu deloc
Prin sine, cuvântul nu garantează sensul
întâmplător, Duminica Mare a lui Grigore Vieru
existent în Logosul creator. Aşa se şi explică de
(2004), apărută, constat, în acelaşi an cu Duminica
ce modernii şi postmodernii au convenit că poe-
absenţelor lui Gheorghe Simon. Deşi cartea poe-
zia pură înseamnă izgonirea sensului din cuvânt.
tului se deschide cu un Curriculum vitae progra-
Gheorghe Simon se-ntoarce împotriva curentului,
matic care vizează Verbul în toată splendoarea lui
conştient de condiţia poeziei moderne, şi crede că
princiară, imaginarul poetic se-ntoarce curând la
menirea poetului e să restituie sensul în cuvintele
coşmarul vizionar din Metamorfoza lui Kafka şi
„aproape amorţite” sau „captive”: „Adulmec
la disperarea lui Van Gogh, căci adevărata feri-
sensul/ ca pe o făptură izgonită din cuvânt”,
cire se arată celor care au trecut prin „viesparul
izgonire care cauzează smintirea lumii: „muguri
absenţei” (În timp ce Van Gogh). Numele „absen-
plăpânzi se rup şi cad la pământ/ primăvara nu-i
ţei” poate să fie moartea, fără de care nu există
în toate minţile” (Ea nu-şi arată niciodată faţa).
Înviere. Gheorghe Simon, ca şi Grigore Vieru, tra-
Captivitatea sensului, provocată de secula-
tează moartea ca pe o fiinţă vie, pe care omul tre-
rismul modern şi postmodern, e splendid suge-
buie s-o considere o călăuză pentru ziua Învierii:
rată de sintagma fulgere captive, care dă şi titlul
„Am văzut moartea de mai multe ori/ deasupra
primei plachete de versuri. Fulgerele sunt lumina
casei ca pe o neagră ninsoare/ am adulmecat-o
divină a Creaţiei, cu „înţelesul” ei, de care omul
ca pe o făptură vie/ calea pe care venea se făcea
modern pare tot mai izolat: „oamenii bântuiţi
deodată pustie/…/ Totul zvoneşte a moarte/
de molima îndoielii de sine/ rămân o clipă sus-
suntem cuvinte rostite de copii/ părinţi îndure-
pendaţi deasupra abisului/ existenţa se poate
raţi de fii/ suntem lacrimi vii./ În faţa celuilalt
frânge/ căutând înţelesul/ ce îşi iese din fire”
sufletul mi se face cărare/ ca timpul să ni se pară
(Arşiţa poeziei). Omul însuşi este fulger captiv,
o înălţare/ fără să ştim că ne ducem moartea/
adăpostind, aşadar, sensul Duhului de care este
ca pe un copil la plimbare./ Frânt mi-e sufletul
frustrat într-o lume alienantă. Poema Fulgere cap-
şi amar prizărit/ cu semne precare împodobit./
tive merită reprodusă integral:
Nimeni în preajmă decât cuvântul transparent/
Un strigăt flămând urcă spre cer
prin care se citeşte făptura celui absent./ Nimic
din pieptul firav al copilului
nu se arată/ de parcă am călători într-o lume răs-
din hăţişurile coapte în ochii asfinţitului
turnată/ în care străluceşte/ moartea deşartă”.
pocneşte ora, ţâşnesc secunde
(Totul zvoneşte a moarte).
clipe fosforescente
O absenţă poate fi şi fiul rătăcitor, de astă
în noaptea înrourării
dată printre cuvinte, ca poet. Cuvântul lui, am
tu eşti, tu eşti, repetă străinul
văzut, e transparent. Rătăcitor comparativ chiar
focuri înteţite de suflarea muribundului
cu generaţia sa, poetul transparenţei e dincolo de
focuri, focuri
modernitate şi de postmodernitate, depăşindu-şi
pe câmpia întinsă ca o piele de bivol
condiţia ca transmodern, contemplând neliniş-
focuri, focuri
tit însăşi moartea literei, citeşte – a literaturii:
pagina în urma cruciadelor de cuvinte
„Atotputernicul Nimeni/ se răsfaţă-n mulţime/
noi, oamenii
26 rămânem să culegem roadele roşii
nimicul se oglindeşte-n nimic doar o rază retează/
mirarea târzie/ moartea pretimpurie/ a literei pe
seminţe rotunde ce cad întruna
hârtie” (Fiul rătăcitor). Şi cu trimitere la Nietzsche
din tufişurile umbrite ale memoriei
şi la postmoderni: „Dumnezeu a murit/ Poezia
fulgere captive în spaţiile devenirii.
a murit/, dar cum se face, Doamne,/ că moartea
„Captivitatea” creează însă sentimentul
încă nu a murit”. (Atotputernicul Nimeni). Ultima
absenţei, unul în marginea teologiei negative
confruntare cu moartea este a sufletului, care se
moderne, „sub un cer în derivă”, ameninţat de
retrage într-un exil interior: „Sufletul s-a retras în
haos, pe care poetul îl numeşte „viesparul absen-
sine/ într-un exil interior/ somnul înfloreşte în
ţei”, într-o poezie chiar cu acest titlu. Altfel spus,
flori de cais/ clipa s-a repliat în începutul ucis”
tăcerea-poezie devine zgomot, „iarnă psihică”
(Exil interior).
sângerândă. Cred că partea cea mai consistentă,
Paradoxal însă, cu cât se adună mai multe
dacă nu cumva şi cea mai originală a poeziei lui
absenţe în Duminica lui Gheorghe Simon, cu atât
Gheorghe Simon este Duminica absenţelor, titlu
ne apropiem, anaforic, de biruinţa asupra morţii:
oximoronic, în felul său, dat fiind că duminica
Duminică filtrată ca lumina prin cuvânt şi
este ziua plină de transcendenţă, culminând,
rugăciune
desigur, cu duminica Învierii şi cu Duminica
duminică a celor săraci cu duhul
Mare. Din această perspectivă am abordat poe-
duminică a aşteptării fără de sfârşit
cronica literară
duminică a duhului din cuvinte din înaltul cerului”. (Un rest de veşnicie). Ochiul
fără Cioran şi fără Bosch triadic este veghetorul peste frica proliferândă
presărată cu margarete Yourcenar în fiinţa umană: „Semne ce înfloresc în derivă/
duminică fără prieteni Ochiul triadic peste fiinţe şi lucruri/ iar noi, prea
duminică a iertării şi a împărtăşirii îndurerate făpturi ale fricii/ absenţa ne mângâ-
duminică a înseninării ie când toate iau parte la această reconstituire”
duminică a lecturii interzise (Făpturi ale fricii). Şi salvarea: „cine să ne salve-
şi a textelor apocrife ze/ dacă noi înşine uităm întemeierea/ Treimea
duminică a realului sfântă/ desfătându-se în sine/ trecutul răvăşit
resfirându-se în cuvânt în urma noastră/ şi o ameninţare obscură/ se
duminică a iertării şi a învierii furişează-n cetate/ în abisurile eului/ fulgerate
duminică a cuminecării luminii de-atâta pustietate/ ne inundă vălul clipelor/
duminică fără firmituri. fără de urmă/ timp surpat în oglindă” (Treimea
Periplul în absenţă al poetului are o călă- Sfântă).
uză prezentă în toate cele trei volume amintite. Sinteză a primelor două cicluri de poezie,
Această călăuză este indiciul plasării scriito- Viaţa după Iisus dă măsura imaginarului poetic al
rului în noua paradigmă a transmodernităţii, Gheorghe Simon, dar şi inerentele lui slăbiciuni,
prin recuperarea fiinţei creştine abandonate de în sensul că, uneori, cuvântul poetic este amenin-
secularismul modern şi postmodern. Călăuza ţat de uscăciune repetitivă. Cele mai bune poeme
lui Gheorghe Simon nu este o Beatrice, deşi iubi- însă adâncesc figuraţiile (în sens barbian) oblădu-
rea nu lipseşte din versul său, ci ochiul triadic, ite de ochiul triadic, recuperatorul „cuvântului
plăsmuire a cunoaşterii pe fundamentul Sfintei dintâi”. Poezia de cunoaştere nu suferă în atari
Treimi. Logica poeziei, „nelogică într-un mod împrejurări întregitoare, ca în Cuvântul dintâi:
sublim”, cum o numea Al. Macedonski, devi- Sufletul omului e ca o rază
ne logica terţului ascuns, despre care vorbeşte ca o apă ce curge în sine
transdisciplinaritatea lui Basarab Nicolescu. În veşnicie fulgerată
istoria recentă a poeziei s-a vorbit de un ochi spe- moarte transfigurată
cial, transuman al poetului, pe care-l întâlnim la de cuvântul dintâi.
generaţia lui Nichita Stănescu şi la cea a lui Cezar Litere moarte
Ivănescu. În Basarabia, s-a discutat despre „gene- pe file albe de carte
raţia ochiului al treilea”, sintagma aparţinând lui ochiul triadic
Nicolae Dabija, autor al volumului Ochiul al trei- veghează şi desparte
lea (1975). „Ochiul triadic” al lui Gheorghe Simon clipele sublime
pare însă cel mai apropiat de logica triadică a de clipele deşarte.
creştinismului, străbătător al „pădurii obscure Începutul e viu
a simţurilor” şi trezitor al „oglinzilor adormite Părintele străluceşte în Fiu
ale fiinţei” din „casa amintirii”: „Frigul bântuie Duhul scrie pe ape.
casa amintirii/ ouă de şarpe, zerouri uscate/ de Poetul tinde către o eliptizare a versului, pagina
soarele copilăriei ucise/ nicăieri o uşă de scăpare, la modul programatic, către o nouă geneză a 27
semen moarte/ ciorchini de aer sub gheaţa flă- propriei opere: „Semn schimbător/ eşti/ verb la
mândă/ noi suntem începutul/ grăit-au lucrurile infinitiv/ enunţ eliptic/ eu/ în care s-a exilat/
din preajmă/ şi ducem moartea de mână/ lemne Dumnezeu”. (Geneză). Viaţa după Iisus înseam-
uscate fibră cu fibră/ mângâiate de ochiul triadic nă a scrie cu propria crucificare şi moarte: „A
şi arma/ care în loc să ucidă trezeşte cuvântul/ scrie/ ca şi cum ai tăia în carne vie/ a scrie/ ca
iată dovada puterii mele” (Casa amintirii). şi cum/ chiar acum ai muri./ A scrie/ ca şi cum
Ca şi în lirica lui Lucian Blaga, ochiul tri- ţi-ai aminti/ ceea ce părea să fie/ aura Sfântului
adic întrezăreşte, în satul de munte, bunăoară, Ioan/ soare/ pe tipsie”. (Viaţa după Iisus).
„restul de veşnicie”: „Casele sunt aşezate ca nişte Într-o vreme când poezia se vede sufocată
cuvinte într-o poezie/ au un rost şi un rest de de cuvinte goale, care nici măcar din coadă nu
veşnicie/ iar dacă ai încerca să le clinteşti/ fie sună, când nerespectul faţă de cuvânt eşuează
şi în închipuire/ de îndată se va urzi absenţa/ într-o pornografie dintre cele mai scabroase, liri-
sorbite fiind pe neaşteptate/ de abisuri ciudate/ ca lui Gheorghe Simon este o oază de normalitate
Toate vin de departe şi de demult./ Aici nimic şi de întoarcere la frumuseţea creştină a fiinţei.
nu moare/ deşi în toate un sfârşit/ toate sunt ca Ochiul triadic este biruitor şi aducător de mân-
o chemare/ şi parcă cineva nevăzut/ le ocroteşte gâiere.
cronica literară
Djamal Mahmoud
sau despre poezie
într-un timp al terorii
Paul GORBAN
Constat cu bucurie că de la o vreme apar unul dintre puţinii poeţi care nu apelează la
din ce în ce mai multe cărţi de poeme, de bună ingineriile neoavangardiste pentru a se expri-
calitate, sub sigla prestigioasei edituri timişore- ma, ci preferă, în ciuda tuturor tehnicilor post-
ne Brumar. Printre cărţile apărute anul acesta moderne, să-şi cânte poezia în lumina educaţiei
la editura timişoreană găsim şi cartea sirianului de acasă. Deşi în poezia lui se poate observa
Dajamal Mahmoud, Pe muchiile cerului, apărută uşor modelul european de poezie, verbul liric,
în condiţii grafice excelente în cadrul colecţiei prin care poetul pătrunde în inima lectorului,
„poeţi străini contemporani”. Cartea lui Djamal este construit cu ajutorul multor elemente din
Mahmoud, poet stabilit în România de câţiva poezia şi cultura orientală. Dacă ar fi să vor-
ani buni, poate fi văzută, aşa cum ne anunţă bim despre o asemănare între Salah Mahdi şi
în prefaţa cărţii Eugen Evu, ca „o epopee com- Mahmoud Djamal, aceea este că, amândoi pot
pozită, de o mare forţă expresivă şi bogată în scrie în acelaşi ton folosind fie modelul orien-
conţinutul ei strict semantic” sau dacă aruncăm tal, fie cel european, şi asta pentru că poezia
privirile pe coperta patru a cărţii putem spune care curge din lumina babilonului este una since-
odată cu Felix Nicolau că „Mahmoud Djamal ră, „vorbită de o singură limbă”, limba poetului
se refugiază în muzică şi lumină. Ori în tăcere aflat în slujba poeziei. Această limbă apare în
şi beznă, depinde de dispoziţie”. Nu ne rămâ- viziunea lui Djamal ca fiind universală, deoare-
ne decât ca, parcurgând volumul autorului, să ce ea se arată ca deschidere (de fereastră) către
descoperim dacă cele menţionate de „avocaţii fiinţă şi către cele fiinţate. Iată, în acest sens ce
pagina literari” sunt cu adevărat valabile în cazul poe- ne spune poetul în poemul „Limba”: „palmie-
28 ziei autorului de faţă. rul moştenit de la tata / îmi zicea / să vorbesc
De la distanţă, la o primă lectură a limba trunchiului / sau a rădăcinii dacă vreau
poemelor lui Djamal eşti tentat să îl compari / să spun mai mult / sânii Mamei / îmi ziceau /
cu Salah Mahdi, alt poet oriental (irakian) sta- să vorbesc / limba deşertului sau a pietrei / doar
bilit de aproape trei decenii în România (Satu geamul în care mă descalţ / în fiecare noap-
Mare). Diferenţa dintre cei doi este evidentă, te / întotdeauna / îmi vorbeşte de o singură
deoarece la Salah Mahdi avem de a face cu limbă…”. Acest ritual asumat cu grijă de poetul
o poezie uşor biografică aflată în vecinătatea sirian este completat iconic cu elemente simbo-
călătoriilor imaginare, apropiată datorită debu- lice aparţinând poeziei orientale, elemente care
tului (1990) mai curând de generaţia optzecistă, alcătuiesc tematica volumului de faţă. Printre
pe când la Mahmoud Djamal vedem un poet acestea găsim motivul soarelui (ca început, ca
vizual complet aflat mai curând în vecinătatea lumină şi element cald), motivul pielii omului
liricii doimiiste, caracterizată pe de o parte de arab (pe care soarele răsare şi apune), motivul
metafora în relaţie cu raţiunea şi senzualitatea pământului (clepsidră de nisip) şi timpului,
ludicului, iar pe de altă parte de metafora în motivul zidului şi al familiei aflat în strânsă
relaţie cu fiinţa. Mahmoud Djamal, poet format legătură cu dumnezeu şi natura, precum şi
în şcoala virtuală a poeziei contemporane, este motive ale liricii europene printre care amin-
cronica literară
tesc: motivul epigonic al măştii, motivul cru- e teacă / în care îmi voi introduce trupul / iar cu
cii, motivul morţii, motivul umbrelor, motivul ochii trimişi în geam / voi proiecta o scară / pe
oglinzii şi cel al nihilismului epocii. Mahmoud treptele căreia / îmi va urca şi coborî sufletul /
Djamal poet care trăieşte clipa sunetului curgă- până la dispariţia ultimului ropot…”.
tor al trecerii omului prin marele timp ştie să Situarea omului pe muchia cercului,
privească „pământul în ochi”, să poarte pe chip poate fi interpretată şi ca situarea unei culturi
înainte de orice confruntare cu timpul „doar în pragul schimbării, a treceri. Mi-aş permite
culoarea pământului”, atunci când întâlneşte să cred că poetul, profet al mării nisipurilor,
întunericul poetul cuprinde universul şi-l naşte vorbeşte în această carte despre împlinirea sau
poezie curată. Iată ce ne spune poetul în poemul depăşirea postmodernismului, că propune în
„Întuneric”: „când cerul îşi stinge luminile / iar locul unor discuri învechite, ce repetă neîn-
eu rămân / doar cu mine însumi / întunericul / cetat moartea naturii, discul reîntoarcerii la
devine o femeie voluptoasă / cu mii de trupuri „refrenul pământului”. Cu acest ton sensibil şi
/ şi cu braţe lungi / atât de lungi încât / cuprind melancolic Mahmoud Djamal muşcă, „cu poftă
tot universul între ele…”. Acum putem spune, din moarte”, se simte pe muchiile cercului,
odată cu poetul, că inima bate aritmic / ca o tobă accentuate de nepăsarea semenilor. În încheiere
africană, adică vibrează ritualic întru dans al redau integral poemul „Refren”, care conţine
iubirii. Tălpile poetului, aşa cum are să spună piesele de rezistenţă ale cântecului lui Djamal:
într-un alt poem, sunt întru căutarea sunetului. „cercuri de diferite mărimi trasez / mă târăsc în
Întreaga existenţă a celui care ridică metafore, carnea tălpilor / muşc cu poftă din moartea mea
ar trebui să fie, dacă mergem pe linia poetului, / în timp ce-ţi ciuguleşti aripile / neinteresată de
axată pe litera luminii, a femeii iubite, a pămân- soarta lor / ascultând refrenul pământului / un
tului sfânt. disc învechit ce repetă neîncetat / acelaşi cântec
Poet profund şi delicat, religios şi tot- / sufletul mi se furişează desculţ / lăsându-mă
odată original Mahmoud Djamal reuşeşte ca să-mi savurez trupul / în linişte / habar n-am
un adevărat grafician de metafore să conture- în ce direcţie o ia / nici nu ştiu dacă urcă / sau
ze imaginea lumii şi omului vecin cu el. El îi coboară treptele / poate îmi trimiţi o vorbă /
judecă dur pe aceia care „ca pasările acoperă dacă vei afla / cu penele moarte care mă vor
cerul” şi instaurează întunericul, pe aceia care vizita / în zilele de sărbători / sau cu pietrele ce
duc metafora în derizoriu, pe aceia care aduc în mă vor feri de / frigul meu / mângâindu-mă cu
faţa „albul oglinzii”, fantasmele puterii nihiliste. tăcerea lor”.
Poetul îşi construieşte o cruce de apă cu care să
izbăvească moartea, ia cerul (sumă a cercurilor)
în braţe şi porneşte cruciada împotriva celor
care rătăcesc printre prunci. Am putea spune,
că întreaga carte reprezintă un strigăt metafi- pagina
zic, care porneşte dinspre om spre universul
acestuia (şi invers), dinspre cerc către colţuri, 29
aşa cum Nietzsche vorbea despre depărtarea
de centru către margini, către X. Mahmoud
Djamal observă că există un duel între culturi,
între religii. Poetul conştientizează faptul că
aceste dueluri pot duce în cele din urmă la
asfinţitul unor culturi, al unor sunete, care
participă acum, încă, la muzica universului.
Măştile de luptă sau carnavalul cercurilor, în
viziunea poetului nu vor reuşi să se ridice la
valoarea sacră a adevăratei creaţii. În acest sens
iată ce ne spune poetul în poemul „Proiecţie”:
„duelul între pielea mea / şi praful adus de
lumina zilei / unde îmi stocam paşii / împreună
cu sunetele lor / a luat sfârşit / numaidecât se
vor şterge / liniile albe ale şotronului / apa ploii
cronica literară
Victor Teişanu
şi conştiinţa lirică
a crepusculului
Horia ZILIERU
Repet: poetul arab prefera să se expri- mai sâcâitoare decât/ doamnele Sfântului
me la masculin, când, quasi solemn liturgic, Vincenţiu: bat la uşă/ şi stăruie. E imposi-
decadenţa numele multîndrăgostitei, „faci- bil să le respingi/ şi, cu condiţia să rămâ-
litând versificarea şi menţinând un riguros nă afară sunt suportate./ Poetul decent,
ritm interior”. Vocabula „habib”, adică le înlătură/ (rimele le ascunde, trişează,
„amant” prin „duhul” conţinut „activează” încearcă/ o contrabandă. Dar făţarnicile
discursul poetic „amoros”: de curtuazie, ard/ de zel şi mai devreme sau mai târziu
carnal, pasional, spiritual. La masculin, (ruinele şi bătrânele)/ bat din nou şi sunt
„habib”desemnează amândouă sexele. tot ele”.
Din acest „unghi”, aşa zisa poezie „Logodna” rimelor: „Doar c-o săgeată
„perversă, obscenă sau depravată” nu e dreaptă să tragi cu arcu-nveţi,/ dar strâm-
decât „badinajul” spre a distra auditoriul. be acel suflet îşi are-a lui săgeţi”.
Dar rimele? Fiind şi noi „un d’annunzioan” Timpan tinzător şi pupilă dilatată
obsedat de ideea de boltă. Rima poate ori- după Wallada/ Zaydun, în al unsprezece
pagina enta poetul (o spun poeţii arabi) în „ale- lea secol andaluz, când „poeţii arabi
gerea lexicală rară”. Cu cât se „încastrau” deveşmântau savant corpul feminin şi-i
36 mai multe rime interioare în vers, multîn- zugrăveau fără inhibiţie frumuseţile
drăgita îşi plinea statornicia credincioasă. alegorice” scandez rime învăţate: ţa-da-ha-
Magistrul Zaydun „exploata” acele rime ţa-za/ ba-ma-da-ra-lam-na. Deloc facile/
interioare „verosimile la pândă”. Însăşi dificile, ci zale/ muzicale. Pre cât le cânţi
poezia era definită: „cuvinte măsurate şi ludicament. Entuziasmându-te de acel
rimate”; „măsurate” şi potrivite arghezian: „gen poetic fobcdat pe cântecul dorinţei
„al-kalam al-mawzun al mukaffa”. Versul şi al plăcerii”, versificând, „prin mijlocirea
clasic încheindu-se „sistematic şi metodo- vocabulei, metaforei sau comparaţiei, când
logic” prin aceeaşi rimă”. sugestive, nuanţate, gingaşe stări, când
Nefiind opac la taină, pe „scara cli lipsite de pudoare, directe şi de-a dreptul
max” vedem „căutate” acele rime „stimu- şocante”. Perfectio, Ibn Şuhayd îşi narea-
latoare” extazului sexual. Rime - focare, ză propriile „scene amoroase petrecute cu
accesorii/ ascensoare la torpilorimare (ne multîndrăgita”, în imagini nuanţate, direc-
urmuzim noi). Reversul? Transcriu poe- te: „I-am zis: O, adorvenerata mea, îngâdu-
mul „Rimele” de Montale: „Rimele sunt ie-mi sărutul/ care vindecă înminunarea,
blitz-ul lui Eros
suferinţa şi setea/ Ea se întorcea, ridica putinţei să le curme înconcleţirea, dacă i-a
din umeri a refuz, la urmă întinzându-mi o surprins”). Multîndrăgita îi arăneşte amo-
mână/ De fiecare dată când îmi răspunde, rul fizic „graţie a patru simţuri; vizualul în
o sărut/ dacă scoate o vorbă, vorba o tot clipa contemplării; gustativul-sărutând-o şi
repetă/ Fără greş se înclină, dă capul pe muşcându-i sânii ca o fructă rotundă, esen-
spate din pricina pupăturilor/ spiralelor ţa, savoarea; tactilul-mângâind dezmier-
buze întru ale sale adânce/ Şi dacă-ntr-o dându-i obrajii dogoraprinşi ca răsfăţul
zi mă procopsesc cu înduplecarea unei rozelor, prospeţime şi înmiresmare; olfacti-
vizite/ blând potolindu-mă zice: Cheamă- vul – răsuflarea famei amirosind a tămâie”.
mă după mâine/ Nurii ei absorbeau apa Hemistihuri splendide inhibate de semnale
vieţii, copilărirea/ şi frumuseţea-i se adăpa sexuale. Coloarea, parfumul, forma, spec-
până la leşin/ Ţipa de durere la muşcătu- trul, obrajii, mirosul, sânii, femeia şi băr-
ra sânilor/ şi, mofturoasă-ntărâtată, îmi batul şuşotind, potrivit împerechindu-se
amurseca obrajii/ Rănitul î,i sunt de-acea spre a forma o imagine senzuala reflectând
muşcătură/ pe care nici Domnul n-o vinde- pohta poetului: „Câte nopticele petrecu-
că-n grabă”. Al-Mu ،tamid („regele poet”) răm îndestulându-ne veselită viaţă/ cu
dedica versuri femeii imaginate: „În vise te aceea cu arămite fese/ şi suplă-ndelungă ce
văd parteneră în patu-mi/ şi pernă îmi este talie”. Împodobită cu brăţări şi lănţişoare se
molatecul braţ”. Oniricul! Ibn al-Abbar, despoaie cu lentoasă/ pisicească tandreţe,
admonestând orice scandaloasă pudoare, neam de teamă/’ ruşinare „a se expune pe
aduce în prim-plan „tablouri” „obscene”: de-antregul goală poetului”. Vinul îi înve-
„Ne precipitam şi încălăram gazela târân- seleşte, aţâţă, spiralează vertije. Argus pico-
du-ne pe înfundate spre argus” („personaj teşte. Femeia, gelozind, „îi cere bărbatului
misterios ce pândeşte amanţii, posesor al să facă amor cu Argus”.
pagina
37
Carrie Anne
proza
DEBUT
Portet fizic cu
un cititor şi
locuinţa sa
pe care o agită în faţa unei orchestre încă imagi-
Cătălin Mihai ŞTEFAN nare. Avea de gând să revină când pământul va fi
putând rodi iar.
Dirijorul albastru Mult după aceea, dirijorul invocă o variantă
a legendei Meşterului Manole, în care, Manole,
Frig. Cerul se apăsa cu toată puterea pe după ce încercă mai multe posibilităţi, o zidi pe
pământ. Pe alocuri, câte o pasăre îi frângea trupul Ana în toţi pereţii şi scrise despre ea peste tot,
în zig-zag.Un bătrân îmbrăcat gros, mascându-şi cum nu se putea mai frumos. Chiar şi aşa nu era
mersul cu un baston în mâna stângă, se apropia bine. De aceea, într-o zi o zidi chiar în el. Şi astfel,
încet de locul pe care, auzise că ar fi crescute trupul nu i se mai surpa, iar cuvintele sale nu se
litere. Deşi obosit, în încetineala lui, după o viaţă mai ştergeau, ci rămâneau în aer pietroase şi cu
petrecută în căutarea acestor pământuri cultivate tot cu schele, cum au fost rostite. Ceea ce Manole
într-un mod literal, era hotărât să le vadă şi pe spunea mereu apoi, era că:
acestea.
Ajuns în apropierea lui, ochii săi lungiţi pe Dacă frângi gâtul unui om
obraji se mai înviorară. După ce se descălţă, îna- în timpul cuvântului,
intă-aşa cum făcuse dintotdeauna, privind mereu se poate să curgă ceva
în urma sa după cuvinte transparente, atent la cât din mai multe locuri,
de lungă era umbra literelor şi dacă acestea erau de pretutindeni chiar.
sau nu legate între ele, adică dacă se răneau sau
nu una pe alta. Ofertă de vânzare… cumpărare
pagina Păşi cu atenţie, parcă să nu le trezească şi, pe apărută la Mica Publicitate
alocuri, se aşeză în genunchi, şi le pipăi, căută la
38 umbra lor note muzicale şi mirosuri sau imagini Vând apartament cu nenumărate camere în
care să curgă prin nervurile frunzelor. zona centrală, strada Toleranţei, aleea Vigilenţei, bloc
Deodată, se ridică si se întoarse înapoi. Îşi D3, la ultimul etaj. Da, aţi înţeles bine! Eu vând un
aruncă bastonul şi se dezbrăcă de haină, apoi apartament cu nenumărate camere şi cu un hol de lun-
reveni, începu să danseze printre litere, să le gime considerabilă prin care s-au plimbat mulţi. Unii,
mângâie cu surprindere. Ajunse să smulgă din veniţi cu maşinile mai făceau accidente şi l-au lărgit,
pământ cuvinte, să vadă cât de adânci le sunt de fapt şi acum, în timp ce scriu anunţul, cineva se
rădăcinile, iar dacă erau mari, le cântărea pe fie- preumblă..., dar nu-i nimic, vă veţi obişnui la fel cum
care în palmele asprite, se uita la ele pe rând cu am făcut şi eu.
un instrument de mărit, apoi le arunca în sus cu Holul e cu gresie, la fel fiecare cameră şi
putere. Unele rămâneau între noapte şi zi, altele bovindoul cu vedere spre centru. Când priviţi din el,
nu se mai întorceau nici măcar cu imaginea, iar e ca şi cum staţi pe sau într-una din părţile trupului
pe cele care cădeau înapoi şi lăsau urme le ridica meu, mai ales că atârnă multe flori din el, numai să
şi le înghiţea, scoţându-le apoi printre coaste şi nu vă speriaţi- aşa mă vopsesc eu acum. Dacă ţineţi
suflând în rădăcinile lor să vadă ce se întâmplă. la musafirii voştri puteţi s-o scoateţi, să nu spună
În timp ce se depărta, uitând din ochii săi că-i goniţi. Eu ţineam şi ţin la ai mei, dar îi făceam să
acum galbeni, haina şi bastonul, scoase o baghetă alunece pentru că, având foarte mulţi mereu aşteptam
proza
alţii. tie pentru că-i intrase în carne şi se refăcea: filele îi
Toate camerele au câte un calendar vechi, mai creşteau scrise şi mai caligrafic, cu litere mai bine
mare sau mai mic, mai mult sau mai puţin sfinţit, care înrădăcinate, iar pe unghii îi apăreau chipuri de
se clatină în pereţii pictaţi cu câte un soare surprins bărbaţi necunoscuţi.
în răsărire; se clatină neîncetat, parcă ar fi pendule Acesta era visul care-o urmărea, de fapt, în
de ceasuri metafizice în care suflă vreun om de ştiinţă fiecare noapte, ziua schimbându-se rolurile.
înamorat, care se împărtăşeşte de iubirea unui perpe-
tuum mobilae. –Îmi este teamă, dar îmi place! Şi totuşi Istoria Campaniei pentru
vreau un alfel de teamă, de aceea şi plec. Ia să mai
scriu ceva să vă conving, nu de alta, dar vreau să plec Strângerea Lacrimilor
mai repede. Vreau să-mi fie teamă în altă parte, înţele-
geţi? În plus, vreau un alfel de frig- aici, frigul acesta În copilărie, am avut un amic, Alin Cocoş-
mă înfierbântă. Nu, nu mi-am pus centrală termică la început alin, iar mai tîrziu cocoş, cu care-nici
pentru că…pentru că…<< ei, tre’ să spui din nou>>, acum nu ştiu de ce-mă băteam mereu. La 21 de
da! de teamă, de teama căldurii- mi-aduce aminte de ani s-a înrolat într-o horă de şerpuiri, una greu
ceva, nu ştiu de ce anume... vizibilă în întregime, risipită precum casele de
Până una- alta, să ştiţi că plafonul va necesita la munte care comunică doar din priviri. Fiecare
câteva reparaţii, dar dacă o să cadă nu-i nimic pentru persoană horea pe cont propriu şi-şi vedea de
că aşa puteţi vedea cum deasupra apartamentului nu propriile şerpuiri, dar de la o distanţă care între-
se adună niciodată norii şi cerul este mereu albastru ca ţinea cercul.
o cortină care atârnă precum pleoapele lui Dumnezeu. El a preluat ştafeta de la tatăl său, unul
(Mă deranjează seninătatea lui care parcă îmi face dintre dirijorii acelei hore, care în ultimele sale
în ciudă.) Aceasta vă va folosi, mai ales că becurile clipe i-a lăsat cu limbă de moarte să facă tot mai
se sting singure şi din pereţi ies strigăte sau câte un multe duşuri cu lacrimi: ...în felul acesta vom deveni
picior, câte o mână. Să fiţi atenţi să nu vă lovească curaţi cu toţii, chiar şi eu în mormânt, crezând că
biciul care iese mereu din peretele opus! Aşa-s pereţii orice om e profet pe patul morţii.
