Sunteți pe pagina 1din 24

1. Filosofia ca conceptie despre lume si modalitate de gindire.

Corelatia dintre filosofie si alte forme de


cultura: mitologie,religie,stiinta. Filosofia si stiinta economica.
Filosofia (de la grecescul “philio-“ – dragoste,cautare urmarire si “-sophie” – intelepciune,cunoastere) se
intemeiaza pe ratiune,pe intelect.
Conceptia despre lume este o totalitate de principii,opinii si convingeri care determina directia actiunii umane
si atitudinea omului fata de realitatea obiectiva,fata de grupurile sociale,fata de societate in general,conceptia despre
lume reflecta intelegerea generala asupra lumii,asupra omului,a societatii si influenteaza asupra normelor de
comportare,asupra atitudinii omului fata de munca,fata de semenii sai,asupra gusturilor si intereselor lui.
Ca MODALITATE DE GINDIRE,filosofia se intemeiaza intr-o anumita masura pe realizarile stiintifice
despre natura si societate,dispune de dovezi logice. Ea cuprinde principiile existentei si cunoasterii,continutul
raportului ce se stabileste intre om si lume,legile dezvoltarii naturii,societatii si cunoasterii.Filosofii recunosc ca in
calitate de inceputuri sau elemente prime ale existentei pamintul,apa,aerul,focul sau atomii.
Mitologia inglobeaza in sistemul ei,in primul rind,miturile cosmogonice despre nasterea si distrugerea unicala
sau ciclica a universului,despre aparitia si disparitia,ca specie,a omului,a animaleleor,a plantelor,a obiectelor din
natura.
RELIGIA- forma de expertiza spirituala,cunoastere mistica a divinitatii,dar si cale de refugiu in supranatural
rintr-un sistem de credinte. Religia este ca o transformare,ca o evolutie a mitologiei,care se deosebeste de aceasta
prin cunostiinta religioasa. Spre deosebire de religie,filosofia acorda atentie prioritatra intereselor,indoielilor si
sperantelor omului.
In raportul filosofiei cu STIINTA,primeia ii revine misiunea elaborarii viziunii integre despre lume,despre legitatile
ei generale. Ea formuleaza,studiaza si sistematizeaza mijloacele cognitive,pe cind stiinta studiaza ceva
concret,forme de cunoastere noi,noi descoperiri etc.
STIINTA ECONOMICA- este o stiinta umanista,avind ca si filosofia ca obiect de studiu,oamenii,oamenii cu
nevoile lor si modul de satisfacere a acestora printr-o activitatea economica rentabila,variata si eficienta.

2. Obiectul de studiu si problema fundamentala a filosofiei.


OBIECTUL DE STUDIU al filosofiei a variat odata cu evolutia ei. La inceput,filosofia cuprinde ansamblul
unor elaborari teoretice. Spre exemplu,Thales din Milet (VII-VI i.Hr.) aborda in lucrarile sale filosofice atit
probleme referitoare la existenta in genere,cit si la probleme care ulterior vor fi abordate in cadrul altor stiinte
concrete (geometria,cosmologia,astronomia etc.). Mai tirziu,Socrate pune omul in centrul filosofiei,si in baza
diversificarii cunostiintelor specializate,impreuna cu Platon si Aristotel,are loc o delimitare a cunostiintelor
stiintifice de cele filosofice. Obiectul de studiu e necesar a fi studiat in interconexiune cu conceptia despre
lume,religie,stiinta,istorie,in general cu toate formele culturii. Filosofia are drept obiectiv construirea unei imagini
integrale generale a lumii cu ajutorul unor categorii si principii generale: materie,miscare,spatiu,timp,cauzalitate,
contradictie la elaborarea unor teze,legi si teorii filosofice.
PROBLEMA FUNDAMENTALA a filosofiei consta in a determina raportul dintre idee si materie, constiinta
si existenta, natura si spirit in studiile originii si esentei lumii. Ea are 2 laturi: 1).Latura ontologica,care consta in a
raspunde ce este primar in raporturile dintre gindire,constiinta,idee si natura,lumea materiala. Unii filosofi afirmau
ca mai intii exista materia,natura,lumea materiala,si mai apoi apare constiinta,gindirea,lumea ideala fiind numiti
materialisti. Altii afirmau inversul,numindu-se idealisti. Deci,dupa latura filosofica,filosofii se impart in:
materialisti si idealisti.
. 2).Latura gnoseologica, care consta in posibilitatea de cunoastere.

3.Domeniile principale ale reflectiei filosofice.Functiile si metodele de cunoastere ale filosofiei.


Domeniile:ontologia-“ontos”a gindi,”logos”existenta-stiinta despre existenta; gnoseologia-stiinta cunoasterii;
antropologia-stiinta filosofica despre om; logica- stiinta despre formele de gindire; etica- stiinta despre morala;
estetica- stiinta despre arta,teoria gustului; metodologia-stiinta despre metode; praxiologia-activitatea practica;
axiologia- stiinta despre valoare.
Functiile:epistemologica(de cunoastere),metedologica(modul investigational); axiologica (semnificarea si
ordonarea valorilor); normativ-educativa( ghid al comportamentelor); pragmatic-ideologica(modificarea starilor
atitudionale)
Metodele de cunoastere: in dependenta decum rsp filosofii la intrab fundamentala a filosofie”Care este raportul
dintre gindire si materie,constiinta si exisntenta?”sau “Care este raportul dintre lumea spirituala si cea materiala?” ei
se impart in2 laturi: 1) Latura ontologica,care rsp la intrebarea:”ce este primar,gindirea,spirtul sau
natura,materia?”.Aici la fel in dependenta de rsp se impart in: -materialisti(mai intii a existat natura,apoi
gindirea.Materialismul se imparte in :antic,metafizic,vulgar,dialectic.; -idealisti (mai intii a existat
constiinta,ratiunea apoi materia).Idealismul se imparte in idealismul obiectiv(mai intii a existat o constiinta
comuna,universala din care apar trepat lucrurile) si idealismul subiectiv (mai intii a existat constiinta unui om,a unui
subiect ce creaza apoi lumea materiala). 2)Latura gnoseologica rsp la intrb: “E posibila sau nu cunoasterea esentei
lumii?”.De faptul cum rsp filos. la intreb, ei se impart in: optimisti(recunosc posibilitatea cunoasterii esentei lumii,ei
spun ca” cunsotintele mele sunt adevarate,deoarece reflecta lumea obiectiv si nu am temei de a le pune la
indoiala”),sceptici ( pun la indoiala posibiliatea cunoasterii lumii,deoarece noi cunoastem lumea prin simturi,dar ele
1
ne pot insela,ei spun :”eu nicicind nu pot fi sigur de obiectivitatea cunostintelor mele,p-u ca eu vad lumea asa p-u ca
asa este structura ochiului meu,caci daca ar avea alta structura as vedea lumea altfel”), agnostici( neaga posibil.
cunoaterii lumii,Kant afirma:” noi nu numai ca nu putem fi siguri de obiectivitatea cunostintelor ci noi in genere nu
putem cunoaste nimic,cunoastem doar exteriorul ,superficialul,pe cind esenta ce poate fi cunoscuta doar prin ratiune
ramine necunoscuta,fiindca ratiunea e prea slab dezvoltata”).
4. Filosofia antica orientala: scolile,reprezentantii,problematica.
Gindirea orientala filosofica isi are specificul sau si ea este in primul rind conditionata de gindirea
religioasa,de influenta religiei asupra spiritului oriental si de specificul vietii sociale: societatea orientala antica este
divizata in caste si se caracterizeaza prin autoritatea nelimitata a imparatului. Acesti factori si-au gasit reflexie
nemijlocita in gindirea filosofica.
Una dintre cele mai vechi culturi este cultura indusa,ce caracter mai religios, si esenta ei,valoarea ei este
reflectata in asa-numitele “vede” (din sanscrita veche =cunostiinte). Ele sunt considerate sistem de cunostiinte
sacre,sfinte si absolut adevarate. Existau 4 carti ale vedelor: •Athorveda-a descintecelor; •Iajurveda-a rugaciunilor;
•Rigveda-cunoasterea cintecelor; •Samaveda- a imnurilor. Vedele constituiau cartea de capatii a nobilimii,
intelepciunea nobila necesara de a fi cunoscuta,insa cunostiintele date de catre nobili catre sec. VI i.Hr.,atitudinea
lor fata de aceste vede scade si ca rezultat apar 2 directii in interpretarea lor: a).directia ortodoxa
(veche,traditionala). Scoli: Vedanta,Vaisesica,Nyaya,Yoga; b).directia heterodoxa (criticista,insuseste critic ideile
expuse in vede). Scoli: ●Budista- denumirea vine de la numele fondatorului Buddha,ce inseamna “iluminatul”.
Problematica acestei scoli consta in a raspunde la intrebarea fundamentala a budismului “ce este viata?”. La baza
budismului stau 4 raspunsuri/principii: 1).Viata este suferinta. 2).Daca viata este suferinta,exista si anumite cauze
care o fac sa fie astfel. 3).Daca exista cauze,trebuie sa existe si mijloace de depasire a suferintelor. 4).Exista mai
multe cai de depasire a suferintelor precum: folosirea corecta a cuvintelor,excluderea erorilor constiente din
vorbirea si conduita individului, dar exista o cale suprema care presupune inabusirea absoluta a tuturor
sentimentelor,pasiunilor,obtinerea unei linisti totale a sufletului,care se numeste NIRVANA (este scopul vietii si
idealul existentei umane).
Gindirea filosofica in China Antica este influentata de specifivul vietii sociale. Problema principala dezbatuta
in filosofie este problema functionarii statului,a raportului dintre cetateni si imparat,dintre diferite grupuri sociale.
Scoli: •Confucionista (Confucius,551-470 i.Hr.)-sec.VI i.Hr.-statul este identificat cu familia si,respectiv statul
trebuie sa functioneze dupa aceleasi principii morale,traditii,obiceiuri,adica pe principii nescrise,care tin de
constiinta individului,si nu pe legi juridice,considerate expresii ale regresului social. Omul este fiinta buna de la
natura.
•Legista (Han Fei,289-233 i.Hr.)-opusa confucianismului-statul nu trebuie sa se bazeze pe norme morale,ci pe legi
care presupun pedepsiri dintre cele mai aspre pentru cele mai mici abateri. Altfel,statul se destrama,pentru ca omul
este fiinta rea de la natura si bine el nu poate face nicicind;nu poate fi nici educat,nici reeducat.
•Moista(conducatorul Mo-Di)-problema principala este etica sociala. Mo-Di puune la baza conceptiei filosofice
ideea despre iubirea generala. Fiecare cetatean nu trebuie sa se conduca de profitul personal,ci sa se gindeasca si la
semenii sai.
•Daoista (Lao Zi,sec.VI-V i.Hr.)-in centrul invataturii daoiste este natura,cosmosul care pot fi intelese nu pe cale
rationala,ci prin patrunderea directa cu ajutorul notiunilor in natura existentei.

5. Problema temeiului ultim in filosofia cosmologica a Greciei Antice.


Perioada cosmologica este caracteristica studierii cosmosului (universului). Pentru filosofii din aceasta
perioada este primordiala problema temeiului. Ei cauta raspuns la intrebarile: ce este universul,din ce este
constituit,de unde a aparut s.a. Primul reprezentant al filosofiei antice grecesti este Thales din Milet,cel care
promoveaza problema temeiului ultim,a substantei primordiale,a acelui inceput si a acelei prime substante ce sta la
baza universului. Dupa parerea lui Thales,la baza universului se afla apa: tot ce exista contine in sine apa,nimic nu
poate exista fara apa. Asadar,la baza lumii sta un principiu material,o substanta fizica concreta. Thales considera ca
apa inseamna mai mult decit fenomenul numit apa-apa,ca substanta fizica; apa este insufletita,ca tot ce exista.
Asadar,toate lucrurile ai au apa.
Anaximene reduce temeiul ultim la aer. La el orice lucru este o forma de comprimare a aerului. Anaximene
considera aerul echivalent cu apeironul lui Anaximandru,adica principiul de baza,inceputul intregii existente. Din
aer apare totul si tot ce exista este o forma de comprimare a lui. Focul,norii,apa,pamintul,pietrele si toate celelalte
lucruri sunt in sine diverse stari ale aerului. Fiind infinit si vesnic in miscare,aerul este socotit de catre Anaximene o
divinitate.
Pythagora pune la baza lumii numerele,care nu erau lipsite de aspectul misterios, mistic,adica figurat-
simbolic,de necrezut. Numerele sunt esenta si substanta tuturor lucrurilor-atit a celor materiale,cit si a celor
spirituale: dreptatea,sufletul,ratiunea. Pentru Pytagora,numarul este atit materia,cit si sensul cosmosului. El sustinea
ca par si impar luate impreuna produc unitatea,iar aceasta unitate produce numarul care constituie izvorul tuturor
lucrurilor. Dupa cum ne informeaza Aritstotel, pythagoricienii atribuiau lucrurilor numere precise. De
exemplu,casatoria era 5,pentru 5 este suma lui 3-primul numar masculin-si 2-primul numar feminin. 1 reprezinta un
punct,2-o linie,3-o suprafata si 4-un corp geometric,alcatuite dintr-o cantitate corespunzatoare de puncte.

