Utilizarea modelelor matematice în biologie

Rampu Claudia, profesor Liceul Teoretic Buziaş

Aria curriculară Matematică şi ştiinţe ale naturii se focalizează pe:

- formarea capacităţii de a construi şi interpreta modele şi reprezentări ale
realităţii;
- interiorizarea unei imagini dinamice asupra ştiinţei, activitate umană în care
ideile ştiinţifice se schimbă şi sunt afectate de contextul social şi cultural în care se
dezvoltă;
- construirea de ipoteze şi verificarea lor prin explorare şi experimentare
Matematica, ştiinţa şi tehnologia, cu aplicaţii în viaţa de zi cu zi, permit explicarea
lumii înconjurătoare şi oferă individului cunoştinţele necesare pentru a acţiona asupra
acesteia, în funcţie de propriile nevoi şi dorinţe.
Modelarea matematică în ştiinţele naturii şi ştiinţa materialelor este de mare
actualitate şi are un foarte larg impact şi o enormă căutare, în cele mai variate domenii de
activitate: agricultură (infiltraţia apelor, porcese osmotice până la nutriţie animală);
biologie şi ştiinţele vieţii (modelare biomecanică, aparate biomedicale etc.); hidrologie
(curgerea apelor cu toate implicaţiile ei); industrie (ştiinţa materialelor, cele mai diverse
procese industriale, noi materiale etc., de la auotmobile la industria cosmonautică şi de la
mase plastice la construcţii); mediu şi poluare atât a aerului cât şi a apelor supra şi sub-
terane); meteorologie (de la modele locale până la cele de scară mare).
Modelul matematic reprezintă un sistem de relaţii matematice, care descriu
proprietăţile esenţiale ale originalului. Deci soluţionarea unei probleme reale poate fi
redusă la soluţionarea unei probleme matematice.
Simbolica matematică este unul din cele mai comode mijloace pentru
descrierea proprietăţilor lumii înconjurătoare, în primul rând ale celor cantitative.
Descrierea matematică poate fi testată din punctul de vedere al necontradicţiei logice, al
estimării gradului de aproximare a rezultatelor obţinute, al efectuării prelucrării datelor
cu ajutorul calculatorului electronic.
Rolul jucat de matematică în studiul diverselor domenii ale cunoaşterii a fost
diferit, în funcţie de epocile istorice. Dacă la început aplicaţiile matematicii erau legate de
o utilizare directă în viaţa de zi cu zi, ulterior acestea s-au diversificat ajungând astăzi ca
în aproape orice domeniu să poată fi decelat un "parfum" matematic cu intensităţi mai
mult sau mai puţin accentuate.
Printre cele mai importante modele ştiinţifice sunt cele numite matematice.
Un model matematic al unui anumit fenomen sau obiect din lumea înconjurătoare este o
descriere aproximativă a acestuia (i.e. a fenomenului sau a obiectului) realizată cu
ajutorul noţiunilor, obiectelor şi simbolurilor matematice. Analiza modelului matematic
cu ajutorul teoriilor şi mijloacelor matematicii permite pătrunderea în esenţă a
fenomenului studiat. Modelarea matematică reprezintă un instrument, probabil cel mai
puternic şi uneori singurul, de cunoaştere a lumii atât la nivelul macro, cât şi la cel micro.
Totodată ea permite evidenţierea unor caracteristici noi ale fenomenului studiat,
descoperirea unor obiecte şi procese noi precum şi controlul asupra comportării lor, fapt
care ne ajută la aplicarea acestora la îmbunătăţirea vieţii şi la progresul civilizaţiei umane.
Procesul de modelare matematică presupune, în esenţă, parcurgerea a patru etape.
1) În prima etapă se selectează mărimile (caracteristicile) fundamentale care
caracterizează fenomenul avut în vedere şi se formulează legile care le conexează.
2) În etapa a doua se studiază problema matematică la care s-a ajuns în urma procesului
de modelare matematică. Chestiunea fundamentală pentru acest moment o constituie
rezovarea problemei directe, adică obţinerea ca rezultat al analizei modelului a datelor de
ieşire (care sunt deci consecinţe ale unui demers teoretic) în vederea unei comparări
ulterioare a lor cu rezultatele observaţiilor (experimentelor) asupra fenomenului studiat.
3) În etapa a treia se cercetează dacă, în ipotezele făcute, modelul asociat avut în studiu
îndeplineşte (satisface) criteriile practice, adică se răspunde la întrebarea dacă rezultatele
obţinute pe baza deducţiilor teoretice din model concordă, în limitele de exactitate
(precizie) admise, cu cele ale observaţiilor directe (experimentale).
4) În etapa a patra, pe măsură ce apar abateri între datele de ieşire ale modelului
matematic şi observaţiile directe sau indirecte asupra fenomenului studiat se rafinează
modelul pentru a obţine o diminuare a lor ( a abaterilor). Dar la un moment dat nu se mai
poate face nimic! Atunci când între observaţii şi predicţiile furnizate de model apar
diferenţe semnificative ce nu mai pot fi explicate de acesta se abandonează modelul şi se
trece la altul nou care să fie mai convingător decât cel vechi.
Modele matematice ale unor procese biologice:
Construcţia unui acvariu.
Să ne imaginăm că dorim să construim un acvariu. Pentru simplitate vom admite
că acvariul are forma unui paralelipiped. Ştiind că un peştisor, pentru a se dezvolta
"armonios", are nevoie de un "spaţiu vital" de α cm3 de apă să se determine care este
numărul maxim de peştişori care pot fi plasaţi în acvariu. O primă abstractizare are loc
atunci când asimilăm acvariul cu un paralelipiped.
Acesta este un concept matematic. Apoi vom asocia o anumită lungime fiecărei
laturi a paralelipipedului. Măsurarea acestor lungimi se face utilizând o unitate de
lungime şi conceptul de număr real. Iată o nouă abstractizare şi anume, noţiunea de
număr real. Apoi trebuie să calculăm volumul paralelipipedului cu ajutorul unei formule
matematice obţinute în geometrie. Dacă laturile paralelipipedului au lungimile a cm, b cm
şi c cm atunci volumul acvariului, măsurat în cm cubi, va fi abc cm3: Prin urmare
numărul maxim de peştişori care ar putea fi plasaţi în acvariu ar fi:

