Tema: Politica financiară a întreprinderii

Plan:
1. Conţinutul şi esenţa politicii financiare a întreprinderii
2. Decizii financiare
3. Politica de credit şi formele de credit
4. Politica de dividend

1. Conţinutul şi esenţa politicii financiare a întreprinderii

Politica financiară reprezintă o parte componentă a politicii generale a întreprinderii avînd o

influenţă deosebită asupra constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor în scopul realizării
programelor economice curente şi de dezvoltare a creşterii eficienţei ciclurilor operaţionale şi de
investiţii precum şi a întregii activităţi.
Între politica generală economică şi cea financiară există puncte de corelaţie, deoarece
politica financiară are misiunea de a rezolva aspectele legate de metodele de procurare a
fondurilor, alocarea pe destinaţii şi folosirea eficientă a acestora, asigurarea echilibrului financiar,
reducerea preţurilor, costului capitalului etc.
Deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară adoptată de întreprindere în
funcţie de obiectivele sale de rentabilitate, de creştere şi de risc.
Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creştere a
capitalului economic şi de modalităţile de finanţare a acestei creşteri, deoarece o asemenea alegere
generează sporirea capitalului financiar şi gradul de autonomie a întreprinderii. Alegerile depind de
obiectivele întreprinderii şi de mediul înconjurător şi sunt guvernate de relaţiile de putere în
interiorul întreprinderii.
Scopul întreprinderii este obţinerea profitului al cărui nivel depinde de creşterea capitalului
financiar, capital care exprimă bogăţia acţionarilor. În acest cadru întreprinderea va maximiza
capitalul economic prin decizia dublă de investire şi finanţare. Creşterea capitalului ridică
problema costului finanţării şi a proporţiei dintre capital propriu şi împrumutat. Asupra politicii
financiare a întreprinderii exercită o influenţă deosebită: acţionarii, statul, împrumutătorii ş.a.
factori din mediul înconjurător. Acest mediu influenţează activitatea economico-financiară şi
politica financiară printr-o serie de constrîngeri cum sunt:
1. inflaţia
2. avansarea tehnologică
3. efectuarea controlului din partea creditorilor
4. politica monetară şi fiscală etc.
Managementul financiar determină suma necesară pentru finanţare, iar apoi în baza deciziei
sale se hotărăşte asupra posibilităţilor de finanţare din capitalul permanent.
Politica financiară a agentului economic reflectă corelarea unei duble strategii, solvabilitate şi
rentabilitate. Modul cum se realizează practic această interdependenţă depinde de următorii factori:
1. constrîngeri din partea statului
2. inflaţie
3. crize energetice etc.
Cadrul politic existent în fiecare ţară poate fi influenţat şi de politica financiară a
întreprinderii, de formarea resurselor financiare, repartizarea rezultatelor etc.
Elaborarea unei politici financiare priveşte determinarea nevoilor de finanţare pentru o
perioadă anumită de timp, alegerea unei variante de îndatorare, adică a unei modalităţi de finanţare
prin fonduri proprii sau credite, precum şi raportul dintre nevoile finanţate pe TS sau pe TL.
Avansarea de capital din partea unui întreprinzător are în vedere 2 destinaţii: active
imobilizate şi active circulante.
Pentru ei este raţional să-şi acopere activele imobilizate şi o parte din activele curente prin
finanţări cu caracter permanent.
 Folosirea creditelor pentru acoperirea anumitor nevoi creează posibilitatea sporirii
rentabilităţii financiare a întreprinderii antrenînd şi anumite riscuri financiare.
Politica financiară nu se mărgineşte cu luarea deciziilor de investire şi finanţare ce exprimă
totodată condiţiile actuale sub diverse aspecte şi mai ales la ritmul şi modalităţile de creştere a
capitalului în anumite perioade.