2
Astfel,existau numere “patrate” sau “alungite”,dupa cum erau aranjate punctele. 10 era numar sacru,care era suma
primelor 4 numere intregi-1,2,3 si 4.
Heraclit vedea temeiul ultim in foc. Tot ce exista este un foc,totul se naste din foc si se transforma in foc. Din
foc apare nu numai cosmosul in genere,ci si pamintul,apa, aerul. Este mai mult decit un fenomen fizic,este ceva
divin, “caci pe toate,la venirea sa,focul le va judeca si le va mistui”. Fiind in foc,cosmosul se supune unei legi
universale, numita de el logos. Logosul cirmuieste universul,independent de faptul ca intelege sau nu lumea acet
lucru. Cac nu ele se supune vointei omului,ci omul si tot ce-l inconjoara se supune lui. Heraclit spune ca “logosul le
gospodareste pe toate,si toate se realizeaza pe potriva acestui logos; el este forta determinata,soarta,ursita
universului.”
Democrit sustine ca universul are la baza sa 2 cauze materiale-fiinta si nefiinta,prin care el intelegea si vidul
sau spatiul gol,in care atomii exista si se misca. Pentru a explica ideea mişcării, Democrit accepta ideea despre
existenţa atomului. Atomii sunt eterni, infiniţi la număr şi identici sub raportul substantei. Interacţiunea atomilor in
procesul de formare a corpurilor şi dezintegrării lor presupune mişcarea. Mişcarea şi materia ca totalitate a atomilor
sunt legate indisolubil, de aceea la fel ca şi atomii mişcarea este eternă, necreată şi indistructibilă. Pentru deplasarea
atomilor este necesar un spaţiu gol, adică vidul, aceasta este o condiţie indispensabilă mişcării. Dupa Democrit, atit
atomii (fiinte),cit si vidul (nefiinta) sunt reali,caci numai luati impreuna ei alcatuiesc cauza “fiintarii” corpurilor.
Atomismul a jucat un rol deosebit de important in dezvoltare filosofiei greceşti şi a exercitat o influenţă
covîrşitoaare in secolele următoare.

6. Problema omului in filosofia antica greaca (sofistii, Socrate, Platon, Aristotel, Epicur, stoicii etc.)
Socrate este primul filosof care combate sofistica ca modalitate de gindire si conceptie despre lume. La baza
filosofiei socratice stau urmatoarele principii: 1).pr.autocunoasterii,expus prin formula „cunoaste-te pe tine
insuti”,de unde si incepe filosofia antropologica; 2).pr.indoieleii sau pr.maieutic-„eu stiu ca nu stiu nimic”;
3).pr.identitatii adevarului binelui si frumosului; 4).pr.prioritatii,primordialitatii intereselui statal fata de cel
particular. Socrate era interesat profund si in mod constant de problemele umane si etice. Dupa cum ne spune
Platon,Socrate cauta sa convinga fiecare om ca trebuie sa priveasca in adincul fiintei sale,cautind virtutea si
intelepciunea inainte de a se ocupa de interesele personale si cercetind Statul inainte de a se ocupa de interesele
acestuia.
La Platon,in ceea ce priveste stiinta omului,invatatura depre suflet este conditionata de invatatura despre lumea
ideilor,sufletul consta din partea afectiva, din afecte,senzatii,ratiune. La Platon,sufletul sufletul migreaza dupa
moartea corpului in plante si animale pentru a se purifica. Exista lumea ideilor si lumea lucrurilor senzoriale,acestea
exprimind corelatia dintre simturi si sentimente pe de o parte si ratiunea pe de alta parte. Lumea ideilor este o lume
vesnica si perfecta si tot ce exista tinde spre aceasta lume,lumea ideilor,lumea absoluta a
perfectiunii,adevarului,frumosului,binelui,linistii spre care tinde si sufletul omului,iar sufletul,avind legatura cu
omul,este influentat de corp si sustras in jos spre inceputul material de unde vine si inceputul corporal,de la
materie,adica de la nefiinta,pe de alta parte sufletul avind ca esenta ratiunea,tinde spre lumea absoluta,perfecta. Din
cauza situatiei sale duale,sufletul nu poate atinge,ajunge lumea ideilor. El poate doar intrucitva sa se apropie de
aceasta lume,constientizind ca nicicind nu se poate identifica cu ea,cu perfectiunea,identitatea. Nostalgia
sufletului,dupa aceasta lume absoluta,buna si frumoasa poarta denumirea lui Platon de „eros”-iubire;in aceasta
consta iubirea platonica. Invatatura despre suflet,cu 3 elemente ale sale sta la baza invataturii despre stat,caci in
statul platonic exista 3 tipuri de oameni care corespund celor 3 elemente ale sufletului: 1).agricultorii si
mestesugarii-pasiuni si senzatii in suflet si cumpatare in morala; 2).strajerii,militarii-vointa in suflet si curaj in
morala; 3).filosofii si inteleptii-in suflet,ratiune si intelepciune in morala.
Aristotel defineste sufletul ca o „entelechie” (act) a corpului. Omul este un animal,dar un animal rational.
Sufletul are regiuni deosebite: cea inferioara este cea vegetativa (comuna plantelor si animalelor) si apoi cea
senzoriala (animalelor) si,in fine,ratiunea rezervata omului. Spiritul uman se naste ca o foaie curata, pe care isi
imprima experienta cistigata, acest intelect este deci pasiv, care e nemuritor-partea comuna a oamenilor si a zeilor.

7. Ontologia si gnoseologia in conceptia filosofica a lui Platon. Invatatura despre lumea ideilor si lumea
lucrurilor senzoriale.
ONTOLOGIA la Platon este formata din: a)lumea sensibilă- accesibilă experienţei cunoaşterii prin simţuri. b)lumea
inteligibilă- poate fi studiată doar de raţiune, realitatea obiectivă existînd doar în această lume.
GNOSEOLOGIA la Platon include: a).Prima treaptă,opinia,dupa cum scrie el în dialogul „Republica”.b).Treapta a
doua este cunoaşterea logică ori noţională,superioară primeia. c).Treapta a treia este cunoaşterea intuitivă,care ne
aduce la cunoaşterea ideilor. Platon numeşte această intuiţie reamintire (
SAU
a).prima grupa a scrierilor lui Platon consta in dialogurile timpurii,consacrate in ansamblu atingerii unui inalt grad
de moralitate si definirea unor atare virtuti si calitati,precum curajul si evlavia. b).a doua grupa,care include
Republica,cuprinde dezvoltarea unor importante doctrine platonice: teoria Formelor,teoria cunoasterii,legata de
teoria formelor si explicarea sufletului omenesc si a destinului acestuia. c).grupa a treia trateaza probleme de natura
diferita. In ele el si-au gasit expresie probleme de logica si o metoda a dialecticii,numita Adunarea si Impartirea,care

3
ne indica cum pot fi elucidate relatiile dintre Idei si Forme,analizindu-se o Forma de mare generalitate,precum
virtutea,impartind-o in diferitele ei diviziuni.
LUMEA LUCRURILOR SENZORIALE este accesibila experientei cunoasterii prin simturi. Lucrurile senzoriale
imita ideile precum si modelele sale,cu care se evidentiaza asemanarea. Lucrurile senzoriale participa in idei. Platon
nu neaga existenta lumii sensibile in realitate,dar subliniaza ca adevarata realitate este compusa din elementele lumii
a doua,adica din idei.

8. Caracterisctica generala a filosofiei lui Aristotel. Invatatura despre materie si forma.


Cu toate ca Aristotel a trait si a creat acum circa 2 milenii si jumatate,gindirea lui face parte integranta cu adevarat
vitala din culturala occidentala. Aristotel a fost cel mai universal filosof al antichitatii. La baza invataturii
aristotelice sta invatatura despre forma,existenta si care cauta sa depaseasca neajunsurile invataturii platonice in
sfera respectiva. Prima observatie facuta de Aristotel este ca Platon n-a demonstrat cum lumea ideala determina
existenta lumii materiale,n-a demonstrat raportul dintre aceste doua lumi. Aristotel inainteaza si o noua invatatura
despre materie si forma, unde „forma”,intr-o mare masura,e lumea ideilor,adica lumea spirituala,ideala, iar
„materia”,intr-o mare masura,e lumea lucrurilor senzoriale,dar nu in acelasi raport cum forma-lumii ideilor.
Asadar,la Aristotel exista forma si materia. Forma este definita ca realitatea existentei,iar materia- ca posibilitatea
existentei. Totul ce exista se datoreaza formei. Materia este ceea ce poate deveni,ceva calitativ,determinat,dar care
inca nu este. Forma si materia la Aristotel exista numai impreuna,forma se contine implicit,intotdeauna in
materie,care este posibilitatea de a deveni doar ceva calitativ,determinat si devine astfel doar datorita formei.

9. Caracteristica generala a filosofiei medievale: etapele dezvoltarii si problemele principale.


Filosofia medievala cuprinde perioada sec.I-XIV e.n. In perioada medievala pot fi deosebite 3 etape:
1).et. apologetica (sec.I-III);
2).et. patristica (sec.IV-VIII);
3).et. scolastica (sec.VIII-XIV)-in aceasta etapa se deosebesc 2 subetape:
a).scolastica timpurie (sec.VIII-XII);
b)scolastica tirzie (sec.XII-XIV).
In filosofia medievala este caracteristica dominanta religiei crestine asupra tuturor domeniilor de activitate ale
omului. Toata activitatea spirituala poarta caracter teocentrist,adica este promovata,abordata problema existentei lui
Dumnezeu ca problema fundamentala. Cu toate ca,in perioada data,alte activitati decit cele religioase erau
imposibile si existenta lui Dumnezeu in sfera dominatiei bisericii crestine nicaieri nu era pusa la indoiala,deoarece
era imposibil,biserica fiind intoleranta fata de orice alta conceptie decit cea crestina teologica,totusi problema
existentei lui Dumnezeu a fost una centrala.
. Cel mai mare reprezentant este Toma d’Aquino, care rezolva problema corelatiei dintre filosofia laica si religia
crestina in modul cum a propus-o cu filosofia lui Aristotel—problema corelatiei dintre credinta si ratiune,ce o
rezolva altfel,decit cum o propunea Tertulian,adica el nu exclude valoarea cunoasterii cunostiintelor filosofice in
sistemul cunostiintelor totale de care dispune omul. Mai mult,el afirma ca intre credinta si ratiune,religie si filosofie
trebuie sa existe o anumita armonie.

