Doctrina Sacramentală a Conciliului Tridentin în polemică

cu Reforma

Conciliul Tridentin (1545-1563) reprezintă, în ceea ce priveşte sacramentele, un

rezultat al teologiei şi al poziţiilor magisteriale ale Evului Mediu latin. Textele tridentine
relative la sacramente se prezintă conform schemei Decretului pentru Armeni, conţinând
un ansamblu de indicaţii globale şi o serie de decrete privind fiecare sacrament. Primul
grup de declaraţii enunţate în Sesiunea a VII-a din 3 martie 1547, este relativ scurt,
conţinând un preambul şi treisprezece canoane, tratând despre ceea ce s-a convenit să se
numească doctrina despre sacramente în general: canones de sacramentis in genere.
Al doilea grup ia în considerare Botezul, Confirmaţiunea, Euharistia, Penitenţa,
Extrema Ungere, Preoţia şi Căsătoria.

A. Contextul eclezial: polemica cu Reforma

Conciliul s-a reunit pentru a elimina erorile şi pentru a extirpa ereziile apărute în
timpul nostru în privinţa sfintelor sacramente, pentru a aduce remediu la toate ereziile şi
la dezordinile foarte grave care în acest timp tulbură din nefericire Biserica lui
Dumnezeu; cu dorinţa de a dezrădăcina neghina erorilor şi schismelor abominabile pe
care duşmanul, în aceste vremuri tulburătoare le-a semănat în doctrina credinţei; căci
prin vicleşugurile diavolului s-au răspândit în diferite locuri erori monstruoase, care se
pare că au îndepărtat un mare număr de credincioşi de la credinţa şi ascultarea Bisericii
Catolice; suntem datori să denunţăm pe unii oameni gâlcevitori şi vicleni, care reduc
afirmaţiile biblice la figuri de stil fără nici o consistenţă şi imaginare, deplorând faptul
că multe erori s-au răspândit şi un mare număr de lucruri au fost învăţate şi discutate de
oameni care se opun credinţei primare a Bisericii.

Conciliul urmăreşte:
- Prima intenţie este aceea de a urma Tradiţia, de a reafirma doctrina Sfintelor
Scripturi, tradiţiile apostolice şi consensul celorlalte consilii şi al Părinţilor.
- A doua preocupare a Conciliului Tridentin este aceea de a predica această doctrină
unui popor care o cunoaşte rău. În privinţa Penitenţei, conciliul apreciază că „este foarte
folositor binelui general de a da o definiţie mai exactă şi mai completă despre această
taină”. Despre Dumnezeiasca Euharistie, consiliul „învaţă, declară şi decide că trebuie să
se predice poporului credincios ceea ce urmează”, adică doctrina despre sacrificiul
euharistic. Aceeaşi preocupare pastorală o are şi faţă de celelalte taine.
 Vedem astfel în intenţiile Conciliului o atenţie deosebită faţă de Tradiţie şi un simţ
pastoral angajant.

B. Contestaţia Reformei

Preambulul Decretului despre sacramente promulgat în 1547, în timpul celei de a VII-