2. Decizii de finanţare la întreprindere

Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară elaborează decizii financiare.
Principalele decizii de politică financiară sunt:
1. decizia de investire
2. de finanţare
3. de autofinanţare
4. dividendelor
Decizia de investire a unui agent economic este decizia de a plasa capitalul într-o anumită
operaţiune, este rezultatul corelării dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea calculată.
Costul capitalului este rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de fonduri pentru a finanţa
proiectele unei întreprinderi, adică costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l
plătească întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului respectiv pentru a se aproviziona
cu capital. Costul capitalului constituie legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi
rentabilitatea reclamată de aducătorii de capital. În cazul în care întreprinderea investeşte în
proiecte cu rentabilitate mai mică decît costul capitalului ea va fi sancţionată economic pe piaţă în
felul următor:
1. Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi contabile în măsura
în care rezultatele financiare sunt mai mici decît cheltuielile financiare.
2. Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu, pierderile contabile se transmit
asupra capitalului propriu micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu
rentabilitate mai mare decît costul capitalului atunci ea nu va avea probleme cu suportarea
cheltuielilor financiare şi se vor creea posibilităţi de creştere a volumului capitalului propriu.
Costul capitalului reprezintă un indicator de accceptare sau de respingere a unui proiect de
investiţii respectiv a deciziei de investiri.
Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a
proiectelor avute în vedere prin fonduri proprii, împrumutate sau participaţie.
Decizia de finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui proiect în parte. Nu există o
decizie optimă pentru toate întreprinderile indiferent de condiţie, de loc şi de timp. Adoptarea
deciziei financiare înseamnă a opta între fondurile proprii şi creditele bancare în vederea finanţării
unui proiect sau adoptarea unei anumite ponderi de fonduri proprii faţă de creditele bancare.
Actul deciziei de finanţare depinde de întreprindere, deoarece ea este cea mai interesată în
folosirea cu eficienţă a fondurilor la dizpoziţie şi obţinerea unor rezultate bune. În acelaşi timp
decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere ci şi de bancă, de facilităţile pe care le
poate obţine în negocierea creditelor sau de acţionari şi de disponibilitatea lor pentru a subscrie la
creşteri de capital, de cererea şi oferta pe piaţa capitalului de împrumut, de existenţa sau
inexistenţa capitalurilor libere de atras. Dacă remuneraţia sau costul capitalului propriu şi a celui
împrumutat au o pondere mare în luarea deciziei de finanţare, atunci acest criteriu de rentabilitate a
proiectului este hotărîtor. Pentru a clarifica posibilitatea alegerii între două căi de finanţare se
procedează la analiza cîtorva indicatori şi anume:
● rentabilităţii
● solvabilităţii
● lichidităţii
pentru a afla situaţia financiară şi necesarul precum şi posibilităţii implimentării deciziei de
finanţare.
Incidenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul următor:
 1. dacă rentabilitatea calculată este superioară ratei dobînzii, atunci este oportună apelarea la
împrumuturi deoarece în astfel de cazuri îndatorarea contribuie la creşterea masei profitului şi
creşterea randamentului capitalului propriu.
2. decizia de finanţare prin îndatorare are o influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, însă în
cazul producerii unor piederi solvabilitatea degradează mult mai repede.
3. finanţarea prin îndatorare are influienţă pozitivă şi asupra lichidităţii, însă avînd în vedere
faptul că resursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de
întrebuinţare a resurselor să nu depăşescă scadenţa sumelor împrumutate.
Decizia de autofinanţare. Autofinanţarea este principiul cel mai răspîndit şi arată că
întreprinderile trebuie să-şi asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în
exerciţiile anterioare. Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprindere şi pentru
acţionari.
a) întreprinderea, ca persoană juridică, este avanatajată fiindcă pentru realizarea creşterii
economice nu are nevoie să apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să
cumpere acţiuni sau să sporească valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa
financiară de capitaluri.
b) acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea
bursieră a întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.
Politica de dividend ne arată opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în
anumite exerciţii financiare de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a
mărimii dividendelor de la an la an urmărind un anumit scop.
Politica dividendelor reprezintă o cale de afirmare a necesităţii societăţii pe acţiuni pentru a
cunoaşte şi a aprecia aspectul viabilităţii, prosperităţii şi rentabilităţii dezvoltării.
Prin politică de dividend întreprinderea îşi alege un anumit tip de acţionariat. Distribuind
dividende scăzute se poate ajunge la descurajarea unor acţionari care pot arunca pe piaţă acţiunile
de care dispun contribuind la scăderea cursului acestuia. În schimb această politică permite
capitalizarea unei părţi importante a profitului, fapt care are ca rezultat creşterea valorii
întreprinderii, cursului acţiunii şi perspective favorabile de profit pentru anii următori ce este
evaluat şi apreciat de un număr mai mare de acţionari şi de consiliul de administraţie sau de
adunarea generală a întreprinderii. Distribuind dividende cu o mărime ridicată în fiecare an se
obţine încrederea şi fidelitatea acţionarilor, însă această politică creează posibillităţi mai slabe de
autofinanţare, de creştere economică şi de creştere bursieră a întreprinderii. O politică anumită de
stabilitate a mărimii dividendului este de dorit atît pentru întreprindere cît şi pentru acţionari,
deoarece, acceptînd această politică, întreprinderea poate influenţa asupra încrederii acţionarilor
precum şi asupra partenerilor de pe piaţa financiară atît a statului cît şi în afara lui.