în acest apartament, aşa conversează ei, astfel se ating,
se apropie unul de altul. Atunci să nu vă speriaţi că Oamenii îşi strângeau lacrimile în pungi
mai devreme sau mai târziu trebuie să iasă şi icoanele, ori le îndesau în găleţi şi le duceau la centralele
aşa se întâmplă mereu: la creşterea icoanelor din pereţi termice unde erau puşi să le toarne în cazane mari
dispare teama! ce nu mai fuseseră încălzite de când Campania
La mine nu ar dispărea pentru că nu vreau, pentru Strângerea Lacrimilor luase amploare. În
de aceea mă şi mut, aşa sunt eu, îmi place să simt schimbul lor primeau o sumă simbolică cu care
teama! puteau să-şi amăgească bieţii copii că trăiesc. La
Gata, închei anunţul că jumătatea mea, cea capătul ţevilor Alţi Oameni făceau duş de câteva
inundată, o să mă certe iar, dar ce să fac dacă am gura ori pe zi, ajungând să fie dependenţi de fierbin-
prea mare? Câteodată vorbesc cam mult. Sau poate că ţeală şi sărătură, unii cunoscând chiar extazul.
nu e gura de vină... A, nu am spus la ce etaj este apar- Alţi Oameni aveau carnea transparentă. pagina
tamentul-e surpriză, oricum blocul se înalţă singur, Prin ea se vedeau straturile de mâncăruri, obsta-
după cum veţi vedea... cole pe care le depăşeau în fiecare zi cu succes şi 39
Vă aştept cu uşile şi geamurile deschise! care deveneau sedimente ale unor ciudate planete
în miniatură, zgâriate de visele Oamenilor. În ochi
Noaptea, o femeie se visa colindând stră- purtau maşini burduşite cu bani ce se dădeau în
zile înfăşurată într-o carte; oamenii se adunau din balansoare şi râdeau arătând cu ştergătoarele
case şi o urmau, timp în care îi răsfoiau filele sau una spre alta. Când mâinile nu erau încleştate
i le rupeau râzând, unii îi mângâiau literele şi le pe reviste despre oameni cu sângele închegat, îşi
citeau pe loc, alţii nu se mulţumeau decât furând exersau musculatura ridicând telefoane mobile şi
câte una. clepsidre imense umplute cu monede. În loc de
Şi toate acestea se întâmplau când din urechi aveau nişte căşti în care se auzeau doar
trup nu-i ieşeau intermitent ţevi de arme înroşite propuneri gemute pentru noi afaceri, căşti conec-
sau când nu tăia cu cotorul ascuţit al cărţii copaci, tate la inima fiecăruia.
clădiri, poduri mai mult sau mai puţin abstracte În privinţa oamenilor, aceştia beau din
şi chiar curcubee. Deci, toate acestea se întâmplau pahare imaginare, foloseau farfurii imaginare,
într-unul din momentele sale de linişte care cul- tacâmuri imaginare deoarece costau mai puţin.
minară cu un alt moment, de-o linişte diferită, în Dar cele de mai sus, erau activităţi rare, aproape
care nu-şi mai putea da jos îmbrăcămintea de hâr- sacre pentru că hrana lor de bază era duşul cu aer,
proza
sub care intrau cu umbrelele în gardă. Nu trăiau în care puteai admira rugina în toată splendoarea
mult pentru că sângele li se rărea şi mureau zâm- ei pentru că sedimentele de mâncăruri se fosili-
bind, cu ochii străluminaţi, fără pic de lacrimă în zau şi nimic nu mai arăta unul spre altul, nici un
ei. Unii sfârşeau cu capul retras înăuntru şi culcat balansoar măcar să mai scârţâie, nici un geamăt.
pe inimă, dar toţi cu zâmbetul pe chip. Se pare că totul ruginise atât de tare încât dispăru
Cât despre viaţa de după moarte, ea se şi ultimul gest al mişcării de odinioară, dar şi mai
desfăşura tot în lumea aceasta. Vieţuirea oameni- mult începură să dispară şi acele mostre de rugi-
lor consta în faptul că se ridicau şi pluteau în aer nă umană, unele prin muzee, altele prin colecţii
pe deasupra fiecărui Alt Om sau oricărei clădiri particulare ale unora-suspect de împătimiţi care
în care s-ar fi aflat vreunul din Alţi Oameni care-i le-au înrămat sau le-au încuiat în blocuri de sti-
era dat în pază. Ceea ce m-a făcut să afirm că clă, experţi într-ale memoriei şi-ale tresăritului.
vieţuiau este faptul că se auzeau din când în când Dar dintre cele mai somptuoase, statuia lui Alt
şoapte din cimitirul aerian care spuneau: Veţi Om Cele-Mai-Multe-Duşuri pluteşte prin spaţiul
rugini cu toţii. cosmic ca o enciclopedie pe care să o descifreze şi
Şi într-o zi chiar rugini unul dintre Alţi în care să ghicească ce e de ghicit şi alte civilizaţii,
Oameni, cel despre care se spunea, în cercuri dar nu numai. Pentru că aşa cum există ghicitori
restrânse, că făcuse cele mai multe duşuri cu în cărţi, în bobi, în pietre, în oase, de ce să nu
lacrimi pe timpul cărora râdea mereu în hohote apară şi ghicitul în cărnuri sau în mase de căr-
(acum ştiu că aceste hohote nu pot fi numai de râs nuri ruginite, dacă nu cumva există deja, având
sau de plâns). Aceasă tragedie se petrecea chiar în în vedere că mai sunt pe Pământ câteva statui
ziua când marile cotidiene scoteau pe prima pagi- valoroase despre care se crede că s-ar afla sub
nă articole despre Terapia cu Lacrimi, eveniment cimitirul aerian, unde ar avea acces doar iniţiaţii
care a dus la creşterea cererii de lacrimi până şi sau discipolii lor.
pe piaţa neagră, pentru că se dezvoltase o piaţă
subterană a lacrimilor unde cele mai fierbinţi şi Femeia bolnavă de
sărate dintre ele erau vândute la suprapreţ de
0amenii Altor Oameni. Sindromul Televizorului
Cu timpul, marea majoritate a Altor
Oameni a început să hohotească sub duşuri, iar Nu vă faceţi iluzii, nu e un caz despre o
în momentul în care până şi ultimul a prins TV- maniacă, ci despre o femeie care vorbea con-
gustul hohotelii, toţi au ruginit şi nu s-au mai tinuu: din când în când, trecea de la un gând la
putut mişca. Erau ca nişte animale împăiate cu altul fără să facă vreo legătură între ele. Uneori
rugină, ca nişte mecanisme ale căror trupuri nici plângea deodată ca şi cum… ar fi căzut moartă
inerţia n-o mai simţeau, posibile piese de muzeu de oboseală, pentru ca apoi, brusc, să înceapă să
râdă. Alteori stătea cu capul între mâini, ghemui-
tă turceşte şi imediat se ridica, se proptea în piep-
tul străzii şi începea să dirijeze circulaţia ca pe-o
pagina orchestră filarmonică. Această ridicare era de
fapt, o coborâre de pe scara pe care staţionau (o
40 staţionare nesăţioasă) televizoarele, aceste surate
hermafrodite care nici urcau, nici coborau, deşi
aveau picioare.
Şi cum vă spuneam, această femeie deci-
dea ca, din când în când, să-şi părăsească lumea
prea zgomotoasă şi să coboare în stradă. Trebuia
să o facă cineva şi pe asta, mai ales că maşinile
renunţaseră la şoferi şi se plimbau singure prin
oraş, iar accidentele de circulaţie se mutaseră
de la automobile la pietoni. Astfel că maşinile
se adunau pe la trecerile autorizate şi admirau
oamenii cum se accidentează între ei, atenţi la
Cornelia Harmel
Un posibil decalog
al postmodernităţii (I)
totodată că descoperim în trecut învăţămintele de
pagina
53
Kuba Fiedorowicz
eseu
îndepărtat de ideea iniţială. Este un aspect ce dreaptă şi justificată de către o majoritate timora-
demonstrează lipsa de inocenţă a sintagmei31, tă şi diabolizată qua majoritate”34. Societatea în
care – indirect – propune luarea în consideraţie ansamblu (cu atât mai mult liderii politici, preoţii,
ca valoare tocmai a faptului de a fi fost oprimat profesorii, managerii etc.) trebuie să fie atenţi
(rasial, etnic, sexual etc.). inclusiv la modalităţile de exprimare a opiniilor
Ca şi în cazul multiculturalismului, o vizând minorităţile, la limbajul (verbal ori scris)
parte din minorităţile (care se considerau) asu- folosit în relaţie cu acestea (se evită, de pildă,
prite sau ignorate de structurile dominante au utilizarea unor cuvinte considerate negative, pre-
profitat şi profită de noile orientări intelectuale/ cum: handicapat, surd, mut, orb, bătrân, ţigan, negru,
politice, pretinzând o recunoaştere aparte, supe- imigrant ş.a.).
rioară adesea celei oferite populaţiei/categorii- La cealaltă extremă se află atitudinea
lor acceptate oficial. În zilele noastre – observă (individuală, colectivă sau chiar la nivel statal)
Horia-Roman Patapievici – „a purta o identitate de tip charity business, concretizată în tentaţia de
minoritară constituie o revendicare de legitimi- a face bine „de preferinţă altora şi adesea împo-
tate a privilegiului-de-a-fi-minoritar”32. Unele triva lor”35, mergându-se până la ameninţarea
grupuri etnice şi religioase, de pildă, sau homo- cu forţa pentru ca entitatea binevoitoare să se facă
sexualii solicită – prin toate mijloacele şi abuzând înţeleasă.
de argumente mai mult sau mai puţin raţionale Câtă vreme diferenţele de trib nu repre-
(cumulate, nu o dată, în pătimaşe ideologii)33 – zintă o valoare în sine, pozitivată şi stimulată
o atitudine care să îi avantajeze în sânul colecti- tocmai în ideea de a corecta discrepanţe politice,
vităţii, pretind drepturi diferite de ale celorlalţi, sociale, economice etc. anterioare (sau în vigoa-
uitând cu totul de îndatoririle ca cetăţeni. re), câtă vreme grupurile respective nu cultivă
Atât timp cât legile nu sunt imparţiale, faţă de majoritatea normală o atitudine discrimi-
strategia political correctness nu face altceva decât natorie tocmai fiindcă se consideră altfel şi atât
să accentueze discriminările şi să adâncească indi- timp cât nu atentează la moralitatea, sănătatea
vidualismul de trib, de grup. O identitate colectivă şi interesele publice, ele ilustrează capacitatea
astfel recunoscută va încerca în permanenţă să se unei societăţi de a-i include pe toţi membrii ei
detaşeze de ansamblul social, cu atât mai mult cu în structuri pe măsura opţiunilor, a nevoilor şi a
cât, spre deosebire de colectivităţile tradiţionale competenţelor proprii. Iar o societate în stare să
(cu excepţia celor constituite pe criterii etnice), asigure un loc fiecărui cetăţean al ei, să-i demon-
afilierea este voluntară, nu impusă/moştenită, iar streze că poate fi util în felul său, să-l valorizeze
situaţia de minoritar e (uneori)… convenabilă. în ceea ce are el specific/diferit înseamnă o socie-
Fiindcă identitatea diferită (personală sau tate împlinită. A cărei evoluţie spirituală nu este
colectivă) are un atu în plus înaintea celei normale: în urma celei materiale.
„îşi joacă apartenenţa ca pe o armă politică, […] Maniera postmodernă de a-fi-împreună
ştie că poate domina informul oricărei majorităţi reprezintă şi un antidot la răspândirea virusu-
pagina aritmetice prin victimizare şi prin diabolizarea lui individualismului, cu atât mai mult cu cât
majorităţii, potrivit principiului că orice cauză va subiectul caută să se definească tocmai prin
54 forţa/abilitatea de a-şi personaliza toate adeziu-
revendica un minoritar, cât de excentrică, margi-
nală ori falsă ar fi […], va fi inevitabil acceptată ca nile, indiferent de natura lor. Refuză să le consi-
dere o responsabilitate ori drept ceva ce - pentru
Despre aberaţiile interpretării sintagmei se pot consulta simplul motiv că e impus/moştenit de (la) alţii
������������������������������������������������������������
şi Sorin Lavric, Corectitudinea istorică (în „Idei în - ar trebui suportat. Preferă – după fericita for-
dialog”, an II, nr. 12 (15)/decembrie 2005, p. 46) sau mulă a lui Marcel Gauchet – nici mai mult, nici
Ovidiu Hurduzeu, Multiculturalism şi uniformizare (în mai puţin decât… adeziunea la sine36, fiindcă
„Convorbiri literare”, octombrie 2002, Online: http:// ceea ce contează este doar reuşita personală.
convorbiri-literare.dntis.ro/HURDUZEUp.htm). Satisfacerea propriilor plăceri.
Horia-Roman Patapievici, op. cit., p. 332.
���������������������������
�����������������������������������������������������������
O atitudine practicată frecvent de grupurile minoritare
este aceea de victimizare, orice criteriu moral fiind Horia-Roman Patapievici, op. cit. p. 334-335.
����������������������������
înlocuit prin reacţii emoţionale (produse, dar şi aşteptate). Jean-François Petit, op. cit., p. 25.
������������������������
Uneori, acestea sunt exploatate cu diplomaţie de mass- În original: „de préférence aux autres et parfois malgré
media, însă trebuie avut în vedere şi faptul că o astfel eux”.
de victimă „nutreşte sentimentele pe care i le sugerează Marcel Gauchet, op. cit., p. 244.
�������������������
cultura emotivistă a victimizării” (Ovidiu Hurduzeu, art.
cit.). În original: „l’adhérence à soi”.
proza
pagina
58
Brigid Marlin
proza
că tipul de care spun eu tocmai scăpase dintr-o aşa a luat primul tren înapoi spre Bucureşti.
operaţie foarte grea, care a durat mai multe ore Îşi putea privi durerea pusă prinsă în piuneze
în şir. Avea toate motivele să fie fericit. Riscase pe perete. Se uita la ea ca la o pânză pictată în
totul pe o carte şi îi reuşise. Râdea şi mai impor- chinuri îngrozitore şi ştia că nu mai poate face
tant îi făcea pe cei din jur să râdă tot timpul. alta ,,Nicio operaţie”.
Oameni grav bolnavi care uitau de moarte, În timp ce făceam RMN-ul m-am întors
sau poate că îi râdeau în faţă, sau deja prieteni în timp la momentul când simţeam că eram uitat
cu ea îi zâmbeau înapoi. Nu mai ştiu dacă tot acolo. Cu toată durerea de cap şi cu muzica asta
din salonul ăla, timpul ăla, cineva spusese că a extraterestră, care o făcea şi mai insuportabilă.
venit la spital să se plângă, nu să râdă. M-au întrebat totuşi ce muzică să-mi pună.
Bătrânul acesta însă n-a vrut să rişte. Techno a fost. Înainte fusese muzică clasică.
Nici măcar puţinii ani pe care-i mai avea. Imaginează-ţi pe cineva care are un
Tocmai se pregătea de operaţie în cealaltă atac de cord în timpul simfoniei a noua de
parte, şi semnase totul, însă când a auzit că în Beethoven. Desigur moartea pe muzică de
dimineaţa aceea, în care trebuia să-l opereze pe Beethoven e o moarte violentă, una în care iei
el, muriseră cinci oameni şi-a făcut bagajul şi a după tine cel puţin jumătate din cărţile de pe
plecat. noptieră, iar oglinda se parge în mii de bucăţi
Probabil că şi-a zis că doctorii erau ieşiţi odată cu aterizarea ta. Tâmplele îţi zvâcnesc,
din mână în ziua aia şi nu voia ca să şi-o mai venele ies pe dinafară, în tine e o stare de
încerce şi pe el. Sau poate că era pur şi simplu pulsaţie ca la o durere de măsea, iar cauza
superstiţios. Sau doar era frica de moarte. Când morţii e cu siguranţă un atac cerebral sau o
a venit frizerul să-l tundă era deja la poartă. criză foarte dureroasă. Moartea pe un concert
Muriseră cinci oameni în ziua aia. Toţi cu de Bach însă e o moarte liniştită. Se poate întâm-
stomacul gol şi fără o tunsoare decentă, doar pla până şi în somn, dar dacă nu, probabil că o
cu capul gol ca nişte puişori neajutoraţi. Cinci să cazi spre norocul tău în pat şi aterizezi uşor
oameni morţi în operaţie într-o zi. Aşa cunosc în slow motion ca un fulg. Nu e multă durere,
eu ziua aia. Şi eu trebuia să fiu operat atunci. ci te loveşte o stare de conştiinţă şi împăcare.
Data asta nu mi-e cunoscută nici azi. Ştiu doar Ca şi cum ai fi în braţele cuiva iubit.
că erau cinci morţi. Niciunul din noi n-a vrut să După ce am ieşit am aflat că mă vinde-
fie al şaselea. Ai mei n-au vrut să semneze, eu casem în proporţie de 90%. Ar fi fost o veste
m-am trezit din comă. foarte bună, dar nu eram mulţumit pentru
Îmi dau seama că doctorii au văzut că ştiam că ieri mi se făcuse rău. De aia aş fi
multe morţi, sunt obişnuiţi cu asta, dar cinci preferat să mai aştept, simţeam că venisem azi
oameni într-o zi cred că a fost mult şi pentru degeaba. Singurul lucru pentru care venisem
ei. Cred că până şi pentru profesor care n-a era să nu fie mai rău. Apoi doctorul a pomenit
reacţionat deloc bine când bătrânul s-a întors ceva de o hemoragie, care se vindecă mai greu – pagina
cu bagajele făcute să-şi ceară externarea ,,Pe nu ştiusem niciodata de ea. Ţin minte că o clipă
ăsta să nu-l mai primiţi niciodată.” Cinci era mortul din poză îmi zâmbea din nou, aranjat la 59
un număr şi mai important pentru bătrân, costum şi părea mândru de mine ,,Avusesem
aceasta fiind a cincea internare a sa. Aşa că pe o hemoragie”. Puteam oricând să pun în ramă
lângă frică de moarte, poate era şi superstiţios. RMN-ul ca pe o diplomă de viaţă. Şi de moarte,
Poate că pe atunci o pisică neagră a dat târcoale pentru că nu oricine obţine diplome de moarte
spitalului. Nu mai contează. Acum era liniştit când încă este în viaţă.
şi îşi aştepta controlul să vadă evoluţia după Voiam să aflu mai multe detalii despre
intervenţia cu gama-knife. Avea să afle că s-a viaţa acestei hemoragii. Doctorul îmi spunea
vindecat în proporţie de 50%. După mica eva- că trebuie să pornesc de la premiza că o să iau
dare din spital profesorul s-a putut confesa în pastile toată viaţa. După vestea asta îmi tăiase
sfârşit unui pacient în legătură cu grijile sale tot elanul aşa că nu l-am mai întrebat. Peste
,,Bine că nu v-aţi operat, aşa poate mai traiţi câteva luni aveam să am altă hemoragie fără să
încă 50 de ani!” A aflat de Centrul de Excelenţă, ştiu. Am tratat-o cu mult spirt îmbibat într-un
care e chiar vis-à-vis, abia după ce a ajuns acasă prosop şi poezie. Mă durea capul îngrozitor şi
în Ardeal. Şi asta nu de la un doctor, ci de la eu m-am apucat să scriu. Toate astea. Dintr-o
telejurnal. Aşa cum a luat primul tren spre casă hemoragie.
eseu
Imaculata
contracepţie (jurnal terapeutic)
CONSTANDACHE
Poezia trebuie să aducă în mijlocul oamenilor
dezorientarea, ea trebuie să înece busolele ca
pe nişte pui de mîţă, pe care nu poţi să-i creşti,
Ce le lipseşte multora dintre contempo- ea trebuie să intre în casele gospodinelor şi în
ranii mei poeţi este concentrarea - con-centrum bucătăriile acestora, să nu facă altceva decît
- ei nu au o chilie a spiritului, loc unde să se să taie eterna maioneză, ea trebuie să intre în
retragă şi să mediteze, din contra, îi auzi în bănci şi să dezorganizeze acolo toate conturile
toate zilele chefuind şi chiuind, scăldaţi de şi balanţele de plăţi.
dimineaţa pînă seara în zeloşenia socialului,
în luptele pentru onoruri, premii, bani pen- Poezia trebuie să fie precum a fost Mesia.
tru recitaluri, voiaje pe mapamond; e mare
îmbrînceală lîngă ei, e o mare gălăgie din care Toată drama poeziei de pînă acum a
nu iese nimic, e o ţară în continuă pustiire. fost că ea nu s-a jucat în spirit. S-a jucat pe
Nu avem în poezia noastră contemporană o scenă, cu sentimentele, cu emoţiile cu virtuţile
miezonoptica a harului poetic. saucu viciile, s-a jucat pe nisipul plajelor sau
• Transcendentul e mormîntul lui sub clopote mari de sticlă, s-a jucat pe stadio-
Dumnezeu. E locul unde el s-a retras. ane ridicînd mulţimile-n picioare, s-a jucat pe
• Puterea magică a ierurgiilor. Să cred în marile bulevarde acolo unde a împărţit oame-
ea cum cred în Mîntuire. nilor pîine şi supă- numai în spirit nu şi-a jucat
• O nouă generaţie poetică trebuie să vină poezia marea ei dramă. Ritmul poetic trebuie
dintr-o nelinişte profundă, nelinişte care să răzbată din spirit, să pulseze ăn spirit şi să
pagina să rupă cu tot ceea ce a fost înaintea ei. se întoarcă din nou în spirit.Orice altă scurtcir-
60 Dacă nu vine cu nelinişte nu va putea cuitare între polii aceştia spirituali va duce
construi nimic nou. poezia în banalitate, în discurs, în anecdotă, în
• Şi apoi ce experienţă propune această prozaism într-un cuvînt în falsitate. Or tocmai
nouă generaţie? Dacă ideea de astăzi i se cere poeziei să aşeze în inimile noastre
frumuseţe s-a răsuflat ( Rimbaud) ce adevărul şi să alunge idolii falşi ai modernităţii.
să punem în loc ? - aceasta, cred e Numai spiritul deţine monopolul funciar al
întrebarea fundamentală la care trebuie adevărului. Numai spiritul poate duce omeni-
să răspundă poezia. rea pe calea dreaptă a iubirii, al adevărului
Or, dacă e să punem ceva în locul şi al dreptăţii. Dacă spiritul nu poate locui o
frumuseţii aceasta trebuie să fie prăpastia, golul, instanţă sau o conştiinţă atunci totul este pier-
poezia trebuie să deschidă mereu prăpastii. Ea dut.In spiritul şi-n litera poeziei ar trebui să
trebuie să tulbure prin adîncimea sa, să fie sune imperativul ultim al acestei lumi. Nu al
adică o metafizică a inimii.Poezia trebuie să-l legii. Pentru că legea îşi este sieşi suficientă.
ţină pe cititor într-o încîntare mereu extatică, Pentru că legea a demonstrat-o pînă acum
să-l desprindă de viaţa lui, de obiceiurile sale, poate lucra şi fără spirit.Legii îi este deajuns să
de familia sa, de societatea sa, de meseria sa, de producă numai litera, litera goală de spirit, lit-
politica sa. Cine va reuşi toate acestea se va putea era care poate singură în autotelia sa să susţină
eseu
paragraful şi excepţia. Poezia fiind în primul lui ţine de ideologia puterii pentru că poemul e
rînd producătoare de spirit între spiritul ei şi forţă mai întîi ca să devină în succedaneu graţie,
cititori trebuie să se nască ca Venus din spuma har, metaforă, imagistică, nuanţă, plenitudine,
mării – analogia. Analogia este prima treaptă pe etc, etc. Nu s-a vorbit îndeajuns pînă astăzi de
care trebuie să păşim în descifrarea poeziei. Nu componenta această fundamentală a poemului-
intuiţia, nu cerebralitatea, nu gustul estetic sau de forţa sa, de puterea sa de capacitatea lui de a
personal, nu demonstraţia academică, nu cadu- penetra ca un cuţit vidia cele mai dure roci ale
ceul criticii cu sistem. Toate acestea pot veni sensibilităţii şi receptării noastre.
după ce vom instaura în sistemul nostru acest
operator fundamental care este ANALOGIA. ***
Ea este primul mare motor de căutare al poeziei. Romantismul a corupt virtuţile franceze-
Moderatorii poeziei nu trebuie să facă nimic spune un critic roman. Se ştie că vocaţia abso-
altceva decît să deschidă in mintea şi sensibili- lutului şi regimul excepţiei pe care orice artă
tatea cititorului această cheakră primara care autentică le conţine au fost refuzate constant
este analogia. Numai după activarea ei pot şi cu metodă de către critica ştiinţifică- spunea
interveni în spargerea seifului poetic celelalte Mircea Martin.
unelte: sensibilitatea, gustul, sistemul critic, Bergson aducînd în cîmpul literar doi
metoda, argumentaţia, analiza, stările de post- cai troieni- intuiţia şi durata- principii de inter-
transfer mediuminic, semantica, gramatologia, pretare a poeziei- a putut respinge triumfător
fonetica, sociologia etc, etc. Atîta vreme cît la istorismul exterior şi abuziv. (Mircea Martin)
baza deconstrucţiei unui text poetic nu se va Principiul simpatiei este tematizat de
pune ca primă metodă de analiză analogia, romantici şi va fi reluat de impresionişti. Se ştie
toate celelalte chei se vor dovedi a fi false iar cît datorează simbolismul bergsonianismului.
cifrul poieziei va rămîne mut ca o lebădă. Nici o estetică a receptării actului poetic
Poezia este încă din vremuri imemo- nu trebuie să fie opacă la ANALOGIE. Acest
riabile şi încă mai consubstaţializează şi acum concept este definitoriu ca marker central şi
o căutare a acelei purităţi extraintelectuale. autotelic în valorizarea unei noi teorii cu apli-
Suprarealiştii au încercat înlăturînd logica cabilitate imediată, neconcentraţionară.
să-şi construiască discursul poetic renunţînd Dacă poeziei i se refuză acel nu ştiu
la anologii, aruncînd cititorul şi pe critic într-o ce imanent ei atunci aceasta îşi pierde din
beznă opacă interpretărilor salvatoare. Dar cine startul receptării un statut al ei fundamental.
a spus măcar o dată că suprarealiştii ar fi dorit Atît spiritul cît şi matematicile au fost dintot-
să fie salvaţi de text de descifratorii de oriunde deauna în criză- spunea Valery-, atît spiritul
? Ei au încuiat poezia într-un seif inexpugnabil, cît şi matematicile n-au avut alt ţel decît acela
l-au aruncat în mare şi au privit solemni scu- de a stăpîni natura şi pe om. Atît doar că şi
fundarea acestuia cum pe cel mai rîvnit Titanic. spiritul dar şi matematicile lucrează împreună pagina
Poezia - adevărata poezie- nu e, pînă la urmă, pentru recuperarea integrală a omului. După
decît un sistem de tip eclosure care aştreaptă de două secole de triumf al ştiinţei, după două 61
la lectorii săi, oricare ar fi aceştia, să-i păşească secole de descoperiri fundamentale ale fizicii,
prima treaptă cea analogică, fundaţia ca mai chimiei,- descoperiri care n-au făcut altceva
apoi acestia, după puterile lor, după capacitaţile decît să alunge din imaginarul colectiv monştrii
lor intuitive, să-i reconstruiască edificiul origi- şi angoasele pe care biserica îi înfipsese acolo
nar cu ajutorul propriei lor interpretări. Textul cu nădejde, acum după mai bine de trei sute
poetic adevărat conţine ab initio o structura de de ani, tot ea Biserica, religia se vede indrituită
fierarie absolută, o armătura puternică care-i să spere ca acum a venit momentul ca să-şi
dă stabilitatea de-a lungul vremurilor. Săne revendice pe acelaşi teritoriu actele ei de propi-
amintim cîteva poeme armate care au rezistat etate asupra vedeniilor, asupra fricii, asupra
vremurilor şi vom vedea cum ele au fost con- întunericului şi disperatele ei fapte cadastrale
struite pe acest principiu etern al stabilităţii pe nu fac decît să întărească această teamă-temă.
care orice construcţie o ia in seamă în ingin- Pentru că nu-i uşor să trăieşti cu teama de a nu
eria sa primară. Construcţia poemului este o mai produce treamă şi spaimă. Cea mai mare
problemă de tehnică mai întîi şi apoi una de realizare a ştiinţelor dintotdeauna a fost aceea
creaţie, de viziune, de artă. Construcţia poemu- că a scos din mintea oamenilor teama, spaima,
eseu
frica şi le-a aşezat pe masa de calcul al mate- auzi despre excomunicarea întrerupătoarelor,
maticienilor, golindu-le acolo de orice putere. a prizelor şi a mufelor de contact. Pentru că
Geometrizarea spaimei a făcut ca aceasta să-şi toate acestea nu fac şi nu vor face altceva decît
piardă puterea. Şi astfel asistăm astăzi la o să depopuleze demonii şi angoasele, să le
luptă surdă în cadrul religiei, a bisericii, de a scoată din mintea oamenilor. Deficit de pornire
introduce din nou, de a planta din nou în imag- mistică asta înregistrează astăzi sfînta biserică
inarul şi inconştientul colectiv spaima, frica, de oriunde. De cînd a început geometrizarea
angoasa, incertitudinea, deznădejdea. Astfel conştiinţei umane mistica a pierdut şi pierde în
asistăm la cel mai puternic curent filozofic continuare teren.
din toate timpurile şi anume la cel care luptă Astăzi sălile de internet-cafe adună mai
împotriva geometrizarii spaimei. Tot efotul mulţi enoriaşi decît catedralele. Şi sala de inter-
bisericii se îndreapta acum spre acest deziderat. net este tot o urmare a şurubelniţei. Lap-topul
Cum să de-logaritmeze spaima, friica, tăcerea, face concurenţă amvonului. Simţind pericolul
ceaţa, care de trei secole au fost exorcizate toc- biserica caută să contratace. Nu poate lupta
mai de stiinţă, de pozitivism. Pentru că nu poţi făţiş ca altădată ridicănd ruguri şi aruncînd în
trăi 24 de ore numai cu raţionalitatea, cu rigla flăcări vrăjitoare şi atei. Ea lucrează acum la
în mînă şi cu evidenţa că teama, frica- atribute subliminalul conştiinţei, îşi pregăteşte o nouăp
ale puterii dintotdeauna - nu mai există, că ele maşinărie de fum, în spatele căreia va putea
au fost scoase din mental cu aparatele cele mai manevra mai bine masele. Proces de substituire-
fine ale inginerilor. De aceea ASTĂZI biserica spun psihologii. Transmodernism, spun criticii
nu se mai teme de dizidenţa din sînul ei, sin- literari. Ecumenism - strigă doctorii patristicii.
gurul ei duşman de moarte a devenit inginerul Să nu se uite faptul că undeva în mijlocul aces-
de sisteme. Nimeni nu i-a negat de-a lungul tei lupte furibunde dintre şurubelniţă şi amvon
istoriei ei milenare puterea, nimeni nu i-a minat a existat dintotdeauna o altă realitate care era
autoritatea decît acest umil ingineraş de sistem, pregătită să ia locul acestor vaşnici luptători:
care după trei ani de facultate poate răsturna am numit arta. Fenomenul estetic gata să preia
toate teoriile apostolice, poate săp demorseze oricînd şi oriunde obsedantele teme ale oricărui
numai cu o singură şurubelniţă minele pe care obsedant deceniu : angoasele, aşteptările, emoţiile,
ea, biserica le-a plantat în mintea omului de mii speranţele celor două tabere. Gata adică să se
de ani. Nimeni pînă la apariţia politehnicii nu a substituie.Gata şi pregătită să preia tot imagi-
mai îndrăznit aşa ceva. narul celor două tabere. Şi să se impună. Cu
propria-i metodă. Arta a fost un ciolan plin cu
*** măduvă pe care şi l-au disputat dintotdeauna
şi mecanicii şi teologii. Un cal troian plin cu
De-a lungul vremurilor s-au ridicat fantasmele celor două tabere. Arta care a vrut
pagina împotriva bisericii regii şi consorţii, autorităţile dintotdeauna să împrăştie fumul aruncat de
civile, armata şi imperiile. Intotdeauna biser- maşinăriile religiei. Arta care a fost prima care
62
ica a ieşit triumfătoare din aceste lupte. Dar a scris istoria tocmai cu cuiul înroşit de sîngele
iată, astăzi, o singură şurubelniţă din mîna lui Cristos. Arta care încearcă să elibereze omul
inginerului de sisteme este de ajuns să sape şi de tot ceea ce-l subjugă şi-l pironeşte într-o
să tulbure edificiul ei. O singură descoperire singură credinţă. Arta care lucrează cu acelaşi
a becului a făcut ca oamenii să nu mai creadă material ca al religiei dar care este lucrat la
că singura lumina vine numai de la Soare şi alte case de modă decît cea singură, unică şi
de la Dumnezeu, ci ea, lumina, poate veni şi irepetabilă Credinţa & fii.
de la două bucăţele de sîrmă. Or, împotriva
şurubelniţei nu mai poţi lupta. Nici nu mai poţi ***
înălţa ruguri, nu mai poţi să declari şurubelniţa
eretică şi nici de blasfemie nu o mai poţi acuza. Care este breşa pe care vrea să o facă
Nici în faţa marilor tribunale nu mai poţi să o religia în era super-tehnicii, cînd vede că-i fuge
aduci. Pentru că ea, marea tîrfă a noului Babilon pămîntul făgăduinţei de sub picioare – această
electric, ea nu mai poate să abjure; tehnica a breşă este ultima găselniţă tactică şi strategică -
lovit din plin botul mînjit cu sînge de veacuri transmodernismul. Adică întoarcerea imaginar-
a bisericii. Nu m-aş mira dacă într-o bună zi aş ului, reconvertirea mesajului ideatic şi transce-
eseu
dental la lucrarea sfîntă, la recuperarea vechii de morală. Secole întregi poezia a reprezentat
mistici, la reinstaurarea ceţii, al monopolului prin virfurile sale cele mai notabile si in liniile
iluziei într-o epocă cînd ştiinţa a demonstrat generale ale unei conceptualizari, a reprezentat
că numai şurubelniţa este generatoare de pro- ziceam sinteza dintre frumos, bine şi adevăr.
gres, că numai ea singură poate să înmulţească Asta pînă mai acum cîşiva ani cînd ea, poezia
pîinile şi peştii făra a face o întragă apologia practicată pe meleagurile noastre a consimţit
din aceasta şi fără să-şi construiască mituri la divorţul total dintre estetic şi etic. Ce sunt
doveditoare. Şi fără prea mare spectacol, fără curentele poetice de astăzi nouăzecismul,
furnituri. Deci reîntoarcerea artei la lucrarea douămiismul dacă nu ruperea totală şi fatală
sfîntă. Acesta-i noul canon. Canon care vrea să de etic, de morală. Cînd poetese astăzi celebre
scoată de pe tuşă lunga aşteptare a unei mîn- ne comunică în versurile lor despre starea len-
tuiri promisă dar nerelevată niciodată. Şi acest jeriei lor intime la ciclu sau despre cum felaţia
canon se înverşunează cel mai aprig impotriva şi cunilingusul au ajuns teme poetice majore în
unui teritoriu cel al poeziei care a demonstrat această nouă lirică girată de critici remarcabili,
de-a lungul timpului că este o alternativă la critici care sunt studiaţi de manualele şcolare şi
imaginarul religios, pentru că şi poezia are despre al căror gust estetic nu se poate face nici
aceeaşi panoplie de interese ca şi religia şi ea un comentariu dacă nu vrei să fii taxat imediat
poate oferi omului o salvare şi o cale spre mîn- de corifeii adiţionaţi lor prin metoda telefoniei
tuire, şi ea vrea să schimbe ontosul, şi ea este mobile drept farseur şi provincial. Această
un mijloc de cunoaştere, şi poezia a demonstrat rupere a poeziei de etică mi se pare păcatul de
că poate rivaliza cu dogmele cele mai savante moarte al vremurilor noastre. Şi nu lipsa tal-
atunci cînd reuşeşte să şteargă frontierele din- entului care poate fi susţinută drept contrariu
tre sentimentul subiectivului şi cel al obiectivu- de bunii avocaţi critici ai momentului, pentru
lui, şi ea poate aşeza universul sub stăpînirea că, nu-i aşa, contra unui onorariu substanţial ei
spiritului. pot pleda şi cele mai flagrante cazuri de lipsă
totală a talentului sau harului. Era de aşteptat
*** totuşi ca unei democraţii originale cum este
aceasta a noastră să-i corespundă în succeda-
Că poezia poate să mîntuiască mai efi- neu o critică literară pe măsură, o receptivitate
cace decît a făcut-o religia asta nu mai are bolnavă şi anemică care sacrifică în numele
nevoie de nici o demonstraţie. Poezia modernă unei constanţe a darului, al comenzilor sociale
introduce o mare schismă în imaginarul său imediate, al cunilincticii sistemice, sacrifică,
şi anume aceea că separă poate pentru prima ziceam, un sistem estetic şi însăşi raţiunea de a
dată in istoria ei esteticul de etic şi implicit fi a domeniului lor.
pagina
63
Bernard Dumaine
literatura dramatică
CE SE ŞTIE DESPRE
RADIO TORONTO
Valentin LAZĂR
PERSONAJE: uşieră se întoarce către vocea radiofonică şi
şopteşte: Ssst! Nu vezi că sforăie, îngeraşul?
