Sunteți pe pagina 1din 7

Familia tradiţională şi Familia modernă

Introducere
Familia a fost o necesitate de-a lungul epocii moderne. Problema organizării vieţii de familie şi a
consecinţelor ei funcţionale apar în lucrările gânditorilor antici şi a celor renascentişti. Vechi evrei
prescriau o varietate de conduite rituale pentru a putea duce o căsătorie fericită la bun sfârşit.
I. şi N. Mitrofan (1991, p145) defineşte cuplul conjugal ca fiind “nucleul generativ al
microgrupului familial”, exprimând structural şi funţional modul în care două persoane de sex opus,
după ce se căsătoresc, se intermodelează creator, dezvoltânduse, motivânduse şi determinându-se mutual
prin interacomodare şi interasimilare, simultan în plan biologic, psihologic, şi social.
Familia s-a dezvoltat o dată cu societatea şi se modifică odată cu aceasta. Ea îndeplineşte anumite
funcţii sociale cum ar fi procrearea, creşterea şi socializarea copiilor.
“Ca formă de comunicare umană, familia este poate cea mai trainică dintre ele ‘fiind caracteristică
pentru toate treptele de dezvoltare istorică şi având o mare stabilitate ca structură socială’”. (Maria
Constantinescu, 2004, p10)
În analiza sociologică a familiei se folosesc diferite notiuni cu diferite sensuri ale familiei cum ar
fi:
- familia de origine
- familia conjugală
- familia nucleară
- familia de rezidenţă
- familia de interacţiune
- familia cu probleme
- familia modernă
- familia tradiţională
Familiile au structuri diferite sau număr diferit de membri. De exemplu în trecut, familiile aveau
4-6 copii, în medie, iar acum în societăţile industriale, au în medie 1-2 copii.
Cuplul nu este întotdeauna unit şi perfect. În cele mai multe cazuri în cupluri apar fenomenele
negative, apar certurile, neajunsurile, infidelitatea etc. Toate aceste lucruri sunt cauza celor mai multe
divorţuri.
Familia trebuie asociată cu stabilitate, echilibru, moralitate şi durabilitate. Întotdeauna în familie
trebuie să existe armonie pentru ca durata căsniciei să fie cât mai lungă.
“Asupra familiei s-au întreprins şi se realizează mereu numeroase studii de asistenţă socială care
urmăresc o ameliorare, o înlaturare a crizelor pe care le traversează anumite familii. Americanii au
folosit tehnica aşa-numită <Social-Work>, o tehnică de acţiune socială asupra unor familii urbane aflate
în situaţii dificile. (idem, p19)
Concluzionând, familia este un adevărat sprijin pentru copiii în ziua de astăzi. Un copil crescut
într-o familie unită şi cu principi este mult mai responsabil în ceea cel priveşte.

Familia tradiţională

În familia tradiţională puterea este inegală. În această familie cel care domina cel mai mult era
bărbatul. Însă, cel puţin din sec. 19 românesc, norma autorităţii masculine pare să nu servească decât ca
faţadă. În familiile boierilor, soţia poate influenţa decizia soţul, chiar şi copiii, ori de câte ori este în joc
un aspect al vieţii familiale.
“Conform lui J.Bochenski, autoritatea este o relaţie cu trei termini care se instituie între un
purtător, un subiect şi un domeniu”. (C. Ciupercă, 2000, p.72 )
În acest caz bărbatul este purtătorul şi femeia este subiectul într-un anume domeniu. În culul
tradiţional domină autoritatea care provine din tradiţia familiei.
Puterea este un fenomen social, în sensul că nu se poate manifesta decât prin intermediul relaţiilor
sociale. “După K.Dowding (1991,p.48), există două feluri de putere: puterea concretă (puterea de a face)
şi puterea socială (puterea asupra cuiva).”
Este clar că familia tradiţională se bazează pe puterea concretă. Aceste reguli îl obligă pe bărbat să
facă ceea ce ştie, astfel încât femeia acceptă această ordine, deoarece femeia nu avea niciun drept la
opinie.
De-a lungul timpului, puterea în familie a crescut, autoritatea a evoluat spre cel ce ştia mai mult.
Puterea femeii a crescut de asemenea. Femeia avea mai multe drepturi, avea puţină autoritate asupra
copiilor, soţul se sfătuia cu ea în diferite probleme familiale.
În sec. 19-20 în societăţile europene sau de cultură europeană s-a generalizat sistemul familiei
nucleare în care soţul era principala sursă de venit, şi avea cea mai mare autoritate, iar soţia se ocupa în
principiu de gospodărie şi depindea de soţ.
Fiecare societate are un anumit sistem familial adică un sistem de reglementare a relaţiilor dintre
bărbat şi femeie de vârstă matură şi dintre aceştia şi copii. Sistemele familiale se diferenţiază între ele
după gradul de cuprindere a grupului familial, forma de transmitere a moştenirii, modul de stabilire a
rezidenţei noilor cupluri.
Structura de autoritate şi putere în cadrul familiei (H.Touzard 1966)
1. Autoritatea soţului (bărbatul acţionează şi decide)
2. Autonomia soţiei (femeia acţionează şi decide)
3. Autocraţia soţului (bărbatul decide, femeia acţionează)
4. Autocraţia soţiei (femeia decide, bărbatul acţionează)
5. Conducerea soţului ( bărbatul decide, acţionează împreună)
6. Conducerea soţiei ( femeia decide, acţionează împreună)
7. Diviziunea sincretică a rolurilor (bărbatul acţionează, decid împreună)
8. Diviziunea sincretică a rolurilor (femeia acţionează, decid împreună)
9. Cooperarea sincretică (acţionează împreună, decid împreună) (idem, p. 73)