unde, pentru un număr real r am notat cu [r] partea întreagă a lui r.

Dinamica populaţiilor:
a) Modelul lui Malthus.
O veche şi mereu actuală preocupare a oamenilor de ştiinţă, dar şi a unora dintre
reprezentanţii conducerilor diferitelor state, a constituit-o estimarea şi predicţia evoluţiei
în timp a numărului de indivizi dintr-o anumită populaşie, inclusiv umană. Pe baza
cunoaşterii volumului acelei populaţii se pot face diverse predicţii în privinţa organizării
acelui stat, a alocării diferitelor resurse şi a asigurării armoniei sociale sau a păstrării
echilibrului ecologic.
Încă din prima jumătate a veacului al XIX-lea s-au creat modele din ce în ce mai
complexe şi mai rafinate ale fenomenelor de dinamica populaţiilor, o dată cu
perfecţionarea metodelor de investigare sociologică sau biologică, rezultatele obţinute
fiind tot mai precise şi descriind tot mai adecvat realitatea înconjurătoare.
Începutul, cum este şi firesc, s-a făcut cu o situaţie mai simplă, chiar
"simplificată" am putea spune: evoluţia populaţiei unei singure specii.
În anumite perioade din evoluţia societăţii umane, de exemplu între anii 1700 -
1960, predicţiile bazate pe acest model matematic s-au dovedit corecte, dar există şi
perioade în care predicţiile nu mai corespund cu realitatea.
b) Modelul lui Verhulst.
Din nevoia de a pune de acord predicţiile modelului matematic cu datele obţinute
experimental, în anul 1837, matematicianul, totodată şi biolog, belgian Verhulst a propus
un model mai "realist" de creştere a populaţiei, descris de ecuaţia "logistică":
 x,, = ax – bx2;
cu a; b constante strict pozitive.
Pentru determinarea constantelor a şi b se determină efectiv soluţiile acestei
ecuaţii (aceasta este o problemă de matematică !) şi din compararea acestor soluţii cu
datele experimentale se estimează parametrii.
Modelarea matematică este procesul de utilizare a diferite structuri matematice -
grafuri, ecuaţii, diagrame, etc. - pentru reprezentarea situaţiilor reale. Modelul furnizează
o abstractizare care reduce o problemă la caracteristicele ei esenţiale. Modelul poate fi
deci definit ca fiind o oglindă a realităţii care reflectă fidel doar aspectele relevante pentru
fenomenul studiat.
Un model matematic foloseşte limbajul matematic pentru a descrie un anumit
fenomen. Rolul social al modelelor matematice este extrem de mare, chiar imposibil de
evaluat. Activitatea de conducere economică este de neconceput fără modele matematice;
ele sunt utilizate în previziuni privind evoluţia vremii, zborurile cosmice, aplicaţii
militare, etc. Modelele matematice sunt folosite în particular în ştiinţele naturale şi în
inginerie (ca de exemplu fizică, biologie, electrotehnică), dar de asemenea şi în ştiinţele
sociale (ca de exemplu ştiinte economice, sociologie, ştiinte politice).
Un model matematic de obicei descrie sistemul printr-o mulţime de variabile şi o
mulţime de ecuaţii (restricţii) care stabilesc relaţii între variabile. Valorile variabilelor pot
fi practic orice: numere reale sau întregi, valori booleene, etc. Variabilele reprezintă