10. Filosofia renascentista: umanismul, filosofia naturii, filosofia social-politica.


RENASTERE-termen istoriografic ce indica o epoca a civilizatieiitaliene si,intr-un sens mai larg,europene,din
sec.XV-XVI,caracterizata ca un program si proiect de reinoire „spirituala”,religioasa,culturala,dar si politica-foarte
puternic,inca din sec.XIV. se admite faptul ca in Renastere isi are inceputul epoca moderna,la fel ca si viata politica
si morala,religioasa si filosofica,stiintifica si artistica. In epoca Renasterii,caracterul nedeslusit al omului apare ca o
mare virtute a noastra,deoarece nefiind nici ingeri,nici demoni putem sa ne inaltam sau sa decadem.
Umanismul (lat. “humanus”=uman,omenesc)-orientare a gîndirii laice a Renaşterii,care îşi propune să studieze
lucrările fundamentale ale cugetătorilor antici din domeniile: filosofie,etică,artă şi literatură. Umanismul apare
atunci cînd omul începe să se gîndească la sine,la locul şi rolul său în lume,cînd omul îşi formulează siesi întrebări
despre esenţa şi predestinaţia sa,despre scopul şi sensul existenţei sale. În epoca Renaşterii,umanismul reprezintă o
totalitate de idei, conţinutul cărora reflectă necesitatea cunoaşterii limbilor,a literaturii,a artei şi culturii antice. Un
renascentist se constituie ca o mişcare estetică,amplă,marcată de idealul erudiţiei,de idealul literar. În
umanism,omul este caracterizat ca o fiinţă socială,activă. Omul este măsura tuturor lucrurilor. Umanistul este
profesor,om de stat,istoric,poet,scriitor. Umanismul nu poate fi considerat o mişcare filosofică. Discuţiile despre
fericire,bine,virtute au un caracter moralizator. Umaniştii nu se orientează direct spre gnoseologie,spre cunoaşterea
adevărată. În gîndirea umanistă devenirea omului are prioritate în raport cu cunoaşterea adevărată. Omul este privit
ca o fiinţă deschisă,iar realitatea ca obiect al practicii.
Filosofia naturii. Pe la mijl.sec.XVI-inc.sec.XVII,umanismul este inlocuit de filosofia naturii. Miscarea umanista a
reusit sa convinga omul ca el este creatorul propriului destin. Aceasta i-a insuflat omului increderea ca el este
capabil sa cunoasca caracterul natural al lumii si pe sine insusi. Filosofia naturii renascentiste se caracterizeaza
printr-o noua tendinta-cea panteista,care tinde sa excluda din tabloul lumii creatiunea dumnezeiasca,sa-l identifice
pe D-zeu cu natura,sa dumnezeiasca natura si omul.Reprezentanti: Nicolaus Cusanus(1401-1464) evidentiaza 3
modalitati de cunoastere a lucrurilor: prin organele de simt,prin ratiune si prin intelect. Pornind de la infinitatea lui
4
D-zeu,Cusanus neaga posibilitatea cunoasterii esentei Lui. Omul se zbate in autonomia a doua facultati cognitive:
ratiunea,cunoasterea,care se dezvolta prin judecati analitice (intelectul discursiv) si intelectul,facultatea
superioara,luminata de credinta. De asemenea, N.C. sublinia ca obiectul cunoasterii este D-zeu,care exista in unitate
de nedespartit cu lumea naturii,perceputa in mod senzorial. Paracelsius(1443-1541) explica filosofia naturii si in
spirit magico-mistic. Savantul reiese din teza ca orice realitate are regula sa (o forta vitala,spiritula activa) in care se
contine cheia spre natura. Cine cunoaste cheia,acela insuseste modul de influentare a naturii pentru a o transforma.
El a formulat ideea dependentei reciproce a tuturor lucrurilor,inclusiv a celor din natura. Bernardino Telesio(1509-
1589) intemeiaza Academia din Cosenza pentru cercetarea stiintifica a naturii. Accentueaza importanta observarii
fenomenelor naturii. In lucrarea “Despre natura lucrurilor conform principiilor proprii”,teoreticianul subliniaza ca
sarcina filosofiei consta nu in cunoasterea lui D-zeu,ci in studierea naturii fara idei preconcepute,fara adaosuri si
infloriri. Filosofia trebuie eliberata de teologie. D-zeu este doar creatorul lumii si in continuare el nu se amesteca in
procesele ei. Francesco Patrizzi a fost inspirat din filosifia platonica. In lucrarea “Noua filosofie a universului”
afirma ca tuturor lucrurilor si corpurilor le sunt inerente 4 principii interne: spatiul,caldura,lumina si umezeala.
Filosofia social-politica. Problema omului in epoca Renasterii este reflectata nu numai de filozofie si teologie,ci si
de teoriile social-politice. Se discuta intens problema statului centralizat. In perioada cind se desteptau natiunile
europene, cind se ducea lupta fortata impotriva orinduirii vechi,doar statul centralizat era considerat sa apere
suveranitatea nationala. Este studiata problema organizarii politice a societatii,a conditiilor sociale de existenta
umana. Teoriile sociale ale epocii sint orientate spre om si cultura lui,eliberata de dictatura teologiei. Sunt formulate
noi conceptii despre stat si drept,despre corelatia lor,avind la baza tezele despre caracterul natural al omului,pe
interesele si necesitatile lui pamintesti. Statul,geneza si esenta lui,sunt explicate in baza legilor naturale,a ratiunii si
experientei. Cele mai valoroase teorii social-politice apartin lui Nicollo Machiavelli(1469-1527),Jean Bodin,Hugo
Grotius,Thomas Morus,Tomazo Campanella etc. N.Machiavelli se evidentiaza prin aceste teorii social-politice. In
lucrarea sa principala “Principele” afirma ca in conditiile noi din sec.XV a aparut necesitatea de a crea state
nationale,integre. Pentru aceasta trebuie sa existe vointa unei persoane,print,principe,de a realiza acest scop,dar
pentru aceasta se cere ca acest individ sa detina 2 tipuri de calitati: a leului si a vulpii- sa-i ademeneasca pe unii din
demnitarii locali,promitindu-le anumite favoruri,daca se vor supune vointei lui lui si,sa fie ferm in supunerea cu
forta pe ceilalti potrivnici. A promite inca nu inseamna a fi obligat a indeplini. Important este a obtine sustinerea de
a depasi rezistenta si de a obtine puterea totala. Ulterior,obtinind puterea,printul procedeaza conform vointei lui.
Asfel poate fi creat un stat civil,scos de sub legile credintei.

11. Filosofia moderna. Problema metodei cunoasterii stiintifice. Empirismul, rationalismul si sensualismul -
principalele curente gnoeseologice.
Catre sec.XVII,in Europa Occidentala un sir de transformari social-economice si politice,transformari radicale in
modul de viata,trecerea treptata de la feudalism la burghezie,intensificarea comertului industrial,descoperirea noilor
spatii geografice. Toate aceste evenimente necesita noi cunostiinte despre fenomene,legitati ale naturii si societatii.
Respectiv,aceste probleme de a formula noi cunostiinte despre natura si societate au influentat gindirea savantilor si
ca rezultat al tuturor cautarilor,filosofii ajung la diferite concluzii,fapt ce a determinat aparitia a 3 curente
gnoseologice: empirismul,rationalismul si sensualismul.
Empirismul- de la “empirie”=experiment,doar ca nu semnifica experimentele din laboratoare,ci toata activitatea
practica a omului,pe parcursul careia noi sesizam diferite lucruri,cunoastem particularitatile. Fondator este
considerat a fi Francis Bacon. El afirma ca scopul cunoasterii este instaurarea domniei omului asupra
naturii,prioritatea experimentului cunoasterii empirice,care consta din faptul ca experimentul permite a studia
aceleasi obiecte in diferite conditii,compararea si verificarea rezultatelor. La baza cunoasterii empirice sta metoda
inductiva. Ratiunea nu da cunostiinte noi in comparatie cu cele obtinute pe cale experimentala.
Rationalismul exprima o alta pozitie decit empirismul,care ignora valoarea gindirii teoretice. Numai gindirea poate
da noi cunostiinte universale si adevarate,pentru ca numai gindirea poate cuprinde universul in intregime. Cugetarea
este o manifestare a gindirii si “daca eu gindesc inseamna ca exist” si acesta este unicul adevar ce nu poate fi pus la
indoiala. Ratiunea argumenteaza caracterul cunostiintelor mele si totodata,demonstreaza imposibilitatea de a obtine
cunostiinte pe alta cale. Fondator este Descartes,la baza caruia stă metoda deductivă expusă prin formula “cuget
deci exist“. Descartes spune că totul trebuie pus la indoială reieşind doar dintr-un singur adevăr,faptul că “eu exist“.
Alti reprezentanti: Spinoza,Leibnitz.
Senzualismul are o cu totul alta opinie. Fondator este filosoful englez John Locke. El afirma ca idei,cunostiinte
innascute nu exista,noi le obtinem numai pe cale senzoriala,prin intermediul organelor respective de simt. Faptul ca
toate cunostiintele noastre sunt de origine senzoriala,ni-l demonstreaza acel lucru ca daca organele de simt sunt slab
dezvoltate,atunci si cunostiintele sunt la fel,ceea ce nu poate fi. Locke spune că la naştere raţiunea umană este “tabla
rasa”,este o foaie curată pe care poate fi scris totul,cunoştinţele obţinîndu-se numai prin intermediul organelor de
simţ.

12. Problema substantei in filosofia moderna- dualismul, monismul, pluralismul.


De rind cu problema gnoseologica,in filosofia moderna este abordata si problema ontologica,si aici au existat mai
multe conceptii: dualista,monista,pluralista.

5
Dualismul este fondat de savantul francez Descartes,care afirma ca initial,in univers existau 2 substante: una
materiala,si alta,ideala. Fiecare dintre le se caracterizeaza printr-un atribut: substanta materiala-intinderea,iar
substanta ideala-gindirea. Initial,ele existau separat,insa pe parcurs ele se unesc si unicul care le poate uni este
Dumnezeu.
Monismul este o alta interpretare,propusa de filosoful olandez Spinoza,care afirma ca exista o singura substanta care
este Dumnezeu. Dumnezeu este identic cu natura si dizolvat in natura. El este creator,si atunci daca natura este
Dumnezeu,inseamna ca ea insasi se creeaza pe sine.
Pluralismul,inaintat de filosoful german Liebnitz si explicat in lucrarea sa “Monadologia”,depaseste dualismul si
monismul. Filosoful afirma ca la baza lumii stau o multime de monade. Monadele reprezinta niste particule
ideale,spirituale alcatuite din lucruri materiale si nemateriale. Exista un numar infinit de monade si exista un numar
infinit de moduri de manifestare a acestor elemente rationale. Fiecare monada dupa structura sa reprezinta o
lume,un univers aparte. Ele sunt inchise in sine si nu comunica intre ele. Monada Suprema o constituie
Dumnezeu,care a unit monadele razlete nu intimplator,ci intr-un mod armonios,astfel lumea in cae traim este cea
mai reusita din toate care ar fi putut fi.

13. Filosofia iluminista europeana: omul, societatea, ratiunea.


Sec.XVIII este numit “secolul luminilor” sau “secolul iluminismului”. Iluminismul este un curent spiritual,care
intruneste in sine un grup de ginditori,care promovau necesitatea raspunderii in masa a realizarilor
stiintifice,culturale si politice. Iluminismul apare in Anglia,dar se si dezvolta in acelasi timp in Franta,reprezentanti
fiind: Rousseau,Diderot,Voltaire. Iluminismul se deosebeste de spiritualitatea sec.XVII din motiv ca daca atunci
filosofia era expusa in carti scrise in latina si erau destinate unui cerc restrins de oameni-aristocrati,apoi filosofia
iluminista este de regula,scrisa in limbile nationale si este destinata si maselor populare. Iluminismul are un sir de
trasaturi precum: lupta,morala, moravurile normelor si traditiilor,obiceiurilor feudale. Societatea feudala,care catre
sec.XVIII mai continua sa domine,trebuia inlocuita cu alte valori. Aceste valori mai reeseau din realizarile stiintei si
filosofiei. Este subminata puternic ideea despre autoritatea suprema a monarhului;noua burghezie inainteazaideea ce
societatea poate progresa,se poate dezvolta numai in urma realizarii stiintelor. Una dintre aceste realizari este ca
oamenii de la natura sunt egali in drepturi,iar inegalitatea dintre oameni este o stare anormala. Iluminismul lupta
impotrive repartizarii inegale a acestei proprietati;toti trebuie sa dispuna de aceleasi drepturi. Iluminismul a militat
pentru dezvoltarea invatamintului presei,aa tuturor ramurilor culturii nationale. Iluminiştii si-au propus să limiteze
credinţa in folosul raţiunii,religia in folosul ştiinţei, să elibereze morala de sub tutela religiei.