3. Politica de credit şi formele de credit

Politica de credit reflectă politica băncii centrale a statului care urmăreşte asigurarea
echilibrului general economic prin intermediul creditului şi cu ajutorul unor instrumente specifice.
Obiectul politicii de credit vizează utilizarea deplină a forţei de muncă, stabilitatea preţurilor,
ehilibrarea balanţei de plăţi şi îmbunătăţirea diverselor sectoare de activitate.
Scopul politicii de credit este de a influenţa fluxul cheltuielilor prin sporirea mijloacelor
lichide ale băncii comerciale şi a capacităţii lor de creditare.
Prin politică de credit nu se relizează o influenţă directă a fluxului de cheltuieli, ea nu poate
dirija singură evoluţia economiei din următoarele două motive:
1. politica de credit poate modifica numai volumul cheltuielilor globale pe economie şi pe ramură.
2. există un decalaj între măsurile de politică de credit şi efectele lor asupra cheltuielilor.
Instrumentele uzuale ale politicii de credit sunt:
a) plafonarea creditelor
b) politica dobînzilor
c) taxa de rescontare
 Rescontarea este operaţiunea de preluare de către banca centrală a efectelor de comerţ deja
scontate de banca comercială.
Creditul este operaţiunea prin care o persoană fizică sau juridică (debitor) obţine fonduri sau
bunuri de la o altă persoană (creditor) asumîndu-şi obligaţiunea să le restituie sau să le plătească la
termen. Spre deosebire de finanţe, creditul presupune transferuri băneşti cu cracter rambursabil
care sunt purtătoare de dobînzi.
Creditul se garantează cu bunuri sau cu valori acceptate şi se clasifică:
I În funcţie de durată:
1. pe termen scurt
2. pe termen mediu
3. pe termen lung
II În funcţie de destinaţie:
1. de trezorerie - pentru acoperirea unor plăţi curente ce decurg din funcţionarea normală a
întreprinderii
2. de export – pentru finanţarea exportului
3. de documentare- pentru import garantat prin remiterea la bancă a documentelor care atestă
proprietatea asupra mărfurilor importate
4. pentru construcţii
5. pentru consum
III Conform cauzei de determinare a creditului:
1. credit de finanţare, acordat întreprinderilor ce nu au creanţe asupra altora
2. credit de refinanţare pentru acei ce au creanţe asupra altora
IV După participanţii la relaţiile de credit
1. credit bancar – forma de credit acordată de bănci persoanelor fizice, juridice pentru diferite
scopuri, considerate realizabile de către bănci
2. credit comercial – creditul acordat de furnizor cumpărătorului pentru perioada de livrare a
mărfurilor pînă la încasarea contravalorii lor sau invers, creditul pe care îl acordă clientul
furnizorului sub formă de avans pentru a creea posibilităţi financiare acestuia în vederea executării
comenzilor şi livrării produselor contractate. Este un credit pe termen scurt şi nu este purtător de
dobîndă
3.credite internaţionale – forma de credit prin care o persoană fizică/juridică (creditor) pune la
dizpoziţia altei persoane fizice/juridice (debitor) în monedă convertibilă şi pe care debitorul se
obligă să o restituie împreună cu dobînda la sfîrşitul perioadei de împrumut. Creditul internaţional
este:
A în funcţie de părţile implicate:
● guvernamental
● bancar
● credit acordat de instituţii financiare internaţionale
B după obiectul tranzacţiei creditul internaţional este
- în mărfuri sau bani
C după modul de garantare
- negarantat
- garantat
4. credit de consum – formă de credit acordată persoanelor fizice pentru a-şi cumpăra cu plata în
rate bunuri de folosinţă îndelungată. El este condiţionat de prezentarea unor documente care
privesc capacitatea de plată a cumpărătorului şi este garantat cu bunuri vîndute.
5. creditul lombard este forma de credit pe termen scurt acordat de către bancă pe baza unui gaj
constituit din titluri care pot fi uşor negociate (acţiuni, obligaţiuni etc.)
6. credit public – forma de credit acordat statului la care statul sau organismele sale sunt debitori,
iar creditori pot fi persoane fizice/juridice ce dispun de mijloace băneşti temporar disponibile şi
acceptă să le dea cu împrumut. Creditul public poate fi prezentat în două forme:
1) împrumuturi obligatare (se împrumută pe termen lung)
2) depuneri la casele de economii ale populaţiei ce sunt întrebuinţate în calitate de credit public.