proprietăţi ale sistemului studiat, iar modelul este constituit din mulţimea de funcţii care
descriu relaţiile dintre diferite variabile.
Profesorul trebuie să facă obligatoriu efortul de a imagina proceduri simple şi
ingenioase de a-i trezi atenţia celui din bancă curiozitatea.
Biologia, mai ales „explozia ştiinţifică” pe care a declanşat-o în acest domeniu
naşterea geneticii, este departe de a mai semăna cu o disciplină fadă, neinteresantă. Este
deja fascinantă prin realizările sale. Elevii se pot plictisi memorând încrengături,
denumiri latineşti, taxonomii, etc.
Iată o modalitate cu care elevul poate fi pus în situaţia de a „simţi” universul
fascinant al problemelor biologiei.
„Credeţi că furnicile dintr-un muşuroi pot să rezolve problema următoare: 2+3=?
Nu ştiu. Dar unele furnici numite termite, au şefi, aparat funcţionăresc, muncitori, dascăli,
elevi, şi multe altele” etc. (Aceasta ar putea fi o incitantă problemă pentru elevi care i-ar
ajuta să înţeleagă mecanismele adaptării biologice şi caracteristicile inteligenţei
infraumane.
Ceea ce am pus în discuţie face parte din metodologia problematizării. Specificul
metodei problematizării constă în faptul că profesorul nu comunică cunoştinţe gata
elaborate, ci dezvăluie elevilor săi „embriologia adevărurilor”, punându-i în situaţia de
căutare şi de descoperire. O „situaţie-problemă” desemnează o situaţie conflictuală, care
rezultă din trăirea simultană a două realităţi contradictorii (de ordin cognitiv şi
motivaţional), incompatibile:
- între cunoştinţele vechi şi noile cunoştinţe care nu se încadrează în limitele celor
deja însuşite;
- între cunoştinţele vechi şi noile fapte sau fenomene pentru a căror explicare şi
înţelegere, structurile cognitive anterioare nu mai sunt suficiente;
- între două sau mai multe teorii şi ipoteze;
- între cunoştinţele teoretice şi propriile observaţii asupra realităţii;
- între tratarea teoretică şi rezolvarea practică
Prin problematizare se crează şi se întreţine o trebuinţă lăuntrică de cunoaştere, de
autodepăşire. De asemenea se dezvoltă capacitatea de a reconstitui vechile cunoştinţe şi
de a elabora ipoteze, puterea de analiză şi de soluţionare a problemelor, de a găsi
răspunsuri ingenioase pe baza unui raţionament deductiv, inductiv, analogic sau ipotetic
etc.
Profesorul trebuie să nu scurt-circuiteze încercările de rezolvare prin prisma
experienţei sale de adult. De asemenea trebuie să creeze timpul necesar pentru
examinarea problemei supuse rezolvării. Ar mai fi de adăugat un fapt important, şi anume
că spargerea problemei pe bucăţi facilitează găsirea în cele din urmă a celei mai bune
soluţii.

Bibliografie:
1. Mihaela Roco, Creativitate şi inteligenţă emoţională, editura Polirom, Bucureşti,
2004
2. Nicoleta Ianovici, Didactica biologiei-suport de curs şi seminar, editura Mirton,
Timişoara, 2006
3. Mariana Ciobanu, Didactica ştiinţelor biologice, E.D.P. R.A, Bucureşti, 2008
4. http://www.scribd.com/doc/21176014/Curs-Mate-in-Biologie-1-2009