14. filosofia clasica germana- teoria cunoasterii ca expresie a activitatii constiintei.


Filosofia clasica germana cuprinde o perioada scurta de timp-anii 80 ai sec.XVIII si anul 1891,cind a murit Hegel.
Filosofia clasica germana a adus contributii considerabile la constituirea teoriei cunoasterii ca disciplina
autonoma,subliniind caracterul activ al cunoasterii,subordonindu-l unei analize sistematice formele si categoriile
logice si gnoseologice integrind omul in natura (Feuerbach). Filosofia clasica germana are mai multe realizari
dintre care putem evidentia: •ea a demonstrat si a descoperit caracterul activ,creativ al gindirii,constiintei; pina in
perioada data,filosofia interpreta constiinta mai mult ca pe o contemplare pasiva a realitatii,ca o amprenta mecanica
a realitatii obtinute in simturile noastre. Idealismul german a demonstrat ca constiinta,gindirea formeaza noi
cunostiinte,care nu pot fi induse sau deduse dupa logica formelor; au demonstrat ca ratiune,procesul de cunoastere
poarta un caracter contradictoriu. •a doua realizare este descoperirea si elaborarea metodei dialecticii de gindire. In
teoria cunoasterii a lui Kant exista 2 notiuni fundamentale: lumea fenomenelor si lumea lucrurilor in sine. Este
vorba despre faptul ca Kant sarcina principala a filosofiei consta in a determina cit si pina unde putem noi cunoaste
lumea ce ne inconjoara. Pentru a raspunde la aceste intrebari,Kant apeleaza la conceptia sa apriorica (Apriorismul
lui Kant,conceptie numita “idealism transcendental”,la baza careia este plasata idea,in comformitate cu care,unele
judecati sunt adevarate indiferent de experienta si raman adevarate indiferent de modul in care se schimba
experienta:acestea sunt adevarate “a priori”.) si afirma ca cunostiintele noi pot fi obtinute doar pe cale empirica si pe
cale rationala. Prin intermediul simturilor noi cunoastem exteriorul lucrurilor,calitatile particulare ce stau la
suprafata si aceasta constituie cunostiintele senzoriale sau lumea fenomenelor,lumea cunostiintelor subiective. Ce
tine de esenta lucrurilor in sine-un alt reprezentant al filosofiei clasice germane, Johann Fichte,a cautat sa deduca
din spirit atit formele,cit si continutul cunoasterii. De aceea,Fichte se bazeaza pe constiinta eului. Evidenta absoluta
este cea a Eului pur,supraindividual, infinit,care este spirit,ratiune si in ultime esenta,activitate. El a elaborat un
sistem filosofic idealist-subiectiv,conform caruia lumea este produsul interactiunii dintre Eul Absolut si non-Eul
(natura). Deci,obiectul este creat de obiect si nu poate exista fara el.

15. Descoperirea si elaborarea metodei dialectice de gandire clasica germana (de la Kant la Hegel)
Un rol important in formarea filosofiei clasice germale a revenit stiintelor naturii si sociale. In baza acestora se
dezvolta conceptiile dialectice. Valoarea istorica a filosofiei clasice germane consta in elaborarea sistematica a
metodei dialectice, a logicii dialectice. Filosofia clasica germana reprezinta o integritate la baza careia sta cercetarea
formelor generale pe care Kant si Fichte le aprecia ca forme proprii gandirii omului, iar Schelling si Hegel – ca
forme ale realitatii, privita ca realitate spirituala. Kant considera ca sarcina lui consta in a descoperi daca e posibil sa
ai cunostinte metafizice, cunostinte care cuprind atare probleme cum sunt existenta lui D-zeu, nemurirea sufletului
6
si existenta liberului arbitru relative la fiintele umane. Kant este marele reformator al gandirii filosofice de dupa el.
Vazand lipsurile empirismului care admitea in experienta unica origine si unica intemeiere a cunostintei noastre,
fapt prin care ducea la scepticism si lipsurile rationalismului dogmatic, care intemeia cunostinta de idei inascute,
Kant cauta o baza mai solida, plecand de la critica si analiza a inseshi puterii de cunoastere umana. Prin criticismul
sau cauta a stabili granitele si valabilitatea cunostintei. Kant studiaza despre formele apriorice ca intuitia, intelectul.
El spune ca cunoasterea umana nu este posibila decat datorita formelor apriorice de care ea depinde, tot astfel ea nu
este posibila decat pentru ca este o lume inconjuratoare pe care o cunoastem prin aceste forme. Meritul lui Kant
pentru progresul gandirii omenesti este acela de a fi supus spiritul uman si puterea lui de cunoastere la o analiza
profunda pentru a gasi originea si valabilitatea cunostintei. Fitchte vrea sa continue gandirea lui Kant, in care vede o
baza temeinica, dar care i se pare a fi fost inteleasa mai ales prin prisma amanuntelor ce nu aratau adevarata intentie
a lui Kant si pe care acesta nu a stiut sa le puna in adevarata lor lumina. Fichte vrea sa deduca din spirit atat formele
cat si continutul cunoasterii, lumea din afara. De aceea Fichte pleaca de la constiinta eului, existenta absoluta este
acea a eului pur, infinit, care este spirit, ratiune, activitate. Eul, fiind activitate, are nevoie de libertate pentru
manifestarea sa. Stiinta sau doctrina morala se ocupa cu armonizarea diverselor impursuri si instincte din om. Etica
lu Fichte este prin esenta o etica a efortului si progresului uman. Filosofia lui Schelling este o filosofie
transcedentala. El studiaza problema posibilitatii unei cunoasteri obiective, a stiintei deci, problema libertatii si a
posibilitatii imperativelor noastre morale si problema artei. El sustinae ca daca este posibila o cunoastere obiectiva a
stiintei, aceasta nu se poate concepe fara o corespondenta intre natura si spirit. Schelling intelege sa patrunda
absolutul care determina spiritul si natura. Faţa de Schelling, Hegel are o natura tot atat de adanca dar mai
sistematica. Filosofia este pentru el, intai de toate, sistem de gandire. Sistemul lui Hegel este sistemul ratiunii care
domina lumea. La Hegel, absolutul este inteles prin ratiune, prin “mijlocirea” obiectiva a acesteia. Filosofia
spiritului a lui Hegel cuprinde toate ideile timpului sau: de progress, de evolutie, de creatie. La Hegel ele sunt
centrate de idea providenţei ratiunii. Filosofia clasica germana a elaborat dialectica moderna, a adus contributii
considerabile la constituirea teoriei cunoasterii, ca disciplina autonoma (Kant), subliniind caracterul activ al
cunoasterii, subordonand unei analize sistematice formele si categoriile logice si gnoseologice.

16. Filosofia marxista. Creareadialecticii materialiste si a conceptiei materialiste despre istorie.


Marxismul apare in prima jumatate a secolului 19. In Marxism ideile filosofice au un caracter dinamic. In filosofia
lui Karl Marx un loc important il are conceptul de praxis, care indica unitatea teoreticului si practicului, teoria ca
sistem edificator. In opinia lui Marx, operele teoretice isi gasesc adevarul in modelul in care transforma realitatea
umana. Un adevar teoretico-practic nu poate exista intr-o societate dominata de instrainare. “Instrainarea” in
filosofia marxista are o anumita semnificatie. Marx afirma ca omul care nu dispune de mijloace necesare pentru
satisfacerea conditiilor vietii sale, nu depinde nici de sine insusi. El nu-si mai apartine, este instrainat de sine, a
devenit proprietatea altcuiva. In societatea capitalista oamenii se impart in 2 clase sociale: cei ce detin mijloace de
productie (capitalistii) si muncitorii instrainati. In esenta sa este instrainat insasi actul muncii. In acest context Marx
elaboreaza o schema care poate fi aplicata la intreaga istorie a omenirii. El considera ca motorul istoriei a fost si
ramane lupta de clasa dintre posesori si exploatati. In Marxism istoria este plasata in centrul gandirii si a conditiei
umane. Istoria nu este supusa naturii, ci munca omeneasca transforma natura. In teoria marxista este caracterizata
atotputernicia umana. Lumea materiala este produsul unei activitati orientate, organizate a oamenilor. La intrebarea:
Ce sunt obiectele? Marx raspunde: concretizarea activitatii umane, o realitate practica in mod subiectiv, categoriile
cu sens imuabil ca: materialism, subiect, obiect, teorie etc. si-au pierdut fixitatea, au suferit o schimbare dialectica.
Insasi cuvintele de care ne folosim pentru a enunţa miscarea dialectica, au devenit dialectice. In Marxism conceptul
de adevar devine oricum instabil, cel de praxis suprima intr-un fel obiectivitatea lumii, in sanul careia ar trebui sa
putem verifica ipotezele facute. Ipotezele depend de alte ipoteze, care in parte au contribuit la producerea celor
dintai. Aceasta situatie intelectuala, creata de Marx, a fost aprobata mai apoi prin raportul de interactiune reciproca
de fizica moderna. In istoria moderna Marx deosebeste 3 etape ale metodelor si conditiilor de munca. Prima etapa
este cea primitiva, in care omul este lipsit de unelte, n-are constiinta individuala dezvoltata. In etapa a 2, omul lent,
dar sigur, isi inventeaza unelte de productie. Utilizand uneltele de productie, individual descopera ca este avantajos
sa-si divizeze sarcinile. Diviziunea muncii ii individualizeaza pe oameni: individul se concepe ca atare. Omul
devine membrul unei clase si clasa careia ii apartine il defineste, facand din el prizonierul unei necesitati. Omul nu
mai este sclavul unui stapan ce il domina, ci sclavul unui simplu proces. Fiinta omeneasca isi pierde libertatea si
inceteaza sa-si apartina, este supusa instrainarii. Etapa a 3 este cea a viitorului, a comunismului. In aceasta etapa
societatea comunista se elibereaza de contradictii, in care nu mai exista oamenii instrainati, gratie proprietatii
colective asupra mijloacelor de productie. Acestei societati ii corespunde un om absolut nou, care se va realiza prin
munca creatoare.