a sesiuni a conciliului, se referă la erorile şi la ereziile apărute în acei ani în privinţa
sacramentelor, cu o evidentă aluzie la mişcarea reformei.
Prin sacrament orice dreptate (=justitia) adevărată începe, sau este mărită dacă a
început deja, ori este recuperată daca a fost pierdută: per quae (sacramenta) omnis
iustitia vel incipit, vel coepta augetur, vel amissa reparatur.
a. Doctrina Reformei despre justificare
Cadru istorico-teologic de la începutul secolului al XVI-lea în care apare
protestantismul, prezintă multe semne de decadenţă, un cadru dominat de nominalism, de
lupte dintre papalitate şi imperiu, diviziunii din interiorul Bisericii şi de decadenţa
clerului.
Imaginea acestei situaţii de decadenţă este ritualitatea, liturgia trăită în termeni nespus
de materialişti, dacă nu chiar magici, ca şi cum simpla îndeplinire mecanică a operelor
sacramentale ar putea fi eficientă pentru a deveni plăcuţi lui Dumnezeu. Opus operatum
este înţeles în termeni pur funcţionali şi individualistici. Ignoranţa din partea miniştrilor
hirotoniţi şi a poporului face ca atât primii cât şi ceilalţi să se preocupe mai mult de
cantitatea şi de cumulul formulelor decât de calitatea riturilor şi de o autentică înţelegere
şi trăire a lor. Este o perioadă când se făcea uz şi abuz de indulgenţe, o perioadă în care
dominicanul Tetzel predica despre indulgenţe, de asemenea şi o perioadă a relicvelor ori
a obiectelor sacre utilizate ca mijloace de protecţie divină. Toate acestea au contribuit la
intensificarea religiozităţii sacramentale puternic exteriorizantă.
În acest context trebuie aşezată atitudinea lui Luther faţă de operele care servesc
mântuirii. Acestea erau pentru el dacă nu superflue, cel puţin secundare, din momente ce
omul, nu-şi poate dobândi un anume drept la mântuire prin anumite fapte sau omisiuni, ci
numai prin faptul de a crede ferm în această mântuire. Luther luptă împotriva falsei
dreptăţi a operelor, afirmând că îndreptăţirea este rodul sola gratia, numai al harului
singur, care provine numai de la sola fides, credinţă, fiind înrădăcinată numai pe Sfânta
Scriptură – sola Scriptura. El se va folosi de predicarea indulgenţelor de către
dominicanul Tetzel, indulgenţe acordate de papa Iuliu al II-lea celor care colaborau cu
banii lor la construirea noii bazilici Sfântul Petru, începută în 1506, pentru a se face
publică noua lui doctrină referitoare la îndreptăţirea numai prin credinţă, fără fapte bune.
Propune 95 de teze, adică lucrări academice prin care provoca la o dispută pe teme
teologice referitoare la indulgenţe şi valoarea faptelor bune. Pentru Luther, harul este
numai o „neimputare a păcatului” şi o atribuire juridică externă a meritelor lui Isus
Cristos.
b. Doctrina Reformei despre sacramente
Sacramentele apar reformatorilor ca cea mai mare expresie a „erorii” şi a „ereziei”
catolice: opus operatum este considerat ca manifestarea unei mântuiri obţinute prin
„fapte”, cu atât mai mult dacă sacramentele sunt înţelese ca „acte obiectiv purtătoare” a
îndreptăţirii omului.
Martin Luther (1483-1546) tratează despre sacramente mai ales în omiliile sale despre
penitenţă din anul 1518 şi despre Euharistie în 1519, 1523 şi 1526. El a admis trei dintre
cele şapte sacramente transmise de tradiţie: Botezul, Penitenţa şi Euharistia; după aceea
ajunge la concluzia că numai două sacramente pot fi atribuite Domnului, ca instituite de
el, Botezul şi Cina Sfântă:
Duo remanent vera sacramenta, baptismus et coena Domini una cum evagelio.
În predicile din anii 1518-1519 susţine că sacramentul este doar un semn indicativ care
ne aminteşte de harul primit prin credinţă. Sacramentul rămâne un semn instituit de
Dumnezeu, dar eficacitatea lui provine numai de la credinţa în cuvântul care ne promite
harul. Scopul său esenţial este acela de a ne hrăni cu credinţa provocată de predica
cuvântului lui Dumnezeu.
Gândirea lui Luther este preluată de Filip Melachton (1497-1560). Este autorul
Confesiunii de la Augsbourg (1530): „Sacramentele sunt eficace chiar dacă preoţii prin
care sunt conferite nu sunt drepţi, după cum Cristos însuşi ne face cunoscut….Suntem
datori de a ne boteza copii, care prin acest botez sunt încredinţaţi lui Dumnezeu care îi
iubeşte. De aceea nu suntem de acord cu anabaptiştii, care învaţă că Botezul copiilor nu
este admisibil…cât despre folosirea sacramentelor, învăâăm că sacramentele nu au fost
instituite pentru a fi doar semne care să permită să-i cunoaştem al exterior pe creştin, dar
epntru a fi semne şi mărturii ale voinţei divine faţă de noi, cu scopul de a provoca prin