4. Politica de dividend
Dividendul reprezintă remuneraţia pentru deţinerea unei acţiuni pe parcursul unui an şi este
singura formă de participare a acţionarilor la repartizarea profitului pe acţiuni.
Politica de dividend se referă la decizia de a plăti profitul sub formă de dividend acţionarilor
sau de a fi reţinut de întreprindere pentru reinvestire.
Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividende curente şi creşterea lor
viitoare care maxizimizează preţul acţiunilor. O politică de distribuire a dividendelor poate fi
considerată scăzută dacă rata de distribuire nu depăşeşte 20% din profitul net. Politica de
distribuire este considerată puternică atunci cînd rata de distribuire a dividendelor depăşeşte 60%
din suma profitului net. Distribuirea dividendelor la acţionari se face prin 2 moduri:
1. plata dividendelor către acţionari
2. răscumpărarea acţiunilor întreprinderii de la acţionari
Politica de dividend este influenţată de 2 categorii de factori:
1. situaţia financiară a întreprinderii
2. preferinţele investitorilor
Situaţia financiară a întreprinderii – atunci cînd întreprinderea atrage credite sau emite
obligaţiuni pe piaţa financiară. Ea se confruntă cu o restricţie care constă în faptul că dividendele
vor fi plătite numai după satisfacerea obligaţiilor faţă de debitori. Majoritatea contractelor de
împrumut menţionează faptul că dividendul poate fi plătit numai atunci cînd există un indice de
protecţie cum ar fi indicii lichidităţii curente.
Preferinţele investitorilor – luînd în considerare politica acţionarilor şi interesele acestora,
politica de dividend trebuie să satisfacă 2 cerinţe:
1) stabilitatea dividendelor distribuite
2) politica credibilă ce se bazează pe un profit real şi o politică de repartizare a lui vizînd interesul
pe termen lung a acţionarilor.
Urmărirea politicii de dividend se realizează prin calcularea diverşilor indicatori care
exprimă anumite aspecte de realizări în acest domeniu. Principalii indicatori ai politicii de dividend
sunt:
1. Dividend pe o acţiune = Vol. anual al div. / Nr. acţ.
2. Randamentul pe o acţiune = Div. pe o acţ. / Cursul acţiunilor
3. Profitul de la o acţiune = Profit anual al soc. / Nr. acţ. emise
4. Coef. de capitalizare = Cursul acţ. / Profitul pe o acţiune
5. Activul net contabil pe o acţ. = (Tot. activ – Total datorii) / Nr. de acţ.
6. Rata distribuirii divid. = Val. tot. al div. plătite (1 an) / Profitul net