17. Irationalismul, voluntarismul si problema omului in filosofia lui A. Schopenhouer si F. Nietzshe.


A. Schopenhouer isi propune sa elaboreze o filosofie a vointei. Pentru a-si realiza intentia, el depune eforturi prin
care reduce complexul la simplu, multiplu la singular, spiritual la materie. Hegel afirma ca la baza lumii si chiar
lumea reprezinta o constiinta, gandire numita idée absoluta, fiecare lucru continand in sine o esenta ideala.
Schopehouer insa spuna ca lumea in realitate reprezinta o forta cosmica inconstienta, irationala, nelimitata in
puterea sa de realizare. Aceasta energie este numita vointa cosmica si oricare lucru din natura reprezinta niste
7
manifestari ale aceste vointe. De aceea in lucrarea sa “Lumea ca vointa si reprezentare” lumea este vointa, multimea
lucrurilor din lume fiind reprezentarea lor. In om,, vointa cosmica la fel se manifesta, si anume prin vointa de a trai:
multimea pasiunilor, instinctelor, afectelor ce-l domina pe om. Caracteristica acestei vointe este de a se realiza cu
orice pret, fiindca ea fiind lipsita de oricare constiina fiind irationala nu-si poate cunoaste limitele. Schopenhouer
defineste filosofia prin formula “cunoasterea neconditionata a esentei lumii”. Dar filosoful nu expune consideratii
despre esenta lumii, el se opreste la reflectia subiectului asupra lui insusi. Schopenhouer subliniaza ca principala si
singura diferenta dintre om si animal este aceea ca omul gandeste prin concepte. Conceptul se obtine prin
eliminarea tuturor elementelor care nu sunt comune reprezentarilor respective. Nietzshe dezvolta conceptul
supraomului, care presupune increderea in progres. Admiţand ideea stiintifica a progresului, se poate sustine ca
individul uman nu reprezinta ultimul stadiu evolutiv in dinamica existentei. Dupa cum omul sa dezvoltat din specii
inferioare, tot astfel se poate presupune ca si din el se va naste o noua intruchipare de viata care il va depasi.
Nietzshe construieste o filosofie a vietii in centru careia este plasat omul, creator de cultura, indeosebi geniul care in
formula “supraomului” a capatat interpretari nedorite, in forma unei teorii a cultului fortei si a arbitrarului in actele
umane. Supraomul este omul care isi transcende necontenit realitatea data in fapt si limitele pe care le implica
aceasta, gratie unei forte creatoare mereu reinoite. In conceptia lui Nietzshe omul nu este cu adevarat om, daca nu se
straduie sa fie ceea ce nu poate fi, adica supraom. Cel ce vrea sa fie supraom pierde din aceasta cauza posibilitatile
autentice care i se deschid ca om, vrand sa fie supraom, el nu este omul care ar putea si ar trebui sa fie. Pe de alta
parte el nu este om daca el nu incearca sa fie mai mult decat om.
18. Filosofia sec.XX. Principalele curente filosofice contemporane.
In aceasta perioada in filosofie se desfasoara procesul “reevaluarii valorilor”. Filosofia contemporana se ocupa de
formele nerationale a experientei spirituale a omului: vointa, intelect, inconstient. Filosofia contemporana adopta
un spirit critic fata de sistemele de referinta sistematizate anterior, fata de propriile realizari. La fel filosofia
contemporana are un caracter social deoarece fiinta umana se realizeaza pe deplin in activitatea sociala. Filosofia
contemporana se afla in process de dezvoltare, dat fiind faptul ca se dezvolta si stiinta. Filosofia contemporana
vorbeste despre rolul fortei divine, despre om, societate, viata, moarte. Prezinta itneres faptul ca tendintele
principale ale filosofiei contemporane nu adera nici la doctrine materialiste, nici la cele idealiste. Deosebin cateva
curente filosofice contemporane ca: realism, scepticism, positivism, existentialism, neotomism: posivitismul –
consta din reguli generale cu privire la cunoastere si metodologia ei generala. Scopul acestora era asigurarea unei
“discipline” a inteligentei si a unei “practice rationale”. Existentialismul consta in studierea sensului existentei
umane si caile dobandirii autenticitatii ei. Materialismul sensualist consta in studierea problemei recuperarii
naturii umane, inserarea
omului in retzeaua de cauze si efecte ale naturii. Neospiritualismul promova un program de afirmare a unei
proprietati specific umane – reflexivitatea. In realismul idealist tema principala era reculerarea ideii unei “ordini
ideale”, ratzionale. Empirismul este un current filosofic ce fixa originea si fundamental cunoasterii in experienta
sensibila. Pragmatismul promova o metoda de obtinere a claritatii lingvistice si conceptuale atunci cand oamenii
se confrunta cu problemele intelectuale.

19. Aparitia si dezvoltarea gandirii filosofice in Moldova.


Gîndirea filosofică din Moldova cunoaşte o cale lungă de dezvoltare – de la primele elemente ale realităţii
generalizate conştient pînă în zilele noastre. Creaţia poetică populară este o protofilosofie – filosofie primordială,
apărută înainte de existenţa filosofiei ca ştiinţă, dezvoltîndu-se sub influenţa gîndirii colective. Legendele şi
folclorul reflectă concepţia populară despre crearea universului, a omului, lumii animale şi vegetale. În creaţia
populară se evidenţiază anumita elemente de reflexie filosofică, se exprimă în formă artistică a convingerii că lumea
este materială, infinită şi veşnică. În perioada iniţială de dezvoltare gîndirea filosofică din Moldova purta un
caracter mitologico-religios şi nu prezenta un tot întreg. Literatura, cronicile bisericeşti şi letopiseţele au devenit
purtătorii concepţiei despre lume din epoca feudalismului. Etapa a doua ţine de sec.XVII şi este reprezentată de
letopiseţele lui G.Ureche şi M Costin. Toate domeniile conştiinţei sociale, cultura din această epocă sunt pătrunse
de spiritul religios creştin. Gîndirea filosofică din această ep că la fel fiinţa în corelaţie cu religia. Criteriul principal
al filosofiei medievale îl constituie atît categoriile religioase, cît şi “limba religioasă”. O largă răspîndire capătă
ideile umanismului care avea un caracter patriotic. Umaniştii moldoveni au pledat pentru independenţa patriei, au
luptat împotriva jugului turcesc. Grigore Ureche în “Letopiseţul Ţării Moldovei” afirmă, că istoria, păstrarea
trecutului îl deosebeşte pe om de animale, că istoria joacă în acelaşi timp rolul educativ şi cognitiv. G.Ureche este
întemeietorul analizei istoriografice în cronografia moldovenească. Miron Costin continue ideile predecesorului său.
În lucrările “De neamul moldovenilor”, “Crobnica ţărilor Moldovei şi Munteniei” schiţează ideile despre originea
română a neamului nostru. În “Viaţa lumii”- poem de maditaţie filosofică – se pun probleme despre sistemul solar,
dezechilibru cosmic, fericirea în viaţa omului. . O mare contribuţie a avut-o şi Nicolae Costin ), feciorul lui
M.Costin. El proslăveşte pacea între popoare şi condamnă războaiele de cotropire, pleda pentru răspîndire ştiinţei,
literaturei şi artei. . Filozofia în Moldova în sec. XVII – XVIII depinde de condiţiile social-economice, politice şi
culturale. Moldova în această perioadă era un stat feudal în care domina gospodăria naturală. Gîndirea progresivă a
Moldovei din această perioadă era dominată de ideea generală de luptă împotriva Porţii şi fărădelegilor feudalilor
locali. Milescu-Spătaru recunoaştea facerea lumii de către Dumnezeu, însă încerca să o explice mai departe de pe
8
poziţiile materialiste. La baza lumii stau patru elemente - pămîntul, apa, aerul şi focul. Timpul şi spaţiu există
împreună cu lumea, afirma că în afara lor nu există nimic. Milescu-Spătaru formulează şi unele idei de dialectică
spontană, referitor la unitatea şi lupta contrariilor, mişcare ca formă de existenţă a materiei. Încearcă să explice
unele fenomene sociale, argumentînd necesitatea unui stat centralizat şi puternic. În teoria cunoaşterii respinge
agnosticismul idealist-religios, afirma că raţiunea umană poate să cunoască realitatea. Dimitrie Cantemir sustinea ca
la baza lumii stau patru elemente - apa, aerul, focul, pămîntul, obiectele şi fenomenele sunt combinaţia atomilor şi
celor patru elemente. Materia a fost “insuflată“ supranatural de Dumnezeu, dar mai departe se dezvoltă după legile
sale proprii.Analizează noţiunile filosofice de timp, spaţiu, mişcare, necesitate ş.a. Fenomenile şi obiectile sunt
cauzal, determinate. În teoria cunoaşterii afirma unitatea sensorialului şi raţionalului, rolul experienţei şi practicii în
dezvoltarea ştiinţei. Recunoştea teoria adevărului dublu - că există adevăruri a credinţei şi ştiinţei, pleda pentru
separarea ştiinţei, filosofiei de teologie. Interpretează omul ca unitate a trupului şi sufletului, el se deosebeşte de alte
fiinţe din natură prin spiritualitatea sa. Explică fenomenele sociale în conformitate cu anumite legi. La baza
dezvoltării societăţii pune factorii interni, materiali. Afirmă caracterul ciclic al dezvoltării, că toate ţările trec
anumite cicle - apariţia, maturizarea şi pieirea, după dispariţia unor ţări ori imperii - apar altele. Progresul societăţii
depinde de cultură, morală. Secolul XIX în Moldova este secolul iluminismului. Reprezentanţii lui luptau pentru
instaurarea lumii raţionale, societăţii bazate pe egalitate, libertatea politică drepturilor civile. Din iluminişti fac parte
Gh. Asachi, C.Stamati, C.Negruzzi, A Donici, A Hîjdeu, M. Kogălnicianu, B.P Haşdeu ş.a. În operele sale ei
criticau neajunsurile societăţii existente. Un loc deosebit ocupă A. Russo, V. Alecsandri, M Eminescu, care luptau
împotriva feudalismului şi exploatării naţionale. Lucrările lor conţin idei social-politice şi filosofice, gînduri despre
om, natură, locul şi rolul lor în viaţa societăţii, despre monarhie şi formele guvernării statale, despre religie şi
proceduri juridice ş.a. M . Kogălnicianu afirma, că eliberarea naţională şi socială, prosperarea neamului este
posibilă numai pe baza cunoaşterii istoriei. Necunoaşterea istoriei e echivalent cu pieirea neamului. Ca sociolog el
încearcă să stabilească cauza fenomenelor sociale, cercetează legităţile schimbării şi dezvoltării societăţii.
Dezvoltînd filosofia istoriei el formulează teotia procesului istoric şi teoria istoriei ca ştiinţă. A Hîjdeu in explicarea
fenomenelor sociale era idealist, se găsea sub influenţa filosofiei hegeliene. Considera că filozofia în sistemul
cunoştinţelor ştiinţifice poate fi comparată cu soarele în sistemul planetelor, ca şi soarele ea luminează toate sferele
ştiinţifice. Subliniind rolul filosofiei el nu nega şi rolul religiei. Bogdan Petriceicu Haşdeu considera că în toate
lucrurile este prezent un spirit, că ştiinţa fundamentală trebuie să fie ştiinţa despre spirit. Natura şi cosmosul şi este
Dumnezeu. Dezvoltă idei valoroase despre cunoaştere. Titu Maiorescu se ocupa de un spectru larg de probleme:
corelaţia dintre filosofie şi ştiinţă, teoria şi metodologia cunoaşterii, ontologie, estetică, cultură ş.a. Problema omului
ocupă un loc de seamă în cercetările filosofice ale lui Maiorescu. De aceea problema existenţei este analizată de pe
poziţiile valorii şi destinului omului. Critică morala religioasă şi concepţia acelor intelectuali care socoteau, că
religia constituie temelia moralei. Maiorescu afirma că morala poate exista în om indiferent dacă este credincios ori
nu. Problema principală în filosofia lui Blaga este problema existenţei omului în Univers. La baza lumii el pune un
“produs mistic-filosofic” al imaginaţiei omului, numit Mare Anonim, pe care-l înzestrează cu calităţi divine şi
demonice. Blaga remarcă la om două moduri de existenţă: primul, care consituie baza vieţii umane şi care îl apropie
pe om de animale, e existenţa lui în lume şi tendinţa de a se autopăstra. Al doilea mod de existenţă, diferit de cel al
animalelor, care îl transformă din “preom” în “om deplin”, e existenţa omului în arealul misterului, încercarea lui de
a înţelege acest mister, necătînd la acele “cenzuri transcendente”, pe care le impune Marele Anonim. Mijloacele,
prin care omul aspiră să cîştige o viaţă mai superioară decît cea a animalului, demnă de mîndrie şi satisfacţie
sufletească, după Blaga, sunt miturile, viziunile religioase, concepţiile metafizice, teoriile ştiinţifice, operele de artă
şi de civilizaţie. Constantin Noica s-a ocupat de un spectru larg de probleme ca ontologia, gnoseologia, filosofia
culturii, axiologia, antropologia filosofică, logica, istoriei filosofiei ş.a. Încearcă de a reanaliza problematica
filosofiei române şi de a ridica la nivelul filosofiei universale.