Concluzionând, familia tradiţională era caracterizată printr-o ierarhie clară, iar respectarea
ierarhiei era o condiţie a echilibrului.

Relaţiile parentale şi viziunea asupra socializării

În familia tradiţională conflictele dintre generaţii erau mult mai puţine şi netolerate de comunitate.
Ierarhia era foarte clară, fiecare ştia ce are de făcut şi de cine trebuie să asculte. Copiii suportau şi se
abţineau la autoritatea tatălui şi pe cea a mamei când tatăl nu era, însă cea a mamei era mai blândă şi mai
sensibilă.
Rolul mamei era foarte important pentru că personalitatea ei construia punctul de plecare pentru
copil. În familia tradiţională, mama se implica mult mai mult în creşterea şi educarea copiilor faţă de
familia modernă, deoarece mama nu avea un loc de muncă, o carieră profesională, ea se ocupa doar de
gospodărie şi de familia sa. De aceea copiii erau mult mai ataşaţi de mamă decât de tată.
În această familie tatăl era cel care deschidea porţile copilăriei spre lumea exterioară, îndrumând
copilul să fie el însuşi, să pună în practică ceea ce învăţase. Totuşi această ieşire nu îi oferea copilului
libertatea maximă.
“În socializarea copiilor din modelul tradiţional al familiei extinse implică o relaţie afectivă
puternică între bunici şi nepoţi şi, implicit, un rol educativ consistent al bunicilor. Însă, coabitatea
vârstnicilor cu nepoţi nu este dovedită, nici măcar în mediul rural, decât pentru familiile tip souche, în
care unul dintre copii rămâne, după căsătorie, în casa părintească asumându-şi responsabilitatea îngrijirii
bătrânilor.” (C. Ciupercă 2000, p.73, apud E. Stănciulescu, 1997, p.162)
Cei care se recăsătoreau a doua oară şi aveau copii, aceştia rămâneau în creşterea bunicilor, cu
ajutorul părinţilor.
În familia tradiţională căsătoria copiilor se făcea în ordinea descrescătoare, de la cel mai mare la
cel mai mic, nu ca în familia modernă când aceştia se căsătoresc sau trăiesc în concubinaj.
În societatea contemporană se considera că principalele probleme care apar sunt următoarele:
1. Familia cu un copil. În această familie fiind doar un copil acesta este răsfăţat, având o
personalitate egoistă. Acesta este răsfăţat de ambi părinţi, iar când este certat de unul dintre ei,
acesta se refugiază la celălalt. Pentru copil, părinţii au devenit nişte instrumente de care el se
serveşte pentru satisfacerea nevoilor sale.
2. Familia cu doi copii. Atenţia părinţilor cade asupra celui mic, ceea ce face ca primul
copil să sufere. Cel mai mare îşi poate dezvolta o personalitate mai egoistă şi mai agresivă.
3. Familia cu trei copii. Copilul cel mai mare are aceeaşi viziune în faţa părinţilor ca şi în
familia cu doi copii. Cel mijlociu are dezvoltarea cea mai echilibrată, având o justă balanţă între
agresivitate, retragere în sine şi spirit de iniţiativă. Copilul cel mic este cel mai răsfăţat şi cu cele
mai multe drepturi fiind ajutat şi de fraţii mai mari.
4. Familia cu mai mult de trei copii. La apariţia celui de al patrulea copil lucrurile iau o
întorsătură. Acesta poate fi privit cu o nemulţumire, tratat cu răceală. Însă există şi excepţii, un
băiat apărut după trei fete adduce bucurie în sufletul părinţilor.
Familia tradiţională, din punct de vedere al controlului social este mai permisivă decât familia
patriarhală, în timp ce din punct de vedere al suportului parental este mai neangajată comparative cu
familia restructurată.
Din perspective socializării în funcţie de sex, familia tradiţională a favorizat accentuarea
conştientizării diferenţelor dintre fete şi băieţi întrucât cele două modele educaţionale erau destul de
puţine. Băieţii erau socializaţi încât să devină activi, ostili, şi agresivi, iar fetele, erau blamate sau
pedepsite pentru comportamentul lor agresiv dar recompensate dacă erau politicoase.
Relaţia părinte- copil în familia tradiţională era în general bazată pe înţelegere şi acceptare şi nu
pe conflict şi negare.

