Cronicarii si umanismul

Intr-un sens foarte larg, prin umanism se intelege tot ceea intreprinde omul sper
folosul omului, tot ce are in vedere grija pentru om, respectul pentru personalitatea
umana, efortul facut in vederea ameliorarii continue a conditiei umane. Fiind vorba de tot
ceea ce emana de la omul de cultura, de civilizatie, de perfectionare a relatiei dintre
oameni, prin cuvantul umanism denumim formele fundamentale cele mai diverse de
manifestare a omenescului.
Din punct de vedere filozofic, conceptual se incheaga inca in antichitatea Greco -
latina. Ganditorii antichitatii manifestau incredere in posibilitatile omului de a se
perfectiona si teoretizau idea unui sistem educativ conceput in lumina filozofiei despre
om si problemele sale.Ei indentificau binele cu adevaratul si frumosul, intr-un prim effort
de a da expresie sintetica a ceea ce este mai inaltator in om. Este ceea ce putem numi
umanismul antichitatii.
Intr-un sens mai restrans, termenul de umanism s-a specializat pentru a denumi,
global, totalitatea stiintelor umaniste, diferite de stiintele positive. Cu acest sens
functional el in Renastere, cand denumea umanioarele, ca discipline specializate de
studiul adancit al limbilor si al literaturilor greaca si latina, prin retorica si gramatica in
primul rand.
Pentru ca are in central ei omul cu aspiratiile si indoielile lui, cu implinirile si
dezamagirile sale, cu trairea intensa a celor mai dificile sentimente, literatura este
manifestarea spirituala care are cele mai stranse relatii cu ceea ce se intelege indeobste
prin umanism. De aceea, de-a lungul mileniilor umanismul de cele mai diverse nuante s-a
reflectat din plin in literature omenirii, s-a indentificat adesea cu ea.
Expresia cea mai tipica a gandirii umaniste o capata miscarea reprezentata de
marile personalitati ale culturii europene, cu centrul de iradiere in Italia, cunoscuta sub
numele de Renastere. Caracterizata prin interesul pentru valorile cultural ale antichitatii
Greco -latine si prin valorificarea acestora intr-o renastere a stiintelor si a artelor,
miscarea strange laolalta pe mari ganditori a-l secolelor al-XV-lea si al-XVI-lea (filozofi,
filologi, literati, poeti, pictori, sculptori, arhitecti, astronomi, etc.)intr-o comunitate
intelectuala al care-I ideal este eliberarea finitei umane de orice constrangere, in vederea
manifestarii si dezvoltarii sale depline.
Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio, Pico della Mirandola, Angelo Poliziana,
Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonaroti (in Italia), Lefrevre d`Etaples si Francois
Rabelais (in Franta), Martin Luther (in Germania), Thomas Morus (in Anglia), Erasmus
din Rotterdam, supranumit printul umanistilor (in tarile nordului) Nicolaus Olahus (in
Transilvania)- un mare admirator si prieten a lui Erasmus din Rotterdam cu care a purtat
o bogata corespondenta -,sunt tot atatea inalte spirite umaniste.Operele lor afirma
plenar personalitatea umana.Ei pleaca de la ideea ca ratiunea si constiinta sunt supremele
insusiri ale omului, care il diferentiaza de celelalte vietuitoare.Vazut in aceasta lumina
omul apare ca o fiinta care are dreptul sa traiasca demn si liber, bucurandu-se de
perspectiva ferfectibilitatii ei prin educatie si prin cultura.
Prin aceasta independenta spirituala, umanistii Renasterii intra in conflict cu
biserica romana, care prin Inchizitie oprima orice astfel de tendinta.Unii dintre ei cad
chiar victime in aceasta confruntare: in anum 1600, de pilda, Giordano Bruno este ars pe
rug ca eretic.
Spiritul lor critic se indreapta insa nu numai impotriva docmatismului si impotriva
scolasticii clericale, ci si contra a ceea ce il ingradea si il constrangea pe om in nazuinta
lui spre mai bine si mai frumos .
Sub forma renascentista, umanismul romanesc apare ceva mai tarziu, desii
reprezentantii lui n-au lipsit din contemporaneitatea Renasterii Europene.
O particularitate a Renasterii romanesti consta in eforturile voevozilor romani-
unii dintre ei principi de cultura umanista oriental-bizantin- de a mobiliza energii capabile
sa tina piept expansiunii, in centrul si in apusl Europei, a puterii feudale Otomane, vazuta
ca o forta uzurbatoare de valori culturale stravechi.