20. Ontologia ca parte componenta a filosofiei.Notiunea de existenta si materie,formele lor.Obiectivitatea


materiei si obiectivitatea spiritului.
Ontologia reprez. Domeniul reflectiei filosofice ce cauta sa surprinda fundamentele existentei,formuleaza
presupuneri asupra existentei universului cosmic si social-uman.Ontologia ca disciplina filosofica exista inca de pe
timpurile lui Aristotel ce o numea “filosofie prima”, atribuindu-i ca obiect “existenta” ca existenta.Termenul
ontologie dateaza de la incep. Sec.XVII. Problematica ontologica consta in formularea ipotezelor despre existenta
umana,problematicii destinului omului.Ontologia traditionala se referea cu precadere la natura,dar cea moderna la
societate,la antripologia filosofica.Incepind cu sec.XVIII ontologia se sprijina tot mai mult pe cunoasterea
stiintifica.Termenul ontologie intra in vocab. filosofic in 1729 cind filosoful german Christian Wolf editeaza
lucrarea “Ontologie”.Termenul semnifica stiinta despre existenta. Existenta semnifica tot ce exista.Opus existentei
este non-existenta sau nefiinta.Daca existenta este tot ce exista in spatiu si timp,atunci non-existenta ar trebui sa
insemne ceea ce nu esta in spatiu si timp,dar p/u ca existenta poate fi nu numai materiala,ci si ideala(ginduri,teorii)
atunci non-existenta poate insemna: 1) potenta,posibilitatea de a fi si in acesta caz ar insemna ceea ce nu este dar
poate fi; 2) nu este si nu poate fi nicicind.
Referindu-ne la sensul conceptului :existenta”,termenul “a fi” are mai multe sensuri:
-existential - desemneaza faptul ca ceva se afla,exista (la Balti este o universitate)
-atributional - o insusire ce apartine unui altceva (diamantul este dur)
9
-definitional – desemneaza echivalenta,sinonimia (oamenii sunt fiinte rationale)
-de incluziune – omultime e cuprinsa in alta (romanii sunt indo-europeni)
-de apartenenta – un individ e inclus intr-o clasa (caisul este un pom)
Formele existentei:
natura -totalitate de sisteme,structuri si niveluri materiale (fizice si biologice) ce exista independent de om.Ea
reprez. forma primara a existentei.
Societatea – se constituie in procesul actiunii omului.Din universul social fac parte creatiile, valorile si relatiile
spirituale.
Existenta ideala- are o baza materiala si nemateriala,fiind dependenta prin origine si functionalitate de om.Creatorul
acesteia este omul si prin constiinta sa se incadreaza in realitatea subiectiva (conceptii,torii,stari de spirit), prin
organism biologic incadrindu-se in realitatea obiectiva (mediul ambiant).
Materia-un anumit material din care e compus tot ce exista;realitatea obiectiva care exista de la
sine,independent de atitudinea omului fata de aceasta realitate.Cind spunem ca materia e abstractie =>reprez. toate
lucrurile existente in spatiu si timp.
Formele materiei:
miscarea - orice schimbare,transformare ,influentare reciproca a elementelor unui sistem;
spatiul - desemneaza intinderea,marimea sau figura corpurilor;
timpul – intinderea,structuralitatea,coexistenta si interactiunea.
Obiectivitatea materiei si a spiritului consta in faptul ca lumea fizica exista,nefiind o creatie a imaginatiei,o
productie a spiritului subiectiv,fiind universal valabile.

22. Spaţiul şi Timpul. Timpul şi Spaţiul social.


Obiectele lumii materiale aflîndu-se într-un anumit mod unul faţă de altul, formeaza unele configuratii stabile cu
frontiere cu lumea ce le inconjoara. Proprietatile genrale de organizare structurală a lumii materiale, proprietăţile
obiectelor ce pretind să ocupe un loc printre altele de a se face margini cu alte obiecte, prezintă caracteristica
fundamentală ale spaţiului.
În procesul dezvoltării lumii poate fi evidenţiat o repetare, o continuitate, o durată, o viteză de desfăşurare a
proceselor, un anumit ritm şi tempou – caracteristici ce reprezintă timpul.
Spaţiul oferă posibilitatea reprezentării ordinii generale a coexistenţei obiectelor materiale. Ca formă de existenţă
a materiei sunt caracterizate de următoarele însuşiri: întinderea, structuralitatea, coexistenţa şi interacţiunea.
Timpul exprimă o ordine generală de stări, o formă a consecutivităţii a unor stări. Spaţiul şi Timpul sunt
obiective. Prin caracterul lor general Spaţiul şi Timpul sunt absolute.
Spaţiul este o categorie filosofică ce desemnează întinderea, mărimea, forma sau figura corpurilor. Orice corp are
o întindere (mărime) şi figură, iar între corpuri, constituie prin proprietăţile lor de mărime şi figură, apare raportul
de coexistenţă. Spaţiul ca mărime şi figură, aparţine unui corp individual. Întrucît orice corp are o întindere şi o
figură, spaţiul este general. Generalul este legat de individual. Trăsăturile Spaţiului- tridimensionalitate – lungime,
lăţime, înălţime. O altă caracteristică – reversibilitatea – în sensul că, principial, un mobil poate parcurge o
distanţă AB, dar şi distanţa BA. Caracteristica a 3a – simetria, în ideea că, cel puţin, în principiu, se poate concepe
simetria unui obiect în raport cu un punct, o dreaptă, un plan. De altfel, există simetria chiar în natură.
Timpul este numai o relaţie, şi anume relaţie de succesiune. Timpul – este categoria filosofică ce exprimă durata,
succesiunea, simultaneitatea proceselor şi fenomenelor din Univers. Deseori, Timpul este definit fie prin
simultaneitate şi succesiune, fie prin duarată. Simultaneitatea este o relaţie. Şi durata este un termen de relaţie, o
succesiune simultană cu o altă succesiune. Elementele Timpului care se succeed sînt: clipele, momentele care nu
au în sine timpul, nu sînt pline de Timp. Caracteristicile Timpului sînt: unidimensionalitatea – o singură
dimensiune. Cel mai general aspect al unidimensionalităţii este cel al trecerii de la trecut prin prezent spre viitor,
deci drmul îndărăt este imposibil. O a 2a caracteristică a Timpului este asimetria, în ideea că viitorul şi trecutul nu
sînt simetrice în raport cu prezentul. Ele nu se pot suprapune, deoarece trecutul poate influenţa, între anumite
limite, viitorul, dar viitorul nu poate influenţa trecutul, datorită ireversibilităţii.
Spaţiul şi Timpul Social se referă la societatea care a re coordonatele spaţio-temporale proprii, diferite de cele
ale naturii. Pentru societate Spaţiul şi Timpul fizic, cosmic, biologic reprezintă doar cadrul natural al acţiunii
umane, deoarece la acest nivel ele încetează a fi doar realităţile naturale, devenind forme ale gîndirii, cu ajutorul
cărora oamenii îşi organizează şi desfăşoară acţiunile. Spaţiul social desemnează ansamblul condiţiilor de loc,
întindere şi desfăşurare a acţiunilor umane, a structurilor şi proceselor sociale. În el se desfăşoară producţia
materială, viaţa politică, juridică, morala, mişcarea demografică, etc. Spaţiul social cuprinde mediul în care
trăieşte, gîndeşte şi munceşte o comunitate umană.
Timpul social desemneaza devenirea vieţii sociale, durata şi succesiune fenomenelor sale specifice, ritmul
evoluţiei şi densitatea evenimetelor sociale pe unitatea de timp fizic. Asemenea particularităţi ale timpului social
cum sînt curgerea rapidă, variabilitatea, tensiunea, legătura unicală dintre trecut, prezent şi viitor, ireversibilitatea
i-au preocupat în permanenţă pe oameni, deoarece ele atingeau laturile intime ale existenţei lor. O parte din aceste
particularităţi cu greu pot fi supuse analizei şi de aceea în conştiinţa de masă au căpătat deseori un aspect mistic.
Proprietăţile specifice ale timpului social sunt legate indisolubil între ele.

10
23.Miscarea si formele ei.Notiunea de progres si regres.
Miscarea (dinamismul) – cel mai semnificativ atribut al materiei, inteleasa ca o permanenta actiune, interactiune,
trecere a ceva in altceva, ca schimbare in genere. Orice transformare, orice influentare reciproca a elem unui
sistem, activitatea oamenilor; Obiectivitatea ei reiese din independenta sa fata de constiinta umana ..Caracter
contradictoriu prin interactiunea fortelor contrare(atragere /respingere).Stabilitatea e necesara leg reciproce intre
elem unui sistem. Misc reprez orice schimbare.Ea nu treb inteleasa ca o simpla schimb a pozitiei corpului in
spatiu, ca o deplasare mecanica.Misc reprez orice transformare, orice influientare reciproca a elementelor unui
sistem, schimbul de substante in, schimul de substante in celulele organismului, activitatea oamenilor ca temelie a
vietii lor sociale etc. Miscarea e completata de starea de repaos, care defineste acele stari ale miscarii ce asigura
stabilitatea obiectului si conservarea calitatii lui.
Conform structurii materiei deosebim 5 forme principale de miscare:mecanica(o simpla deplasare a
macrocorpurilor,maselor mecanice,o deplasare a corpurilor ceresti in spatiul universal);fizica(miscarea
moleculelor,include procesele ce au loc in interiorul stelelor si plantelor,interactiunea particulelor elementare) ,
chimica(miscarea atomilor in interiorul moleculelor,ca rezultat are loc transformarea calitativa a interactiunii
moleculelor),biologica(procesele de formare si activare vitala a organismelor vii,a plantelor,animalelor,a
omului); sociala(aparitia si dezvoltarea societatii umane,activitatea vitala a ei).
Raportul dintre miscare si dezvoltare da nastere la o noua forma a miscarii – Forma Sociala a ei, care reflecta
aparitia si dezvoltarea societatii umane, activitatea vitala a societatii.
Dezvoltarea progresiva este determinata de schimbari calitative si/sau cantative, ce sunt ilustrate printr-un
progres, adica trecerea dintr-o stare inferioara in alta superioara, care manifesta caracteristici evolutive.
Dezvoltarea regresiva reprezinta procesele de stagnare,este o miscare distuctiva a fenomenului.Ea se exprima in
reprimari si refulari. Dezvoltarea regresiva consta transformari ce conditioneaza pierderea, disparitia sau
degenerarea unor anumite caracteristici, trasaturi si insusiri a anumitor fenomene, lucruri, obiecte, si care de
obicei determina simplificarea sau in genere disparitia acestora.In economie, putem exemplifica drept dezvoltare
regresiva, disparitia anumitor profesii, aparitia inflatiei, a somajului.In domeniul culturii, dezvoltarea regresiva se
manifesta prin degenerarea unor anumite obiceiuri, pierderea completa a lor, sau inlocuirea unor traditii cu
elementele contemporane ale tehnologiei si tehnicii.

24.Esenta dialecticii si legile ei.


Dialectica este invatatura fundamentala a invataturii hegeliene,conform careia tot ce exista are caracter
contradictional,apare in rezultatul luptei contrariilor,fiind caracteristica universala a existentei.Dialectica e
invatatura conform careia tot ce exista este in vesnica schimbare si transformare ca rezultat al luptei contrariilor.Prin
metoda dialectica de gindire filosofia e afirmata stiinta universala despre natura,societate,gindire.
Legile dialectice:
1)unitatea si lupta contrariilor – toate lucrurile sunt contradictorii,dar nu orice 2 parti contrare formeaza o
contradictie.Contradictiile sunt formate de parti contrare care concomitent se exclud, fiind diferite,dar si sunt
identice,caci una fara alta nu poate exista.Intre partile contrare,la o etapa de existenta incepe o lupta intre ele,trecind
prin 3 etape: aparitie,dezvoltare,realizare,proces ce se incheie cu victoria uneia din parti,dupa care apare o noua
realitate care e contradictorie de la inceput.
2)transformarilor calitative si cantitative – vine ca confirmare a primii legi,afirmind ca orice fenomen consta din
calitate si cantitate.Unitatea calitatii si cantitatii o prezinta masura.Calitatea este ceea ce face ca lucrul sa fie ce
este.Cantitate este calitatea in timp si spatiu.Fiece lucru ramine neschimbat cit se pastreaza masura,insa la un
moment calitatea nu mai suporta transformarile cantitative dinamice,trecindu-se la o alta stare calitativa si
cantitativa.
3)negarea negatiei – se caract. prin triada care e unitatea tezei, antitezei si sintezei ce reprez. 2 negari: logico-
formala si dialectica (trecereala o alta stare de existenta prin pastrarea principalelor aspecte pozitive ce asigura
dezvoltarea progresiva a fenomenului).