Familia modernă

Familia moderă se caracterizează prin structura de autoritate şi putere. In această familie partenerii
au aceeaşi autoritate, deciziile le iau în comun, nu ca în familia tradiţională cand doar bărbatul lua
decizii, atât în privinţa hotărârilor care viza viaţa conjugală. Relaţia modernă surprinde reciprocitatea
puterii şi autorităţii, pe diferite nivele şi în diferite intensităţi.
Ideea că toate sarcinile şi toate rolurile unei familii, pot fi îndeplinite, atât de bărbat, cât şi de
femeie este total greşit, deoarece există anumite elemente care diferenţiază cele două sexe (C Ciupercă,
2000, p.100 apud I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1997), ca să nu mai vorbim că, de la un cuplu la altul există
deosebiri în ceea ce priveşte rolurile asumate, în funcţie de particularităţile persoanelor şi relaţiei
respective.
Din această perspectivă nu există, nu este posibilă o egalitate prin lipsa diferenţelor. Între oricare
alte două persoane, intervine reciprocitatea, dar şi asimetria, una dintre ele tinzând s-o domine pe
cealaltă.
Fiecare activitate are o importanţă diferită, adică nu pot exista activităţi care sa aibă ponderi egale.
Dacă în familie există un bun dialog şi o bună înţelegere, atunci se poate ajunge la o egalizare a
autorităţii şi puterii în sistemul familial.
``O problemă importantă, care induce majoritatea neînţelegerilor şi divergenţelor în cuplu este
aceea a implicării fiecăruia în ceea ce ar trebui să facă. Există neînţelegeri datorită faptului că unul dintre
parteneri are impresia că el face totul, el se implică cel mai mult, iar celălalt mai puţin, ignorând faptul
că activităţile nu pot fi comparate, iar gradul de implicare nu poate fi evaluat de cineva. Subiectivismul
poate fi destul de mare iar disensiunile pot apărea destul de frecvent, lucru care a determinat apariţia
opiniei potrivit căreia, relaţiile tradiţionale între bărbat şi femeie se dovedesc mai puţin generatoare de
conflict şi steres``. (C. Ciupercă, 2000, p.102 apud A. Liiceanu, 1997)
Factorii ce au determinat flexibilizarea raporturilor de putere în cuplul modern au fost
emanciparea femeii, bazată pe creşterea nivelului de cultură. Această emancipare a ridicat pretenţii vis-
à-vis de posibilităţile bărbatului de a se implica în ceea ce trata, până nu demult, cu pasivitate şi
indiferenţă.
Un alt factor este independenţa economică a femeii, adică femeia nu mai este întreţinută de bărbat
şi poate singură să-şi asigure subzistenţa şi să ia decizii proprii, fără teamă de a fi supusă reproşurilor
sau abandonată.
Implicarea tot mai accentuată a femeii în viaţa socială a adus la ruperea acestuia de universal
îngust al familiei şi la rolul şi locul femeii în relaţia de cuplu. Acesta este un alt factor care duce familia
la un univers mai larg. Relaţionarea cu alte persoane a membrilor unui cuplu duce la egalitatea autorităţii
şi puterii. Cu cât relaţionarea este mai mică, cu atât creşte apariţia unui model unidirecţional de putere şi
autoritate (în special de la bărbat la femeie).
Nu în ultimul rand, devalorizarea sentimentului în relaţia de cuplu a provocat importante reaşezări
în structura de autoritate şi putere. Femeia, independentă economic, îşi permite să experimenteze relaţii
diverse, datorită dorinţei de a se realize şi de a evolua pe plan profesional. Din această cauză, bărbatul,
se teme să nu fie părăsit sau pur şi simplu din nevoia de a cucerii, încearcă să nu se implice emoţional şi
sentimental prea mult. In general, cuplul secolului XX minimalizează valoarea sentimentului, fapt care
are repercursiuni asupra distribuţiei autorităţii şi puterii în relaţia dintre cele două sexe.
În familia modernă au apărut multe schimbări faţă de cea tradiţională. Prezenţa maternă a devenit
şi ea intermitentă prin ieşirea femeii pe piaţa forţei de muncă. Desele absenţe ale ambilor părinţi oferă
copilului o altă versiune asupra autorităţii, de cele mai multe ori aceasta lipsind.
În privinţa relaţiei conjugale, conceptual de “luare a deciziilor” este perceput ca fiind unul dintre
indicatorii principali ce definesc raportul de autoritate şi putere. Este posibil ca decizia să fie luată de
către un membru al cuplului, pentru că celălalt membru a delegat funcţia de luare a deciziilor sau pur şi
simplu nu este interesat.
Situaţia se complică şi mai mult atunci când un individ vrea să aibă autoritate şi putere. De
exemplu, bărbatul dintr-o clasă socială inferioară pretinde autoritate pe baza modelului tradiţional în
timp ce, în luarea propriu-zisă a deciziilor, soţia contemporană deţine o autoritate substanţială.
Tocmai de aceea, în stabilirea structurii de autoritate şi putere în cuplu trebuie să se ţină cont de
mai mulţi indicatori, care intercorelaţi, să definească mai exact raporturile dintre parteneri.
“Autoritatea şi puterea în familia modernă se află într-un permanent proces de construcţie şi
reconstrucţie, în funcţie de negocierile ce au loc între parteneri, de atitudinile şi comportamentele
acestora vis-à-vis de rolurile pe care le îndeplinesc în familie şi de statusurile ocupate în afara ei.” (idem,
p106)