ELEONORE Desigur, vocea radiofonică devine mai insistentă:
COLECŢIONARUL DE FIRE DE NISIP Aici radio Toronto. Vremea. Azi vântul va
BĂTRÂNUL UŞIER bate din toate cele patru puncte cardinale.
BĂTRÂNA UŞIERĂ Vântul de est va bate din vest, vântul de
CONSULUL nord va bate din sud, vântul de vest va
COLECŢIONARUL DE SUNETE VERZI bate din ce punct cardinal doreşte, vântul
VOCEA RADIOFONICĂ de sud se mai gândeşte dacă va bate din
FATA CARE COLECŢIONA AMINTIRI nord sau est. Desigur, toate cele patru vân-
turi se vor întâlni în Town Centre Court.
Decor. Două uşi mari. Pe prima uşă scrie: Intrarea Bătrâna uşieră se îndreaptă nervoasă spre vocea
oprită, Nu deranjaţi. Se sforăie. Pe cealaltă radifonică şi şopteşte: Sst! Termină cu prostiile
uşă scrie: Intrarea liberă. Deranjaţi. Nu se despre vreme. Nu vezi ce frumos sforăie,
sforăie. La ridicarea cortinei, bătrânul uşier îngeraşul? Dar chiar în secunda următoare se
sforăie în draci şi din când în când vorbeşte în aude în boxe: Aici radio Toronto. Vremea.
somn. Evident, e în dreptul uşii pe care scrie: Vântul de sud, după o lungă meditaţie
Intrarea liberă. Deranjaţi. Nu se sforăie. cu privire la condiţia sa de vânt efemer,
Bătrâna uşieră îl priveşte cu atenţie şi pufneşte se anunţă prezent numai însoţit de ploi.
nervoasă când urechilor ei îi sunt dăruite detalii Vântul de nord se anunţă prezent însoţit de
pagina picante cu privire la viaţa amoroasă a batrânului un soare cu dinţi falşi. Vântul de vest ne-a
uşier. La un moment dat, pe fundal, se aude o voce anunţat acum cateva momente prin fax că
64 radiofonică spunând: Aici radio Toronto. Aici se doreşte prezent doar în măsura în care
radio Toronto. Aici radio Toronto. Bătrâna vântul de est s-a plictisit de răsfoit toate
uşieră priveşte tăcută către vocea radiofonică ziarele din Toronto. Desigur, toate cele
şi face gesture disperate ca şi când ar spune patru vânturi se vor întâlni în Town Centre
mustrător: Sst! Nu vezi că doarme sforăind ca o Court. Bătrâna uşieră nu se abţine să nu exclame
locomotivă cu aburi?!. Se ridică de pe scăunelul ei disperată: Lua-v-ar dracu′ cu Toronto şi cu
preferat, din dreptul uşii ei preferate, şi se apropie vremea voastră de tot râsul! Că nu se poate
în vârful picioarelor de bătrânul uşier. Scoate din odihni omul nici măcar la cimitir de radio-
buzunar o cuite de cremă de pantofi, un tub de ul vostru. Toată ziua Toronto, Toronto
pastă de dinţi şi o pană, rîde pe înfundate, şi, şi iar Toronto. Păi ce, numai ştiri despre
imediat, ni se dezvăluie o face-painting, totul vreme, că parcă m-ar interesa neapărat să
datorită bătrânului uşier şi a mâinilor sale care, călătoresc sau să mă mut în Toronto.? Nici
vădit incomodat de crema aplicată drăgostos, măcar nu ştiu unde dracu′ vine, dar nu mă
devine mai ceva ca Picasso şi Dali, amândoi mir să fie în Insulele Galapagos sau Papua
adunaţi la un loc. Vocea radiofonică devine mai Noua Guinee… Zuzu ştie mai bine unde
prezentă spunând: Aici radio Toronto. Aici se află Toronto. Uite ce frumos sforăie, zici
radio Toronto. Aici radio Toronto. Bătrâna că e a şaptea simfonie de Beethoven! Să-l
literatura dramatică
înregistrăm puţin. În timp ce bătrâna uşieră îl BĂTRÂNUL UŞIER: Ce insinuiezi?
înregistrează pe bătrânul uşier, vocea radiofonică BĂTRÂNA UŞIERĂ: Nimic. Spuneam şi eu aşa,
devine agasantă: Aici radio Toronto. Vremea. că ador coliva cu bombonele mici, mici, mici.
Azi se anunţă cer noros deoarece soarele e Hai, bombonelule, să nu-mi spui că te-ai
în concediu de maternitate. Nimeni nu ştie supărat. Ce e rău în a adora coliva cu bom-
când va naşte, dar, în Town Centre Court, bonele mici, mici, mici?….
cele patru vânturi s-au întâlnit pentru a se BĂTRÂNUL UŞIER: (uşor învins) Pofticioasă
sfătui cu privire la tornada de săptămâna mică! Spune sincer, ţi-ar plăcea să mă vezi
viitoare. Nu ni s-a comunicat detalii despre puţin mort?
forţa distrugătoare a tornadei, însă noi BĂTRÂNA UŞIERĂ: Puţin mai mult.
avem convingerea că cele patru vânturi BĂTRÂNUL UŞIER: Ei, n-am să-ţi fac pe plac.
vor intra şi ele in concediu de maternitate. Să mor eu dacă am să mor.
Bătrâna uşieră zâmbeşte cu subînţeles, apoi BĂTRÂNA UŞIERĂ: Să mori tu că n-ai să
şopteşte drăgăstos: Zuzule. Zuzule. Desigur, mori?
bătrânul uşier sforăie de cade varul de pe pereţi. BĂTRÂNUL UŞIER: Să mor eu.
Bătrâna uşieră urlă cât o ţin plămânii: Zuzule!!! BĂTRÂNA UŞIERĂ: Cum spui tu, Zuzule.
Bătrânul uşier se sperie îngrozitor şi cade cu zgo- BĂTRÂNUL UŞIER: (disculpându-se) Adică să
mot de pe scăunelul său preferat. Priveşte confuz, nu mor.
neştiiind unde se află acum, când bătrâna uşieră BĂTRÂNA UŞIERĂ: Dar cine spune că vei
râde în hohote. muri, când miroşi deja…
BĂTRÂNUL UŞIER: Miros? (se adulmecă suspi-
cios) A ce miros?
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Dar ce faci, Zuzule, BĂTRÂNA UŞIERĂ: (încearcă marea cu degetul)
dormi? Parfum de imortele?
BĂTRÂNUL UŞIER: (ridicându-se şi ştergându-se BĂTRÂNUL UŞIER: Zizi, te rog, termină cu
de praf, nervos) Da, dorm!... Ce dracu′ te-ai tâmpeniile. Ştii şi tu că prefer doar parfum
găsit să ţipi aşa? de flori de crin, violete şi salcie.
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Dar n-am ţipat, Zuzule, BĂTRÂNA UŞIERĂ: Şi de ce nu parfum de flori
am vorbit foarte drăgăstos. de plumb sau a formol de trandafiri?
BĂTRÂNUL UŞIER: Da, ştiu ce drăgăstoasă eşti BĂTRÂNUL UŞIER: Pentru că n-am murit.
Zizi, când vine vorba să strici somnul dulce BĂTRÂNA UŞIERĂ: Nu încă, bombonelule.
şi liniştit… VOCEA RADIOFONICĂ: Aici radio Toronto.
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Dulce şi liniştit? Sforăiai. Vremea. Azi se anunţă o vreme capricioasă.
BĂTRÂNUL UŞIER: Poftim? În Town Centre Court, frumoasa Eleonore s-a
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Sforăiai. decis în privinţa viitorului. Scuzaţi, vremea
BĂTRÂNUL UŞIER: Sforăiam? Cum adică n-are a face nimic cu frumoasa Eleonore,
sforăiam? dar în privinţa ei nu e nimic de comentat,
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Da, sforăiai în draci. Uite deoarece frumoasa Eleonore iubeşte…
pagina
aşa. (îi imită sforăitul) BĂTRÂNUL UŞIER: Zizi! 65
BĂTRÂNUL UŞIER: Îmi pare rău, dar eu nu BĂTRÂNA UŞIERĂ: Ce e, Zuzule?
sforăi. BĂTRÂNUL UŞIER: Dar ce e asta? Ce-am pe
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Nu? faţă?
BĂTRÂNUL UŞIER: Nu. BĂTRÂNA UŞIERĂ: De unde vrei să ştiu, că
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Ascultă. nu-s comesticiană.
BĂTRÂNUL UŞIER: M-ai înregistrat? BĂTRÂNUL UŞIER: Pastă de dinţi? Cremă de
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Da, ca amintire. pantofi? Zizi!!
BĂTRÂNUL UŞIER: (suspicios) Cum ca amint- BĂTRÂNA UŞIERĂ: Nu mă privi aşa. Eu n-am
ire? făcut nimic.
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Bine şi cu atenţie. Până la BĂTRÂNUL UŞIER: Sigur, eşti nevinovăţia
urmă nu se ştie niciodată. personificată!
BĂTRÂNUL UŞIER: Ce? BĂTRÂNA UŞIERĂ: Ce vină am eu că tu eşti
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Mai ştii? somnambul?
BĂTRÂNUL UŞIER: Ce anume? BĂTRÂNUL UŞIER: Somnambul? Eu, somnam-
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Ştii bine că-s o pofticioasă bul?
când vine vorba de colivă. BĂTRÂNA UŞIERĂ: Ce te miri? N-am dreptate?
literatura dramatică
Ştii bine că acum două nopţi în urmă te-am vizita va cuprinde un moment de adâncă
recuperat din parcul central, în costumul lui reculegere la mormintele celor doi bătrâni
Adam… care s-au jertfit pe altarul…
BĂTRÂNUL UŞIER: Nu aminti. Ieşisem la BĂTRÂNA UŞIERĂ: Despre ce bătrâni vorbeşte?
plimbare. Ce n-are voie omul să se plimbe Care morminte?
noaptea, sub clar de lună, în costumul lui BĂTRÂNUL UŞIER: Sunt în ceaţă. Nu înţeleg
Adam? nimic.
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Zuzule, dar erai gol goluţ, BĂTRÂNA UŞIERĂ: Eşti în ceaţă de când te-ai
în pielea goală. născut. Înţeleg eu şi pentru tine. Ăştia ne
BĂTRÂNUL UŞIER: Eram în costum, da? Fie şi cred morţi.
cel adamic. BĂTRÂNUL UŞIER: Morţi?
VOCEA RADIOFONICĂ: Aici radio Toronto. BĂTRÂNA UŞIERĂ: Da, Zuzule, morţi, morţi.
Vremea. Azi se anunţă o vreme paradisiacă. BĂTRÂNUL UŞIER: Dar noi suntem vii.
Adam e bine mersi şi bea rachiu de mere. BĂTRÂNA UŞIERĂ: Viu? Eşti viu?
Eva, în schimb, creşte un şarpe boa la sân, în BĂTRÂNUL UŞIER: Ce mă priveşti aşa nu ştiu
speranţa că într-o noapte, sub clar de lună, cum?
undeva, pe una din aleile parcului central BĂTRÂNA UŞIERĂ: Te privesc cu indiferenţă
din Town Centre Court, îşi va face apariţia pentru că eşti un indiferent. Nu-ţi pasă deloc
somnambulul de Adam. Şi atunci.. cine intră şi iese pe uşa ta.Toată ziua nu
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Şi atunci, Zuzule, te rog să faci altceva decât să sforăi şi să vorbeşti în
închizi radioul ăsta. somn.
BĂTRÂNUL UŞIER: Imposibil. BĂTRÂNUL UŞIER: Vorbesc în somn? Sper că
BĂTRÂNA UŞIERĂ: De ce? n-am fost indiscret.
BĂTRÂNUL UŞIER: Pentru că noi n-avem BĂTRÂNA UŞIERĂ: Nu, da′ deloc, deloc! (scoate
radio. o listă) Cine e Asfaltina?
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Nu avem… radio? BĂTRÂNUL UŞIER: Asfaltina? (ridică neştiutor
BĂTRÂNUL UŞIER: Da, se aude în eter, aşa din umeri) Nu ştiu.
cum te aud şi cum mă auzi, fără ca noi să BĂTRÂNA UŞIERĂ: Petroxina? Miriapodina?
dorim acest lucru. Columbina? Fifi? Cici? Mimi? Lili? Bibi?! Şi
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Să cumperi unul chiar lista continuă.
acum. Vreau să ascult doar ce doresc eu. BĂTRÂNUL UŞIER: Nu le cunosc.
M-am săturat de Toronto, Toronto şi iar BĂTRÂNA UŞIERĂ: Mincinosule! Minţi, mereu
Toronto, cu vremea lor cu tot! Ce aştepţi? minţi! Şi când spui adevărul, minţi, minţi,
BĂTRÂNUL UŞIER: Nu plec nicăieri. minţi! (în acest moment, intră Colecţionarul de
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Zuzule, nu mă scoate din fire de nisip. Se opreşte în faţa uşii bătrânei uşiere
nervi, că fac o crimă. Te duci şi cumperi şi priveşte cu atenţie. Bâtrâna uşieră scoate un
pagina radio, da?! ţipăt de spaimă şi se aşază ca un paznic verita-
BĂTRÂNUL UŞIER: Eşti nebună, prinzi pos- bil în faţa uşii. Colecţionarul de fire de nisip îşi
66 turi străine? De unde să-ţi aduc radio, când îndreaptă atenţia spre uşa bătrânului uşier. Se
e închis. Ai uitat că azi e vizita consulului duce la aceasta, priveşte ce scrie pe ea, o adulmecă,
canadian? apoi o deschide şi o închide de mai multe ori. Totul
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Fuck off! Cu radio, cu con- se repetă, în timp ce bătrânul, indiferent, încearcă
sul, cu vreme, cu tot! să nu dea răspuns gesticulărilor bătrânei uşiere)
VOCEA RADIOFONICĂ: Aici radio Toronto. COLECŢIONARUL DE FIRE DE NISIP:
Vremea. Azi se anunţă ceaţă pentru vizita Eleonore! Eleonore!! Eleonore!!!
consulului canadian, dar avem certitudinea BĂTRÂNA UŞIERĂ: Nu mai urla. Nu e nici o
că ceaţa se va risipi deoarece fiecare vizită Eleonore aici. Zuzule, cum poţi fi indiferent,
de lucru… până la urmă e uşa ta.
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Disper! BĂTRÂNUL UŞIER: Ce vrei să fac?
VOCEA RADIOFONICĂ: (îşi drege vocea) … BĂTRÂNA UŞIERĂ: Să nu stai ca mormolocul.
poartă un fel de disperare în ea. BĂTRÂNUL UŞIER: Puţin mă interesează. Poate
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Zuzule, ăştia ne îngână. intra şi ieşi pe uşă până se plictiseşte. Cine e
BĂTRÂNUL UŞIER: Poate e coincidenţă. Eleonore?
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Coincidenţă pe dracu′! BĂTRÂNA UŞIERĂ: De unde dracu vrei să
VOCEA RADIOFONICĂ: Coincidenţă sau nu, ştiu (suspicioasă) Dar de ce vrei să ştii?
literatura dramatică
BĂTRÂNUL UŞIER: Întrebam. COLECŢIONARUL DE FIRE DE NISIP:
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Să nu mai întrebi. Întrebarea cea mai obsedantă care naşte
BĂTRÂNUL UŞIER: De ce? în fiecare clipă insomnii peste insomnii, e
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Nu fi curios, curioşii mor aceasta: cine cunoaşte adevărul? Nimeni
repede, bombonelule. nu poate trăi fără a avea pe buze întrebarea
BĂTRÂNUL UŞIER: Şi ţi-ar displace nişte coli- absolut dementă. Cine cunoaşte adevărul?
vă? Cine cunoaşte adevărul? Cine cunoaşte ade-
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Sincer, nu. vărul?!
COLECŢIONARUL DE FIRE DE NISIP: BĂTRÂNA UŞIERĂ: Ce tot spune acolo?
Eleonore! Eleonore!! Eleonore!!! BĂTRÂNUL UŞIER: Aceleaşi cuvinte.
BĂTRÂNUL UŞIER: Crezi că Eleonore va intra BĂTRÂNA UŞIERĂ: Nu s-a săturat să delire-
pe uşă? ze?
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Nu pe uşa mea. Sunt foar- BĂTRÂNUL UŞIER: Nu cred.
te categorică când vine vorba de uşa mea. BĂTRÂNA UŞIERĂ: Fac ceva pe adevărul lui.
COLECŢIONARUL DE FIRE DE NISIP: (nu BĂTRÂNUL UŞIER: Adevărul e c-ai dreptate.
primeşte nici un răspuns, vine către spectatori) Dar cine e Eleonore?
Cine cunoaşte adevărul? Spuneţi-mi, cine BĂTRÂNA UŞIERĂ: Iar începi?
cunoaşte adevărul? Cine cunoaşte adevă- BĂTRÂNUL UŞIER: Nu. N-am terminat.
rul gol-goluţ, nedistorsionat de nimeni şi Deschide uşa.
de nimic? Ştie cineva despre ce vorbesc? BĂTRÂNA UŞIERĂ: Nu deschid.
Intuieşte, presimte lucrurile pe care le doresc BĂTRÂNUL UŞIER: Nu poţi să ţii uşa închisă
dezvăluite până-n pânzele albe?... doar pentru că...
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Dar de ce întrebi? BĂTRÂNA UŞIERĂ: Să nu te atingi.
BĂTRÂNUL UŞIER: Întrebam. BĂTRÂNUL UŞIER: De ce?
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Văd că ai şi tu o obsesie cu BĂTRÂNA UŞIERĂ: Pentru că fac urât.
Eleonore. BĂTRÂNUL UŞIER: Te rog. Vreau să văd cât de
BĂTRÂNUL UŞIER: Obsesie? urât poţi face?
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Nu-mi ajunge antipaticul COLECŢIONARUL DE FIRE DE NISIP: M-am
ăsta, care urlă ca dementul, mai faci şi tu săturat! M-am săturat de adevărul lor bles-
obsesie pentru Eleonore. temat! De câte ori mi-am spus să nu mă
COLECŢIONARUL DE FIRE DE NISIP: mai gândesc, să nu mă mai macin pentru o
Nimeni nu ştie nimic. Nimeni nu cunoaşte cauză pierdută... Dar e imposibil să faci abs-
adevărul de la începutul începuturilor, de tracţie de idioţii ăştia cu două capete, mutre
când respirăm aerul ăsta infect... Vreţi să mă dinozauroide, ce-ar ucide din dorinţa de a
faceţi să cred că nu respiraţi?... Vă înşelaţi. formă unui răspuns... Eleonore! Eleonore!!
Vă înşelaţi amarnic. Şi se-ntâmplă din clipa Eleonore!!!
în care iluziile mele au luat forma iluziilor BĂTRÂNA UŞIERĂ: Zuzule, dacă nu înceteză
voastre. O capcană întinsă din dorinţa de-a cu urlatul, chem poliţia. Eu am nevoie de pagina
vă trezi la viaţă, de-a gândi, de-a vă face să linişte. Sunt femeie bătrână. 67
conştientizaţi unde începe binele şi unde se
termină răul.
BĂTRÂNA UŞIERĂ: Dacă te prind că te mai
obsedează Eleonore, că mai aduci vorba de
ea...
BĂTRÂNUL UŞIER: Nu poţi face abstracţie. Ea
există. Şi va intra pe uşa ta, Zizi.
BĂTRÂNA UŞIERĂ: De ce neapărat uşa mea?
Tu nu înţelegi că pe uşa mea nu intră şi nu
iese nimeni?Am încuiat-o. Iată cheia. E în
sân.
BĂTRÂNUL UŞIER: Sunt sigur că Eleonore
Sergei Aparin
Jad Hatem
şi conceptul
hiperbolizării mistice
a iubirii pure
pagina
70
Zoltan Ducsai
eseu
POETICA
SĂRBĂTORII
Horia BĂDESCU
Cine mai doarme, Doamne, în staulul tău sfânt? cîndva, la literatură, cu mult mai tîrziu, încercând să
Doar vitele şi grajdul rămas-au pe pământ. fiu, învăţând să fiu, am ajuns, fără să fi putut ajunge
Stelele nu-şi mai urcă dumnica pe cer, vreodată cu adevărat, la poezie.
magii bolesc pe drumuri adulmecaţi de ger,
din casa întrupării au alungat femeia, Adică, la ceea ce înseamnă o rechemare
Ioan numai pustiul boteză în Iudeea, a Sensului în lume. O rechemare dinamică în
toate-ar voi să fie şi nu mai ştiu ce sânt; care Sensul se manifestă în calitatea şi funcţia sa,
Doamne, spinarea lumii s-a cocoşat de vânt! unificator şi creator deopotrivă, în auto-consistenţa
sa. Născător de niveluri de realitate în care şi prin
care se validează ca Real, ca Fiinţă. Ca putere
infinită în infinitatea Realităţii sale. Drept cel de
Nimic nu devine cu adevărat decât dacă
nevăzut, de neauzit şi de nespus. Cel de care avem
devine întru Fiinţă, cum ar fi zis Noica. Lumirea atâta nevoie în aceste vremuri în care existenţa
noastră nu are alt sens în afara vieţuirii decât vrea să treacă, cu insolenţă, drept fiinţare, vorbăria
dacă ne îngăduie să ne aflăm, să ne căutăm şi drept Logos, informaţia drept cunoaştere, retorica
să ne aflăm, în sinea noastră şi în sinea lumii. Să raţionalistă drept discurs despre Fiinţă, în aceste
ne lămurim, în înţelesul noician al cuvîntului. « vremuri sărace », cum ar zice Holderlin. Sărace
de viaţă profundă, de substanţă, de miracol, de
Cândva, cu mulţi ani în urmă, scriam într-o umanitate,de Sacru.
tabletă intitulată “Cuvintele”: Abia când am înţeles
cum trăiesc şi mor cuvintele, abia când am văzut
cum se poate minţii, cum se poate trăda, cum se Secolul XX s-a sfârşit fără să fi reuşit să-şi
poate ucide chiar cu cuvintele, abia când mi-am dat afle un sens, cu atât mai puţin Sensul, de care, de pagina
seama că, în sine, muzica lor nu face doi bani în altminteri, s-a lepădat cu obstinaţie, oferind omului
afara adevărului, că nu pentru a-l înjosi, a-l profana nimic altceva altceva decât suferinţă, disperare, 71
şi a-l batjocori, ci a-l înălţa pe om ne-au fost date singurătate. Tot ceea ce a putut el face, întru gloria
cuvintele, abia atunci, cred, am ajuns la literatură. raţionalismului, obiectivităţii şi materialismului, a
Dar, în fond, ce e literatura ? Un mod de-a vieţui fost să-l înveţe pe om a exista, nu a fi!
sau de a supravieţui ? Poate şi una şi alta dar, mai
ales, un mod de-a ajuta omul să existe.
Sfidarea pe care secolul şi mileniul care
Numai că a fi şi a exista nu e totuna. Iar
dacă a învăţa să exişti necesită vreme îndelungată, a au început o lansează umanităţii este, deci,
învăţa să fii, a învăţa să fiinţezi, presupune cu mult întoarcerea la Sens. Căci dacă omul vrea să
mai mult. Presupune locuirea într-un proiect, în supravieţuiască, el trebuie să reînveţe să fie,
care te afli cu spusul şi cu nespusul tău, cu ceea ce adică să trăiască din perspectiva unităţii lumii,
eşti şi cu ceea ce nu eşti dar ai putea să fii, cu ceea să trăiască întru şi prin Sens, întru şi prin sacru.
ce eşti, nefiind şi cu ceea ce eşti, fiind. Presupune “ Să locuiască lumea în chip poetic”, cum spu-
locuirea în lume, lăsându-te locuit de ea. Presupune nea Hölderlin. In chip sărbătoresc.
să descoperi că lumea are un Sens. Si că tu însuţi, Fiindcă a trăi sacrul înseamnă a admite
ca fiind în lume, participi şi te afli dimpreuna cu prezenţa sa în lumea şi a sărbători această
ea în Sens. Iar dacă, învăţând să exist, am ajuns,
eseu
prezenţă, cu alte cuvinte a afirma prezenţa timp, instaurare care presupunea suspenda-
valorii sale absolute, a Sensului, în orizontul rea contingentului şi existenţei. Prin acesta el
armoniei şi bucuriei, a te umple tu însuţi de punea între paranteze profanul, în calitatea
acesta. Mai ştim noi astăzi să trăim cu adevărat sa de profan, scoţându-l pe acesta din plasa
sărbătoarea, sărbătoarea spiritului nostru ? Mai relaţională a a existenţei care ocultează mani-
avem noi dorinţa şi priceperea de a institui festarea realului, a transcendenţei. El renunţa
timpi şi spaţii sacre, de a ne dărui sufletul deliberat la obişnuit, pentru a atinge o cu totul
încântării, nu manipulării, ritualului nu rut-ua- altă interioritate : festivul său.
lului, de a ne smulge de sub tirania zgomotului
şi instinctului ? Ne îndoim ! Este el gata, este el capabil, omul de
astăzi, să-şi pună între paranteze existenţa,
Golite de transcendenţă şi supuse logi- preafericita lui existenţă, şi să renunţe, în mod
cii profitului şi manipulării, aceste modalităţi deliberat, la obişnuit ? Se pregăteşte el, cu oca-
nu mai conservă nimic din esenţa gesturilor zia « sărbătorii », pentru o cu totul altă interio-
care aveau, de obicei, drept finalitate « îmblâ- ritate, în care să încerce să se regăsească pe sine
nzirea » zonei – atât de incertă, de ascunsă dar însuşi ? Fără îndoială că nu. Pentru aşa zisele
atât de pregnantă, în acelaşi timp, în care se « sărbători » de astăzi, omul modern refuză să
manifestă numinosul, sacrul. părăsească obişnuitul. El iese dintr-un obişnuit
pentru a se dărui altuia, fără a-şi schimba felul
Sărbătoare a devenit, într-adevăr, de trai, rămânând mereu în cadrul aceleiaşi
astăzi, doar repaus şi distracţie, adică lucruri interiorităţi, fără a se gândi măcar o clipă la
total contrare esenţei acesteia. Până în epocile posibilitatea de a vieţui într-o cu totul altă inte-
moderne, sărbătoarea, adevărata sărbătoare rioritate, de a trăi un mod de a fi care este valoare,
a fost legată de mister, de transcendenţă şi valoare ontologică.
trăită ca un prilej de reîntâlnire a omului cu
sine însuşi în orizontul sacrului. Căci omul se Viaţa este sacră doar dacă i se acordă
pregătea interior să sărbătorească nu numai statutul de mod de a fi care este valoare. Intensul,
sacralitatea lumii, ci şi pe sine, ca purtător de ca valoare ontologică, nu este o chestiune de
şi participant la transcensdenţă. El se pregătea cantitate, ci de calitate şi asfel se şi manifestă el
pentru instaurarea sacrului în spţiul / timp pe durata sărbătorii. Dezlănţuirea « sărbătorii »
al sărbătorii, devenit propriul său spaţiu/ moderne n’are nimic de-a face cu intensul festiv.
Ea e rezultatul unei explozii a biologicului, fără
a avea vreo legătură cu intensitatea unei trăiri
născută dintr-o conştiinţă cosmică şi centrată
pe căutarea de sine.
pagina
72 Sărbătoarea, în esenţa sa, e o trăire
individuală. Te afli împreună cu ceilalţi într-
un spaţiu/timp deja sacralizat sau pe cale de
a fi sacralizat, dar sărbătoreşti şi te sărbătoreşti
individual. Există într-adevăr, totdeauna, un
fesiv colectiv care se instaurează cu condiţia ca
elementele care-l compun, trăirile individuale să
se afle ele însele în festivul lor. « Sărbătoarea »
modernă asigură doar singurătatea şi contextul
propice, colectivitatea, nu festivul, adică o cu
totul altă interioritate.
Pentru a atinge puritatea cerută de către
această cu totul altă interioritate care ne ridică
Sergei Aparin
Sergei Aparin
Cum spuneam, cred că poezia este un şi sacralităţii sale. Orfeu a îmblânzit fiarele prin
răspuns pe care fiinţa omenească în umani- cântecul, prin lirismul lui. Este omul mai pre-
tatea ei îl dă provocărilor existenţiale, pentru jos de acestea pentru a rămâne surd la glasul
că, repet, a fi şi a exista nu e acelaşi lucru, şi, lui Orfeu, la glasul poetului, la propriul său
în acelaşi timp, provocărilor lumii în care glas ?
se consumă această existenţă. Căci existenţa
noastră nu e lipsită de provocări. Nici lumea Fiindcă despre ce vorbeşte poezia dacă
noastră: lumea în care Caliban i-a urmat lui nu despre sufletul omului ? Despre sufletul care
Lucifer, lumea în care secolului terorii ideo- este motorul şi esenţa vieţii. Despre acest suflet
logice şi crimei i-a urmat cel al mârlăniei şi care e recompensa primită pentr-a fi acceptat
ipocriziei. O lume în care prostia, deriziunea, venirea pe lume. Despre sufletul omenesc care
cinismul, retorica găunoasă sunt mai agresive pare a fi din ce în ce mai indezirabil, din ce în ce
decât oricând. Mai mult ca oricând umanitatea mai expulzat din existenţa noastră, înlocuit de
omului, sacralitatea sa, în sens ontologic dar oarba şi nesătula sete de plăcere instinctuală,
şi, şi mai ales, în sens axiologic e pusă între de deriziune, de indiferenţa faţă de sine însuşi,
paranteze. Un imens hohot de râs batjocoritor, cel adevărat.
un ţunami de zeflemele mătură această lume a
tuturor posibilităţilor şi virtualităţilor, această A face auzit glasul poetului înseamnă a
lume în care suntem pe cale să jucăm zaruri cu face auzit glasul sufletului. Cum ? Lăsând poe-
oasele zeilor şi să zugrăvim cu scuipat catedra- zia să-i vorbească omului nu despre ceea ce ar pagina
lele. trebui să fie, ci despre ceea ce este el cu adevărat
Suntem în plin spectacol de marionete. şi-l ignoră, învăţându-l să-şi regăsească sufle- 75
Trăim în plin carnaval, numai că îndărătul tul ; să se regăsească pe sine pentru a nu pierde
măştilor cea care se arată e bestia umană. Mai universul. Fiindcă a da întâietate pântecului
mult ca oricînd, suntem pe cale de a ne pierde înseamnă, pe termen lung, a ieşi din condiţia
sufletul. Mai mult ca oricând, nu suntem alt- umană. A face auzită vocea poeziei înseamnă
ceva decât sălbatici, barbari deghizaţi. a recunoaşte acest adevăr şi a-i îndemna şi pe
ceilalţi să o facă. Poezia pentru toţi ? Desigur !