Determinismul este o formulare ce cauta sa explice caracterul determinant(cauzal,logic,necesar) al lucrurilr si


proceselor.In filosofie termenul “determinism” stabileste caracterul determinant al proceselor din univers,dar si
teoriile care releva caracterul determinant si mecanismele determinarii din univers.
In dezvoltarea gindirii filosofice,pornind de la teoriile si realitatile stiintifice,s-au constituit 2 tipuri fundamentale
de explicatie determinista: metafizic si probabilist.
Concepte privind mecanismul determinismului:
1)necesitate si intimplare – 2 modalitati(diferite dar corelate reciproc) de existenta sau dezvoltare a sistemelor,de
realizare a unor tendinte posibile ale acestora.
Necesitatea –modalitate de existenta/manifestare a unor stari ,tendinte ale sistemelor ce decurge din natura
interioara,determinind integritatea,esenta si directia principala de miscare a sistemelor.
Intimplarea –mod de existenta/manifestare a unor stari ce decurge din factorii exteriori si se caract prin
variabilitate si inconstanta.
11
2)posibilitate-realitate-probabilitate – prin realitate intelegem fenomenele,procesele produse in timp,iar
posibilitatea se refera la tendinte care nu au avut loc.Realul este posibilitatea infaptuita,iar posibilitatea este una
din modalitatile virtuale ale realitatii viitoare.
3)Cauzalitatea – o relatie dintre cauza (fenomenul/ansamblul de fenomene care genereaza schimbarea) si efect
(rezultatul procesului de generare).Legea cauzalitatii poate fi formulata: o anumita cauza produce cu
necesitate,intotdeauna si pretutindeni acelasi efect numai daca exista aceleasi conditii.Raportul de necesitate
dintre cauza si efect este mijlocit de conditii (complex de fenomene ce nu pot genera nemijlocit efectul,dar
insotind cauzele in timp si spatiu si influentindu-le,asigura o evolutie a acestora p/u aparitia efectului),iar variatia
conditiilor o determina pe cea a efectelor acelorasi cauze.
4)finalitate si scop – finalitatea exprima raportul de necesitate,ce asigura unui lant cauzal o directie de evolutie a
fenomenelor.Se manifesta ca o tendinta spre echilibrul sistemelor,spre conservare calitativa,izvorul ei fiind
unitatea
contrariilor interne.Scopul-categorie aplicabila numai la studierea cauzalitatii fenomenelor sociale,caci in natura
nu exista scop.Posibilitatea scopului nu rezulta din “liberatea absoluta a alegerii”,ci din cunoasterea cauzalitatii.Se
manifesta ca o actiune constienta,intentie,act de vointa.
Indeterminismul –conceptie filosofica antistiintifica,idealista,opusa determinismului conform careia fenomenele
naturii si ale societatii nu sunt determinate cauzal,nu se supun necesitatii si legitatii obiective,iar oamenii dispun
de o libertate absoluta a vointei.Indeterminismul submineaza bazele stiintei si deschide calea conceptiilor
religioase,absolutizeaza rolul istoric al actiunilor constiente si al vointei oamenilor,considerind ca determinismul
ar exclude posibilitatea oricarei alegeri,orice rol al activitatii constinte al omului.
Indeterminismul se manifesta in forme diverse:
-interpretarea neintemeiata a relatiilor de nedeterminare in sensul infirmarii legii cauzalitatii in microcosm;
-tendintele din sociologia burgheza ce neaga legile obiective ale dezvoltarii sociale,inlocuind studiul lor cu analiza
statica a legaturilor functionale si structurale din cadrul grupelor sociale.
Din punct de vedere filosofic,indetrm. reprez. un caracter al naturii sau un efect de limitare a cunoasterii de catre
noi a naturii.
Legea este o categorie ce desemneaza raporturi necesare,relativ stabile si repetabile intre sisteme sau
prcese,aspecte interne ale sistemului sau stadiile succesive ale unui anumit proces.Trasatura fundamentala a legii
este esentialitatea,caci legea si esenta sunt concepte de acelasi ordin ce asigura o cunoastere mai profunda de catre
om a fenomenelor si universului.Legea e un raport necesar ,exprimind identitatea in diversitatea si deosebirea
fenomenelor ce fac parte din aceeasi clasa.
Dupa gradul de generalitate legile se clasifica in:
- universale - studiate de ontologie;sunt legi cu caracter general,guvernind totalitatea universului natural si
social,materila si ideal.(legile dialectice).Ele sunt valabile p/u toate formele de miscare,nivelele de organizare a
existentei si cunoasterii.
- specifice –guverneaza sisteme si procese intr-un anumit domeniu de existenta,forme de miscare (legi
chimice,biologice,fizice).
Dupa criteriul complexitatii actiunilor:
- dinamice –actioneaza in fiecare caz individual (legea punctului material in fizica clasica,conservarea si
transformarea energiei)
- statice – exprima necesitatea fenomenelor intimplatoare,o expresie a necesarului la nivelul fenomenelor de
masa.
Mai sunt si legi:
-de stare –stabilitatea unor structuri sau a unor dependente coexistente intre fenomene
-de desfasurare – mecanismele variabilitatii sistemelor,ele reprezentind succesiuni de stari si mecanizme genetice
(cauzale).
27. Notiunea de constiinta. Structura constiintei. Problema constiintei in Filosofie si Psihologie.
O contribuţie esenţială priveşte structura psihicului uman, în opera fondatorului psihanalizei (care, fireşte, a
evoluat în timp) existând o dublă tripartiţie. Iniţial, s-a distins între inconştient (condus de „principiul plăcerii” care
răspunde tendinţelor noastre instinctual-pulsionale), preconştient (îndeplinind precumpănitor funcţii de „cenzură”,
filtrând, escamotând şi deformând conţinuturile primei instanţe) şi conştient (guvernat de „principiul realităţii”,
format în virtutea preluării şi asimilării normelor socio-morale şi a acceptării unor constrângeri de această factură),
impulsurile circulând „pe verticală” în mod ascendent (prin recanalizări şi sublimări) sau descendent (prin reprimări
şi refulări).
Ulterior (după 1920), legat de personalitate, se disociază între Sine, Eu şi Supra-eu, între atari paliere stabilindu-
se relaţii dinamice şi genetice complexe (investiţii energetice, compensări şi decompensări etc.). Sinele (das Es)
constituie structura primară şi arhaică, o zonă obscură, haotică şi inabordabilă pe căi nemijlocite, iraţională şi
imorală, incluzând tot ceea ce este ereditar şi îşi are originea în organizarea cerebrală, instinctele în primul rând. Sub
înrâurirea „lumii reale exterioare” şi impactul sistemului percepţie-conştiinţă, o parte a sa suferă anumite modificări,
dând naştere Eului (das Ich), sediul concilierii dintre celelalte două nivele, îndeplinind sarcini de asimilare a
stimulilor din afară, de înmagazinare mnezică a experienţei dobândite, de protecţie psiho-somatică, de îngrădire şi
control a fondului pulsional, de identificare cu anumite modele, de adaptare la mediu şi transformare a acestuia prin
12
activitate ş.a. În fine, derivând din Eu dar fiind autonom faţă de el, Supra-eul (das Überich) este o instanţă ce se
dezvoltă progresiv încă din copilărie, pe baza interiorizării diverselor imperative şi prohibiţii de caracter social, ca şi
a stăvilirii tendinţelor individuale de satisfacere nemăsurată a propriilor „plăceri”. Tutelat de principiul datoriei,
funcţionează asemeni unui judecător sever şi intransigent care înăbuşă, din poziţia „conştiinţei morale”, apetiturile
interzise depozitate în Sine.
SAU
Constiinta este cea mai inalta forma de reflectare a realitatii, proprie numai oamenilor, un produs al activitatii
creierului uman ce a aparut sub actiunea conditiilor sociale. Constiinta etse o forma de reflectare specific umana,
care din punct de vedere genetic se constituie in urma modificarii calitatilor, a formelor preumane de reflectare, sub
influenta decisiva a factorului social. Din punct de vedere structural ea reprezinta unitatea complexa a unor procese
psihice cognitive, afective si volitive, iar din punct de vedere functional este o functie a creierului uman.
In structura constiintei pot fi delimitate 3 parti: cognitiva, emotiva si volitiva. Activitatea psihica constienta a
oamenilor presupune capacitatea de abstractizare proprie gindirii, formata prin interiorizarea, sub forma unui sistem
de imagini notionale si scheme logico-verbale, a unor procedee si operatii din planul activitatilor umane. Ca proces
de cunoastere, gindirea, asociata cu alte procese psihice, se desfasoara in 3 coordonate temporale (trecut, prezent si
viitor), ceea ce ii imprima un caracter explorator, investigator. O alta trasatura importanta a gindirii este
creativitatea. Gindirea are un rol activ, constructiv, creatia in constiinta anticipind si pregatind creatia reala,
obiectuala, in sfera actiunii practice.

28. Constiinta de sine: esenta, caracteristica, manifestarea.


Conştiinţa de sine constituie reflectarea în conştiinţa individului a propriei existenţe psihice şi sociale. Se
structurează în cadrul relaţiilor sociale, individul cunoscându-se pe sine şi delimitându-se de ceilalţi prin
comparare cu semenii săi. Individul devine, astfel, o conştiinţă personalizată, individualizată. Constiinta de sine in
sens filosofic general constiinta ca propria existenta si actiune depend de o cunoastere de sine implicita in orice
actiune. Trebuie sa destingem o constiinta de sine reflectata cand se cunoaste sinele si propria activitate prin
revenire la un act precedent de cunoastere si o constiinta de sine concomitenta, adica o activitate ccare insoteste o
alta cunoastere care cunoaste un obiect particular si determinat si in acelasi timp este constienta ca se gandeste la
acel obiect.
Elaborarea primelor perceptii este conditionata, evident, de dezvoltarea cerebrala si de dezvoltarea conexiunilor
dintre ariile de proiectie corticala, ele (perceptiile) reprezentand un proces complex la care, initial vor participa un
numar redus de analizatori, printre care, in mod special, cel vizual si cel gustativ.
Pe baza primelor perceptii se vor forma in scurt timp reprezentarile, la inceput avand un caracter rudimentar
si primar, schematic si neelaborat.
Constiinta de sine are insa mult mai multe fatete si face referire la o multitudine de continuturi diferite – ea ne
tine in contact (acumuland in permanenta date despre noi) nu numai cu fizilogicul si cu afectivul, ci si cu vasta
retea de procese si continuturi cognitive, permitandu-ne, astfel, sa fim constienti de eficienta noastra intelectuala,
de calitatea si fiabilitatea proceselor noastre de procesare cognitiva, de stabilitatea si operativitatea mnezica, de
stabilitatea si distributivitatea atentiei, de bagajul de achizitii teoretice si practice, etc (eul epistemologic).
Constiinta de sine ne mai permite ca, in baza unei educatii adecvate, sa fim permanent constienti de pozitia
noastra in fata celorlalti, de raporturile dintre noi si ceilalti si ne ajuta sa abordam conduite, atitudini si
comportamente adecvate contextului social si sa ne pozitionam corect in grupurile de apartenenta (eul social).
Prin urmare, asa cum spuneam mai devreme, la nasterea si dezvoltarea constiintei de sine concura toate aceste
euri, primul dintre ele care se contureaza in cursul unei dezvoltari tipice fiind eul corporal [ “(Eu) sunt”].
Imediat dupa el se dezvolta eul biografic (“Cine sunt?”) si cel material (Eu am) si apoi, mai tarziu, prin
ramificarea si imbogatirea conexiunilor dintre copil si mediu - eul social (Eu si ceilalti), eul
epistemologic (Eu cunosc), eul axiologic (Eu ma indoiesc) si, in ultima instanta, cel mai complex
– eul spiritual (Eu cred
Kant imparte constiinta de sine in constiinta a intelectului si constiinta a simtului intern
prin care eul este in acelasi timp, subiect al gandirii si obiect al perceptiei. Constiinta de
sine este constiinta pe care eul o are despre sine ca subiect al gandirii ca o contitie a
oricarei cunoasteri si de aceea nu creaze propriul obiect, cu materialul ii este dat, ii
insoteste reprezentarile. La Schelling actul constiintei de sine este ideal si real deopotriva.
La Hegel, Constiinta de sine este ratiunea inteleasa ca substanta, ca realitate.
29.Constientul si incostientul.Invatatura lui S.Freud si neofreidismul.
Intemeind psihanaliza ,Freud a demonstrat ca psihicul uman nu este unul reductibil la fenomenele constiente ce
tin de incostient.Formele incostientului uman,aflate intr-o interactiune permanenta la nivel psihic cu constiinta
,sunt date eriditare,autonomiste,instincte,complexe psihologice,fenomene de refulare,obsesii si dorinte.Viata
incostienta a omului se divizeaza intr-un incostient organic,care se refera la functionarea organelor si glandelor
endocrine,si un inconstient psihic. Acestea sunt mereu in interactiune,in tensiune si chiar conflict cu
constiinta.Impreuna, explica comportamentul uman.Numai prin contiinta putem cunoaste actele incostientului si
sa ne dam seama de prezenta si actiunea sa la nivel psihic.Dar amenintarea degradarii sale,a constientului,prin
predominarea inconstientului,a irationalului planeaza mereu asupra omului ca fiinta rationala si constienta si doar
13
prin eforturile sale neincetate el poate ramine astfel.Impulsurile inconstientului sunt asunse in profunzimile
biologice ale fiintei umane,fiind opus constiintei.A deveni constient inseamna totodata a cenzura actiunea
inconstientului.
In anii 80 ai sec 19 Freud vine cu declaratia si descopera ca activitatea omului este determinate nu atit de
factorul rational de constientizarea faptelor sale cit de factorul irrational, inconstient. El propune pentru prima
oara in medicina si filosofie o noua structura a psihicii omului si anume evidentiaza 3 trepte in psihica omului:
Sinele Eul si Supraegoul. Traditional, spune el, se considera de veakuri ca omul este dirijat de propria constiinta –
Eul, sovestea si valorile sociale – normele, traditiile, idealurile, morala care esre existanta in societate. Freud
rastoarna aceasta reprezentare si spune ca in afara de constiinta de sine, a individului si constiinta sociala
SuperEgoul exista o lume interna in fiecare om, o lume necunoascuta, inconstienta care consta din ansamblul
tuturor instinctelor care il domina pe om, care ii determina toate fortele de gindire a omului.Sinele este forta
motrice a omului si a societatii. Problema consta in faptul ca intre sinele si Eu si SuperEu apare contradictie,
contradictie care uneori obtine caracteristica fundamentala, caci Sinele spune “Vreau” ; SuperEul spune “nu se
poate” si Eul trebuie sa solutioneze problema data. In cazul in care problema nu este solutionata, adica
contradictia data, atunci are loc devierea de la constiinta normala.