Stefan cel Mare, in toata a doua jumatate a sec.al-XV-lea (1457-1504), sa straduit
sa stabileasca legaturi cu papii si cu principii umanisti in vederea inchegarii unei
comuniuni politice si culturale Europene antiotomane.Pe de alta parte, domnitorul este
initiatorul uneia dintre primele scrieri despre istoria Moldovei, „Cronica lui Stefan cel
Mare” redactata in limba slavona ( limba de cult religios si de cultura umanista in Rasarit,
impreuna cu greaca veche,precum limba latina in Apus).
Alt voievod. Neagoe Basarab (1512-1521), intretine si el relatii cu papa si cu
Venetia, in cadrul carora se manifesta ca un remarcabil diplomat si desfasoara o bogata
activitate culturala. El este ctitorul celebrei Manastiri de la Curtea de Arges, capodopera a
arhitecturii medievale romanesti.De asemenea el este presupusul autor al lucrari
„Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie”, comparabila cu principele
umanistului italian Nicolo Machiavelli.
Constantin BramcoveanunIn timpul domniei lui (1688-1714), cultura
romaneasca cunoaste o dezvoltare deosebita.Mare iubitor de frumos, Brancoveanu este
initiatorul unui stil nou in arhitectura, stilul brancovenesc.Merita mentiune deosebita
macar doua monumente ctitorite de el: Manastirea Hurezu si Palatul de la Mogosoaia.
Brancoveanu este, in acelas timp, unul din martirii religiei ortodoxe romane, fiind, de
altfel, sanctificat ca si Stefan cel Mare, de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Romane, in anii de dupa revolutia din decembrie 1989.
Udriste Nasturel,mitropolitii Varlaam,Dosoftei si Antim Ivireanu sunt alti umanisti
a-i culturii noastre care au sustinut prin activitatea lor,actiunile voievozilor.
Udriste Nasturel (1579?-1596?-1657), carturar de aleasa cultura clasica, a dirijat
activitate de dezvoltare a invatamantului, a tipografiei si a culturii in general in timpul
domniei lui Matei Basarab, al carui cumnat era, avand un rol important in tiparirea mai
multor carti.Inafara unor scrieri ocazionale (versuri. Prefete) originale, are o bogata si
importanta activitate de traducator.
Varlaam, Mitropolit al Moldovei incepand din 1632, este traducatorul „Cazniei”
sub titlui „Carte romaneasca de invatatura dumenecelor preste an si la praznice
imparatesti si la svantii mai”, De aici titlul „Cazaniei” lui Varlaam, „Cartea romaneasca
de invatatura”,foarte potrivit si exprimand o pregnanta constiinta a apartenentei la o
anumita comunitate crestina in speta cea romeasca.
Varlaam este,pe de alta parte, autorul unei lucrari originale, „Raspuns impotriva
catehismului calvinesc”,tiparita la Iasi in 1645,scriere polemica de confruntare pe taramul
docmaticii crestine.
Dosoftei (1624-1693) este mitropolit al Moldovei intre anii 1671-1686,cu o
intrerupere de doi ani (1673-1675). Tipareste in limba romana mai multe carti liturigice
(Psaltire, Sfatnta Liturghie, Octoih etc.)cu urmari deosebite pentru dezvoltarea limbii si a
literaturii romane sunt traducerile
Antim Ivireanul(1660-1716).Mitropolit, si el,al Tarii Romanesti intre anii
1703-1716, Tipareste aproape toate cartile liturgice,deopotriva in greceste si in
romaneste.Opera de capetenie a lui Antim Ivireanul, Didahiile inaugureaza, in cultura
romana, arta elocintei, mitropolitul Antim dovedindu-se a fi primul nostrum orator,
pentru care avem, ca marturii peremptorii, discursurile sale religioase(predici, didahii).
Renasterea romaneasca va straluci insa deplin o data cu aparitia cronicarilor,in
veacul al XVII-lea:Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Stolnicul Constantin
Cantacuzino, Ion Neculce. Momentul de varf va fi atins la sfarsitul secolului al XVII-lea
si inceputul secolului al XVIII-lea , cu Dimitrie Cantemir, voievodul carturar, cea mai
stralucita minte romaneasca a vremurilor sale. Cantemir este o personalitate cu adevarat
renascentista, in primul rand prin numarul insemnat de domenii ale cunoasterii in care
spiritul sau s-a manifestat: filosofie, istorie, literatura, muzica, matematica, fizica,
geografie. El este insa, in acelasi timp, un precursor al iluminismului, propagat la noi, in
forme specifice, in conditiile istorice date, de catre reprezentantii Scolii Ardelene,
adevaratii nostri iluministi.