Relaţiile parentale şi viziunea asupra socializării

În familia modernă, relaţia părinte copil este diferită de relaţia din familia tradiţională. Concepţiile
privind relaţia parentală au evoluat semnificativ.
“Din această perspectivă, E Duval evidenţiază existenţa a două tipuri de modele: modelul mamei
tradiţionale (ce impune prin perseverenţă şi rigiditate) şi modelul mamei moderne (axat pe dezvoltarea
capacităţilor instructivo- formative ale copiilor, în condiţiile unei libertăţi şi flexibilităţi crescute)”. (C.
Ciupercă, 2000, p.130)
“Analogul, E.Elder a identificat modelul tatălui tradiţional (care asigura educaţia copiilor de pe
poziţia aceluia care are întotdeauna dreptate şi ultimul cuvânt în orice problemă) şi modelul tatălui
modern (ce foloseşte mult mai puţin metodele punitive- restrictive)”. (Ibidem)
Sistemul familial trebuie să-şi construiască şi să-şi consolideze o stare de echilibru între cele două
modele culturale ale generaţiilor.
În familia modernă socializarea implică unele procese de identificare şi diferenţiere. O serie de
identificări constituie personalitatea.
Pentru copii, părinţii sunt primele repere pentru autoidentificare, pentru a-şi găsi sinele. Un copil
învaţă să fie matur de la părinţi în primul rand. De exemplu băiatul trebuie să se ataşeze mai mult de tată
spre al lua exemplu, fiind şi de acelaşi sex au mai multe puncte în comun, însă nu trebuie să-l urmeze în
tot ceea ce face tatăl. Trebuie să ia de la el doar părţile bune şi nu cele rele.
Însă fata trebuie să rămână alături de mama sa pentru a se autoidentifica şi de a se regăsi şi poate
acesta este unul din motivele pentru care fetele se maturizează mai repede decât băieţii. Greutăţile pe
care le întâmpină fata în procesul de identificare se leagă de rolul pe care îl vede la mama sa, acela de a
fi gospodină (de a avea grijă de gosodărie ,de familie).
Un rol important îl are şi reacţia tatălui faţă de propria sa fică. De exemplu, dacă fata seamănă cu
mama sa la feminitate (la aspectul fizic), atunci tatăl o tratează ca pe o femeie, iar dacă fata este un pic
mai robustă cu un corp mai dezvoltat, atunci tatăl o tratează ca pe un băiat pe care poate nu îl are.
O fată care trăieşte într-o familie cu doi fraţi sau mai mulţi se formează altfel decât atunci când
creşte alături de surori.
Dacă un copil creşte într-o familie mai organizată, cu principii şi el va vrea să-şi construiască viaţa
asemenea părinţilor, însă dacă a crescut într-o familie dezechilibrată, dezbinată, acelaşi lucru va face şi
el, nu îl va interesa casa, familia, copii săi cid oar să trăiască cât mai bine şi săi fie lui bine.
La început părinţii încearcă să-şi înveţe copiii cum să gândească şi să acţioneze în viaţă. Primele
lucruri pe care îi învaţă sunt dintre curat-murdar şi dintre permis-interzis.
Apoi copilul, ieşind din exteriorul familiei încearcă să devină independent, să aibă libertate totală.
Încearcă să-şi afirme dorinţa de frustrare sau de permisivitate.