aceasta credinţa noastră. Ele recer deci credinţa noastră; le primi bine numai când le primi
cu credinţă şi prin le ne întărim credinţa.”
Jean Calvin (1509-1564) a scris Institutio chrinstianae religionis.
a. În Instiutio, susţine categoric doctrina îndoitei predestinaţii: la fericirea veşnică şi
la osânda veşnică. „Spunem că credinţa îndreptăţeşte, nu pentru că ne dobândeşte prin
meritul său dreptatea, dar pentru că este un instrument cu care obţinem în mod gratuit
dreptatea lui Cristos.” Spre deosebire de Luter, pentru Calvin dreptatea nu rămâne un fapt
pur exterior, o simplă imputare. Îndreptăţirea comportă o anumită sfinţire a sufletului,
deoarece „Cristos nu îndreptăţeşte pe nimeni fără să-l sfinţească.”
b. Pentru Calvin, adevărata Biserică universală este constituită din toţi credincioşii
din orice timp şi loc şi este invizibilă. Membrii ei sunt numai aleşii pe cre numai
Dumnezeu îi cunoaşte. Această Biserică are şi un aspect vizibil şi „desemnează mulţimea
oamenilor împrăştiaţi pe tot pământul care profesează că adoră pe unicul Dumnezeu şi pe
unicul Cristos.” Calvin elimină toată ierarhia bisericească, inclusiv preoţii, democratizând
complet structura ei. Aceasta este aplicarea riguroasă a principiului preoţiei universale a
credincioşilor. Calvin reduce sacramentele al două: Botezul şi Cina, dar spre deosebire de
Luther el nu acceptă prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie. „Sacramentele au aceeaşi
funcţie a cuvântului lui Dumnezeu; ni-l oferă şi-l exprimă pe Cristos şi în el toate
comorile harului ceresc. Dar ele nu ne dau nici un ajutor şi nu ne sunt de nici un folos
dacă nu sunt primite cu credinţă.” Botezul pentru Calvin a fost instituit pentru a confirma
credinţa celor aleşi şi cere ca botezul să fie administrat în mod nediscriminatoriu fiecărui
suflet din Biserica vizibilă.
Cât priveşte cina Domnului, „consacrăm pâinea şi vinul de la cina sacramentală într-un
mod mult mai solemn pentru ca ele să ne fie garanţia trupului şi sângelui lui Cristos.”
Calvin este de acord cu Zwingli că Cristos este prezent în mod real la dreapta Tatălui în
cer şi nu ar trebui să ne gândim la el ca fiind „ataşat pâinii de la Cină, atins cu mâna,
mestecat cu dinţii şi înghiţit cu gura.”
Atunci când primi cina domnului, „în mod spiritual, noi primi m şi ne hrănim cu Crists
cel crucificat, care este prezent nu corporal sau trupeşte, ci spiritual, prin credinţa
credincioşilor”, o prezenţă mai degrabă prin influenţă, decât o naură metafizică.
Huldriych Zwingli (1484-1531), deşi a fost preot al Biserici Catolice, el a atacat
Liturghia cinei Domnului ca fiind „o lucrare blasfemiatoare, chiar lucrarea Anticristului.
Cristos, Mântuitorul nostru, ne-a dat-o doar ca mâncare şi ca o amintire a suferinţelor şi a
legământului său.” El reţine doar două sacramente: Botezul şi cina Domnului. El neagă
cu hotărâre însă că Botezul are puterea să îndepărteze vina păcatului originar. Botezul nu
este epntru mântuirea celui care îl primeşte, ci doar o mărturie că cineva este acum
numărat printre cei care se pocăiesc. Totuşi Zwingli că Botezul este un simbol
indispensabil al unităţii ecleziale şi ca pe un pivot pe care se sprijinea atât unitatea
Bisericii, cât şi integritatea ordinii civice.
În privinţa Euharistiei, referindu-se la cuvintele lui Isus din Evanghelie hoc est corpus
meum, declara: Verbul est trebuie înţeles ca significat. Această pâine semnifică trupul
meu. Pâinea semnifică sau reprezintă trupul lui Cristos în sensul că îl cheamă pe creştin
să-şi amintească de evenimentul crucii. Luther în schimb era neclintit în a susţine sensul
literal a lui est. Acelaşi Luther afirmă că trupul lui Cristos nu este mâncat în sens
material, ci mai degrabă în sens tainic, care este dincolo de capacitatea de înţelegere
oamenilor. Zwingli replica: credere est edere, a crede înseamnă a mânca. A mâna ş trupul
şi a bea sângele lui Cristos la cină înseamnă astfel a avea trupul şi sângele Domnului în
minte. Luther cerea o închinare adevărată în faţa pâini schimbate în trupul Domnului.
Pentru Zwingli această închinare era idolatră, deoarece punea anumite restricţii asupra
divinităţii lui Cristos.
Pentru Luther, contrar credinţei lui Zwingli, în sacramente „nu este vorba despre
datorie (officium), ci despre beneficiu (beneficium), nu despre slujbă sau serviciu, ci doar
despre bucurie şi avantaj.” În privinţa Euharistiei, „această pâine este mângâiere pentru
întristare, balsam pentru cei bolnavi, viaţă pentru cei care sunt pe moarte, hrană pentru cei
flămânzi şi comoară pentru toţi săracii şi nevoiaşii.”
Capitolul IX răspunsul dat de Conciliul Tridentin reformei
în privinţa sfintelor taine