Şi totuşi, în ciuda tuturor acestora, mai Fiindcă suntem cu toţii fiinţe omeneşti. Cel
mult ca oricând, avem nevoie de poezie. Pentru puţin aşa ar trebui să fie !
că ceea ce face poezia de la începuturile sale
este a-l civiliza pe om. Imblânzindu-i inima, Şi totuşi, pentru cei mai mulţi dintre
îmblânzind demonii instinctuali care scot eu-l noi, accesul la poezie pare şi este dificil. De
din armonia unversală şi-l fac să se întoarcă ce ? Pentru că poezia s-a depărtat ea însăşi de
spre egoista nevoie de sine, spre acel egoism marele public. Fiindcă ea însăşi a uitat prea
care-l aruncă în afara luminii, înţelegerii şi adesea să vorbească sufletului pentru a se risipi
iubirii ; redându-l pe om lui însuşi, umanităţii în cochetării formale şi deriziune. Dar la ce ser-
eseu
vesc sporovăiala şi nombrilismul estetic într-o pe oameni ce este şi cum este poezia. De-a
lume care se uită în ochii morţii ? Cu atât mai învăţa altfel poezia nu numai în şcoli sau în
mult cu cât poezia nu este doar o chestiune de universităţi, ci în toate circumstanţele posibile,
limbaj, ci şi, şi mai înainte de orice, o modalitate la toate vârstele, prin toate mijloacele. De-a
de a ne trăi umanitatea. Iată de ce nu încetez a o învăţa, mai întâi şi mai cu seamă, din pers-
repeta că poezia este o implozie a limbajului în pectiva răspunsului pe care ea îl dă umanităţii
Fiinţă. noastre, manifestată în existenţă şi în lume.
In acest sens este nevoie ca poezia să-şi E foarte bine că se învaţă istoria lite-
schimbe discursul. Pentru a-i convinge pe cei raturii, istoria şcolilor şi curentelor poetice !
mulţi că nu e doar o problemă de ocultare Numai că asta are prea puţin de-a face cu for-
estetică, sacerdoţiul unui cerc de iniţiaţi, ci, mai marea gustului pentru poezie şi cu înţelegerea
ales, un alt fel, poate mai potrivit, de a vorbi acesteia. %nsă a-l învăţa pe celălalt, a-l face
despre noi şi între noi. De la suflet la suflet. Să să înţeleagă că fiecare poem, scris oricând şi
vorbim poetic de la suflet la suflet ! Cu toată oriunde, este un glas omeneasc, o voce care-i
simplitatea, aşa cum au făcut-o totdeauna cei vorbeşte de fiecare dată lui, cititorului, şi că
mai mari, cei mai înţelepţi dintre noi. despre el vorbeşte, acesta, da !, merită a fi
învăţat. Merită a-l învăţa pe celălalt că istoria
Aşa cum este poate nevoie de a intra în poeziei nu este, într-adevăr, altceva decât isto-
« Rezistenţă » împotriva dictaturii media, care ria fără istorie a sufletului omenesc. Propria
exclude tot mai mult poezia din atenţia publi- lui istorie. Că fiecare poem este un exerciţiu
cului. Este timpul ca acele prea puţine spaţii de autoiniţiere în dificila artă de a exista, în
de emisie încă aruncate « Cenuşeresei orfice » dificila meserie de a exista şi, uneori, de a fi. Că
să devină nu areopaguri ale unor doctori în fiecare poem este o sfidare adresată neantului
poezie, ci incinte ale democraţiei sufletului şi o victorie a vieţii. Fieacre poem este proba
şi ale comuniunii inimilor. Este poate nece- neîndoielnică a faptului că omul poate trăi mis-
sar să fie ocupate acele tărâmuri virgine ale terul şi Sensul universului şi-i poate împărtăşi
Internetului şi, de ce nu ?, este nevoie să se intre esenţa şi raţiunea de-a fi : iubirea. Cea care des-
în « Rezistenţă » contra marilor case de editură, chide sufletul marii deşteptări, marii revelaţii
pentru care, aici ca şi aiurea, poezia se reduce, care ne permite să vedem frumuseţea lumii şi
de obicei, la testamentele clasicilor. a omului.
Dar, mai ales, este o disperată nevoie Trebuie învăţat că poezia este întâl-
de a preda altfel poezia, de a-i învăţa altfel nirea omului cu sine însuşi, cel adevărat dar
şi cu celălalt şi că poemul este spaţiul aces-
pagina tei împărtăşiri şi acestei comuniuni. Trebuie
convins că poemul nu-i este doar adresat (lui,
76 citiorul, seamănul, fratele), ci-i aparţine, este poe-
mul lui. Poate că a venit momentul ca poeţii să-i
înveţe ei înşişi pe ceilalţi ce este poezia. Fiindcă,
nu-i aşa ?: Cuvintele sunt ale mele/ eu sunt tăcerea
lor/ eu sunt sufletul lor./ Inima le-o aud/ în pulsaţia/
venelor mele,/ sângele lor/ e cel care mi se scurge din
gură/ în neantul hârtiei./ In mine mor ele/ precum
eu/ în învierea lor/ în nefiinţa paginii./ Cuvintele
sunt ale mele/ eu sunt tăcerea lor/ în sufletul tău.
Ion Miloş
sau povara
de a fi român
Victor CRĂCIUN
deopotrivă pentru umanitate ca şi pentru neam,
care şi în acest chip s-a impus în lume, veacul al
XX-lea este cel mai hotărâtor, fiind secolul lui
De patru decenii, paralel cu obligaţiile Brâncuşi, Enescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu,
profesionale şi ades întărindu-le pe acestea m-a Emil Cioran, Tristan Tzara, pentru a da doar
preocupat problema culturii româneşti în lume, aceste nume. Este secolul de referinţă care s-a
în care am inclus ca o componentă esenţială încheiat cu totalul de 13 milioane de români pe
literatura română scrisă în afara graniţelor. O care istoria i-a amplasat pe toate meridianele şi
primă sinteză în acest sens este cartea Literatura paralelele. Existenţa lor pe mapamond este, aşa
română în lume, scrisă în colaborare cu regreta- cum am dovedit în mai multe studii, mai întâi
tul, şi pe nedrept uitatul Constantin Crişan, apă- istorică. Toţi cei din jurul ţării, din Basarabia,
rută în limba română şi tradusă în limba fran- Bucovina, Banatul Sârbesc, Valea Timocului,
ceză în 1978 - prefaţată elogios şi admirată ca Bulgaria, Macedonia, Grecia, Ungaria, s-au con-
reper pentru străinătate de Piere de Boisdeffre - stituit, istoric, odată cu românii de pe vechiul
urmând apoi, după 1990 o cercetare mai amplă pământ al Daciei. Ceilalţi au ajuns acolo unde
privind în general problema situaţiei românilor se află din alte pricini, însă, cu toate diferenţele
din afara graniţelor. În felul acesta, studiile care şi motivaţiile „emigrării” lor, absolut toţi sunt
au urmat au stabilit, fără putinţă de tăgadă că, în români, prin limbă, istorie, cultură, obiceiuri,
afara hotarelor ţării noastre se mai află circa 13 particularităţi etnice, chiar dacă unii au uitat să
milioane de români, existenţa exilului românesc vorbească româneşte, nu mai urmează tradiţii-
însemnând deopotrivă şi uriaşe biruinţe spiritu- le, nu au învăţat istoria.
ale, literare şi artistice, între care se situează, de Dar au şi aceştia, în adâncurile lor, acel
la Dimitrie Cantemir până în zilele noastre mii filon natural al etniei, care îi păstrează în con- pagina
de nume care îmbogăţesc cu contribuţii inegala- diţiile originare ale părinţilor şi străbunilor
te cultura umanităţii. Nu poţi fi decât mândru lor. Despre toţi aceştia, despre particularităţile 77
citind pe frontispiciul Bibliotecii Universitare specifice ale românilor de dincolo de hotare, la
Sorbona numele lui Dimitrie Cantemir, devenit fel ca şi despre viaţa celor 22 de milioane din
cel dintâi academician român din lume, mem- ţară există mărturii documentare, o imensă
bru al Academiei din Berlin. Şi, dacă nu l-ar fi literatură „de caracter”, de istorii edificatoare şi
surprins moartea, la o vârstă încă tânără, ar fi mai ales adevărate. Problema romanităţii este
devenit Preşedinte al Academiei Ruse, pe care esenţială pentru noi românii sub toate aspectele
o preconiza Petru cel Mare. ei. Am avut o istorie chinuitoare, şi chiar atunci
Vreme de o jumătate de mileniu, de la când s-a înălţat câte un curcubeu peste ţară,
culmile voievodale emblematice prin prototi- tragedii naţionale şi individuale au pângărit
pul Ştefan cel Mare şi Sfânt, considerat apără- frumosul nostru etnic. Iar peste toate s-a abătut
tor al lui Hristos în spaţiul Europei, românii au mereu interesul puterilor străine potrivnice
parcurs spaţiile continentului, ca şi strămoşii dezvoltării românilor.
lor mai înainte, cu mult înaintea creştinismului, O întreagă suită de scrieri însoţeşte deci
impunându-şi caracterul şi spiritul între alte această viaţă iar personalităţile care s-au aflat
popoare. Continuând această tradiţie benefică în secolul al XX-lea răspândite în lume ne-au
eseu
transmis pagini cutremurătoare despre soarta stabilind comunicarea între literaturi cu vădită
românilor. Nu este locul sa le analizăm aici, ori- preocupare de a răspândi scrisul românesc
cât de triste, până la tragism ar fi ele. Unele, ca în Suedia, ca şi relaţiile acestei culturi cu cele
în cazul lui Emil Cioran, refuză expresia limbii, din fosta Iugoslavie într-o viziune bilaterală
alunecă în căutări fără ieşire, renunţă la reveni- urmărită sistematic. În acest chip, Ion Miloş
rea „acasă”, caracterizează urât ţara, dincolo de este, fără îndoială, cel mai avizat „ambasa-
politica ei de moment. dor” al scrisului românesc în zona „Premiului
Le dăm tuturor crezare şi îi înţelegem. Nobel”. A tradus circa 200 de scriitori români,
Pentru că, ades, nici ţara nu a făcut nimic, sau prezentând cărţi de autor, antologii de poezie
măcar un lucru cât de cât normal pentru ei. Şi şi proză, infirmaţii istorice şi culturale. Faptele
trebuie să o spunem că, după 1990, când ţara de seamă sunt tălmăcirea lui Eminescu la 1989
trebuia să se readune, în spiritul tradiţiei ei, nu a – la Centenarul de nemurire -, Blaga, Rebreanu,
făcut-o, lăsând la voia întâmplării desfăşurarea Bacovia, Sorescu, D. R. Popescu, Cioran, Vintilă
în continuare a destinului celor plecaţi sau exis- Horia, alte nume reprezentative şi din tânăra
tenţi dincolo de hotare, dintotdeauna sau după generaţie a literaturii române, inclusiv a celei
1990. Şi astfel s-a ajuns la noi plecări, cele mai din Serbia, cum ar fi Adam Puslojić sau Slavco
multe la muncă, pentru a-şi îmbunătăţi traiul, Almăjan.
ba chiar din cauza altor nedrepte atitudini, mai Traducerile dublează opera sa lirică depă-
ales politice, formându-se un nou „exil”. şind-o cantitativ, astfel încât considerăm că
Aşadar, în plină fierbere a problemei poetul s-a lăsat acaparat de această activitate
românilor trăitori în lume, iată că vine o nouă vie, necesară în misiunea asumată şi anume
carte care amplifică ideea. Este cea dintâi care se ca la Nichita Stănescu - că limba română este
şi intitulează dramatic: Durerea de a fi român. patria creatorului.
Oricât ne-am strădui să estompăm titlul acesta Ne întărim convingerea şi la lectura aces-
şi să zicem Povara de a fi român, autorul îşi tei zguduitoare convorbiri că există două stări
dezvăluie durerea personală pe care i-o sim- de fapte distincte ale creaţiei românilor din
ţim cu atât mai puternic pentru că nu este un afara graniţelor pe care o considerăm din-
simplu nume ci un scriitor reprezentativ, pe totdeauna indivizibilă de literatura din ţară,
care îl şi cunoaştem de foarte multă vreme formând un tot spiritual armonios, cu valori
(încă din 1968 de la Congresul Internaţional de remarcabile în cultura lumii.
Romanistică de la Bucureşti), i-am citit opera şi Aceste stări sunt limpezi. Spiritualitatea
îi respectăm şi admirăm contribuţia adusă la românilor din comunităţile istorice (între şase
cultura românească şi a Europei. şi şapte milioane de români) reprezintă o latu-
Este poetul, traducătorul şi eseistul ră distinctă, formând un tot destul de unitar,
ION MILOŞ, scriitor român născut în Banatul independent de condiţiile specifice de la zonă
Sârbesc, la Sărcia (astăzi Sutjeska) la 16 februa- la zonă - Basarabia ca Republică, al doilea stat
pagina
rie 1930, deci astăzi a urcat la frumoasa vârstă românesc, altfel decât Bucovina sau Banatul
78 de 80 de ani. Şi nu este un simplu român, ci un Sârbesc, etc. – dar într-o anumită solidariza-
român cu trei ţări recunoscute, generatoare de re determinată de situaţia impusă populaţiei
creaţie, dacă nu chiar patru. Întrucât s-a năs- respective. Cu ei se petrece fenomenul păstră-
cut în fosta Iugoslavie, a vizitat Franţa unde rii fiinţei neamului în condiţiile subjugării şi
a rămas o vreme, iar aici a avut prilejul să deznaţionalizării. Supunerea este aparentă iar
cunoască o suedeză care avea să-i devină mai conştiinţa veghează. Îşi plâng pe umeri, cum
apoi soţie, dar s-a întors în Serbia, consolidân- spunea Grigore Vieru sau cum poetiza Petru
du-şi creaţia literară, dispărând pentru o vreme Zadnipru:
în Suedia unde îşi înjghebează o familie care nu
se dovedeşte a fi trainică, ajunge în România la Moldovenii când se strâng
38 de ani unde descoperă cultura neamului său, Şi-n petreceri se avântă
după ce se pregătise ca intelectual la Sorbona, La un colţ de masă plâng
cunoscând în centrul Europei o altfel de bază La alt colţ de masă cântă.
românească a exilului atât de contradictoriu
mai ales în raportul cu ţara. Caracteristica celorlalte şase-şapte milioa-
Întortocheata viaţă, caracterizată prin ne dintre foştii emigranţi, exilaţi, fugiţi, ascunşi,
epuizantă muncă, şi-a dobândit fluxul ei firesc câţi se află în celelalte ţări ale lumii a fost multă
eseu
vreme însingurarea, „singuri cu singurătatea”, stăvili dârzenia neînvinsă a românului de viţă
adunaţi doar sporadic în jurul bisericilor mai tracică. Supus atâtor operaţii deznaţionaliza-
ales din dorinţa de a se simţi în continuare ai toare, Ion Milos a găsit întotdeauna calea să-şi
acestei etnii, vorbind şi păstrându-şi credinţe- aline durerea, să învingă. Şi chiar această carte
le şi obiceiurile şi a se remarca în calitatea de este o biruinţă categorică împotriva greului
români. resimţit în Serbia, durerii cunoscute în România,
Plecat dintr-o comunitate istorică impor- duşmăniilor din Suedia şi alte părţi. Au triumfat
tantă, cea din Banatul Sârbesc, Ion Miloş repre- calităţile dăruirii sale în folosul romanităţii, cu
zintă, în opinia noastră, sinteza acestor două un larg înţeles faţă de valorile lumii.
stări de fapte: este şi unul dintre românii unei În acest sens este absolut necesar, deşi se
comunităţi din afara graniţelor, care nu a avut află în paginile care urmează, să-i subliniem şi
şansa să fie integrată la România în 1918, plecat aici conceptul contribuţiei tuturor culturilor la
din Serbia titoistă spre democraţia europeană edificiul umanităţii.
şi este totodată şi un intelectual singular în „Scriitor minoritar sau naţional este o
această lume ca imigrant. Drama lui este şi împărţire politică, nu literară. Nu există litera-
colectivă şi individuală, şi, ca reprezentant al tură cu paşaport. Adevărata cultură şi literatură
unei comunităţi istorice româneşti din Serbia n-are graniţe. Politica ridică ziduri între oameni
care nu putea ajunge în România unde se insta- şi popoare, cultura le distruge. Literatura apar-
urase un totalitarism atroce, şi ca individ care ţine tuturora, precum lumina zilei. Pot afirma
îşi caută propria soartă în lumea liberă. Aşadar, că un scriitor minoritar sau imigrant, care este
presiunea vine din ambele direcţii, ca, aşa cum un produs al mai multor culturi şi literaturi,
se spune, între ciocan şi nicovală, iar Ion Miloş este o comoară. Este interesant de constatat că
se află în starea pe care o emite: Durerea de a aproape toţi marii scriitori contemporani, care
fi român. Este, deci, miezul unei cărţi provo- într-un fel sau altul au înnoit şi revoluţionat
cate de scriitorul şi cercetătorul Adrian Dinu creaţia literară şi s-au remarcat internaţional,
Rachieru, cel care 1-a incitat pe Ion Miloş să au aparţinut mai multor culturi, literaturi şi au
evoce această dramă a vieţii unui român nu din vorbit mai multe limbi care le-au dat o sensibi-
interiorul hotarelor ţării, ci dintr-o comunitate litate mai fină şi mai înaltă”.
istorică, este un intelectual care se confruntă Şi mai departe: „- Orice cultură constitu-
mai mult cu neînţelegerile între fraţii săi români ie o limită. Cu cât posezi mai multe culturi cu
decât cu neamurile între care trăieşte. Este deci atât eşti mai bogat, atât ca fiinţă umană, cât şi
o convorbire între doi scriitori, cu atât mai edi- ca scriitor. Indivizii şi naţiunile supravieţuiesc
ficatoare intelectual. datorită culturilor lor şi nu datorită naţionalis-
Din aceeaşi mărginire românească, dar melor sau succeselor materiale. Problema nu
nu din Suedia, ci din Ungaria, cu peste un veac este de a trece de la o cultură la alta, sau de la o
mai înainte s-a aflat un alt dezrădăcinat care a limbă la alta, ci de a asimila cât mai multe cul-
avut până la un punct soarta lui Ion Miloş, dar turi şi de a învăţa cât mai multe limbi. Faptul pagina
în condiţiile Americii a ajuns general şi apoi de a asimila o nouă cultură nu înseamnă să o 79
ambasador al SUA la Sankt Petersburg: George pierzi pe a ta. Din contra, înseamnă să te îmbo-
Pomuţ. găţeşti cu o nouă cultură. Eu mă mir că există
El este acela care a adus Statelor Unite atâţia oameni şi popoare care nu înţeleg asta.
bogata Alaska, lărgindu-i pământurile şi avu- A poseda mai multe culturi nu înseamnă să-ţi
ţiile, însă a murit în Rusia, unde i s-au pierdut pierzi identitatea, ci din contră, s-o întăreşti.
urmele. Meritul său era al unui român care Eu îndrăznesc să spun că eşti mai bun român,
a contribuit la dezvoltarea SUA. Ion Miloş a sârb, suedez, ungur, francez etc. dacă nu eşti
îmbogăţit însă direct cultura noastră naţională, numai român, sârb, suedez, ungur sau francez.
legând-o într-un triunghi trainic cu Serbia şi Şi eu puteam trece la altă limbă - sârbă, suede-
Suedia. ză, franceză. Scriu şi în aceste limbi, dar limba
Convorbirile reconstituie un drum adevă- principală este limba română.”
rat, de aceea dureros în faţa atâtor potrivnicii. Pentru scriitor, şi în cea mai mare măsu-
Scriitorul Slavco Almăjan spunea că Ion Milos ră şi pentru traducător, arma acţiunii sale a
este „primul nostru dizident”. Adică: primul fost, deci, limba română, capabilă să exprime
scriitor român dizident din Banatul Sârbesc. Un cele mai nobile sentimente şi meditaţii: „Eu
om izbit de atâtea ziduri, care nu au putut însă sunt român... eu sunt produsul spiritualităţii
eseu
româneşti. România este ţara limbii mele, eu activat ca atare, între ei mulţi de la Europa
sunt suflet din sufletul românesc” îi răspunde Liberă, atunci când nu se ruşinau de apartenen-
categoric lui Adrian Dinu Rachieru mergând la ţă. „Românii se jenează de apartenenţa lor. Asta
geneza etniei, purtată dincolo de hotarele ţării nu pot pricepe. A ţine la ţara ta mi se pare obli-
din care face parte deşi s-a născut în comu- gatoriu. Altfel cum ne vom impune lumii?”
nitatea istorică rămasă în Serbia. Cu atât mai Şi, să punctăm încă o dată, Ion Miloş nu
mult este întărit în acest adevăr/credinţă cu cât s-a născut în România Mare, ci în comunita-
rădăcina sa este în această limbă iar destinul tea istorică din dreapta Dunării care şi ea este
este românesc. Iar chestiunea trebuie adâncită populată de zeci de mii de români. Iată de ce şi
ca atare, comparatist cu aceea a poetului nostru dizidenţa este disecată analitic, iar Miloş nu se
născut în Basarabia, Grigore Vieru, atunci când sfieşte să spună cu îngrijorare: „Voi citiţi prosti-
acest pământ făcea parte din România Mare. ile lui Goma. În Suedia nu l-ar publica nimeni.
Ţinem să accentuăm această problemă. Grigore Intoleranţa egocentrică face prăpăd”. Dar chiar
Vieru este român prin naştere şi român prin cre- Miloş, în acest caz, îşi estompează o caracteris-
aţie. Deşi născut în Banatul Sârbesc, Ion Miloş tică a etniei, toleranţa.
se socoate tot român, deplângând faptul că Ion Miloş este creatorul unei opere cople-
acest pământ nu a intrat în 1918 în componen- şitoare. Din păcate, faţă de această bogăţie de
ţa României Unite. Ambii poeţi sunt ai limbii spirit românesc, apreciată de mari personalităţi
române, apărând limba-patrie. Fiecare şi-a trăit şi cercetători de specialitate, rodul lui nu a fost
durerea în felul său, durerea fiind aceeaşi. Şi ni apreciat la înălţimea meritelor sale în primul
se pare impresionant faptul că ambii, cunos- rând în România. Şi iarăşi alăturarea de Vieru
cându-se mai târziu, după 1990, şi-au intitulat este categorică. Aşa cum în anii de după cel
volumele de versuri la fel: Rădăcinile focului de-al Doilea Război Mondial nu am dat curs
- Ion Miloş, în 1994 şi Rădăcina de foc - Grigore testamentului lui Brâncuşi, pierzând valoroasa
Vieru, în 1988. Ion Miloş se socotea „născut în trei lui operă, aşa cum nu ne-am îngrijit de valo-
ţări”; Grigore Vieru era într-o singură ţară, din rile spirituale Eliade, Eugen Ionescu, Cioran
păcate „împărţită în două state”. şi înşiruirea este covârşitoare, ţara nu a găsit
Pe ambii poeţi, dincolo de fermitatea elementare soluţii pentru a avea grijă de Grigore
acestei conştiinţe lirice îi uneşte fapta. Au fost Vieru şi nici de Ion Miloş. Şi ne întoarcem astfel
oameni ai faptei, acţiunii, luptei până la sacrifi- la începutul acestei Prefeţe, reafirmând că dintre
ciu, indiferent de repercusiuni, care, în cazul lui cei 13 milioane de români câţi se află dincolo de
Grigore Vieru se constată a se fi încheierea de hotarele de astăzi ale ţării, zeci de mii au fost
exterminare morală şi moartea. cărturari, oameni de ştiinţă, artişti, scriitori. Ce
Să reţinem şi această angajare a lui Ion se întâmplă, ce se va întâmpla cu operele lor, cu
Miloş: manuscrisele şi documentele care ar trebui să
pagina „- Eu propun fapte. Şi nu cred că nu sunt îmbogăţească patrimoniul naţional?
bani, că ducem «politica buzunarelor goale». Este una dintre laturile care ar trebui să
80 Mai degrabă sunt prost cheltuiţi. N-avem mana- preocupe oficialităţile româneşti. Încă nu o fac.
gement cultural. Promovarea valorilor ar tre- Dar până când? Ce frumos ar fi să se înceapă cu
bui să fie, nu spun o noutate, politică de stat, Ion Miloş această reconsiderare vie.
slujind, nu sluţind imaginea noastră culturală. Cartea aceasta este un strigăt de durere
Nu ne pricepem s-o facem. Rămân câteva şi se cuvine să-i mulţumim lui Adrian Dinu
iniţiative individuale, răzleţe, dar, de regulă, Rachieru că 1-a revărsat pentru cei prezenţi şi
în jocul opţiunilor intervine funcţia, mai ales; pentru urmaşi. Iar personalităţii Ion Miloş,
se traduc «românii la putere». Falsificarea şi devenită astfel şi personaj îi apreciem franche-
înstrăinarea elitelor reprezintă un pericol mor- ţea, curajul de a-şi clama durerea şi mai ales de
tal. De ce oare tot ce ţine de naţional e blamat? a fi un semnal de alarmă, după zece ani de la
De ce nu faceţi distincţie între naţionalismul începutul unui nou mileniu.
demagogic şi cel necesar, obligatoriu?”. Timpul curge şi nu aşteaptă.
Fapta este specifică omului adevărat, iar Personajele părăsesc scena, rând pe
când eşti departe de românitate, nu „dizidenţei rând.
de budoar, guralivă şi parşivă”. Dizidenţa este Pentru a ne păstra valorile se cuvine
văzută astfel ca o luptă, motiv pentru care a să ne grăbim.
avut cuvinte de apreciere pentru cei care au
eseu
BRÂNCUŞI “FLANEUR”
CONEXIUNE ORGANICĂ
Ionuţ ACRUDOAE
Într-adevăr, sursa luminilor succesive care pornise docil, atras de urmele puternice
era greu de apreciat, chiar şi pentru o creatu- ale forţei universale prezentă în orice organism
ră infimă ca el. Tresărind adeseori, fiinţa nu viu...Un flux de aer binefăcător, sublim prin
putea percepe decât o vagă dovadă a tăcerii ce prezenţă şi grandoare străpunse toate orificiile
domina... aparent, trivial, o noapte ce părea zi, creaturii ca o beţie lăuntrică, trezire instanta-
o zi ce se disimula în noapte. Rupturi bruşte, nee a conştiinţei primordiale. Rupere de ritm
cutremurătoare, nu aveau loc decât incidental, şi senzaţii diverse împinseră creatura dincolo
în ciuda minuscului simţ al prezentului care se de limitele legilor convenţionalului: devenea
mai păstrase. Doar insinuări greu de perceput, încet-încet o parte a tunelului care încă palpi-
organice fără drept de apel, rebele în dimensiu- ta din cine ştie ce motive şi realiză că trebuie
nea lor temporală. să-şi recapete autonomia şi să atingă centrul
Tunelul părea fără capăt, lipsit de com- divinităţii dincolo de tunelul care palpită, geme
plexul terorizant al tuturor fobiilor declarate şi... stop. Trecând de un punct care părea termi-
faţă de prezenţa sa. Pur şi simplu era înconjurat nus, forţă „ieşirea”, împingând spre necunoscut
de tăcere, o absolutizare a unor concluzii care întreaga-i dimensiune corporală: ceea ce trebuia
nu trecuseră încă de nivelul ipotetic, păstrând să semnifice o coadă splendidă, demnă de o
o transparenţă lipsită de echivocul delirant al fiinţă apropiată de zei ca acesta, nu mai repre-
prezentului. Era tăcere... O mişcare, o deplasare zenta decât un ciot tumefiat, cumplit şi complet
perceptibilă care-i provocă frisoane teribile în distorsionat. Nu avea conştiinţa regretului, dar
milimetrii de tunel interior, secundă de secun- simţise ceva care semăna cu acesta. Zeul îl lip-
dă, milenii proprii de foame perpetuă. Fluxul sise de acest complex de suferinţe, fie pentru
pagina temporal nu era decât o himeră, substituindu- a-l scuti de anti-revelaţii inutile, fie pentru a-i
92 se cuantic, subtil, aruncându-l în mini-gaura pregăti tronul paradisiac şi o eternitate în care
neagră a spaţiului interior, absorbindu-i nucleul conştiinţa sa se va răspândi ca o balsam benefic,
organic. Cauză derivată din angoasa împuţită a benign, peste întregul Univers cunoscut şi necu-
claustrofobiei autoimpuse... noscut. Relicve, amintiri, doar frânturi de piele
O schimbare bruscă de direcţie îl pro- şi mucegai vor rămâne replicile sale aparente
pulsă într-o piscină plină cu un lichid rece, pe această bucată de piatră planetoidă, o piatră
gălbui, în care, în cele câteva minute în care mediocră dintr-o galaxie uitată de orice conclav
zăbovise acolo, se simţise ca într-o supă pri- divin, mecanicist sau umanoid...
mordială, dar mai infectă. Visele fără contur şi Prea mult timp de... nu-şi mai amintea
reflecţia vagă a subconştientului îl împingeau motivul pentru care zeul îl supuse la acest supli-
mult mai departe decât conştientizarea slabă ciu bizar: încercare veritabilă sau doar mici teste
a unei lumi percepută doar prin intermediul de acaparare a însuşirilor divine? Întrebările nu
unui singur simţ, şi acela împânzit pe întregul erau punctul forte al miliardelor de firicele de
corp. Creatura reuşi să sesizeze un mediu mai fibră ce reprezentau o creatură dorită ca imitatio
puţin vâscos şi întărit: în acest fel, foamea îl dei pentru simplul motiv că acesta l-ar fi con-
părăsi brusc deoarece avea nevoie de toată forţa ceput doar în subconştient. Totodată, creatura
necesară pentru a urca în centrul divinităţii spre deţinea un răspuns echivoc: creat de divinitate,
proza
devenea o axiomă faptul că reprezenta o parte a inţa aacestui sentiment autoimpus nu dovedea
acesteia, deci un zeu în miniatura multi-inelară nimic trupului său care stătea calm deasupra
ce se afla. Aştepta străfulgerarea creativă care gigantului ce nu părea să critice o atare acţiune
să-l transpună independent, liber, în atmosfera ostilă lui. Confraţii se evaporaseră iar un suflu
preponderent angelică, dincolo de carne, os, umed îl determină să-şi stopeze firul bezmetic
fibră deteriorată sau lingoare scârboasă... Prea al gândurilor: realiză prea târziu primejdia şi
multe domenii în care spiritul inelar nu-şi mai faptul că nemurirea sa fusese doar o viziune
regăsea scopul şi liniştea dorită pentru care stupidă introdusă de un element străin care nu
săpase atât de mult timp în această beznă a mai conta acum. Trăise doar o zi. Un timp al lui
pseudo-eternităţii... Într-un final ajunsese în sau al gigantului ale cărui zile nu mai reprezen-
ceruri fără să mai depună obositorul ritm al tau decât fum, putregai, fecale, sânge şi moarte
penitenţei: o baie de lumină şi de căldură îl fără speranţă? Trăise doar o zi. Creatura care-l
învăluia ca o beţie demult dorită şi abia acum înghiţea încet, relativ încurcată doar de inele-
căpătată, răsplată a luptei intestine. Îşi revenise le sale noduroase... era zeul promis de atâta
imediat din efectul confuz al drogului grandorii vreme?...