Mobilul principal al reconstituirii si al consemnarii istoriei de catre cronicarii
romani este unul umanist, si anume valoarea educativa a cunoasterii istoriei, a
transmiterii catre urmasi a experientei inaintasilor.
Rolul educativ al scrierilor cronicaresti se coreleaza cu responsabilitatea in fata
contemporanilor si, mai ales, a urmasilor. “Eu voi da seama de ale mele, cate scriu”,
spune Miron Costin, iar Grigore Ureche depune marturie in acelasi sens: “nu numai
letopisetul nostru, ce si carti striine am cercat, ca sa putem afla adevarul, ca sa nu ma aflu
scriitoriu de cuvinte desarte, ce de dereptate…”
Dand cronicilor si celorlalte lucrari scrise de ei o valoare educativa , cronicarii
isi vor initia urmasii in cateva directii principale:
1. Etnogeneza romaneasca, cu tot ce presupune ea ca origine, unitate si
continuitate a neamului. Cronicarii descopera si argumenteaza convingator latinitatea
limbii si a poporului roman, continuitatea neintrerupta a elementului roman in
Dacia,unitatea de limba, de cultura si de teritoriu a romanilor de pretutindeni.
2. Ideea luptei pentru independenta nationala polarizeaza patriotismul
cronicarilor, ca manifestare umanista. Vazuta diferit de la un cronicar la altul, in functie
de perioada istorica, de personalitatea voievodului prezentat si mai ales de “cresterea” sau
“descresterea” fortei asupritoare a otomanilor, lupta pentru independenta (pozizitia fata
de Imperiul Otoman, relatiile cu el) reprezinta nucleul in jurul caruia graviteaza nu numai
intamplarile consemnate de istoriografi, ci si actiunea din Istoria ieroglifica, romanul lui
Dimitrie Cantemir.
Dragostea de tara o vom gasi in raspunsul dat de Miron Costin vizirului turc intr-
o imprejurare povestita de Ion Neculce: “Si i-au dzis viziriul sa-I spuie dreptu: pare-le lor
bine c-au luat imparatia Camenita, au ba?... Atuncea Miron au dzisu ca ”santem noi
moldovenii bucurosi sa sa lateasca in toate partile cat de mult, iar peste tara noastra nu ne
pare bine sa sa lateasca” .
3. Reflectia filosofica asupra conditiei umane. Miron Costin este autorul unui
poem de meditatie filosofica, Viata lumii, in care, pe tema fortuna labilis, se gloseaza in
marginea ideii de fragilitate a fiintei omenesti, comparata cu o floare trecatoare.
Preocuparea pentru conditia umana o intalnim si in Istoria ieroglifica. Dimitrie
Cantemir face loc, in lamentatia fabulosului sau personaj, Inorogul , unei indirecte
meditatii pe tema destinului omului intr-o societate in care bantuie invidia, lacomia, ura,
reaua-credinta. Plangerea Inorogului, ca intreaga carte de altfel, se transforma intr-o
pledoarie alegorica pentru efortul ameliorarii conditiei umane, romanul fiind, din acest
punct de vedere, o opera literara patrunsa de un spirit umanist dinamic, activ.
Umanismul romanesc se constituie ca rezultanta a doua surse, principale:
umanismul carturaresc renascentist, reprezentat de mari personalitati formate la scoala
Renasterii europene, dintre care se detaseaza net cronicarii. Acestia isi pun cultura si
talentul in slujba idealurilor de mai bine ale poporului din mijlocul caruia se ridicasera si
descopera, in problematica etnogenezei romanesti, secretele duratei noastre nemuritoare
ca neam , unitatea si continuitatea noastra spirituala, misiunea istorica a romanilor in
spatiul European.
Unind intr-o sinteza particulara umanismul popular cu idealurile politice de
libertate nationala nutrite de voievozii si de carturarii veacurilor al XV-lea, al XVI-lea, al
XVII-lea si al XVIII-lea, Renasterea romaneasca, desi nesincrona intru totul cu cea
europeana si neavand toate caracteristicile ei, va pune bazele umanismului in literature
romana. Odata intrate in circulatia culturala a romanilor, idealurile umaniste vor evolua,
imbogatindu-se permanent.