Doctrina conciliară a Conciliului Tridentin este antiteza doctrinei reformatorilor.

A. Reformatorii considerau că sacramentele pot doar să hrănească şi cel mult să

manifeste credinţa. Concilul Tridentin se opune radical acestei expresii care reduce la
minimum eficienţa sacramentală, subliniind că sacramentele nu „hrănesc doar credinţa”,
ci comunică harul sfinţitor. Canonul 5: „Dacă cineva susţine că aceste sacramente au fost
instituite numai pentru a hrăni credinţa: să fie afurisit.” Canonul 6,8,9: „dacă cineva
afirmă că sacramentele noii legi nu conţin harul pe care îl semnifică…sau dacă cineva
afirmă că harul nu este conferit ex opere operato…dacă cineva consideră că în cele trei
sacramente, al Botezului, Mirului şi Preoţiei, nu este întipărit în suflet caracterul: să fie
afurisit.”

Doctrina reformatorilor intră în conflict direct cu aceste prevederi ale conciliului. De

exemplu Calvin spunea: „Sacramentele en servesc din partea lui dumnezeu acelaşi lucru
ca mesagerii unei veşti din partea oamenilor: adică nu pentru a ne conferi binele, ci numai
pentru a ne face cunoscut şi pentru a arăta lucrurile care ne sunt oferite de mărinimia lui
Dumnezeu.” În afară de acestă diferenţă, concliul vorbeşte despre har, în timp ce
reformatorii insistau asupra credinţei. Din partea concliului accentul cade asupra
mântuirii, şi de aceea asupra ontologiei credincioşilor. Din partea reformei se insistă
asupra fizionomiei personale, pe care o ia mântuirea în trăirea credinţei.

B. Cele şapte sacramente au fost instituite de Isus Cristos

Can. 1: „Iar dacă cineva afirmă că sacramentele noiii legi nu au fost toate întemeiate
de Isus Cristos, Domnul nostru, sau că sunt mai multe sau mai puţin decât şapte….: să fie
afurisit”.
Reformatorii susţineau că septenalul sacramental nu avea o bază biblică, iar replica
conciliului este clară: există şapte sacramente, toate instituite de Isus Cristos. Această
afirmaţie nu se poate dovedi decât prin tradiţia şi practica eclezială, cu referinţă la
Cristos, mai ales la Cristos înviat.
 Fundamentul Instituirea Practica
Botezul Mc 1,9-12; Mt Mt 28
3,13-17; Lc 3,21-
22;

Protestanţii reţineau ca sacramente doar pe acelea despre care se menţionează în

sfintele Scripturi, mai mult, sacrament era numai ceea ce era atribuit lui Isus prepascal.
Astăzi cele două perspective s-au apropiat mult.
Reducând numărul sacramentelor, protestanţii voiau să protesteze împotriva puterii
excesive a puterii ecleziale şi să promoveze libertatea creştină.
C. Sacramentele sunt acte ale lui Dumnezeu şi ale Bisericii
În Biserică lucrează puterea sfinţitoare a lui Dumnezeu, sacramentele fiind semnele
eficace ale acesteia. Protestanţii se opuneau acestei idei, promovând preoţia comună sau
universală a credincioşilor.
„cine susţine că toţi creştinii au puterea de a vesti cuvântul lui Dumnezeu şi să
administreze toate sacramentele…dacă cineva spune că un ministru în stare de păcat de
moarte, din moment ce el observă tot ce este esenţial în ceeea ce priveşte realizarea sau
conferirea sacramentului, nu săvârşeşte şi nu conferă un sacrament….: să fie afurisit.”
Acest ansamblu dogmatic preia tradiţia latină: sacramentul recere un ministru
hirotonit, cu excepţia botezului în caz de urgenţă, care să aibă intenţia plină de credinţă de
a face ceea ce face Biserica, respectând riturile recunoscute de aceasta şi necondiţionând
valoarea sacramentului în funcţie de propria valoare personală, bine ştiind că el este
purtătorul unui caracter de neşters.
Rolul bisericii în materie sacramentală e explicat de conciliu: „Conciliul declară, pe
lângă aceasta, că Biserica a avut totdeauna puterea de a stabili şi a modica în săvârşirea
sacramentelor, păstrând intactă substanţa lor, acele elemente pe care le-a reţinut utile,
pentru cine le primeşte sau pentru veneraţia tainelor însăşi, conform diversităţii
circumstanţelor a timpurilor şi a locurilor.”
Acest text se referă la ceea ce este variabil în sacramente. Expresia salva illorum
substantia arată că diversitatea riturilor era posibilă „cu condiţia ca să fie salvat ceea ce
atinge integritatea şi necesitatea sacramentelor.”
 Expresia potestas ecllesiae înţeleasă greşit de reformatori ca un efl de stăpânire asupra
darului însuşi a lui Dumnezeu din partea Bisericii indică faptul că de fapt ea nu e
patroană ci slujitoarea sfintelor taine.
D. Sacramentele sunt în corelaţie între ele
Conciliul subliniază în primul rând rolul eminent şi privilegiat al euharistiei în ordinea
sacramentală: Preasfânta Euharistie are aceasta în comun cu celelate sacramente: că este
simbolul unei realităţi sacre şi semn vizibil al harului nevăzut. Dar ceea ce în ea estre
excelent şi unic este faptul că în timp ce celelate sacramente au puterea de a sfinţi numai
când cineva le primeşte, în Euharistie, mai înainte ca să fie primită, este prezent însuşi
autorul sfinţeniei: ipse auctor sanctitatis est.