şi admiră peisajul grotesc care i se înfăţişa: o Salturile nu erau bănuite decât la o
mandibulă spulberată pe jumătate, sânge uscat, altitudine infimă şi care denotau o fiinţa jovi-
vomă pietrificată, globul ocular stâng liber şi ală, vitezomană, dar şi cu sânge rece. Avea un
încă palpitând, aruncând reflexe palide-albăs- ritm constant pentru ca, nu de puţine ori, să se
trii şi înconjurat de un galben hepatic. Nu era oprească să urmărească prada, victimele care
singur. Mii de alţi confraţi descoperiseră lumina aspirau spre libertate şi nemurire, dar care nu
ce-şi ascunsese supremaţia de infernul scobit realizau decât o întoarcere la un infern net stră-
în această fiinţă gigantică; stăteau şi admirau o in, straniu, din care nici măcar umbrele acestora
ipotetică libertate sau, chiar mai mult, Paradisul nu vor mai cuteza să revină... Fără îndoială,
căutat. Erau îmbuibaţi peste măsură şi nu per- acesta era stăpânul unui spaţiu restrâns ca
cepeau gravitatea ororii sursei lor milenare de dimensiune, atât pe verticală, cât şi pe orizon-
alimentare: câmp de bătălie, urlete terifiante, tală; dar era stăpân fără drept de apel şi doar
gemete stinse, nefericirea irosirii... Erau aceşti o rudă de-a sa, de acelaşi sânge regal, dar mult
uriaşi zeii pe care îi căutase creatura atâtea zeci mai maiestuoasă, îi putea uzurpa feuda. Locul
de minute, sau reprezentau hrana din care tre- său de origine rămânea în memorie ca un vânt
buiau să capete forţa necesară pentru a accede
la nemurire? Confraţii săi nu trimiteau nici un
mesaj concret, liniar, conversiv: doar aceeaşi
nestemată a confuziei. Era Paradisul sau doar
o altă variantă sclerozată a Infernului închipuit,
dar niciodată perceput ca atare?
...Dogoarea câmpului amintea de un pagina
haos primordial în care legile îşi croiau drumul
93
lor deloc simplu spre o eternizare a memoriei
şi către o istorie subiectivă şi umplută cu schi-
monoselile delatorilor profesionişti. Dogoarea
câmpului chema la reuniune alte concepţii des-
pre existenţă, nu mai puţin confuze şi tot atât
de subiective...
...Un mesaj fulgerător străpunse atmo-
sfera uscată a spaţiului intermediar. Acesta
lucru nu semnifica decât un singur lucru: pani-
ca extincţiei ca valoare adrenalinică trimitea la
autoconservare imediată. Revelaţia devenise
Chris Donovan
De la temporalitatea
heideggeriană la
metafizica veşniciei
pagina
98
Aeron Alfrey
poezia
o lehuză mirosind a Negru şi aur încolţit.”
***
„Spune-mi o poveste”, mă roagă ea.
Tare deMult, pleoapa ta a venit de Sus,
odată cu norii. Pleoapa mea a venit de Jos, odată
cu fructele. Şi ele s-au întâlnit pe acelaşi ochi.
Când I se face somn cele două pleoape se-nchid
şi stau de veghe. Apoi începe un vis unde tu şi
eu suntem personajele principale.
***
Vai ţie dacă ai ajuns paznic peste apele
mamelor. Fiii lor te vor urma până acolo unde
mormântul tău va cădea în genunchi şi ei îl vor
*** ***
Un copil îşi taie aripile şi le dă mamei sale Mereu se-ntâmplă ca într-un loc Uitat să
înapoi. Ea le adăposteşte la umbra unui cal ivit vină o femeie. Un timp ea ţese o pânză înţeleap-
pe neaşteptate în curtea ei. Nu-i este teamă. Îşi tă prin absenţă. Veghează toată noaptea fiindcă
spune: „Atâta timp cât aripile sângerează, el luna este geloasă pe patul unde bărbatul ei
este viu şi nevătămat.” merge ca pe ape.
Îşi mângâie un sân, zilele cad răstignite Dimineaţa o găseşte la război, o ia în braţe
peste trupul ei şi eu, la umbra unui cal, aud şi o numeşte: „Sora mea”. Pleacă împreună;
pântecele ei deschizându-se. pânza rămâne zălog: cealaltă femeie mi-o pune
pe ochi!
***
Ea doarme cu lumina aprinsă. Din când ***
în când trebuie să mă trezesc şi să o sting. Când am intrat după ea în Dormitor, cu o
Altminteri din nou cade păcatul pe mine şi mână respirând pe coapsele ei aeriene, motanul
visele ei o iau razna prin oraş, şi lumea de jos, Fuscus şi-a ras mustăţile daliniene, televizorul
lumea de sus or să le urmeze şi or să pornească o era un ierbar plin de păduri tridimensionale,
dispută care iar se va sfârşi în coadă de peşte. iar sfinţişorilor de subpat li s-au albit pupilele
de-atâtea rugăciuni.
(mama) Patul ne alăpta cu o mie de valuri pe când
pagina
Realitatea cocoţată pe fereastră le striga celor
Mama sta-n gura mea ca-ntr-o placentă. din jur: „Luaţi aminte, luaţi aminte!” 99
Despuiată şi-ngândurată oftează:
„Ce mă fac eu cu tine!” ***
Se aşază comod pe limba mea, din cerul Noduri multiple sunt gesturile tale. Cu
gurii se porneşte o ploaie torenţială. Şiroaie ele înlănţui un sentiment şi-l tragi după tine pe
nestăpânite curg peste trupul ei lucios. trecerea de pietoni şi el te urmează precum un
O privesc îndelung: parcă este o altă feme- câine credincios.
ie, ţine în braţe un prunc, îl alăptează, chiar o Acum aleargă, e înaintea ta, cu greu îl stă-
aud cântând prin perdeaua de apă. pâneşti, nodurile vociferează: eu sunt pe celălalt
trotuar.
***
Să te iubesc până acolo unde glasul Lui ***
se-ntunecă într-o inimă. O femeie a venit de sub marginea uşii tale,
„Spune-i Tabitei că păsările au părăsit stă lângă foc şi cântă. Dintre picioarele ei curge
cerul şi anotimpurile înalţă castele de culori un râu alb: de-atunci ploile sunt geloase şi norii
peste trupul tău. Culori pe care nici fluturii nu le cavaleri.
văd fiindcă singurătatea ta e un cuvânt precum Neînceputele ei haine fac Istoria.
poezia
ceva
ştiu
Petruţ
nu-mi vorbiţi de kafka
sartre nietzsche marinetti joyce
Pârvescu
andrei gide sau cioran
mircea cărtărescu
cristi popescu
calin vlasie iaru
Rugă fără patimă ordine şi mureşan vasiliu
părtinire vişniec ioan es.pop
„La ce bun poeţii în vremuri sărace?” (Holderlin) mariana marin corbu
danilov bogdan lefter mureşan caius horia
1. simona muşina stratan et comp.
(cântec şoptit deasupra ierbii) la frontiera dintre cuvinte
ei n-au executat decât Ordinul Alb
arde-n mine toţi au mâinile pătate de sânge
un trup de fată toţi au ucis uneori
de femeie sau iubită
ca-ntr-un zid de monastire 3.
trupul anei înzidită lumi stele
şi mă doare colţul pietrei lumi stele paralele care nu există
tâmpla umărului stâng
şi mă doare cărămida de cuvinte există doar o câmpie undeva
lăcrimând pe fundul dublu cenuşiu al acestei mări albe
doamne nu-mi săruta gura unde
ca p-un sân de fată mare odată demult
pe-a ei golgotă rostirea răstignită cineva a inventat numărul
pagina
să mă are
100 să fiu bob în brazda albă (printre cearceafuri umede ale zilei fiecare
să-ncolţesc aleargă în spaţiul celui rămas liber fiecare
şi să dau rod cifră cât mai multe zerouri fiecare trup cât mai
peste piatra ce mi-e dragă multe direcţii
să-nverzească ochiul orb
ca să pot rosti azi verbul între brazde de carne aburinde veselii amorţite
îngânat de-atunci-nainte sclipesc în soare dogoritor)
de pe gura anei smulge-ţi
cărămida de cuvinte ! (3.+UNU.)
din când în când
2. ne-nnebuneşte visul stimabile
ştiu ne-nnebuneşte visul domnule comandor
nu mi-am depăşit propri-am în birou la computer pe ogor în uzină sau
condiţie fabrică
mizeria clipei la masă în bucătărie mâncând ciorba de burtă
luciul oglinzii retrovizoare în pat făcând dragoste cu propria-ţi nevastă
umbra mea obosită bolborosind prin veac câte în piaţă printre tarabe înmugurite
poezia
în faţa foii albe de hârtie nu este a bunicilor copiilor sau nepoţilor noştri
domnilor este
doamnelor doar o superbă erecţie speculativă a memoriei
domnişoarelor pe cerul imaginaţiei în sărbătoare
ne înnebuneşte apa care desparte această zi de ziua ieri de ziua de
igrasia mâine
mucegaiul tovarăşi lumea lor de lumea noastră
culoarea ochilor în oglindă
pasta de dinţi şi capra vecinului pe bănci de lemn la mese de lemn în taverne
luminate
nu se mai poate aşa stimabililor mereu poeţii altor vremi
domnule chiuvetă neuronul aquatic de peşte zburător
domnule pătrat turme de inorogi solari înamorând peisajul
doamna mea de mucava şi ulei presat
toate au o pe fundul cenuşiu al mării albe
LIMITĂ pixeli de damă şi de pică
un grad de U Z U R Ă d e M Ă S U R Ă
dar ei întind coarda (din generaţie în genera- din când în când vine cineva şi zice
ţie) (aşa mai mult în treacăt
ca pe-o vână de bou zorile dimineaţa oarecum la persoana
ca pe o felie de pâine dulceaţa a doua)
BĂ
de ceea mă ridic şi zic vouă tu
voi voi ĂIA de ACOLO
adepţii celui de-al treilea val
voi atâta timp cât lumea...
mustaţa SCRIEŢI LINIŞTIŢI MAI DEPAR
spuma şi chiulasa noilor avangarde TE!
F A C E Ţ I C E V A !...
lumea
lumi paralele care nu există
lumea
nu este a noastră
nu este a părinţilor noştri
poezia
O, această imposibilă sferă
pe care o vor fi închipuit părinţii
în transparenţa lor pecetluită de cuvinte!
Acest limbaj gol pe care îl umplem cu fetuşi!
Această atingere a trecutului
cu mîinile umezite de speranţă!
Această nuditate care ne înspăimântă!
Sfârşitul dimineţii
Carmelia LEONTE Să experimentezi sfârşitul dimineţii,
vieţile paralele în decrepitudinea ninsorii,
Din avatarurile unei fiinţe invizibilă în sine,
zburătoare capete de mort bălăbănindu-se deasupra
noastră,
Stare de copil Învie-le! Învie-le!
căruia poţi să-i numeri coastele, Schimbă lumea!
instantaneu nevrotic al lipsei de singurătate, Fă-o astfel încât poezia să ajungă prea târziu
care te izbeşte de poarta cerului şi te face mai şi frumuseţea să ucidă moartea!
adânc,
(În sensul de acoperire?!)
pe dinăuntru mâini de iarmaroc,
înger de sticlă, Apoi, toţi copiii pământului vor înălţa capetele
pe dinafară atât de romantic pierdut în pielea mult deasupra umerilor,
purpurie, paloarea de metal a cerului se va da la o parte,
lopătând, zebre argintii se vor oferi drept
lopătând, căluţi în mările cerului,
valuri de piei copiii vor încăleca, luaţi prin surprindere
în care te pierzi ca în nisipurile de lungimea zilei,
primilor ani de iubire vieţile lor paralele vor fi pentru unii defuncte,
pagina neadevărataă, Învie-i pe toţi! Învie-i pe toţi!
dume
ca într-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie
MĂLIN
vântul suspină deşi nu-l doare
provizorie-i clipa
şi-asemenea ei
şi tu-ţi întocmeşti
doar din măruntele tale izbânzi
Şi moartea înfloreşte frumos viitorul
câteodată
Întreb un orb de el mă ţin cu mâna
pe drumul pe care vin înspre casă
toţi pomii s-au îmbrăcat mi-ar trebui o zi deosebit de rece şi de uscată
în costume albe şi mov o zi învelită în năframă neagră
toţi gustă împovăraţi din zumzăitul luminii precum o femeie venind de la o înmormântare
sunt beţi şi cântă clătinându-se lin şi confuz mi-ar fi necesară o asemenea zi
precum fetele sfâşiate spre a mă putea retrage-n coliba-mi de oase
de jarul zvâcnit al sărutului lângă focul pâlpâitor care fumegă-acolo
şi întinzându-mi peste tot la uscat amintirile
aceasta e partea frumoasă să le aleg şi să le pun deoparte
a drumului meu prin firava coajă-a vieţii pe cele mai uşoare şi mai puţin mioape
în acest aprilie zdrobit sub aripile păsărilor cele în stare să mai spună câte ceva
la un ultim capăt de iubire despre o anumită tinereţe
neîmbătrânitoare care se pare că a fost a mea
când până şi moartea înfloreşte frumos dar a dispărut fără urmă
acolo undeva înafara pământului acum vreo 30 de ani
precum o ploaie fierbinte fâlfâind între steaguri
apoi sunt şi oamenii
pâraie de inimi şerpuitoare prin anotimpul
precum o insulă scufundată în miezul de bronz pagina
al oceanului
speranţelor lor aşa s-a făcut nevăzută şi-a dispărut 105
suflete subţiate de saltul necurmat de pe toate străzile din univers
înspre amăgitoarele vise dintre toţi spinii mari şi sălbatici ai zărilor
câte le cresc neîncetat în apa supţire-a gândirii din toate bibliotecile muzeele arhivele jeluitoare
şi ei îmbrăcaţi diferit aşa s-a făcut nevăzută a dispărut
şi ei clătinaţi sub lumină nelăsând-mi decât această barcă îngustă din
oamenii piept
semenii mei cu care-mpărţim nimicirea cu care călătoresc noaptea pe mările de aer ale
dar şi slava albă singurătăţii
de-a încă mai fi sub giulgiul de cenuşă al clipelor orelor
şi de-a pluti năuciţi călătoresc grăbit şi mă duc
pe un drum ca un foc înflorit înspre casă stăruitor înspre margine
s-ajung acolo cel puţin în ultima zi
Tot ce ating devine repetare deosebit de nesemnificativă şi de uscată
precum o femeie învelită în năframă neagră
casă cu streşina singură-n noapte precum un pâlc rece şi-ntunecat de bărbaţi şi
zăbrele negre femei
şi steaguri venind de la o înmormântare
poezia
dar nici eu nu mai eram sigur.
s-a făcut frig
chircit şi-a încleştat mâinile
de marginea cutiei de carton
în ruliu
printre felinarele roşii.
cerşetorii
mărgelate sanatorii
scoici abandonate pe mal.
clocotea motorul rotund
cu inima în vaselină.
lăsa câte unul la Agigea.
doctorii îl examinau
hotărau pe cine să oprească
Virgil COSTIUC în paturile cu vopsea scorojită.
la perete
intra un schelet în carantină
tot înainte printr-o baie de azot
oasele
pe strada cu felinarele roşii se calcinau pe-o radiografie.
printre gunoaie nu mai sunt paturi pentru cerşetorii de soare.
într-o cutie de carton întinşi în albe coveţi
se visa la bordul unei corăbii imobilizaţii cu membre subţiate
desprinse de ţărm. păreau ramuri din copaci.
i-am dezlegat ultima parâmă cocoşaţii cu pott-uri lombare
şi i-am urat vânt bun. relief hercinic.
în dreptul insulei din coji de cartofi agăţaţi de membre cu greutăţi
la prova cu mâna întinsă trăgeau drumuri până la mare.
am început şi eu să visez umpleau saloanele pe orizontală
locuindu-l. paturi suprapuse la cer
„înainte medicamentul se lua cu linguriţa
tot înainte direct din soare.
unde este înainte”.
îi arătam orizontul se distrau între infiltraţii
acolo îl văzusem ultima oară la trecerea sore-i medicale
e un punct mic cu-n penis imaginar făcut praştie
ne aşteaptă. loveau o muscă pe halat
întreba peştii tocmai aşezată pe sex.
pagina steaua polară
106 „nu ştiţi unde este înainte foaie de temperatură la patul unui
rătăcim şi nimeni nu ne mai lămureşte? bolnav
corabia aceasta e un galoş
în cârligul unei undiţi”. starea ta e destul de gravă
aceasta-i o corabie –îl îmbărbătam - îţi trec păsări prin ochi
iar noi plutim ca nişte duhuri. cioburi din sticle înzăpezite.
tu eşti cârmaciul liniei drepte temperatura urcă în pereţii abrupţi
iar eu veghea la catarg matisaţi cu licheni.
păsările se zbat în dreptul fantelor de orgă pieptul ţi-e un tunel
bat clape de coleoptere. coastele varange.
în biserici îngerii sunt gradaţi răsuflare de tren
cu polen. tuşind fum tocmai gogeşti
puntea aceasta-i pământ a tuberculoză.
frânghiile sunt venele inimii am încercat să-ţi desenez călătorii
la înălţimea fiecăruia. unele au rămas înţepenite
pe ele întindem speranţa în vârful unui ac de busolă
în ea suflă norocul. peniţă
nu văd de aici. magnetizând picătura unui ocean.
îi arătam cu mâna orizontul erai prizonier într-o casă cu multe ferestre
poezia
uşa era o limbă de animal consimt existenţa unui rest
lingea plescăind spinările cu aceeaşi înfăţişare.
celor care nu mai aveau timp. ce motive ar mai avea
rămas bun identitatea,
şi pentru altele să nu-mi deschidă?
starea ta îmi pare gravă.
aşeză capul pe-o pernă canalizarea
dacă tuşeşti
sputa-i plină de mărgăritare. la oraş
cineva într-un ghetou muncitoresc
întinde o puşcă gata încărcată anonimus
de mult timp a ridicat capacul unei canalizări
nu ţi-am mai vânat visele. a scuipat înăuntrul şi a ascultat ecoul
nu mai ştiu dacă sunt fluturi „hei, e cineva acolo?”
sau ghemotoace de hârtie conductele au purtat întrebare
vibrând în toate ramificaţiile
puşca aceasta când trage prin scaunele de toaletă
lasă urme şi scurgerile de la bucătărie.
de parcă ar fi aşezată invers. într-o noaptea capacul
tot ce nimereşte cade în interior a fost furat şi dus la fier vechi.
aşa pare un lucru util locuitori ghetoului veneau pe la gaură
patul armei de umăr scuipau să vadă cât e de adâncă şi întrebau:
ochiul legat de trăgaci cu o sfoară „hei, e cineva pe acolo?”
dacă un cerb ar trece prin celălalt ochi nimeni nu ştia să răspundă.
păşind prin craniu bătrânele bisericoase îşi făceau cruce:
ar fi un zeu al vederii „Doamne,cu ce am păcătuit
împiedicat de ne-ai dat aşa necaz”
de camera cu pulberi. alt anonim a introdus în gaură
o creangă pentru atenţionare.
motiv pentru o posibilă despărţire din ea a crescut mai târziu un copac.
cei care trec pe acolo
am pierdut se uită la el, scuipă şi întreabă:
cheile de la apartament. „hei, e cineva acolo?”
uşa de la intrare atunci ce-L de sus se mânie
mânjită cu var şi le trage câte-o scatoalcă.
a început să se usuce.
o umbră de forma unei mâini fluviu
vine curioasă prin vizor poetului Daniel Corbu
să-mi palpeze faţa, trupul,
alunecând pe sub cămaşă vin pagina
până în dreptul inimii, pe plute de papură verde
acolo dispare rădăcini umblătoare 107
într-un gol. jumătăţi de butoaie
s-au auzit vociferări respirând prin tuburi de trestii.
de parcă doi oameni se certau. vâslele spintecă în două
cineva agita o suliţă. pieptul de lebădă.
celălalt nu-l înţelegea şi încerca cioplesc valuri melcate.
să se apere cu-n scut. peştii înoată în giruete
motanul, oraş doarme
fotografiile lipite cu pap, cu luminile unei naufragiate corăbii.
florile, duhul din lut
cărţile mele, sucombat în canale.
cafeaua fără zahăr, pescarii aruncă firul undiţei
ultimele zile de primăvară tocmai la cer
au rămas dincolo. uneori mai prind câte-o stea în cârlig
nu-mi amintesc dar de multe ori plouă
să fi deschis cuiva şi pe întuneric în aşternut
să-mi populeze intimitatea îmbrăţişarea femeii e întotdeauna
şi dacă s-a întâmplat o altă femeie.
proza
Întâmplări
(matinale şi de seară)
din barul „Rainbow”
- adesea veritabile -
Roxana nu poate fi numită o întâmplare. Lili avea să îmi spună, într-o după-amia-
Ea termină liceul şi vine prin Rainbow mai rar ză, că barul nu mai seamănă decât vag cu cel de
sau mai des, depinde cum o iei, însoţită de prie- acum câţiva ani, când ea venea mai des, însoţită
tenul ei. Sunt unii care cugetă, în acele momen- de mine sau de altcineva.
te, că oamenii care intră în bar sunt din ce în ce - Este drept că atunci veneam mai des, însoţită
mai tineri, şi nu ştiu de ce, acest lucru pare să de tine sau de altcineva, repetă ea gânditoare. Îi
îi deranjeze mult. Alţii, în schimb, îmbrăţişează admiram mărgelele roşii, groase, ce îi scoteau
cumva nelămuriţi tinereţea tovarăşilor de masă în evidenţă gâtul alb şi delicat şi simţeam că
şi consideră entuziasmul lor benefic. Îşi spunea următoarele cuvinte trebuie alese cu grijă.
de multe ori că era nestatornic şi indiferent, - Un păcat ales cu grijă, am zis, fără o prea
dar nici el nu mai credea asta şi nu putea să nu mare legătură cu ceea ce gândeam. Să călcăm
observe că Roxana râdea, vorbea cu pasiune, cu atenţie pe paşii celui din faţa noastră. Cu
fuma ţigări ruseşti, mânca şi bea, trăia şi visa. ani în urmă ne lăsam parcă prea uşor la voia
Când se aşeza la masă, se izola câteva clipe în întâmplării, alegînd când una, când alta, într-un
tăcere, pentru că se simţea foarte grijuliu, învâr- mod dezordonat şi iresponsabil. Mesele erau
tindu-se tot aşa în jurul ei, dar nu îndrăznea să-i aranjate altfel. Mai ţii minte tablourile acelea
spună asta pentru a nu se supune hohotelor de atârnate pe pereţi, ale nu ştiu cărui pictor,
râs ale celorlalţi, sau mai rău, să nu se facă greşit veşnic scoase la vânzare, niciodată cumpărate?
înţeles. Îşi lua atunci o înfăţişare serioasă şi bea - Nu cred că ne-am schimbat prea tare, cum
berea cât mai repede, cu înghiţituri mari, pentru tare mult îţi place ţie să afirmi. Dar ştii şi tu,
a-şi învinge stinghereala. prea bine, doar tot timpul te contrazici, scriind
Şi-ar fi dorit să descindă, într-o zi, din- că îmbătrânim şi uneori suntem departe unii
colo de trupul ei, pentru a găsi altceva, mai de ceilalţi, dar când ne vom revedea, vom simţi
proaspăt, mai vechi… Inefabilul neant, ca în acelaşi lucru, vom fi aceiaşi oameni, statornici
versurile lui Ungaretti. Între o floare culeasă şi şi temători.
alta dăruită. Dar se îndoia că are să se încumete - După ce a citit ce am scris, cineva a comentat
vreodată. că decapitez fluturi într-o veselie…
Într-o seară stătea şi o privea cum povesteşte - Nu mi se pare chiar aşa…
despre un vis de-al ei - pentru că ea crede în vise Am tăcut amândoi şi am băut din berile pagina
- şi şuviţa blondă care îi atârna de-a lungul feţei reci din faţa noastră. Deşi s-au cam terminat
îl îndemna să întindă mâna. Rădea şi trăsăturile cu zilele vinete de iarnă primăvara întârzia cu 109
ei erau atât de luminoase, încât nu s-a putut nesimţire şi, privind pe fereastră, realizasem că
abţine să nu remarce că era singura persoană pe începe să îmi placă cu adevărat de iarnă abia
care a cunoscut-o căreia ochii îi umbreau faţa. când cad ultimile ninsori. Realizasem că o să
Cu alt prilej… îmi fie dor de ea. Uşa s-a deschis şi nişte dis-
I-am privit mult timp, fără ca ei să mă tribuitori grăbiţi au început să arunce navetele
observe. Îmi aprind o ţigară, încă una, îmi spun cu bere şi cu sucuri în faţa meselor. Au băut
că cei patru pereţi ai barului sunt suficienţi câte un suc în picioare şi, după ce au semnat
pentru o eternitate, apoi îmi aduc aminte. Îmi nişte hârtii, au ieşit tot în grabă. Le-am strigat în
aduc aminte de vieţile imaginate, de oamenii urmă să nu închidă uşa.
care am fost, de viaţa trăită până acum în lumea - E bine să fie deschisă, să se mai aerisească
asta, de toate sentimentele şi senzaţiile ce au camera, să iasă tot fumul. Chiar dacă ne îngheaţă
putut să mă cuprindă şi îmi spun că este bine genunchii.
aşa. Orhan Pamuk scria într-o carte de-a lui că - Important e că inimile noastre sunt calde, a
cea mai însemnată problemă a vieţii este putinţa zâmbit Lili.
omului de a fi sau de a nu fi el însuşi. Ar trebui - Frumoase, dar încâlcite au fost întâmplările
să mă gândesc la alţii, la întâlniri şi despărţiri care i-au legat pe cei doi, am continuat discuţia
de o seară, dar nu mă simt în stare şi din tot întreruptă data trecută, şi nebuneşti şi prosteşti
proza
faptele care i-au îndepărtat. Apoi, când s-au Uneori mai cumpărau o sticlă pe datorie, pentru
revăzut după o bucată de vreme, el s-a uitat la câteva zile sau până primeau pensia. Se ridicau
dânsa, dar ea nu a privit în direcţia lui, iar când încet, îşi aprindeau fiecare câte o ţigară fără
ea i-a căutat mai târziu privirea, el era de mult filtru, şi plecau apoi la treburile lor, cu mersul
plecat. Cam trist, nu? acela specific de beţiv înveterat. Deh, rădăcini
- Venea în continuare pe aici? adânci! Eu îi urmăream cum se îndepărtau şi
- Desigur. Îşi bea porţia zilnică de vodcă şi îmi îi spuneam celui din dreapta mea că mi-aş dori
zicea, când se mai ameţea şi ieşea din muţenia şi eu nişte ţigări fără filtru, dar nu mai găseşti
caracteristică, că femeile şi barurile sunt la fel, nicăieri în zilele noastre, cînd răul este consu-
îţi rămân fidele pe parcursul zilelor negre, dar mat cu grijă şi cu avertizările de rigoare. Data
cer şi ele de la tine fidelitate. El, de exemplu, îmi viitoare am să le cer o ţigară, ziceam, dar uitam
spunea, se îndrăgosteşte greu, dar când o face, şi niciodată nu le ceream, iar când ei plecau îmi
vrea exclusivitate. Eu îl tachinam, după aceea, aminteam şi spuneam acelaşi lucru. Iar cel din
spuneam că lucrurile au mers aşa de rău tocmai dreapta mea era altul.
pentru că le-a cam confundat pe cele două. Deşi nu veneau zilnic, veneau destul
Lili şi-a trecut obosită mâna prin păr, de des şi tot timpul împreună, de aceea, când
aşteptând să termin. numai doi dintre ei au apărut, m-am mirat. Am
- Închide te rog uşa, este parcă prea frig. întrebat-o pe doamna Viorica, care servea, ce
M-am ridicat şi am închis-o, dar nu s-a întâmplat, iar ea şi-a lipit degetul de buze
m-am întors la masă ci am rămas aşa, în picioa- şi mi-a zis să vorbesc mai încet, pentru că acela
re, nehotărât, privind oamenii care sporovăiau care nu a venit murise cu câteva zile în urmă.
într-una. Trebuie să renunţ să mai trec pe aici, Cei doi s-au aşezat şi au comandat acelaşi lucru,
m-am gândit, pentru că îndată vor veni alţii care o sticlă şi trei pahare. Le-au umplut, s-au uitat
se vor aşeza la masa noastră, apoi alţii şi mesele unul la altul, au oftat, apoi au ridicat din umeri
se vor uni şi vom bea până după ora închiderii, şi şi-au golit paharele. Au plecat după ce au
după aceea vom căuta alte baruri deschise, să terminat sticla, lăsând în urmă un pahar plin,
bem tot mai mult, până când nu vom mai şti de care îl aştepta pe cel care nu se va mai întoarce
noi. Nu vom mai fi singuri. Acum, trebuie să niciodată.
plec acum, până când nu e prea târziu! Dar era Desigur, după cum mă aşteptam, la un
deja prea târziu, pentru că un prieten se aşezase moment dat a apărut numai unul. Dar acesta
deja pe scaun şi îmi făcea voios semn cu mâna. păşea parcă altfel, mândru, avea înscris pe chip
Am oftat şi m-am întors resemnat la masă, în o determinare ciudată, ca şi cum era hotărât
timp ce Lili mă privea amuzată şi îmi surâdea să meargă până la capăt, să urmeze aceleaşi
cu subînţeles. Fără ranchiună! drum, să-şi asume acelaşi destin. Aşa a şi fost,
el a rezistat cel mai puţin. A turnat din sticla de
Apoi a mai fost o chestiune interesantă, Vorona vodca în trei pahare, l-a băut rapid pe
cu nişte indivizi care se răsfirau din ce în ce mai cel din faţa sa, apoi şi-a umplut paharul, iarăşi
mult, zi după zi. Adică mie mi s-a părut destul l-a băut cu repeziciune, astfel până a terminat
de interesant ce s-a întâmplat cu ei, nu ştiu ce sticla. S-a ridicat cu greu, abia ţinându-se pe
pagina părere au avut ceilalţi. A fost trist, oricum, dar, picioare şi a părăsit barul fără să se uite în
110 ce să-i faci, triste sunt majoritatea vieţilor. urmă. Am înţeles mai târziu că nu a ajuns până
Erau trei bărbaţi şi veneau tot tim- la stradă, s-a prăbuşit la colţul blocului şi până
pul împreună într-un bar dosit, pe o străduţă să ajungă salvarea el părăsise deja lumea asta.
paralelă cu Rainbow. Nu erau nici prea bătrâni, Cunoscuţii lui au povestit că pe ăsta, pe ultimul,
dar nici prea tineri, erau aşa cum eşti după o tot băutura l-a răpit, dar eu cred că mai mult
viaţă grea, chinuită de probleme şi greutăţi. dorul de prietenii lui de pe alte meleaguri i-a
Dărâmaţi, fără să mai găsească în ei puterea să pus capăt zilelor.
se risipească prin sufletele altora, nemaiavând Am încercat să nu mă gândesc prea mult
ce să irosească. Dar aşa se întâmplă cu mulţi, rar la ei, pentru că imaginea lor mă îndurera, fără
mai găseşti câte unul care să te dea pe spate. Îşi să îmi dau seama de ce. Doar nu îi cunoscu-
comandau de fiecare dată câte o sticlă de vodcă sem deloc. Dar în ei şi în mine regăseam parcă
Vorona şi trei pahare, aşezau sticla în mijlocul aceeaşi durere. Ori poate că e adevărat, până la
mesei, o desfăceau, apoi aşteptau. Stăteau câte- urmă, că în tristeţile noastre şi în apusurile de
va clipe aşa, tăcuţi şi nemişcaţi, boldindu-se soare este mai mult Dumnezeu…
la lichidul transparent, până ce unul dintre ei
făcea un gest oarecare şi ei se dezgheţau, ridi- Eu îi spun colecţionarul de ţigări. Pentru
cau paharele şi le dădeau pe gât. Şi iarăşi sticla, că asta face el şi nici astăzi nu mi-am dat seama
umplutul paharelor, încremenirea de câteva dacă intenţionat sau fără să realizeze. Primul
secunde, golitul paharelor. Până terminau sticla. lucru pe care îl săvârşeşte când se întâlneşte
proza
cu tine, exact în acelaşi timp când îţi întinde nu mai rătăceşte pe un drum neîntors. Ne-am
mâna, este să te întrebe dacă nu ai o ţigară. Iar bucurat şi frecându-ne pumnii nerăbdători,
tu politicos, nu îl poţi refuza. O ia scrupulos şi ne-am adunat roată la două mese lipite una de
o îndeasă în buzunarul de la piept, făcându-ţi alta, privind în sus şi aşteptând cu mâinile pe
cu ochiul. Asta e pentru mai târziu, zice, apoi îţi sticlele reci de bere să înceapă meciul. Ceva e
mai cere o ţigară. De data asta tu îi scoţi o ţigară în neregulă, a bombăni doamna Garofina. Am
din pachet, i-o întinzi şi aprinzi bricheta în faţa îngheţat în scaune. A, nu, merge, dar numai
lui. Poftim şi un foc, dragul meu. Nu are ce să un singur post şi, măi să fie, aveţi noroc, chiar
facă, aşa că şi-o aprinde şi pufăie pierdut în gân- numai postul sportiv… Inimile noastre şi-au
duri. Dar nu se termină aici. Eu, ca de obicei, îmi reluat harnice bătăile. Încă e publicitate, aşa că
cumpăr încă o bere şi răsfoiesc absent ziarele mai avem timp să pălăvrăgim. Bem şi vorbim,
din ziua respectivă. Îmi torn berea cu grijă în unul zice un banc prost, toţi râdem, băi ce banc
pahar, îmi timp ce el priveşte fascinat spuma cretin, ha ha ha… Publicitatea se termină, dar
ce se revarsă pe margini, trag tacticos fum în când privim pe ecran, în locul gazonului verde
piept şi scot rotocoale albe pe gură. Torc fericit, se întinde o pădure uscată prin care nişte huidu-
o bere rece şi o ţigară bună, ce să-ţi mai doreşti me cu topoarele în mână se plimbă dintr-o parte
de la viaţă?! Tu ce mai faci în rest, suflet curat, îl în alta. Ce-i asta, vociferăm?! Ce se întâmplă
întreb? Nu ai de o bere, se repede el? Nu, dragul aici? Unde este meciul! Azi în ce zi suntem,
meu, nu mai am decât ceva mărunţiş pentru întreabă cineva? Miercuri, ne întrebăm noi?
o bere, ultima, pentru mine. Aa, face el, nu-i Doamna Garofina se tăvăleşte pe jos de râs. Azi
nimic, stai să mă uit prin buzunare, parcă mai e marţi, zice ea, meciul vostru este abia mâine.
aveam eu nişte bani. Se ridică, după o fracţiune Aaa, făcem cu toţii. Aşa că ne-am mai comandat
de secundă se întoarce nehotărât, mă urmăreşte câte o bere şi am privit resemnaţi campionatul
cum beau din pahar şi îmi ling buzele, apoi se mondial de tăiat lemne.