Majoritatea cercetărilor spun că cele mai frecvente conflicte între părinţi şi copii sunt în perioada
adolescentă, atunci când adolescentul are dorinţa de libertate şi autonomie.
Dorinţa de libertate şi autonomie sporeşte odată cu înaintarea în vârstă.
“Observăm că la vârsta adolescenţei, copilul aparţinând familiei moderne tinde să se comporte în
două maniere faţă de părinţi: contra lor sau îndepărtându-se de ei. În rimul caz, el consideră că părinţii
nu-l înţeleg şi se decide să <lupte>, dovedindu-le că poate reuşi şi fără ajutorul lor, dar aplicând o altă
mentalitate şi o altă scară de valori. În al doilea caz, copilul nu luptă, dar îşi construieşte o lume a sa, se
izolează faţă de părinţi şi îi acceptă în jurul său doar pe cei care-l înţeleg.” (idem, p.136 apud K. Horney)
De cele mai multe ori, divergenţele între generaţii apar din cauza lipsei de interes pentru
problemele adolescentului.
Majoritatea părinţilor sunt dezinteresaţi de copiii lor, îi lasă să facă ce vrea, copiii se căsătoresc de
la o vărstă fragedă, nu-I mai interesează şcoala, nu-I interesează să-şi facă o cariera în viaţă, să aibă un
viitor mai prosper.
Au trecut vremurile când copiii urmau meseriile părinţilor, când se căsătoreau la indicaţiile
rudelor, când cuvântul celor mai învârstă era lege şi se supuneau.
În ziua de astăzi tinerii doresc un statut social bun, o viaţă fără probleme, fericire personală, însă
pentru aceste lucruri trebuie depus şi puţin effort şi muncă pentru a se realize, ori ei nu fac nimic,
aşteaptă totul deagata şi acest lucru nu este posibil.
Societatea de astăzi s-a schimbat enorm de mult şi nu în bine. Toţi vor să fie patroni şi şefi să
comande, dar să muncească mai puţin.
Concluzii

Aceată lucrare este o comparaţie între familia modernă şi familia tradiţională. Am pus accent pe
autoritatea si puterea în ambele familii. În familia tradiţionala autoritatea cea mai mare o avea tatăl, iar
ceilalţi îl ascultau , iar în familia modernă puterea şi autoritatea o aveau ambii părinţi. Fiecare membru
avea câte ceva de spus în familie. Părinţii se sfătuiau cu copiii lor în orice problemă legată de familie.
Pentru un copil familia este foarte importantă. Ea îl sprijină în primi paşi.
Familia tradiţională este mult mai autoritară decât familia modernă.Dacă în familia modernă copiii
sunt mai libertini, în familia tradiţională copiii îi ascultau pe parinţi, nu ieşeau din cuvântul lor. Nu
aveau voie să facă ce vor fără aprobarea părinţilor.
Bibliografie

1. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de Sociologie, Editura Babel, Bucureşti 1998
2. Cristian Ciupercă, Cuplul modern- între emancipare şi disoluţie, Editura Tipoalex,
Alexandria 2000
3. Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiei. Editura Polirom, Bucureşti 1997
4. Iolanda şi Nicolae Mitrofan, Familia de la A la....Z. Mic dicţionar al vieţii de familie,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1991
5. Maria Constantinescu, Sociologia familiei, Editura Universităţii din Piteşti 2004