îndreaptă decis şi îşi scoate o bere mai ieftină
din frigider. Îmi urează puţin cam maliţios să Străduindu-ne să ne înscriem pe făgaşul
fiu sănătos şi o bea repede, cu înghiţituri mari, normal al evenimentelor, uităm că faptele prin
în timp ce mâinile lui se îndreaptă flămânde care trecem în fiecare dimineaţă şi seară nu sunt
spre pachetul de ţigări. Dacă sunt pe masă, chiar normale. La început, e drept, totul curgea
mormăie o justificare… Bine, bine, spun, dar cât se poate de firesc, dar, de la un moment
mai am şi eu doar câteva, aşa că asta e ulti- dat, lucrurile au luat o întorsătură neprevăzută.
ma. Zâmbeşte convenţional, încercând să pară Fiecare a simţit-o în felul său, unii mai puter-
încurcat, dar observ cum ochii lui caută deja o nic, alţii aproape deloc. Mulţi dintre noi se mai
altă victimă prin jur. Îl salută pe unul, iar când agăţă, în prezent, de speranţa unui drum plin
acela se ridică şi îşi târâie paşii spre tejgheaua de semnificaţii şi responsabilităţi. O grămadă
barului se lipeşte brusc de el şi îi întinde mâna, de învăţături morale îi aşteaptă imediat după
iar corpul lui se apleacă în faţă, spre urechea colţ. Poate pentru ca mai târziu să rostească cu
cunoscutului, parcă să îi povestească un secret. mândrie şi uimire: în mijlocul vieţii mele s-a
Omul acela îmi caută privirile stingherit, iar petrecut un fapt neverosimil! Alţii continuă aşa
eu îi zâmbesc cu compasiune. Asta e, pare că cum au început, din inerţie sau pentru că teama pagina
spun, îmi pare rău, dar de-acum este al tău… Se de un nou început este prea puternică ca să mai
întoarce la masă şi cică, hai că trebuie să stau de poată schimba ceva. Oricum, aşa cum am scris 111
vorbă cu prietenul meu, scuză-mă, mai vorbim mai sus, cele ce se petrec în jurul nostru nu mai
noi, am să mai trec pe aici. Îşi freacă nervos sunt aievea, nu le mai resimţim ca făcând parte
mâinile de pantaloni şi, în cele din urmă, mă din ceva concret, plin de înţeles.
bate prieteneşte pe umăr ca gest de despărţire. Dar există un cuvânt care ne uneşte
Pleacă precipitat spre alte mese, dar îşi întoarce pe toţi, cuvântul “acasă”. Pentru unii acest
capul şi se întoarce, de parcă a uitat ceva. Hei, cuvânt se identifică cu o realitate palpabilă, cu
spune mâhnit, nu mai îmi dai o ţigară? Nu, îi un culcuş cald şi liniştitor, dar, pentru alţii nu
răspund sec, nu îţi mai dau o ţigară. Viaţa şi tim- însemnă nimic, doar o imagine vagă în minte
pul nu şi-au lăsat amprenta asupra ta, rosteşte, şi un sentiment chinuitor de aşteptare. Asta
cu o urmă de reproş în glas. Trebuie să te simţi pentru că inima lor nu s-a aşezat nicăieri. Ori
grozav în pielea altuia, nu?! Dezmăţatule, strig părăsindu-i acum pe nesimţite, sper să ne mai
eu, iar el se împrăştie fără zgomot într-un nor reîntâlnim într-o bună zi, să cârâim în tihnă
uriaş de fum. despre oameni şi despre întâmplările prin care
trec ei, să povestim despre minciunile trecutului
Când televizorul a dat semne de viaţă, şi să râdem de fantasmele viitorului. Aşa cum
pocnind şi tremurând din toate încheieturile, numai noi ştiam să povestim, aşa cum numai
nu cred că am fost singurul care a simţit că noi ştiam să râdem. Neistoviţi şi împovăraţi.
carnetele unui deceniu
Suflet de rezervă
VI
Daniel CORBU
Marin Mincu
(1944-2009)
MARIN MINCU,
MITUL SCRIITORULUI TOTAL
Sub semnul seriozităţii cu care regretatul Marin Mincu
(n.1944, Slatina – Bucureşti, 2009) şi-a obişnuit cititorii, stă şi
cea mai recentă carte de interviuri, date între 1983 şi 2001 unor
reviste româneşti, apărută la Constanţa, Editura Pontica (2001,
314 p. plus indice de nume), sub genericul “A fi mereu în mie-
zul realului”. Aşadar, 26 de persoane (poeţi, eseişti, ziarişti,
profesori, critici, prozatori), care n-au pregetat să-i pună între-
bări, îl motivează pe Marin Mincu să dea la iveală o carte albă,
aproape monografică, a autorului, poet, romancier, italienist,
semiolog, critic şi istoric literar, editor ş.a.m.d. Copleşitoare
prin informaţie şi atitudine, vorbită aşa cum trebuie de un
protagonist totuşi spontan ce nu evită reglarea de conturi cu
numeroşi figuranţi (ei înşişi de primă mână), în numele unei
pagina opere proprii veritabile, cartea poate fi un excelent document
pentru viitorul istoric literar decis să despartă grâul de neghi-
114 nă, miezul plăsmuirilor de miezul realului.
În 1971 Marin Mincu, cel mai tânăr doctor în filologie al
Universităţii Bucureşti (cu o lucrare despre poetul Ion Barbu),
avea deja la activ patru cărţi de poezie şi critică. În anii ’70 va să
fie victima preferată a unor “directori de conştiinţă”, “bronto-
zauri” ai criticii de partid şi de la Direcţia Presei, tip S. Damian
(diplomat în activitatea de militant marxist), P. Georgescu,
Mircea Herivan, care l-au acuzat de cultul arhetipului, iraţio-
nalism şi chiar de legionarism. Vreme de 5 ani Marin Mincu a
fost singurul autor român interzis (1971–1975) pentru “Critice
II”, ceea ce nu l-a făcut să filmeze în dizident anticomunist
după 1989, spre deosebire de un O. Paler care “numai cu trei
luni înainte de revoluţie se dedă la minima dizidenţă aspirând
să fie un Havel al nostru, adică preşedinte.” (p. 83). Singurul
dizident adevărat, recunoaşte încă din 1992 Marin Mincu, este
Paul Goma.
Dizidenţa autorului este în fond o chestiune de operă,
remember
Marin Mincu reuşind să-şi acrediteze rezisten- Noe”, dar nu ezită să califice “Dimineaţa poeţi-
ţa anticomunistă prin coerenţa poziţiei esteti- lor” drept o carte ratată, bucurându-se oricum
ce, chemând în cauză nedesminţitul său dis- că “până şi retardatul E. Simion” a început după
curs prooccidental, inovativ şi antiprovincial, 1986 să guste deliciile textualizării.
demontând astfel tot repertoriul de insinuări şi Discipol al lui D. Caracostea, primul critic
calomnii, repuse în circulaţie după 1990 şi lega- cu vocaţie europeană (autor al neîntrecutului
te mai ales de “misiunea” sa în Italia, protecţia op “Creativitatea eminesciană”), Marin Mincu
“cabinetului 2” ş.c.l. Mâhnit de urzelile unor redeschide dosarele unor Texte şi Autori cum
pescuitori în ape tulburi, profesori şi politicieni ar fi, de pildă, “Luceafărul” (1977), revizitat sub
ignobili şi arivişti, Marin Mincu se va despărţi în grila poeticii romantice a visului, poezia lui Ion
1997 de Universitatea “Ovidiu” din Constanţa, Barbu (“depersonalizarea oraculară a actului
suspendat în lipsă din funcţia de decan. poetic prin reabsorbţia eului în arhetip”), proza
Rod al acelui exil şi război este şi un teri- lui Sadoveanu (iniţiere în labirint), avangarda
fiant pamflet pe adresa urbei Tomisului (p. 92), noastră interbelică (europeană şi anticipatoare),
fotografie a complexului maxim numit provin- Nichita Stănescu (al cincilea factor modelizant
cialism: “acest fel de orbire maladivă a facultăţii al poeziei actuale, după Barbu, Blaga, Arghezi
de evaluare, un fatum exasperat pentru toţi, un şi Bacovia).
jeg, o râie, un sabat al formelor fără fond” (…). Iată un citat despre Nichita, cel puţin
Aşadar, Marin Mincu (slătinean ca Ionesco neliniştitor pentru denigratorii acestuia: “Tot ce
şi muntean ca Heliade) îşi atribuie ca primă s-a petrecut în poezie în ultimii treizeci de ani
vocaţie poezia (zece volume), urmată de critică este marcat de discursul postmodern al poetului
(a doua probă) şi de roman (două în ţară şi două “necuvintelor”. Pionier al textualizării poetice la
în Italia). Proiectul său heliadist, ce a produs noi (aşa cum Ion Barbu anticipase cu trei decenii
până-n prezent cca 50 de volume, se bucură în urmă teoria textualizantă a Iuliei Kristeva
mai ales după 1990 de o perfect concertată con- şi a telquel-iştilor), şi deci naş al optzeciştilor,
spiraţie a tăcerii sau de o şi mai perfidă tehnică Marin Mincu nu ezită să-i impute aceluiaşi N.
a minimalizării programate. Fapt e că Marin Manolescu că i-ar fi “asmuţit” pe aceia să se
Mincu, singurul scriitor laureat al Premiului lepede de textualism, ca de ceva alogen, corp
Herder (1996), căruia nu i s-a conferit niciodată străin ş.a.m.d. Tranşant este Marin Mincu în
Premiul USR, ţine să mulţumească contempo- privinţa Anei Blandiana, calificând-o drept “o
ranilor pentru masiva invidie, numai bună să-i scriitoare minoră şi care a luat premiul (Herder)
asigure o formă excelentă. Şi în special dlui N. la 40 de ani, numai pentru că n-a vrut să-l ia
Manolescu, care pe nepusă masa i-a suspen- Bogza” (p. 213).
dat rubrica (după moartea lui G. Ivaşcu) din Poet el însuşi demn de orice competiţie
“România literară”, având grijă ca pomenita europeană, criticul are propria tablă de valori
revistă să “sară” orice comentariu despre vreo (etice şi estetice) şi nu ezită să-şi autocalifice
carte a sa (şi totuşi recenzia subsemnatului la “Poezia română actuală/Antologie comentată
volumul “Îngerul din culisele visului”a apărut I–II, 1998, 1999”, drept un tratat de specialitate
pagina
în iunie 1999). Singurul prieten între critici i-a şi de referinţă, chiar dacă bun conducător de 115
rămas Cornel Moraru. La care, îl adăugăm noi, patimi în rândul criticilor, dar şi de pizmă în
pe excelentul Octavian Soviany, monograf auto- rândul unor poeţi “săriţi”. Un prilej în plus
rizat al operei marinminciene. pentru autor de a desfiinţa antologii similare,
“Critice I–II” (1969, 1971), “Poezie şi gene- precum cea a regretatului Laurenţiu Ulici, acu-
raţie” (1975), “Repere” (1977), “Ion Barbu/Eseu zându-l pe acesta de clientelism şi mercantilism,
despre textualizarea poetică” (1981), “Avangarda “absenţa oricărui criteriu funcţional”, sau cea a
literaturii române” (1983), “Textualism şi auten- poetului Abăluţă, “ce se lăbărţează triumfător
ticitate” (1993), “Experimentalismul poetic pe 37 de pagini”, masivul op al acestuia “Poezia
românesc” (2006), iată câteva titluri care legi- română după prolectultism” fiind nici mai mult
timează reputaţia naţională şi internaţională a nici mai puţin decât lucrarea comandată politic
unui critic, aptă să surclaseze şi să eclipseze cam a unui “operator urechist” excelent în “demola-
tot ce există în branşă, prin operozitate, intuiţie rea unor valori canonice”.
şi metodă, păstrând totuşi în chip straniu com- Italia este pentru Marin Mincu a doua
plexul Manolescu-Simion. Vituperând impresi- patrie culturală, ţara în care s-a format cu adevă-
onismul şi foiletonismul în critică, Marin Mincu rat. Lector la Universitatea din Torino între 1974
apreciază metoda lui N. Manolescu din “Arca lui şi 1978, predă literatura română şi semiotică
remember
literară. Din 1982 devine profesor asociat titular O parabolă aproape incredibilă prin unicitate
(prin concurs) la Universitatea din Florenţa. Între şi anvergură, bună conducătoare de invidie şi
timp va îngriji şi va semna (singur sau alături folclor bilios.
de prestigioşi literaţi italieni) lucrările: “I canti Aventura italiană a lui Marin Mincu n-a
narrativi romeni. Analisi semiologica” (1977); “I fost de tot lină, cel puţin la început, prin anul
mondi sovrapposti. La modelizzazione spazi- 1979, când i s-a retras viza, în ciuda paşaportului
ale nella fiaba romena” (1978); “Poesia romena de serviciu şi a garanţiilor date de preşedintele
d’avanguardia” (1990); “La semiotica letteraria USR, G. Macovescu. Hărţuielile au luat sfârşit
italiana” (1982), “Mircea Eliade e l’Italia” (1986), doar când profesorii de semiotică D’Arco Silvio
“Nuovi poeti romeni” (1986) o ediţie bilingvă Avalle şi Cesare Segre s-au adresat direct lui
de poeme din Lucian Blaga ş.a. Fapt e că până Ceauşescu. Reputaţia de specialist în semiotică
în 1989, Marin Mincu îşi pune semnătura pe 13 şi-a câştigat-o printre specialişti, scriitori, pro-
cărţi în limba italiană, între care două proprii: fesori şi românişti reputaţi, care n-au ezitat să-l
“In agguato” (1986), o rescriere a poemelor din omologheze ca atare. Este vorba de Umberto
“Pradă realului” (1980) şi “Mito, fiaba, canto Eco, Gianni Vattimo, Luigi Pareyson, Claudio
narrativo. Le trasformazioni dei generi letterari” Magris, Maria Corti, Edoardo Sanguineti, Marco
(1986). Cugno, Roberto Scagno ş.a.
Laureat al premiului internaţional Eugenio Romanul “Il diario di Dracula”, prefaţat
Montale (1989), pentru opera sa de italienist de Cesare Segre şi postfaţat de poetul şi eseistul
şi traducător, inclusiv al unui masiv volum de Piero Bigongiari, este şi un reflex de apărare
poezie italiană din secolul XX, Marin Mincu va organică împotriva mărcii de vampirism puse
continua şi după 1990 să-şi uimească publicul istoriei culturii române. Vampirul sau Dracula,
şi prietenii italieni, nu şi pe cei români, cu cărţi în viziunea romancierului român (contrar cli-
precum “Eminescu e il romanticismo europeo” şeului şi ficţiunii puse în circulaţie de englezul
(1990), în colaborare cu Sauro Albisani două Stoker) este, în viziunea lui Marin Mincu, un
romane originale scrise direct în italiană, “Il posibil model titanian al Renaşterii; îşi depăşeşte
diario di Dracula” (1992) şi “Il diario di Ovidio” epoca, fapt intuit de denigratorii săi, Mahomed
(1997) şi o antologie de proză eminesciană II, papa Pius II, Matei Corvin ş.c.l. Dracula, acest
(2000), toate apărute la ilustre case editoriale. personaj canonic, întrupează “obscenitatea ade-
Şi pentru că, nu-i aşa, finis coronat opus, Marin vărului, propria noastră obscenitate nerecunos-
Mincu va fi distins cu încă două premii: “Carlo
Betocchi” şi “Premio nazionale di narrativa”.
pagina
116
Colocviile Naţionale de Poezie de la Tg. Neamţ, 1987
Marin Mincu între participanţii la
Mihai ursachi
Alambicul
(1941-2004)
Magistrului
Din moment ce din aceeaşi substanţă a lui aflat în impas. Prin hermetism, ezoterism,
neantului proteic iau naştere Creaţia şi Poezia protocol iniţiatic, autorul îşi asigură o supravieţui-
(„Poezia o face Neantul, în întunecata-i dorin- re condiţionată.” (Gheorghe Grigurcu, O „legendă
ţă de a fi altceva/.../ Poezia o face Neantul, în vie”, în Poezie română contemporană, Ed. Revistei
sine, pentru sine, din groaznica-i substanţă/.../ Convorbiri literare, 2000, vol. II, p. 526).
Orbecăială guvernată de-o lege mai dură decît Magia limbajului iniţiatic se dovedeş-
orice metal...” - Navigatorul sau Balada literatu- te a nu fi întotdeauna exclusiv muzicală.
rii; Vila Rosenkranz), Mihai Ursachi manifestă „În marea Distilerie/ e o tăcere ţiuitoare.
dorinţa de a exorciza prin cunoaştere alchi- Cuvintele, altfel sonore,/ dospesc în butoiul
mică (asociată sintagmei „inel cu enigmă”, adînc al tăcerii./ Secundele vieţii se aud picuri-
care sugerează ideea de perfecţiune ambiguă) picuri,/ în recipiente, în alambicuri./ Ţevi intes-
potenţele malefice ale increatului. În prim plan tine, contorsionate, şi ţevi capilare/ captează
rămîne pentru Poet descoperirea, prin formu- domol în cristalul retortei/ substanţa aceea
la-formulelor, a chintesenţei verbului cristalin. nebună, alcoolul secret din cuvinte,/ Spiritum
„Printr-un foc nesfîrşit, de a cărui natură tratez Verbi.” (Tripticul termenilor sau încercare asupra
în Opusul,/ socot să se poată obţine cristal de cuvintelor; Inel cu Enigmă). Iar sporul de ambi-
pagina cuvinte,/ Res intesissima, Forma formarum/ şi guitate vine odată cu recuperarea tăcerii...
118 care e totuşi numai formulă,/ spre dezlegarea elocvente. „În miezul adîncului tunet, acolo/
formulelor.” (Tripticul termenilor sau încerca- e sîmburul dens al tăcerii. Tăcere mai vastă/
re asupra cuvintelor; Inel cu Enigmă). Marea decît a codrilor morţii; este însăşi/ Tăcerea./
Operă alchimică (Opus Magnum) este totuna cu Dacă vei asculta liniştea ceea, vei şti/ că în
Opera poetică însăşi (Ars Magna), poetul nostru mijlocul ei se aude un tropot, ca ritmul/ unui
căzînd într-o „beţie” ezoterică fără nici un fel de poem nerostit niciodată de nimeni” (Tunetul
ingredient mefistofelic în ea: „Magia şi alcoolul liniştii; Poemul de purpură şi alte poeme).
viaţa-mi guvernează,/ pe care-am început-o Tinzînd să se pătrundă de substanţa ori-
studiind filosofia,/ anatomia, dreptul şi, vai, ginară a limbajului, Mihai Ursachi este con-
teologia,/ dar negăsind în ele nici linişte nici ştient de devierea oricărei convenţii poetice
bază.” (Magie şi alcool; Arca). „În numele acestei de la matricea acesteia. Într-o lume din vreo
(im)posturi de alchimist, poetul se produce pe Cetate Putreziciune sau din vreun Megalopolis,
sine, în variante numeroase şi deseori ingenioa- puţin interesată de zonele enigmatice şi de
se. Aceasta nu e decît un travesti al controlului penumbră, poetul este fascinat de aceia care
cerebral, al intelectului care-şi tatonează limi- transfigurează cîtimea de idealitate şi de eter-
tele în raporturile sale cu ingenuitatea poeziei, nitate din elementar. Increatul („Homunculus
prin urmare o dedublare fabuloasă a fabulosu- doarme în oul hermetic,/ fără fiinţă. Oul acesta,
in memoriam
pojghiţa căruia,/ presărată de stele, e cerul, îl cea./ Ea nu este Formă,/ ci doar o formulă,/ spre
ouă/ pasărea Phoenix; totul e-ntr-însul, afară” dezlegarea formulelor.” (Tripticul termenilor sau
- A treia înfăţişare la Şarpe sau Marea înfăţişare; încercare asupra cuvintelor; Inel cu Enigmă). Căci
Marea înfăţişare) este chemat la viaţă printr-un totul se reduce în fond la formulă, la „alambi-
descîntec de sorginte barbiană: „Eu sînt căluţul care”.
de apă-n Oceanul etern.// Aşa provizoriu,/ aşa Poemul Odaia gingaşei iubiri, din volumul
iluzoriu,/ prin stînci de ivoriu.” (Cîntecul trist al Missa solemnis, conturează un spaţiu-retortă în
căluţului de mare (Hippocampus); Ibidem). De aici care se pregătesc transfigurări insolite: „Făcui
şi semantismul abscons al increatului implică o deci invocarea şi semnele cerute,/ aprinsei în
intenţie de cuprindere a totului, de reconciliere căţuie trei feluri de tămîie,/ intrai pe uşa strîmtă
a contrariilor. cît am putut de iute,/ cum e plăcut la duhuri,
Operaţiunea misterioasă a preschimbării cum îţi plăcea şi ţie”. Atmosfera astfel creată,
întîlnirea cu daimonii iubirii se săvîrşeşte într-
în metal preţios impune imaginarului să recur-
un cadru malefic, organizat, am zice, după cala-
gă la simbolistica metamorfotică a „soarelui poadele romanului de „mistere”: „Privii în jur
mistic”, a focului, a aurului ori a crinului. Este - covorul e năpădit de ierbi,/ în vaza cristalină
motivul pentru care symposion nigrum invo- în care-ţi puneam frezii -/ şirag de perle negre,
că „ceremonia sacră”, „adevărul cristalicelor un ghemotoc de şerpi;/ prin vechi păienjenişuri,
sfere”, „sintagma cristalină”, „zona celestă”. bezmetici, huhurezii.// Pe masa cu parfumuri,
Cîteodată, „frumuseţi şi preţuri noi” se găsesc printre oglinzi şi spelci -/ moluşte lipicioase,
ascunse şi în zonele limfatice ale urîtului. „A-l limacşi molîi şi melci./ Şi craniul celui care am
invoca pe Ion Barbu, la care Mihai Ursachi fost e pe noptieră,/ îl ţii probabil noaptea în
face de cîteva ori aluzii evidente, nu este nici chip de scrumieră” (idem). Deplin încrezător
în sine, „Cavalerul Tristeţii” ori „Menestrelul”
forţat şi nici fortuit. Sulina sub lumina lunii ne
se autosugestionează că se află în posesia unui
aminteşte de Nastratin Hogea la Isarlîk, algebra triplu mister, a „trei clare chei”. „Un întreit
celestă pare să aibă origini barbiene ca şi modul mister tronează: juvaer/ cu sensuri trei şi totuşi
de resuscitare a baladei, ideea din celebra artă unul singur,/ povară fabuloasă de chinuri şi
poetică Timbru se arată ici-colo, ba chiar miste- plăceri,/ pe care-o ţin la deget ducîndu-mă-n
rul (în termenii lui Ursachi, Enigma) identităţii adîncuri.” (Inel cu Enigmă; Inel cu Enigmă). Sub
nuntă-moarte e de găsit în anumite texte.” semnul enigmei este pus, de altminteri, întreg
(Mircea A. Diaconu, Mihai Ursachi sau modelul procesul alchimic: „Hermetică enigmă! Şi cele
alchimic, în Feţele poeziei. Fragmente critice, Ed. opt simboluri/ sînt cupe opaline pe cele opt
Junimea, 1999, p. 86). altare/ ale ofrandei pure. Cu noi este acela/ năs-
În spiritul maeştrilor alchimici, Mihai cut din însuşi Hermes!/ Pe coapsa lui de aur/ e
scrisă cifra triplă a Cheii absolute.” (Symposion
Ursachi oficiază păgîn sau eretic şi reformulea-
nigrum; Marea înfăţişare).
ză ori inventează termeni, vizionarismul său Funciarmente neo-romantic, Mihai
cochetînd cu epistema ev-medievală, în pofida Ursachi manifestă apetenţe contradictorii: lili-
limbajului inerent modern, mai afin conceptelor alul şi tenebrosul, feericul şi demonicul, turnu-
pagina
decît metaforizărilor. Intră în joc şi o doză certă ra ermetico-ludică şi viziunea hoffmaniană ori 119
de ironie în proclamarea misterului, între alura poescă, notaţii naturaliste şi diafanul coexistă
graţioasă a poeziei şi autorul ei instaurîndu- oximoronic. Înclinat şi spre barochism, autorul
se astfel o anumită detaşare. Titlurile lungi şi Poemului de purpură nu face demonstraţii de
ceremonioase, rafinamentul expresiilor arhaice, virtuozitate gratuită, înscenările solemne şi dia-
stilul discursiv cu timbru medieval încifrat mas- fane, invocaţia imnică, muzicalitatea ori cere-
chează şi melancolia, şi sentimentalitatea unui bralitatea trădînd o acută conştiinţă a poiein-
visător. Părăsind cîteodată vetust-livrescul său ului. Aşa se explică rafinamentul expresiilor
sale şi eleganţa cu care îşi schimbă registrul de
jilţ verde, care a fost asemuit cu chiar Distileria
la, să zicem, cultivarea peisajelor ritualizate în
alchimică, Magistrul pleacă uneori visător şi ton iniţiatic la „căderea” în viziune prozaică.
mîndru pe uliţele „mahalalei celeste” Ţicău. „Citind poemele lui Mihai Ursachi, îţi vine să
Oricîte taine nepătrunse ar ascunde însă crezi că te afli în vizită la un aristocrat care, con-
Poezia, interesul pentru alcătuirea ei materia- statînd că servitorul însărcinat cu compunerea
lă rămîne acelaşi, îndemnînd pe „alchimistul de versuri lipseşte din castel, se apucă - gest de
Abstractor” să purceadă cu rîvnă la deconspi- supremă curtoazie faţă de tine - să le compună
rarea cuvîntului: „În zoile chioare-ale vorbăriei/ el însuşi. Stîngăcia lui, de om ales care coboară
subzistă esenţa secretă şi preţioasă,/ esenţa a cin- la o îndeletnicire populară, este cuceritoare.”
(Alex. Ştefănescu, Mihai Ursachi, în România
literară, nr. 11/2004).
Ex profundis
Mihai Ursachi ar dori să stăpînească
secretele unei Poezii solitare şi distinse, ase- Am străbătut toate oceanele lumii şi mările;
mănătoare unui titlu nobiliar. Şi aceasta nu am rătăcit în dezolantul New Mexico, în Arizona
dintr-o simplă extravaganţă sau poză tributară şi Alabama; am înotat
snobismului. El purifică limbajul poeziei sale în apele subpămîntene, m’am agăţat
de funcţia tranzitivă, pentru a descoperi în de uriaşele alge ale Pacificului; în
versuri incantatorii acel „charme”, de realizat Golful Mexic m’am oferit hrană rechinilor
pe o cale asemănătoare alchimiei rimbaldiene a
şi am încercat să fiu fericit pe această planetă.
cuvîntului. Pentru autorul Missei solemnis, poezia
coincide cu o viziune intelectualistă enigmatică şi Nu am fost.
inepuizabilă, iscată de dincolo de orice cunoaş- Şi nu sînt.
tere pozitiv(ist)ă. Convertire a inefabilului în
enigmă şi invers, poezia lui Mihai Ursachi reu- Aproape bătrîn, mă întreb:
şeşte să fie în acelaşi timp cîntare imnică şi stă fericirea’ntre coapsele tale, ‘n ghiocul
„semn al minţii”, dacă este să ne raportăm la fierbinte al vieţii? Sau moartea
cei care ratează sinteza poetică şi trebuie să se cu îmbieri ştiutoare, de curvă bătrînă?
mulţumească cu hibriditatea formulelor.
Vasile SPIRIDON Răspuns la această ‘ntrebare iubito, nu voi afla,
e sigur însă că te voi iubi
Ceasornicul lui Pipicacus şi voi muri .
pagina
121
portrete critice
Valeriu Matei
sau noul
expresionism liric
Între poeţii optzecişti din Basarabia, Lăpuşna, Basarabia) la 31 martie 1959, viitorul
Valeriu Matei face o figură aparte. Afirmând poet avea să urmeze şcolile primară şi medie
asta, este neapărat nevoie să avansăm câteva în satul natal şi la Leova, pentru ca, între
argumente. În primul rând, Valeriu Matei 1976-1979, să-l aflăm student la Facultatea
este cel mai sincron poet tânăr cu literatu- de istorie a Unversităţii de Stat Moldova,
ra din ţară, deţinând o perfectă stăpânire a iar între 1979-1983 la Facultatea de istorie a
limbii române, a limbajului poetic modern. Universităţii „Lomonosov” din Moscova, pe
În al doilea rând, nu şi-a compromis poezia care o absolvă dar este exclus de repede de la
scriind, cum au făcut-o majoritatea congene- doctorat pentru antisovietism şi naţionalism.
rilor săi (mulţi dintre ei agitându-se azi sub Urmează un exil de patru ani la Mănăstirea
umbrela precară şi înşelătoare a postmoder- „Noul Ierusalim” (ţinutul Istra). În acest fel,
pagina nismului!), despre Lenin, Stalin şi n-a înălţat, deşi debuta prematur cu versuri în reviste,
122 folosind „neostenita chiriliţă”, propria simţi- prima carte de poeme îi apărea în 1988, când
re lirică pe bolţi unionale. În al treilea rând, începuse dezgheţul gorbaciovist, carte ce
el a dus mai departe mesajul unor poeţi ca se numea „Stîlpul de foc” şi era prefaţată de
Liviu Damian, Grigore Vieru sau Nicolae Grigore Vieru. Entuziasmat, Grigore Vieru,
Dabija, care au scos poezia scrisă între Prut vârful de lance al poeziei basarabene spu-
şi Nistru din discursurile folclorizante, din nea: „Mărturisesc că nu am citit de mult un
formulele lirice vetuste, obosite. Tânărul poet manuscris cu poezii tinereşti în care versul să
a abordat o altă gimnastică a ideilor şi a curgă atît de firesc şi liber, atît de nechinuit şi
vehicolului lingvistic. În al patrulea rând, nechinuitor, atît de muzical şi atît de legat de
Valeriu Matei este singurul dintre tinerii tradiţia noastră poetică. Săgeata este unită cu
poeţi basarabeni care s-a pus în slujba luptei ţinta la acest poet, pentru a folosi un minunat
pentru drepturile românilor (limba română, vers al său.”
tricolorul), împotriva jocului absurd al istori- Grigore Vieru avea să sesizeze ceea
ei, devenind ceea ce fără jenă şi complexe mai ce s-a dovedit în timp, cu bună vedere de la
numim azi tribun. o mie de leghe: Valeriu Matei este un poet
Născut în comuna Cazangic (judeţul adevărat, de o simţire lirică şi o ideaţie neso-
portrete critice
fisticate de tendinţe, curente sau inginerii pe glia aburindă / mereu în urmă şi mereu
textuale. De asemenea, o clară dicţiune a ide- pierzând / contur şi formă, nuanţă şi culoare,
ilor şi o mînuire instinctuală a simbolurilor / să n-am odihnă şi să n-am crezare”.
fără de care textul ar fi sărac, ar fi costeliv, „Aleluia, aleluia, / pentr-un neam al
oferă prestanţă poemelor sale. nimănuia”, spune poetul în disperare de
Dacă după Mihai Cimpoi poetul în cauză, aflat într-un război acerb cu năvălito-
discuţie „recurge la sugestia metaforică şi rii, cu mancurţii, cu istoria însăşi, nedreap-
muzicală specifică simbolismului, prefe- tă şi trădătoare. Dar această „inteligenţă
rând misterul”, dacă Grigore Vieru afirma artistică remarcabilă”, cum o remarcă Alex
că modul de a scrie al lui Valeriu Matei este Ştefănescu, nu putea să nu reclădească spe-
„versul energic şi fulgerător”, la care mai ranţa, pentru că, spune poetul, „libertatea de
adaugă „o puternică notă intelectualistă”, a privi / semnează un pact orb / cu libertatea
postfaţatorul Elegiilor fiului risipitor (Editura de a vedea” şi, mai ales, pentru că „prin
Princeps Edit, colecţia Ediţii critice, 2010), gândirea colectivă a străzii / trece tinereţea
Theodor Codreanu, ne vorbeşte, provocator, purpurie a ceţii / călare pe un cal alb”.
de „un caz de postmodernism premodern”. Cu marele risc de a ne repeta, vom
Dacă Ioan Alexandru descoperă în spune că scriitorii basarabeni înseamnă ceva
poezia lui Valeriu Matei „o forţă a cuvântului în acest moment doar prin confruntarea şi
şi o adâncime a rostirii cum rar poţi întâlni integrarea în marea familie a scriitorilor din
la un tânăr de astăzi, în limba lui Eminescu” România. Dicţiunea clară, impecabilă a idei-
(1988), dacă Eugen Simion descoperă în tex- lor, prospeţimea imaginii brodată pe o textu-
tele sale „un bucolism agitat prin care trece ră lirică originală, precum şi simbolistica şi
un duh de nelinişte şi revoltă”, spunem fără profunzimea mesajului, absolut cuceritoare,
a greşi, credem, că poezia lui Valeriu Matei ne obligă să-l aşezăm pe Valeriu Matei în
de la primul volum apărut (1988) şi până prima linie a poeţilor români din ultima
azi e aceea a unui neoavangardist de mare jumătate de secol.
forţă care, accentuând forma, energizează şi Daniel CORBU
împrospătează fondul.
Constatând că „toate corăbiile noastre
/ sunt ca nişte cruci putrezite / de prea multe
crucificări ce-au purtat”, că „libertatea de a
privi nu e totuna / cu libertatea de a vedea”,
că „există un destin în rodul tăcut al semin-
ţelor târzii”, poetul spune: „încerc zi de zi să
sparg barierele / între mine, cel de azi, şi eu pagina
- cel сe voi fi mâine / mai bogat cu un peisaj, 123
cu un prieten, o idee / sau cu o nouă rană /
deschisă lumii în continuă destrămare”.
E bine ca în această scurtă notă de lec-
tor să nu ne izgonim din gânduri vocaţia de
tribun a lui Valeriu Matei, care, într-o atmo-
sferă basarabeană asemănătoare cu aceea
din Transilvania anilor 1900, în care scria
Octavian Goga, spunea: „Un ram din pomul
neamului eu sunt, / o strună în vâltoarea unui
cânt / ce l-au purtat străbunii peste ani. / E
timpul vitreg. / Ţara-i sub duşmani. / Ci zările
tu, Doamne, le-nsenină / sufletul greu de chin
să stea-n lumină.” Şi încă, în Fiul risipitor: „De
parcă-s exilat în propria mea umbră / să-nvăţ
căderea şi s-alunec blând / pe faţa pietrelor,
portrete critice
sunt fără de moarte,
Elegia a şasea roua cerească a mântuirii,
(trandafirul) iubirea de dincolo de patimi,
înţelepciunea sacră a începutului şi sfârşitului
1.
privirea mea îngemănată 2.
cu petalele înrourate de pulberea stelelor sângele s-a eliberat de chingile trupului,
mă cheamă-n triumful uitării de sine; s-a făcut râu scânteietor şi fără de ţintă
în spaţiul imens, distorsionat,
e-n ritmul ascuns al luminilor
cupa divină a apelor originare trupul căzu peste albul imaculat al linţoliului,
şi muzica nesfârşită a sferelor deasupra-i forma eterică se înălţa, de sus,
născătoare de imagini fără de seamăn omul cărunt era aidoma unui trunchi vorbitor:
şi-atunci - S-a sfârşit tânărul, sângele său e alb ca
când iureşul lor întâlneşte neaua…
râul învolburat al sângelui meu - explozia conştiinţei, alunecarea în iureş
o petală în tremur spre tunelul roşu-oranj, într-acolo
pe braţul firav al trandafirului sunt, mii de fiinţe urmau calea trecerii,
o petală deschisă înrourării chipuri sfâşiate de durere, cu feţe pierdute
până îşi pierde-n adâncuri de diamant în haosul chinului fără sfârşit,
culorile şi mireasma
şi se destramă-n luminile zorilor ucigaşul negru ţâşni şi înfipse adânc
ca o rază stingheră regăsindu-se-n propria pumnalul în rana sângerândă, zborul se făcu
moarte... vertiginos
prin tunelul sfâşietorului chin –
de mii de ani cărările noastre rătăcesc printre caleidoscopic întâmplările vieţii trecute loveau
neguri privirea
ca nişte sunete disparate în căutarea arcuşului, ca frunzele toamnei geamul măcinat de ploi -
ca seminţele zăpezile mari ale iernilor de odinioară
aşteptând în întuneric vălurau scânteietor peste chipul părinţilor,
clipa când săgeţile razelor peste imaginea primilor paşi şi a primei căderi,
vor purta lianele verzi către stele... a lupului singuratic hăituit pe câmpia cu mără-
cini –
singuri în nesomn şi-n dorinţa de-a fi culorile se iluminau şi
râvnim împlinirea şi înţelegem treptat deodată
că-n lupta dintre frumuseţe şi înţelepciune libertatea zborului sub bolta de-azur scânteie-
învinge moartea, tor
că regăsirea de sine nu vesteşte decât în locurile copilăriei, aici
o cale lungă ce ne înspăimântă, mii de păsări intonau
pagina simplitatea cumplită a descoperirilor sonurile tainice ale armoniei
şi necuprinsa tăcere a înţelepciunii; dar nicăieri nu era loc de popas pentru sufletul
124
zbuciumat între două tărâmuri,
dacă aş fi ca soarele la orizont
aş cuprinde totul, în iureş nestăvilit atinse spicele lanului însorit,
de-aş fi liber ca norii în ceruri trecu peste drumurile parcurse doar de zeiţele
aş parcurge mai uşor drumul predestinat, vântului
şi se aruncă în apele sinilii ale lacului ceresc
doar faţa rourată a rănilor tale urmând, chinuitor, apropierea
mă apropie de propriul meu cer, de tărâmul mântuirii, de catedrala în care
renaşte iarba şi rodul pământului trandafirul de diamant îşi adună luminile
îngemănat cu azurul,
3.
tu, sublimă promisiune a zeilor, trandafir al prea fragil e totul –
lumii, lianele verzi şi lumina acestor zori,
aduni dincolo de patimile vieţii de aici corola petalelor şi trilul păsărilor,
tot ce-i spirit şi esenţă tare nopţile pline de vise şi zilele încărcate de
în fiinţa neamurilor, patimi,
luminile înalte ale vieţii
celor care prin faptele lor viaţa noastră fragilă e ca un fir de rouă
portrete critice
pe o petală de trandafir, chipul Mântuitorului,
Logosul e fragil în lumea bântuită de himere
şi cântecul, şi marmura, ascult vânturile, ascult ploile
şi bronzul acoperit de şi simt cum cade noaptea peste orizont
sarea lacrimilor, ca un nou înţeles al liniştii –
pagina
126
aşezaţi în cerc
pe fundul ruginit al caroseriei
jucăm, în disperare, popa prostu,
dar şi aici
totul e pe dos:
figurile mici nu se adună,
dama roşie e stăpâna crailor
iar vântul ne suflă mereu
asul din mânecă
pagina
127
Valeriu Matei, Grigore VIeru, MIhai Cimpoi, Daniel Corbu, Cătălin Bordeianu, Claudia Matei şi Iurie Matei
biblioteca de poezie
Giuseppe
Bonaviri
1924-2009
pagina
130
meridianele prozei
AUTENTICITATE
Henry JAMES
Anul 1968 va destrăma tăcerea din jurul marelui prozator
englez de origină americană (1843—1916) nu odată asociat, pentru
factura scrisului său şi pentru modul de a privi şi înfăţişa viaţa, cu un
alt mare reprezentant al literaturii moderne — Marcel Proust. Prin
nuvela de faţă, încercăm să umplem o lacună în privinţa traducerilor
din opera sa în ţara noastră, ajutând astfel cititorii să guste din arta
prozatorului, căruia îi va apărea curând, la Editura pentru Literatură,
o culegere de proze scurte.
Srba IGNJATOVIĆ
cu tine se laudă chiar şi necunoscuţii –
naiba ştie de ce.
Bătrân eşti,
1999 tată şi fiu deopotrivă.
Limba seculară –
În anul cifrelor şase întoarse,
un cântec iraţional, înţelepciunea copilului.
îngerul pornise spre Serbia-n sus,
să împartă poporului ouăle milosteniei.
Unii fură în adăpost -
cartofi frumos aşezaţi în straturi. Desen
Alţii au tras în clar de lună,
în cer şi în stele migratoare. citindu-l pe B. Pasternak
Mulţi şi-au amintit de Dumnezeu.
În pieţe, ecouri de cântece şi vorbe; Deal, mesteceni şi casă cu grădină.
mai din spate: „Noi nu suntem de-aici! Help!” În mijlocul ei o oglindă: piscina îngheţată.
Cinicii îşi plimbau ideile liniştit şi filosofic: Peste argintul cel rece alunecă o lebădă,
câini de rasă, vorba lui Kant. pierdută fără Leda ei. Desenele frigului.
galaxii lirice
Grădină veche Epitalam
Au trecut vremurile eroice ale vechii grădini. Traducere din limba sârbă de Adam PUSLOJIĆ şi
Aici până şi furnicile s-au lăsat păgubaşe! Răzvan VONCU
Piciorul cel greu al drumeţului lichidează uşor
Rădăcina
Dăunătorii au atacat grădina.
Aşteaptă-mă, moarte
Pînă ce văd
În ce haine
De mătase
Va fi îmbrăcată
Mireasa mea
Cea înconjurată de zîne
Te rog
Aşteaptă-mă, moarte,
Căci sunt fiul legitim al acestui poem!
Mama, Rimma
şi Alla
Isaak BABEL
Ziua aceea se arătase agitată chiar de ei este membru al tribunalului regional din
dimineaţă. Kamciatka, că să ferească sfântul să-i dea cine-
În ajun, pe servitoare o apucaseră năbă- va Varvarei Stepanovna un ban, pentru că nu i-l
dăile şi părăsise serviciul. Varvara Stepanovna mai scoate nici cu ghearele, nici cu colţii, că or
se văzu nevoită să se ocupe singură de toate să ţină minte cât or trăi nefericita lor şedere în
treburile gospodăriei. În al doilea rând, dis-de- casa ei, în murdărie, dezordine şi haos şi că tri-
dimineaţă sosise contul pentru plata curentului bunalul regional din Kamciatka e departe, dar
electric. Iar în al treilea rând, chiriaşii lor, fraţii că, în schimb, se va găsi o judecătorie de ocol
Rastohin, amândoi studenţi, veniseră cu o pre- ceva mai pe-aproape, chiar aici, la Moscova.
tenţie cu totul neaşteptată. Susţineau că ar fi Cu aceasta, discuţia luă sfârşit. Rastohinii,
primit noaptea o telegramă de la Kaluga care-i obtuzi şi răuvoitori, au plecat bosumflaţi, iar
anunţa că tatăl lor este bolnav şi se vedeau Varvara Stepanovna s-a dus la bucătărie să
nevoiţi să plece acasă la părinţi. Aşadar, fraţii facă o cafea pentru un alt chiriaş, studentul
eliberau camera şi o rugau pe gazdă să le resti- Stanislaw Marchocki. Soneria din camera aces-
tuie cele şaizeci de ruble pe care i le dăduseră tuia zbârnâia lung şi strident.
Varvarei Stepanovna sub formă de împrumut. Varvara Stepanovna stătea în bucătărie,
Varvara Stepanovna le răspunse că i se în faţa spirtierei, cu nişte ochelari vechi pe nas,
pare cel puţin ciudat să eliberezi o cameră în a căror ramă nichelată se strâmbase de mult, cu
aprilie, când nimeni nu mai vine să închirieze şi părul încărunţit în dezordine şi cu camizolul ei
că n-are cum să le restituie banii, pentru că nu-i roz, plin de pete, pe care-l purta de obicei dimi-
pagina primise sub formă de împrumut, ci în contul neaţa prin casă. Aşteptând să fiarbă cafeaua,
152 chiriei, e drept, plătită înainte. se gândea că băieţandrii ăştia nu i-ar fi vorbit
Rastohinii nu au fost de acord cu Varvara niciodată pe un asemenea ton, dacă n-ar fi fost
Stepanovna. Discuţia s-a prelungit şi s-a trans- veşnica lipsă de bani, dacă n-ar fi fost blestema-
format în ceartă. Cu gherocurile lor lungi, cură- ta nevoie de a te împrumuta, de a te ascunde şi
ţele, cei doi studenţi aveau nişte mutre de nătă- de a recurge la tot felul de expediente.
răi căpăţânoşi, picaţi din cer. Văzând că bănuţii După ce prepară cafeaua şi omleta pentru
li se duc pe copcă, fratele mai mare îi propuse Marchocki, i le duse în cameră.
Varvarei Stepanovna să le amaneteze bufetul şi Marchocki era un polonez înalt, uscăţiv,
oglinda cea mare din sufragerie. cu părul bălai; avea unghiile foarte îngrijite şi
Varvara Stepanovna se făcu roşie ca para picioarele lungi. În dimineaţa aceea purta o
focului şi le răspunse că nu va permite nimănui haină de casă elegantă, cenuşie, cu brandem-
să-i vorbească pe un asemenea ton, că ceea ce burguri.
propuneau Rastohinii era o absurditate nemai- Când Varvara Stepanovna intră în came-
pomenită, că şi dânsa cunoaşte legile, că soţul ră, studentul se grăbi să-şi arate nemulţumi-
ei este membru al tribunalului regional din rea.
Kamciatka ş.a.m.d. Atunci Rastohin-mezinul M-am săturat, spuse el, în casa asta
se aprinse şi-i spuse că-l doare în cot că soţul nu există niciodată o servitoare. Sun câte o oră
meridianele prozei
în şir şi întârzii la cursuri. . . nimeream în câte o fundătură, ba ieşeam iarăşi
Într-adevăr, se întâmpla adeseori să nu la drum, dar nu vedeam decât la zece paşi
fie servitoare în casă şi atunci Marchocki suna înaintea mea. Şi totuşi mergeam, mergeam la
la nesfârşit; de data aceasta, însă, cauza nemul- nesfârşit. Deodată, zăresc un nouraş de praf
ţumirii lui Marchocki era cu totul alta. învârtindu-se uşor. Mă apropii şi văd nişte
În ajun, studentul stătuse până seara căleşti de nuntă, într-una din ele era Mihail,
târziu pe canapeaua din salon, lângă Rimma, iar lângă el — mireasa. Mireasa purta văl şi
fiica mai mare a Varvarei Stepanovna; aceasta chipul ei radia de fericire. Şi cum merg aşa, pe
i-a surprins de vreo trei ori sărutându-se şi lângă căleşti, mi se pare că sunt deasupra tutu-
îmbrăţişându-se pe întuneric. Au stat aşa până ror şi inima îmi zvâcneşte dureros. Deodată,
la unsprezece, apoi s-a făcut douăsprezece, şi, toată lumea îmi remarcă prezenţa. Caleştile
până la urmă, Stanislaw a adormit cu capul pe se opresc, Mihail se apropie de mine, mă ia
pieptul Rimmei. Cine n-a stat în tinereţe pe un de mână şi mă conduce într-o ulicioară. «Alla,
colţ de canapea, cu capul pe pieptul unei lice- prietenă, îmi spune el monoton, e trist ceea ce
ene, întâlnită întâmplător în calea vieţii? Nu e s-a întâmplat, ştiu. Dar nu mai e nimic de făcut,
cine ştie ce nenorocire şi, de cele mai multe ori, pentru că nu te iubesc». Mergeam alături de el,
asemenea clipe nu lasă nici o urmă; totuşi, tre- inima îmi tresărea neîncetat şi în faţa noastră se
buie să ţii cont de cei din jur, de faptul că, poate, deschideau mereu noi cărări cenuşii.
a doua zi fata trebuie să se ducă la liceu. Alla tăcu.
Abia la unu şi jumătate, Varvara Un vis urât, adăugă ea. Cine ştie?
Stepanovna a declarat destul de acru că e timpul Poate că răul acesta e spre bine şi o să primesc
să meargă la culcare. Marchocki, plin de trufie o scrisoare.
poloneză, îşi muşcă buzele, jignit. Şi cu aceasta O să primeşti pe dracu, îi răspunse
scena luă sfârşit. Se vede însă că Stanislaw nu Rimma, că n-ai avut minte când trebuia şi tot
uitase jignirea. Varvara Stepanovna îi servi gus- alergai la întâlniri. Cât despre mine, află că
tarea, sără omleta şi ieşi din odaie. astăzi o să am o discuţie foarte serioasă cu
Se făcuse ora unsprezece când Varvara mama. . . spuse ea pe neaşteptate.
Stepanovna intră în camera fetelor şi ridică sto- Rimma se sculă, se îmbrăcă şi se apropie
rurile. Pe podeaua nu tocmai curată, pe hainele de fereastră.
împrăştiate în dezordine prin odaie şi peste Peste Moscova plutea primăvara. Gardul
etajera prăfuită se aşternură razele delicate, mohorât de peste drum, lung aproape cât uli-
strălucitoare ale unui soare căldicel. cioara, lucea, mustind de umezeală călduţă.
Fetele se treziseră. Cea mare, Rimma, În grădiniţa de lângă biserică, iarba era
plăpândă şi puţintică la trup, avea părul negru verde şi udă. Soarele poleia blând ferecăturile
şi ochi de viezure. Alla, deşi cu un an mai mică întunecate ale icoanei aşezate pe soclul unui
— împlinise şaptesprezece ani — era mai înaltă pilastru strâmb din pridvor şi lumină o clipă un pagina
decât soră-sa, cam molatecă, bălaie, avea pielea chip de sfânt înnegrit de vreme.
fină, fără prospeţime şi nişte ochi albaştri cu Fetele trecură în sufragerie. Varvara 153
priviri visătoare şi galeşe. Stepanovna stătea la masa şi mânca tacticos,
După ce mama ieşi din cameră, Alla cercetând cu atenţie prin sticlele ochelarilor
prinse glas. Braţul ei plinuţ, dezgolit până sus, ba un biscuit, ba cafeaua, ba şunca. Cafeaua o
zăcea inert pe plapumă şi degetele ei mici, albe, bea cu înghiţituri mici şi sonore, iar biscuiţii
abia se mişcau. îi mânca repede, cu lăcomie, ca şi cum i-ar fi
Am avut un vis, Rimma, spuse ea. înfulecat pe furiş.
Închipuie-ţi: un străvechi orăşel rusesc, mic Mamă, începu Rimma cu asprime,
şi plin de taine. . . Cerul cenuşiu-pal se lăsase înălţându-şi mândră feţişoara cât pumnul, am
jos de tot, iar zarea părea şi ea foarte aproa- de discutat ceva cu tine. Să nu te superi. Totul
pe. Colbul de pe ulicioare, la fel de cenuşiu, se va petrece în linişte şi odată pentru totdeau-
se aşternuse neted, netulburat. Totul părea na. Nu mai pot să stau cu tine. Dă-mi libertate.
mort, Rimma. Nici un sunet, de nicăieri, şi nici Pofteşte, răspunse calm Varvara
ţipenie de om. Şi se făcea că mergeam pe nişte Stepanovna, ridicându-şi asupra Rimmei ochii
ulicioare necunoscute, de-a lungul cărora erau incolori. Asta-i pentru aseară?
înşirate căsuţe din bârne, paşnice, scunde. Ba Nu pentru aseară, ci în legătură cu
meridioanele prozei
asta. Simt că mă înăbuş aici. A, va să zică aşa se vorbeşte cu o
Şi ce ai de gând să faci, mă rog? mamă. . . şi Varvara Stepanovna se ridică cu
O să mă înscriu la cursuri, să învăţ demnitate de pe scaun. Ne zbatem în sărăcie,
stenografia, acum se cere asta. totul se ruinează, ne lipsesc atâtea în casă,
Se găsesc stenografe pe toate drumu- vreau să mai uit puţin, şi tu. . . Las’ că-i scriu eu
rile. O să te caute tocmai pe tine. . . tatei totul. . .
N-am să apelez la tine, mamă, spuse Ba am să-i scriu chiar eu, la Kamciatka!
Rimma piţigăiat, n-am să apelez. Dă-mi liber- strigă Rimma sălbatic. Tăticu o să-mi dea bule-
tate. tinul. . .
Pofteşte, mai repetă o dată Varvara Varvara Stepanovna ieşi. Micuţă şi zbârli-
Stepanovna, eu nu te reţin. tă, Rimma măsura nervoasă odaia. Fraze izola-
Să-mi dai buletinul meu. te, pline de mânie, din viitoarea scrisoare către
Buletinul nu ţi-l dau. tatăl ei, i se perindau prin minte. . .
Discuţia decurgea neaşteptat de calm. «Tăticule drag ! o să-i scrie dânsa. Ştiu
Acum însă Rimma simţea că din pricina buleti- că ai destule necazuri, o ştiu, dar trebuie să-ţi
nului ar putea sa ridice tonul. spun totul... Mama n-are decât să afirme cum
Ei, asta-i bună! exclamă ea, râzând că Stasik ar fi dormit cu capul rezemat de piep-
sarcastic, zgomotos. Păi, cine o să mă primească tul meu. El a dormit pe o perniţă brodată, dar
în casă fără buletin? ! alta e buba. Mama este soţia ta şi vei fi părtini-
Buletinul nu-l dau. tor, însă eu nu mai pot să rămân acasă, ea este
O să ajung o întreţinută ! izbucni o fire greu de suportat... Dacă vrei, o să vin la
Rimma isteric. O să mă culc cu jandarmul. . . tine, în Kamciatka, dar am nevoie de buletin,
Cine o să se uite la tine? şi Varvara tăticule...»
Stepanovna cântări cu o privire critică silueta Rimma continua să se plimbe nervoasă
pirpirie, tremurândă şi faţa aprinsă a fiicei sale. prin cameră, iar Alla şedea pe canapea şi se
Găseşte el, jandarmul, ceva mai acătării. . . uita la soră-sa, copleşită de gânduri molcome
O să ies pe Tverskaia, strigă Rimma, şi triste.
o să mă duc la un moşneag! Nu vreau să mai «Rimma se frământă, îşi zicea ea, iar eu
stau cu ea, cu proasta asta, proasta, proasta. . . sânt atât de nenorocită! Totul e apăsător, totul
e de neînţeles...»
Se duse în odaia ei şi se culcă. Varvara
Stepanovna trecu pe lângă ea, strânsă în corset,
pudrată mult şi naiv, aprinsă la faţă, buimacă şi
vrednică de plâns.
Mi-am adus aminte, îi spuse ea Allei,
pagina că Rastohinii se mută astăzi. Le datorez şaizeci
154 de ruble. M-au ameninţat c-o să mă dea în jude-
cată. Vezi că pe dulăpior sunt nişte ouă. Ia-le
de-acolo şi fierbe-le, iar eu mă reped până la
Casa de împrumut pe amanet.
Pe la orele şase seara, când Marchocki se
întoarse acasă de la cursuri, îşi găsi geamanta-
nele făcute, în vestibul. Din camera Rastohinilor
se auzea gălăgie — probabil, ceartă. Tot în ves-
tibul, cu o hotărâre disperată, Varvara Stepa
novna îl tapă fulgerător de zece ruble. Abia
după ce ajunse în camera sa, Marchocki îşi
Jaroslaw Miklasewicz
Osirismul.
Primul manifest
şi iată poeţii, pe jumătate sălbateci, pe jumăta- caut azil într-un mit pagina
te nebuni
minotauri liberi ştanţaţi sub epidermă nu mai e mult până când îmi voi scoate un 161
la uşa crematoriilor minţii rinichi şi-l voi vinde
portari ai abatoarelor universului: apoi un picior, un braţ, un ochi măcelărindu-
mi propriul trup
sub un iceberg următorul transport fără eti-
chetă am nevoie de un timp în care vopseaua e încă
aici nu mai e loc în congelatorul udă pe frunze
de nervi în care să uit că iubirea e doar autosugestie
de fapt, adam n-a iubit-o pe eva până când nu
Generaţie-n reflux (lui SGB) i s-a spus:
«creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul»
Din ora asta au mai rămas câteva chibrituri
Sunt cubu-n care sfera ta-ncape perfect aparţin unei generaţii care nu se revoltă decât
Scapăr din podul palmei un catren de metan în vis
din ora asta au mai rămas câteva chibrituri martor incomod unei zile purtate de la un spi-
tal la altul
teorii, idei, manifeste
mâini de păianjen pipăindu-i creierul într-un Postulate fundamentale ale muzicii
mod indecent osirice:
m-aş arunca de pe poarta sărutului în gol *corespondenţa între modul de concepere
oraşul e un ficat mărit de colesterol prea mult al materiei în fizică şi sistemele de scri-
fumat o faţă buretoasă bătrână bolnavă itură muzicală *cultivarea unei muzici
eu sunt un vierme înlăuntrul lui boreale (confluenţa muzicii vechi, mitice in
mă zbat să devin m-aş întoarce în mit turbioanele simfonismului modern fără ori-
însă acolo n-au ce căuta canceroşii pilarea sau violentarea mesajului, o muzica
acolo dumnezeu e puţin gesturile sunt simple transcedentală, un mithos convertit estetic)
trăiesc un timp hâd
poezia nu mai e o velinţă sacră nici un papirus *gândirea in vocalube mitice
sigilat cu săruturi
Sonoritatile instrumentelor tradiţi-
când gândesc, vreau să nu mă vadă nimeni onale convertite în zone ale elevaţiilor (un
ar fi ca şi cum ar asista la crizele unui epileptic exemplu concludent îl avem în ,,Balkanic
lumea de care mă izbesc are sârmul ghimpat Zeppelin’’ al lui Mike Godoroja şi Marius
hristos a purtat o coroană ca un şarpe cu pene Mihalache, un ţambal psyheldelic, o rafi-
eu îmi port spinii în ochi, pe sub piele, -n tim- nare a vocalului uman şi instrumental)
pan
sunt o frescă zgâriată, un graffitti În arta plastică, aria cercetărilor a ieşit
legătura dintre bărbat şi femeie a murit din matcă asemeni unei delte a Nilului, vă pre-
mă simt androgină pentru că zentăm unul din modelele generate, lumea ca
nu s-a născut nimeni să mă iubească atât de un bonsai de Katya Kelaro. Sigla mişcării o con-
profund stituie Copacul văzut ca un axis mundi în vizi-
încât să mă vindece unea lui Sorin Ienulescu (,,pluralul de la copac
de rabie e pădure’’). Osirismul şi copacul au în comun
renaşterea, regenerarea, Osiris, cândva un rege
oraşul e doar un auschwitz drept, a fost ucis aşa cum e şi viaţa noastră
cnp un număr de stradă de scară acum. Osirismul (egipt.USER-puternic) cultivă
de bloc de etaj inventarul e simplu: căsuţe multitudinea formelor de exprimare artistică,
goale ici colo un bif simbolizează moartea şi învierea naturii umane
din ceea ce ştiam la începuturi s-a ales praful şi vegetale, întoarcerea la momentul 0 al cre-
universul cândva alb e gâtuit de un vid aţiei, clipă ce pulverizează prin densitatea ei
a erupt peste noi un vezuviu axa dinspre trecut, prezent şi viitor, realităţile
ne-au închis de vii într-o peliculă de chihlim- paralele, catenele interdisciplinare în artă, poe-
pagina bar mele vizuale. O artă românească îmbibată de
am murit cu ochii deschişi înecându-mă larg
162 universal.
cu răşină
Sincretismul fenomenului estetic a per-
mis configurarea unor simboluri grafice menite
să poarte cu sine încărcătura semantică a aser-
ţiunilor expuse anterior în domeniul teoretiză-
rilor. Unul dintre acestea-Lumea ca un bonsai
- constă în reprezentarea grafică a umanităţii
sub forma unui bonsai sokan (trunchi dublu)
şi este inspirat de conceptul cromatic uzitat în
tehnica de compoziţie dodecafonică.
Jaroslaw Miklasewicz
pagina
163
Jaroslaw Miklasewicz
meridioanele prozei
CANA
Ernst BRYLL
De dimineaţă l-am dus pe bunicu la minte firea aprigă a bătrânului, cu greu îmi
cimitir. Mătuşă-mea, cum e datina, se smu- puteam închipui solemnitatea divină a cân-
cea să sară în groapa mortului, scotea ţipe- tăririi faptelor bune şi rele.
te, iar după aceea, când pe movila afânată Plângi, plângi, lacrimile alină, îmi
au fost aşezate toate coroanele şi buchetele spuse mătuşa suspinând, căci luase hârâ-
şi a fost înfiptă crucea albicioasă din lemn itul meu din gât drept un hohot de plâns
proaspăt cojit, a îndreptat tăbliţa ţintuită înăbuşit. Ai grijă să tai feliile toate de ace-
cam strâmb şi, luându-mă de mână, m-a eaşi grosime şi să nu te crestezi la deget ...
trimis acasă pe nişte poteci lăturalnice să Nu ştiu dacă o să ajungă votca, se întrebă
văd dacă e totul pregătit pentru întâmpina- deodată mătuşa. Dacă o fi şi o fi, sări iute pe
rea oaspeţilor, iapă şi tragi o fugă pân’la Wodokaczki. La
Praznicul ţinea de trei ceasuri. În alde Zientki găseşti oricând băutură.
timp ce tăiam cârnaţii în felii groase, îmi Dar mai înainte de-a trage o fugă la
pagina aruncam când şi când ochii pe fereastră alde Zientki, m-a pus să mă spăl pe mâini şi
164 la pânza mare a prapurelui care se învol- m-a împins în odaia cu pereţii albi. În jurul
bura răfuindu-se cu parul gros de lemn. mesei pe care de dimineaţă stătuse coşciu-
Parul cioplit odinioară de bunicu dintr-un gul, acum erau aşezaţi toţi prietenii şi toate
trunchi de frasin, doborât la Biechowiec şi rudele noastre.
dăruit împreună cu alţii mai mici pentru Îţi pare rău după bunicu? mă
steagurile bisericeşti, se freca acum de ulu- întreabă unchiul, apucându-mă de bărbie.
cile gardului şi în clipele de tăcere — când Îmi pare, am mormăit eu.
acolo, în odaie, îşi aduceau aminte de răpo- Apăi, de, ce să-i faci ... ia de gustă
satul — auzeam desluşit scârţâitul sec al oleacă de cârnat şi trage un gât de rachiu
lemnului care se freacă de alt lemn. După ...
aceea a răpăit ploaia şi pânza neagră, bro Mătuşă-mea se împotrivi cu înfocare,
dată, cu un cap de mort pe ea, s-a înfăşurat dar până la urmă am sorbit dintr-un păhă-
uşurel în jurul băţului. rel, ca să uit — cum spunea unchiul meu
Bunicul e acum la judeţul cel din veac, — de necazuri şi de viermele ăla cu care
îmi şopti mătuşa, iar eu am lăsat iute capul dăm ochii abia după ce ne pune în pământ.
în jos, să-mi ascund zâmbetul. Ţinând bine Apoi verişoarele mele au ajutat la adusul
meridianele prozei
farfuriilor cu cârnaţi, iar eu, sprijinit de nu se întunecase de tot când dădeam de-o
scaun, puteam asculta în linişte ce se vor- parte împreună cu bătrânul Zientki sacii
bea despre patefon. care acopereau intrarea în bordei, unde
Bătrânului grozav îi mai plăcea erau zăcătorile cu rachiu de cartofi.
muzica, ne explica unchiul. Îţi pare rău după bunicu? mă
Oaspeţii, adunaţi în jurul mesei, la întreba Zientki, turnând cu băgare de
început au fost împotriva patefonului, dar seamă în cana mea lichidul acela gălbui şi
după ce au mâncat din cârnaţi au prins uşor tulbure.
şi ei să ridice în slăvi firea veselă a celui Şi dacă îmi pare rău, ce-i ?
răposat. Bătrânul mă privi, puse jos vadra şi
Cum îi mai plăcea să cânte ... se miră:
Fără îndoială, şi el se întristea- Ce te superi aşa? N-are omul voie
ză, acolo sus în cer, când ne vede aşa de să te întrebe?
posomorâţi. Oricum praznicul în cinstea lui Are voie, cum să nu, am răspuns
e dat. S-ar fi veselit şi răposatul, dacă ar fi eu şi deodată am izbucnit în plâns atât de
fost cu noi. tare de parcă abia atunci avea să-l pună pe
Când au pus patefonul, mai întâi bunicu în groapă. Zientki aşteptă liniştit, iar
unchii au început să ţină isonul cântecului când ochii mi se mai limpeziră, vârî mâna
de pe placă, iar după aceea, de parcă s-ar în buzunarul pantalonilor şi-mi întinse un
fi vorbit, se sprijiniră cu coatele de masă şi măr.
izbucniră în plâns. Nevestele se lipiră de ei Hai, du-te, du-te, mă îndemnă el,
şi în felul acesta, primul cântec a fost mai toţi te întreabă acelaşi lucru nu-i aşa?
mult plâns decât cântat. Da. Acuşi plec.
Cu al doilea, lucrurile au mers mai Las’că te aşteaptă ei. Acuma s-au
bine. Nici vorbă, tot îl mai pomeneau pe pornit pe cântat. Chipurile pentru că aşa-i
bunicu, dar vorbeau numai de faptele lui plăcea mortului. Muierile poate că au şi
bune şi întotdeauna pline de haz. Cum s-a început să moţăie.
strecurat în timpul ocupaţiei şi cum a adus Cântă, feciorii ăia de curvă, am
de la oraş taman acest patefon. Când au încuviinţat.
pus pentru a patra oară placa aceea cu un Feciorii ... murmură bătrânul
cântec vechi nemţesc despre Lili Marlen, căzând pe gânduri. D’apoi ce altceva să
mătuşa m-a chemat în bucătărie. facă! Să plângă la masă? Nu-ţi alunecă
N-ajunge votca, îmi zise, ştergân- mâncarea pe gât, zi şi tu.
pagina
du-şi cu basmaua obrazul înroşit de lacrimi Nu-ţi alunecă, am recunoscut. Dar
şi foc. Ce ruşine! Şi doar i-am spus — se oricum, tot sunt nişte feciori de . . . 165
oţărî arătând cu mâna înspre odaia unde Hai să-i tragi şi o duşcă la mărul
unchiul tot mai povestea despre bunicu — ăsta. Acu, după înmormântare, eşti şi tu
i-am spus eu că n-o să ajungă. Ce ruşine! băiat mare. A, să-ţi dau nişte rachiu de
De-ar trăi tata, ar mai muri o dată, de inimă secară. Pe ăsta numai pentru mine îl păs-
rea. trez.
Las’că mă reped până la Zientki, După al doilea păhărel de rachiu,
am îmbărbătat-o eu pe mătuşa. Măcar nişte m-a cuprins brusc mânia şi am început să
samahoncă şi tot am să aduc. răcnesc că nu le duc nimic de băut. Mi-e
Numai vezi de ia cana cu tine, lehamite.
mă rugă dânsa. Şi vino iute! Uite, cu astea Leit răposatul, chicoti Zientki.
de aici, urmă ea numărând sticlele rămase, S-ar putea să nu merite băutura. Dar vezi că
mai fac eu faţă o vreme. sunt oaspeţii lui bunicu-tău. Te ia cu scârbă
Cu iapa mea, până la alde Zientki când îi auzi cum cântă. Cică-i praznic de
făceam cam vreo jumătate de ceas. Încă înmormântare şi când colo. Nu prea-i . . .
meridioanele prozei
Nu prea-i . . . Bătrânul mă săltă pe iapă şi-mi întinse
Am stat şi eu de m-am socotit. cana, acum grea de tot.
Cum să le las alor mei cu limbă de moarte Să n-o verşi.
ce să facă după ce-oi muri eu. Să bocească Nu.
n-aş zice că are rost. Praznicul ... iar nu Cât priveşte ... ştii tu ce, şi mă
mi-ar prea veni la socoteală. Şi atunci ce . . . bătu pe umăr, cât priveşte ... Acuma m-am
dar tu ce-ai vrea: cu praznic sau fără? hotărât, gata: e bun obiceiul cu praznicul.
Fără. Poate, am răspuns, şi nu mă gân-
Aşa mi-am zis şi eu. Dar atunci ai deam decât să nu vărs nici o picătură din
mei ce-or să facă? Au să se întoarcă de la cana plină ochi.
cimitir şi după aia? Să te culci e prea devre- Iapa mergea legănându-se şi când
me. Să-i dai înainte cu plânsul, te doare m-am hotărât să sprijin cana de greabănul
capul. Iar eu am să fiu sub pământ. Mătuşi- ei, ca să pot ţine vasul cu amândouă mâi-
ta a plâns? nile, necheză numai şi o porni la trap uşor.
Mult. Băutura plescăia în vas, dar pipăindu-i
Păi vezi. Iar acu nu se gândeşte cu mâna marginile reci nu mi-am umezit
decât dacă-i ajunge băutura. degetele. Doar ca să fiu mai sigur mi-am
M-am ridicat iute de jos şi m-am întins scos căciula şi am acoperit cu ea gura cănii.
să iau cana. Bătrânul m-a luat de mână, şi Într-o clipă duhoarea de rachiu pieri de
aşa am ieşit la aer curat. Când am scos parcă ar fi luat-o cineva cu mâna. Iar după
capul afară de sub streaşină bordeiului, aceea am simţit şi mireasma teilor de pe
am băgat de seamă că pe cer se aprinseseră marginea drumului. Şi aşa, aplecat peste
stelele. rachiul care plescăia în cană, ţinând cu
Vezi, acolo e găinuşa, îmi arătă evlavie, între amândouă mâinile vasul rece
Zientki cu braţul. Colindă aşa toată noap- de tablă, am hotărât să mai spun încă o dată
tea, de jur împrejur. Ai să mai nimereşti în gând rugăciunea morţilor pentru sufle-
acasă? tul bunicului meu, pe care îl iubisem atât.
Nimereşte calul, i-am răspuns. În româneşte de OLGA ZAICIK
pagina
166
G. Butalewicz
poezia vizuală
Kenneth Pathen
pagina
167
interviu
George Vulturescu:
Puţine poeme îţi pot fi
o „oglindă” fidelă...
Paul GORBAN în dialog cu poetul Geoge VULTURESCU
Paul Gorban: Domnule George Vulturescu, zie, la Iaşi – colocviile de la Casa Pogor, de
iată un motiv clar să vorbim, astăzi, despre la „Convorbiri literare” - , la Arad (castelul
poezie, poeţi, generaţii, critici şi cultura poeti- Săvârşin), la „Familia” din Oradea, la colocviile
că. Astăzi, în acest Târg minunat al Iaşilor are de la Cluj, Bistriţa, la târgurile de carte de la
loc Sărbătoarea poeziei, chiar de Buna Vestire, Bucureşti. Unii sunt derutaţi şi bravează, alţii
eveniment care a ajuns deja la ediţia a XVII-a şi răsună ca nişte ţevi de orgă, unii nu se citesc
care ca şi la celelalte ediţii a adunat aici la Pod decât între ei, şi sunt doar carcasele unor proto-
Pogor Fiul, locul în care odinioară se întâlneau tipuri, alţii sunt de o maturitate şi originalitate
junimiştii, mulţi poeţi importanţi atât ai gene- care se cer remarcate, care au „pecete”.
raţiilor 60-80, şi aici mă refer la Horia Zilieru, Am văzut tineri promiţători la cenaclul
Liviu Ioan Stoiciu, Gellu Dorian, Daniel Corbu, „Junimea” de la Casa Pogor. Sper să se ia în
Adrian Alui Gheorghe şi mulţi alţii, precum şi serios. Îi urmăresc, pe unii i-am publicat în
poeţi ai generaţiei recente numită doimiistă, iar „Poesis”, pentru că sunt un prieten de departe al
aici fac trimitere la doar câteva nume: Katya scriitorilor din Iaşi, alături de care transilvănea-
Kelaro, Cătălin Ştefan, Bogdan Federeac şi alţii. nul din mine s-a simţit solidar. Regret doar, că în
Spuneţi-mi cât de real este acest dialog între timp ce trec anii, pe mulţi dintre ei îi găsesc tot
generaţiile poetice şi ce-i determină de fapt pe mai dezbinaţi, în grupuri „elitiste”, „universita-
critici să-i separe pe poeţi în generaţii? re”, religioase, politice. Sunt marcaţi de funcţii,
de apartenenţe şi dependinţe …
pagina George Vulturescu: Dialogul dintre generaţii
168 are loc în permanenţă, în istorie nu se înain- P.G.: Aţi debutat în 1973 în revista Familia, unde
tează în grupuri, ”generaţii”, flancuri, ci umăr poetul Ştefan Aug. Doinaş, v-a numit un volup-
la umăr, într-o interdependenţă a variatelor tuos al imaginii. Astăzi la aproape 60 de ani,un
circumstanţe. Să ne înţelegem: nu sunt alţi inter- vultur născut sub zodia peştelui, aţi susţinut cu
mediari în acest dialog decât operele scriitorilor, „magna cum laudae” o teză de doctorat ce are
şi, în cazuri fericite, întâlnirea faţă către faţă. ca temă poetica lui Ştefan Aug. Doinaş. Ce v-a
Îmi repugnă faptul că unii critici se cred astfel determinat să faceţi această lucrare?
de intermediari, că folosesc cenaclurile („tinerii
care vin”) ca pe o masă de manevră în scopul G.V.: Înainte de-a fi un exerciţiu de devoţiune pe
unor proiecte hegemonice. Cunosc critici care text şi prin text, pe care i-l datoram, este o reacţie
scriu doar despre cei din preajma lor şi, apoi, fac faţă de „orbirea” unei ”rele postumităţi”. Astfel,
din aceste rânduri adevărate „urice”de domnie în Istoria sa Nicolae Manolescu (care, de altfel
(că tot suntem pe terenul Moldovei voievoda- i-a dedicat numeroase studii prin vreme, de o
le!). rară profunzime, între care şi acea grilă a celor
I-am întâlnit, şi-i urmăresc pe „cei care „3 Doinaş” – mitologicul, abstractul, moralis-
vin”, debuturile lor, reacţia în public la lec- tul polemic) scrie executând parcă un ordin al
turi şi colocvii (Botoşani - Congresul de poe- CNSAS-ului: „După 1989 Doinaş n-a mai scris
interviu
decât accidental poezie …” (p. 923). A şterge cu într-o scrisoare – pe care de altfel editura
un acid corosiv volumele care au schimbat para- Paralela 45, condusă de un alt important poet al
digma discursului poetic doinaşian (Interiorul generaţiei 80, Călin Vlasie a publicat-o în loc
unui poem – 1990; Arie şi ecou – 1992; Lamentaţii de postfaţă în antologia ORB prin Nord – spunea
– 1997; Aventurile lui Proteu – 1995; Psalmii – despre poetul George Vulturescu următoarele:
1997) ni se pare o „orbire” de judecată. Un alt ochiul tău orb este aici să ne amintească de faptul că
motiv a fost entuziasmul meu pentru lucrarea adevărul este în altă parte, nu în operele raţiunii, că
monografică a lui Virgil Nemoianu – Surâsul el se situează în hăurile fiinţei, acolo unde o înalţă şi
abundenţei, Cunoaştere lirică şi modele ide- o împroaşcă spre înălţimi forţa poetică a extraluci-
ologice la Şt. Aug. Doinaş (1994). Din păcate dităţii. Domnule George Vulturescu, chiar într-
ea nu cuprinde analiza ultimelor volume (Arie un poem de-al dumneavoastră am găsit acest
şi ecou, Lamentaţii, Aventurile lui Proteu şi adevăr despre care vorbeşte prietenul francez.
Psalmii) care dau măsura adevăratului Doinaş. Iată ce spuneaţi în poemul Lui Daniel (Răul de
Nu e analizat nici teatrul, nici volumul de proză, Nord): Daniel, azi îţi voi vorbi despre culorile/ grave
desigur nu atât de valoroase precum celelalte ale Nordului: negru cleios al/ lutului, negrul – prelat
genuri în care a excelat (poezie, critică literară, al cortegiilor din sate/ purtat ca o onoare poetică a
traduceri). Ba mai mult, în reeditarea din 2004 omului de-a/ se afla în calea neantului … Într-un alt
riscă o plasare a Psalmilor pe linia lui Vasile poem spuneţi: Ochiul tău orb/ este o grotă în clocot
Militaru şi a lui Eugen Dorcescu (p. 321), ceea gata să răbufnească,/ să reverse o lavă neştiută. Este
ce ne nemulţumeşte. Aşadar, demersul nostru poetul în miezul neantului? Ce-l determină pe
critic are o „plajă” largă de acoperit. Sper ca acesta să îşi arate adevărul? Eu cred că poetul
paginile viitoarei cărţi să şi confirme… încearcă de fapt să facă văzută celorlalţi icoa-
na lui, impunând astfel un model cultural, un
adevăr pe care într-un alt poem l-am găsit aşa:
P.G.: Mai mult, în perioada studenţiei la Cluj, Ochiul orb/ este retina pură/ este dislocarea/ este
aţi susţinut lucrarea de licenţă sub îndrumarea sexul încremenit al icoanelor // (…)/ este abatorul
Ioanei Em. Petrescu, critic literar şi un bun cer- unde ard spaimele nopţilor noastre/ este sicriul în
cetător în poezia lui Eminescu. Gurile literelor care îngropăm divinitatea.
o comparau de cele mai multe ori cu poeta
Constanţa Buzea. G.V.: Cred că poetul nu impune un „model
cultural”, ci face atât de veridic adevărul lui din
G.V.: Cred că este o greşeală: nu poate fi susţi- „noaptea obscură a sufletului” (Juan de la Cruz)
nută prin nimic o asemenea comparaţie. Ioana încât acesta devine o putere la care poţi adera, o
Em. Petrescu este un strălucit profesor com- credinţă cu care poţi înainta …
paratist – a predat la Univ. din Cluj şi din Los Aţi citat din volumul meu Orb, prin
Angeles. (Constanţa Buzea n-a semnat nici o Nord unde orbirea nu e doar un motiv literar,
carte de teorie sau critică literară). Fiică a istori- ci o existenţă – ripostă la accidentul suferit în pagina
cului literar D. Popovici, ea ne-a lăsat două cărţi copilărie (pierderea unui ochi). Poetul belgiano-
de cercetare eminescologică foarte îndrăzneţe francez M. Moreau (care a fost la mine la Satu
169
(Eminescu. Modele cosmologice şi viziune Mare) mi-a întărit ideea că orbii nu sunt cei care
poetică – 1978; Eminescu şi mutaţiile poeziei nu văd lucrurile din jur, ci cei care nu văd în
româneşti – 1989) şi altele de poetică postmo- „hăurile fiinţei”. Aşadar, orbul din Nordul meu
dernă (Configuraţii – 1981; Ion Barbu şi poetica nu este dintre cei supuşi (Milton, preluat de
postmodernismului – 1993). Huxley zice: „Orb prin Gaza, la moara cu sclavi”),
A fost o şansă unică pentru mine de a-i ci un rebel care „citeşte” monogramele fulgere-
fi aproape (era severă şi fragilă în acelaşi timp), lor de pe Pietrele Nordului cum crede el: moara
de a-i propune o temă despre motivul prafului din Nord nu e o moară cu sclavi ci cu vizionari:
la Eminescu (la care mai lucrez, nu e un timp făina lor e neantul.
propice pentru exegeze eminesciene) şi să-mi fie Am moştenit de la codrenii mei arta de-a
acceptată ca lucrare de licenţă. Îi datorez mult aştepta fulgerele: e o aristocraţie a focului şi ste-
pentru orizonturile pe care mi le-a deschis şi lelor în noapte. Pe ea o servesc. Acopăr geografia
pentru înrâurirea luminoasă a anilor de studiu unui Nord cu „desenele” (monogramele) mele,
de la Cluj. cu ţesătura literelor lor. Ele sunt exacte pentru că
P.G.: Prietenul dumneavoastră Marcel Moreau nu le repet. Sunt reprezentantul lor legitim pen-
interviu
Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian,
Dumitru Chioaru, Lucian Vasiliu, Dan David
(vai, unii dintre ei plecaţi prea devreme). La
Poeţii George Vulturescu şi Nichita Danilov,
Cazul „Basquiat”
Un om simplu…
Ioana PETCU
Un om simplu… Basquiat care face din stradă marele său spaţiu
de scriitură şi imensa lui coală albă pentru desen.
Cel care va deveni unul dintre copiii Arta lui este acum publică, deschisă spre a fi citi-
teribili ai Americii, Basquiat s-a născut într-o tă şi văzută. O dată cu pierderea prieteniei lui
familie mixtă, tatăl, Gérard Basquiat, fiind de Al Diaz, proiectul SAMO va înceta să existe în
origine haitiană, iar mama, Mathilde, avându-şi formă urbană, tânărul artist începând să picteze
obârşiile în pământurile portoricane. Ambele vederi şi tricouri, lucrând în paralel ca angajat şi
limbi, atât franceza, cât şi portoricana, îi sunt la Depozitul de Haine Unicat de la Broadway.
cunoscute, folosindu-se în lucrările sale de mai Scria şi picta orice prindea la îndemână: haine,
târziu cu precădere de cea de-a doua. Familia pantofi, mobilă sau albume de artă. Împreună
va fi ruptă de un divorţ care va face ca băiatul cu tineri entuziaşti (Shannon Dawson, Michael
să intre în custodia tatălui. Suferă un accident Holman, Nick Taylor şi Wayne Clifford) for-
puternic la vârsta de şapte ani, când o maşină îl mează în 1979 o formaţie intitulată Gray (nume
loveşte în vreme ce se juca în stradă. Urmează desigur datorat lui Henry Gray) care va cânta
o perioadă de spitalizare în care primeşte din în cluburi cunoscute artiştilor optzecişti precum
partea mamei drept cadou Atlasul de anatomie CBGB, Hurrahs şi la Mudd Club. Grupul însă
realizat de Henry Gray (1827 – 1861), carte ale va întâmpina nenumărate greutăţi, pornind de
cărei imagini le va păstra în minte şi din care la spaţiul de repetiţie, până la obţinerea con-
se va inspira. Tot mama lui va fi aceea care-i tractelor pentru concerte. Nopţile newyorkeze
va deschide gustul pentru pictură; ea însăşi îl fură, dragorile şi alcoolul de asemenea. Joacă
având un accentuat simţ artistic îl va purta pe în filmul care-i este dedicat Downtown 81 (New
copil prin sălile de expoziţie de la Muzeul de York Beat) / În oraş 81 (Pulsul New Yorkului), în
Artă Modernă din New York (MoMA). Şi poate regia lui Edo Bertoglio, producţie în care coloa- pagina
tot de la ea va fi moştenit labilitatea, întrucât na sonoră include şi câteva cântece ale trupei 173
Mathilde îşi va petrece anii în diferite aziluri de Gray. Apare şi în videoclipul formaţiei Blondie
sănătate mintală. Aflându-se la şcoală, Basquiat realizat pentru melodia Rapture / Extaz, în rolul
nu dă rezultate deosebite în privinţa desenului, unui DJ. O vreme, „locuieşte” într-o cutie de
deşi şi-ar fi dorit – ceea ce l-ar fi deranjat des- carton în Thompkins Square Park – şi ca expresie
tul de mult, după cum afirmă într-un interviu a revoltei, dar şi din motive finaciare. Totul se
acordat curatorului Henry Geldzahler (1935 schimbă în monetul în care media americană
– 1994). Urmează cursurile la Liceul Edward realizează faptul că are nevoie de el. Descoperit
R. Murrow, dar în 1978 renunţă la studii şi de scriitorul René Ricard (1946 –), participă la
părăseşte casa lui Gérard Basquiat, pentru a se prima expoziţie de grup din The Times Square
dărui vieţii tulburătorului New York, neavând Show, acţiune sponsorizată de Collaborative
o adresă fixă, iar singura lui ocupaţie fiind aceea Projects Incorporated şi Fashion Moda. Din
de a scrie texte pe pereţii clădirilor din SoHo şi 1981, Basquiat îl cunoaşte pe Andy Warhol
de a desena graffiti-uri împreună cu prietenul (1928 – 1987) sub influenţa căruia cariera sa se
său, Al Diaz, ascunzându-se sub pseudonimul va extinde. Doar în 1982 tablourile sale numără
SAMO. peste două sute. Expoziţiile lui vor fi promovate
Se configurează în această etapă un de nume cunoscute în media americană şi inter-
arte vizuale
naţională: Annina Nosei, Bruno Bischofberger,
Larry Gagosian şi Mary Boone. Devine cunoscut ...şi o operă a simplităţii
în Los Angeles, Zurich, Roma şi la Rotterdam,
iar împreună cu Julian Schnabel (1951 –), David Supranumit „micul Rimbaud al
Salle (1952 –), Francesco Clemente (1952 –) şi Americii”, BASQUIAT era o personalitate con-
Enzo Cucchi (1949 –), critica îl consideră ca trarie: paranoic şi megaloman, dar de o timidi-
făcând parte din curentul neo-expresionist. tate extremă şi autodestructiv. Este un produs al
Din iniţiativa lui Bruno Bischofberger, publicităţii, dar refuză adesea întrebările publi-
în 1984, vor lua fiinţă şi vernisajele lurărilor ce, punându-i pe interlocutori în situaţii epu-
făcute în colaborare. Creând un fel de varia- stuflante. El este noul Artaud, noul van Gogh
ţiune pe temă dată în aria picturii, Basquiat, pierdut printre zgârie-norii albăstrii. Opera lui,
Warhol şi apoi Clemente intervin pe aceeaşi începând de la proiectul SAMO şi până la ulti-
pânză, fiecare tratând-o cu autenticitatea lui. mele lucrări, este o refexie a interiorului său
Tânărul pictor este prins şi înghiţit în cele din scindat. Textul care acoperea pereţii clădirilor
urmă de uluitoarea lume a artei şi a afacerilor din SoHo sau Podul din Brooklyn reprezintă
din această zonă. Este cunoscută neştiinţa sa la început un comentariu public. Fragmentele
de a folosi banii, majoritatea investiţiilor sale de graffiti par că s-ar putea aduna într-un fel
făcându-le în cocaină sau, mai rar, în lucruri de manifest artistic în care se distinge spiritul
complet nefolositoare. Munca asiduă de la înce- frondist: „SAMO as a new art form. SAMO as
putul anilor ’80 îl extenuează. Viaţa personală an end to mindwash religion, nowhere politics
devine un dezastru, Basquiat neavând nici o and bogus philosophy. SAMO as an escape
relaţie stabilă: scurta perioadă când are o legă- clause. SAMO save idiots. SAMO as an end to
tură cu Madonna, în 1982, face senzaţie în presă, bogus pseudo intellectual. My mouth, therefore
la fel şi ciudata legătură de natură homosexuală and error. Plush save… he think. SAMO as an
cu David Bowes (1957 –). Stările depresive se alternative to God. SAMO as an end to playing
accentuează până la criză. Moartea lui Warhol – art. SAMO as an expression of spiritual love.
prietenul, protectorul şi idolul său – îl afectează SAMO for the so-called avant garde” (SAMO ca
puternic: puţine sunt tablourile pe care le face o formă de artă nouă. SAMO ca un sfârşit al reli-
după acest trist eveniment. Sfârşeşte în vârstă giei depersonalizante, al politicilor inexistente
de douăzeci şi şapte de ani, suferind un atac de şi al falsei filosofii. SAMO precum o clauză a
cord în urma unei supradoze. Cariera sa abia salvării. SAMO salvează idioţii. SAMO ca un
începuse. sfârşit al pseudo-intelectului. Cuvântez, deci
greşesc. Salvează pluşul... gândi el. SAMO ca
un alt Dumnezeu. SAMO ca un sfârşit la joaca
de-a arta. SAMO, o expresie a iubirii spirituale.
SAMO pentru ceea ce s-ar numi avangardă).
pagina Când se îndepărtează de Al Diaz pereţii vor
174 reţine următoarea „inscripţie”: „SAMO is dead”
(A murit SAMO). Scrisul va fi mai târziu o remi-
niscenţă a gândurilor sale colate în tablouri,
dilatând sfera semantică a mesajelor ulterioare.
Într-adevăr, acest Rimbaud al nopţilor newyor-
keze din perioada 1978-1981 este artistul-că-
lător, genial şi damnat deopotrivă; el trăieşte
într-o imensă petrecere hippy, migrând dintr-
un apartament în altul, dintr-un bar în altul,
visându-se faraonul Egiptului, inspirându-se
din realitate şi din pseudo-realitatea oferită de
droguri.
Lucrările sale, cele mai multe datând
din anii faşti în care se apropie de Warhol,
lucru pentru care este şi suspectat de critică, se
echilibrează între stabilitate (temele recurente)
şi descentrare (avalanşa de semne şi tehnici
arte vizuale
folosite). Unul dintre elementele centrale mai
ales în prima perioadă a creaţiei este descrierea
metropolei – această arie a vertijului şi a crizei
fizice sau spirituale. Într-un tablou din 1981
(Untiled) clădirile înalte îşi conturează siluetele
întunecate pe toată suprafaţa pânzei; o singură
maşină iese din pâlcul de blocuri cenuşii, ca
şi cum ar evada din zona închisă, din cadrul
tabloului, poate. În Gastruck (1984) imaginea
se adună din trei parţi coagulate: străzile noc-
turne pustii (în stânga), maşina cu gaz care
goneşte cu farurile aprinse (centru) şi cartierul
întunecat (în dreapta). Din cele trei secvenţe,
publicul deja îşi va fi format un film, cu atât
mai mult cu cât, din punct de vedere coloris-
tic, înţelesul se extinde. Centrul este conceput
în culori ardente – roşu şi galben intens –, în
vreme ce părţile laterale sunt descrise în nuanţe
reci. Metropola cu locuitorii ei este expresia
violenţei. Pe de o parte, violenţa este cea fizică:
în Defacement. The Death of Michael Stewart), din
1983, Basquiat poveşteşte, în aceeaşi tehnică de
desen naiv schiţat, cum a fost ucis artistul de
culoare Michael Stewart de către un poliţist.
Reprezentantul ordinii publice este un caracter
frecvent în creaţia artistului, ajungând să fie un
fel de călău al asfaltului din marele oraş. Pe de gră. Imaginea scheletului văzut clar în întuneci-
altă parte, se pot face victime „de interior”, ale mea trupului (Wicker, 1984; Flexible, 1984; Boxer,
conştiinţei: adesea apare marca dolarului ame- 1982; The Field Next To the Other Road, 1981)
rican ca prezenţă a sistemului comercial în care aminteşte de închipuirile morţii în ilustraţiile
viaţa a devenit un obiect de consum; oamenii medievale intitulate Dansuri macabre. Personajele
portretizaţi sunt simple feţe neindividualizate, lui Basquiat nu sunt doar marionete, dar sunt şi
toţi sunt de fapt nişte accidente ale des-figurării. prezenţe ale morţii. Ca o ironie a sorţii, ultima
Întreaga istorie este văzută ca o hartă urbană în sa lucrare Riding with Death (1988) este găsită
care personalităţile devin simpli trecători prin în atelierul său după deces. Aici se închipuie o
mulţimea de semne care marchează evenimen- dinamică descompusă într-un spaţiu liber; un
tele: Obnoxious Liberal, 1982; History of Black om, parte carne, parte schelet, a încălecat trupul pagina
People, 1983. Societatea înfăţişată de Basquiat alb, segmentat, al morţii, pentru a pătrunde în
este spectaculară. Semănând cu nişte desene neant. Monstruosul urcă până la nivelul valo- 175
pe troruar făcute de copii, lucrările reproduc rilor erei moderne. Pentru Basquiat miturile se
o lume în care oamenii sunt marionete, fiind formează în jurul unor nume noi. Campionii la
închipuiţi precum păpuşile din cârpă sau din box, Joe Louis şi Jesse Owens, sunt personajele
lemn. Luminile marelui oraş sau momentele de masculinităţii puternice din scena lui Basquiat.
glorie din istoria seminţiilor nu sunt decât măr- Ei sunt carnaţiile unui soi de Superman, care
cile grotescului. Personajul ubuesc este văzut însă nu mai au nimic din frumseţea şi pros-
pretutindeni. Fie că se strecoară într-o scenă de peţimea obrazului eroului de pe peliculă, ci o
familie, unde un bărbat disproporţionat aşteap- musculatură lipsită de orice fineţe. În lucrări
tă să-i fie servită mâncarea de la cină (Arroz precum St. Joe Louis Surrounded by Snakes, din
con Pollo, 1981), fie că este o autoritate publică 1982, şi Jesse, din 1983 îi arată pe boxeri ca pe
(Three Delegates, 1982), omul este figura urâtu- sfinţi, aceştia având capetele nimbate. Aurele
lui, mereu aceeaşi figură. figurează nu doar în cazul eroilor ringului, dar
Privirea din afară este precum a unui şi în cazul anonimilor: un om care poartă o
aparat radiografic care dezgoleşte oasele şi lasă bovină în laţ (The Field Next To the Other Road),
carnea deoparte într-un contur de culoare nea- trei oameni care se ţin de mâini (Philistines,
arte vizuale
1982) un câine (Boy and Dog In A Johnnyjump, ţionat în aglomerarea de semne din „poveştile”
1982). Sfinţii se găsesc pretutindeni, în metro- sale vizuale. La inspiraţia genetică africană se
pola-furnicar lui BASQUIAT, ei sunt cei mulţi şi adaugă fragmente din mitologia greacă şi cea
sunt şi dintre cei aleşi. Cel care poartă eticheta egipteană. Apariţia unui ochi în reprezentarea
de „sfânt” (Santo #1, 1982) este un hibrid între frescelor vechiului Egipt, sau a unor eroi din
om şi maşină, un contur fără precizie care se Olymp par a fi structuri dintr-o lume apusă
poate oricând desface şi reconstitui altminteri. reînviată alături de noile mitologii. Sintetismul
Fallen Angel din 1981 este un corp multiform ale formelor, geometrismul, exploatarea grotescu-
cărui aripi stufoase s-au desfăcut inutil deasu- lui şi contrastele forte au determinat critica
pra antenelor lungi de pe blocuri. Îngerul con- să-l includă printre reprezentanţii neo-expre-
damnat împrumută el însuşi trăsăturile celor sionismului. Şi într-adevăr, de departe pare că
mulţi: este la fel de transparent pentru a i se în unele „portrete” s-ar întrevedea Strigătul lui
vedea organele interne, razele aurei sunt aceeaşi Edvard Munch (1863 – 1944) – gurile necunos-
ghimpi care încununează şi alte capete – liniuţe cuţilor lui Basquiat sau a sfinţilor săi se cască
trasate de o mână de copil. Adesea, nimbul este imposibil a fi auzite.
înlocuit de coroană. Regii străzilor sunt nenu- În eseul său din „Artforum”, The Radiant
măraţi şi păstraţi în anonimatul chipului identic Child, din 1981, René Ricard şi-l imaginează
de o lucrare la alta: Crowns (1981), Rubber (1984), pe Basquiat ca fiind produsul dintre un Cy
With Strings Part 2 (1983). Twombly (1928 –) şi un Jean Dubuffet (1901 –
Toate păpuşile lui Basquiat, în care vis- 1985). De la primul ar fi moştenit eleganţa, iar de
cerele se văd în corpurile lor deschise, ascund la al doilea, eroii sălbăticiţi. Am aprecia că, par-
coroana regelui, a puterii şi a sacrului. În vizi- tea nonfigurativă de la Twombly se regăseşte în
unea artistului, admirator al lui Miles Davis, panourile artistului, aşa cum este recognoscibil
Chalie Parker, Jimmy Hendrix şi Janis Joplin pe aici şi stilul naiv în care sunt realizate fiinţele
melodiile cărora şi creează, miturile s-ar putea umane, stil ajuns pe filiera lui Dubuffet. Este de
descoperi pretutindeni, dacă retina umană ar reţinut faptul că tânărul american prefera artei
dezveli realitatea aşa cum este ea desfăcută din sălile de expoziţie, desenele copiilor, viziuni
în tablourile sale. Universul viril are şi o con- pe care le considera mai aproape de adevăr şi de
trapondere în portretizarea feminităţii, latură inocenţă. De altfel, există şi unele similitudini
minoritară în opera pictorului, dacă ar fi să între câteva cadre ale lui Basquiat şi cele ale pic-
facem o comparaţie. torului francez. Putem observa în ambele cazuri
Femeia este şi ea un monstru, un animal personajele închise în căsuţe şi constituirea înţe-
de pradă alături de toate celelalte fiinţe care lesului global din unirea bucăţilor de puzzle: de
populează cadrele lui Basquiat Una dintre cele exemplu, ar putea fi puse în poziţii paralele In
mai cunoscute realizări în acest sens este Mona Italian (1983) de Basquiat şi Théâtre de Mémoire
pagina Lisa (1983), copie înfiorătoare după tabloul lui (1977) de Dubuffet pentru a fi sesizată mişcarea
Leonardo da Vinci. Gioconda nu şi-a mai păs- constituirii sensului prin acumulare.
176 trat decât poziţia, pentru că în rest este doar Când se autodefineşte, Basquiat se vede
reflexia de groază a vanităţii feminine. La rân- ca un personaj colorat în negru care are în pum-
dul ei, Venus are parte de câteva ipostazieri. nul ridicat deasupra capului o săgeată, semn al
Două tablouri numite Venus, ambele realizate revoltei (Self Portrait, 1982), sau un ciocan (Self
în 1983, arată faţa hidoasă a zeiţei iubirii şi a Portrait, 1986), ori ca o prezenţă dibolică (Self
fertilităţii de la vechii latini. Fie că este văzută Portrait, 1986), sau ca un monstru androgin care
ca un profil fantomatic în care se disting sânii are în loc de ţeastă un oraş în miniatură ce se
şi sexul, fie că este o păpuşă grasă în care se sprijină pe gât (Self Portrait, 1985). Aflat mereu
evidenţiază bustul şi pântecele în defavoarea în căutarea purităţii şi sacrului din artă moder-
unui cap micuţ înghiţit de ochi şi gură, Venus nă, atât de îndepărtată de arta începuturilor, el
este posesoarea unui trup care înspăimântă şi lasă impresia că, cel puţin în unele autoportrete,
dincolo de care se pot vedea perfidia, viciile şi se martirizează în mod voit. Cel care se imagina
goliciunea interioară. ca fiind construit din păcură (Tar and Feathers,
Moştenirea parentală nu ar fi putut fi 1982) a definit în creaţia sa timpul anilor ’80 cu