Neofreudistii conserva ideile principale ale lui Freud referitoare la natura umana, la fortele ei propulsatoare si la
tulburarile psihice functionale. Ei considera la fel ca si Freud ca conduita omului este determinata de impulsuri
emotionale inconstiente, numai ca acestea nu sunt generate de instinctele sexuale innascute, ci de factori sociali
“nevrozele sunt provocate de factori culturali” scria Karen Horney in “Our Inner Conflicts”.
E. Fromm era ferm convins ca pe om nu-l formeaza instinctele si infranarea lor ci istoria. Caracterul omului ,
pasiunile si grijile lui sunt produsul culturii; defapt omul insusi este creatia si realizarea cea mai importanta a
eforturilor neintrerupte ale omenirii, a caror “naratiune” Fromm o denumeste istorie.
Sunt 2 curente principale in neo-freudism:
- psihoterapia socială (tendinţa culturalistă în psihanaliză) via E. Fromm (umanism socio-psihanalitic)
(individul e

purtătorul socialului şi nu elementul constitutiv lui), K. Horney (anxietate fundamentală),


- neopsihanaliza clinică via J. M. Lacan (hermeneutica psihanalitică), O. Rank (traumatismul naşterii), W.
Reich (orgasmul e intrinsec oamenilor normali) (energia biologică inhibată devine sursa comportamentelor
iraţionale şi ca atare revoluţia sexuală se declară necesitate stringentă)
Neo-freudismul ramane un bun castig in deschiderea obiectului psihologiei spre influentele externe, sociale.
31. Conştiinţa şi limba. Conştiinţa şi memoria. Intelectul artificial şi modelarea procesului de gîndire.
Pe parcursul evolutiei specie umane constiinta isi asuma functia de simbolizare , care consta in asigurarea unei
comunicari intersubiective. Constiinta, gindirea nu se poate realiza în afara limbajului. Precizind deosebirile
dintre limbă şi limbaj F. Saussure defineşte limba ca instituţie socială păstrată prin uz, dar supusă
modificărilor şi ca sistem semantic “cod” format din inventarul de semne şi de reguli după care se
realizează combinările de semne. Limba include ansamblul semnelor prin intermediul cărora se cunoaşte şi
se comunică într-o comunitate umană, precum şi totalitatea normelor gramaticale – sintactice şi semantice –
de fromare a propoziţiilor şi frazelor cu sens. Limbajul reprezintă fenomenul lingvistic prin care limba
există şi funcţionează realmente, cuprinzînd infinitatea propoziţiilor concrete enunţate de indivizi, pornind
de la sistemul de cuvinte şi reguli gramaticale specifice limbii. Limba are un conţinut semantic ce nu se
schimbă cu fiecare act al gîndirii individuale, ci formează o bază stabilă de la care omul porneşte şi prin
care îşi realizează activitatea sa de gîndire. Limba, sub aspect semantic, apare ca un sistem de analiză,
sinteză şi generalizare a fenomenelor, elaborat în dezvoltarea istorică a societăţii, incluzînd experienţa
cognitivă anterioară.
Constiinta este memorie, fara de care nu am ajunge la identitate, la noi insasi. Memoria le fel ca si
limba este un element al gindirii. Memoria este capacitatea constiintei, a gindirii, de a actualiza trecutul,
de amentine si de a nu da uitarii cunostintelor obtinute. Memoria este si un factor cultural pe care se
bazeaza cultura oricarui popor, care consta in bucurii, traditii, norme-morale. Memoria este identitatea
eului nostru pe axa timpului. Bergson definea constiinta, in primul rind, ca memorie. Un om care si-a
pierdut memoria si-a pierdut o parte din constiinta, identitatea de sine. Memoria ca element al culturii
determina si spiritual national prin care un popor se caracterizeaza.
Elementul de baza al intelectului artificial este gandirea. Toate procedeele caracteristice gandirii pot fi
identificate cu rezolvarea unor probleme. Rezolvarea unei probleme presupune alcatuirea unui algoritm conform
caruia solutia poate fi gasita. Se disting 2 tipuro de probleme: mecanice si intelectuale. Rezolvarea problemelor
mecanice presupune efectuarea unor operatii simple (calcul mathematic) dupa un algoritm deja stabilit (ceea ce
poate fi efectuat de catre om sau orice masina de calcul sin u necesita constientizarea procesului si rezultatul
obtinut). Rezolvarea problemelor intelectuale necesita anumite abilitati intelectuale de a analiza, sintetiza, deduce,
concluziona etc. Misiunea intelectului artificial este de a alcatui acesti algoritmi. Majoritatea problemelor de acets
gen pot fi clasificate in grupuri care necesita un algoritm comun.

14
32. Noţiunea de cunoaştere şi cunoştinţe. Subiectul şi obiectul cunoaşterii .
Procesul cunoasterii e acel proces obiectiv , spontan ce se desfasoara ca urmare a inzestrarii naturale a omului
cu capacitati cognitive , omul nefiind constient de el , ci numai de rezultatele lui
Prin cunoaştere, omul îşi descrie şi explică existenţele concrete, expliă condiţiile, cauzele şi legile
acestora, scoate la iveală structurile, însuşirile şi funcţiile lor.
Cunoaşterea este procesul elaborării cunoştinţelor, producerii ideilor sau enunţurilor despre realitate,
ea este procesul specific uman de reflectare activă, complexă şi conştientă a lumii reale, procesul
transpunerii şi traducerii naturii, societăţii şi gîndirii în sistemul lumii de idei, în limbajul specific al
abstracţiilor.
Deci cunoaşterea se bazează pe reflectare şi putem conchide că cunoaşterea este cazul specific uman
de reflectare şi însuşire informaţională a realităţii. Cunoaşterea este un proces, o înlănţuire complexă de
acte, un proces care îl însoţeşte şi îl angajează pe om pe tot parcursul dezvoltării lui, ca individ şi ca specie.
Numai omul este agent cunoscător, numai el poate intra în relaţii de cunoaştere cu întregul său cosmos
exterior şi interior. Există mai multe tipuri de cunoaştere – comună şi sistematică, empirică şi teoretică,
ştiinţifică, filosofică, artistică etc.
La o analiză globală a procesului cunoaşterii, putem distinge două părţi structurale fundamentale ale lui:
obiectul cunoaşterii şi subiectul cunoaşterii. Întreaga lume reala este sau devine obiect al cunoaşterii. Obiect
al cunoaşterii este nu numai esenţa, ci şi fenomenul, momentele dezvoltării unui sistem. Subiectul cunoaşteri
este omul, înzestrat doar el cu structurile şi funcţiile necesare producerii de idei. Dar omul este nu numai subiect
al cunoaşterii, dar şi subiect al practicii şi subiect al valorii. Condiţiile ce-i instigă pe om spre cunoaştere sînt cele
ale raţionalităţii care le presupun şi cele ale perceptibilităţii. În manifestarea acestor condiţii — raţiune, memorie,
percepţie — intervin, de regulă, şi elementele limbii. Limba constituie mijlocul de comunicăre al produselor
cunoaşterii, dar şi un instrument al elaborării şi producerii cunoştinţelor. Capacităţile omului de cunoaştere
senzorială sînt limitate de natură, dar prin inventivitate tehnică omul şi-a suplimentat sistemul structurilor prin
care produce procesul cunoaşterii: (microscoape, telescoape, aparate de măsură etc.), capacităţile de
memorare (cărţi, biblioteci, instalaţii tehnice de stocare etc.) şi chiar de prelucrare şi utilizare a informaţiei
cognitive (calculatoare şi roboţi). Această tehnică nu are menirea de a substitui omul în procesul cunoaşterii, ci
doar de al ajuta. Structurile si operaţiuniile care fac din om agent al cunoaşterii au un caracter social-istoric, care
depinde de concursul educaţional al unui mediu social, de premisele perceptibilităţii, memoriei, limbii, gîndirii.
Ca subiect al cunoasterii omul nu apare şi nu se manifestă ca un individ izolat, ci ca persoană concretă
cuprinsă în anumite structurii ale vieţii sociale, determinată de ele.
34. Cunoaşterea Ştiinţifică, Specificul şi Structura ei. Epistemologia, paradigma Şstiinţifică.
Cunoaşterea ştiinţifică reprezintă procesul de creaţie al ideilor prin acţiunea subiectului asupra obiectului.
Rezultatul acestei acţiuni are un conţinut determinat de obiecte în măsura în care acesta este însuşit sub aspect
cognitiv de subiect. Orientarea ştiinţifică către studierea obiectelor care pot fi incluse în activitatea practica a omului
repreyintă o particulă importantă a cunoaşterei ştiinţifice. Cunoaşterea ştiinţifică reflectă obiectele în forma
practicii. Acest proces este condiţionat atît de particulele obiectului de studiu, cît şi de o mulţime de factori socio-
culturali.
Metodele şi formele de cunoaştere ştiinţifică pot fi clasate confrom următoarelor criterii: gradul lor de
generalitate, specificul inferenţei logice, caracterizează cunoştinţelor obţiinute prin aplicarea lor, tipurile de
concepte necesare pentru formularea lor.
În acest sens putem vorbi de metode generale, particulare şi singulare, inductive şi deductive, empirice,
teoretice şi logice, analitice şi sintetice, calitative şi cantitaive. Desigur, la cercetarea formelor şi metodelor de
cunoaşterii ştiinţifice trebuie să purcedem de la observare la experiment.
Termenul de observaţie ştiinţifică este utilizat în sens larg şi îngust. În sens larg, observaţia cuprinde atît
observaţia propriu-zisă cît şi experimentul ştiinţific. În sens îngust, observaţia este o formă a cunoaşterii perceptive
realizate pentru descoperirea şi formularea faptelor ştiinţifice. Observarea ştiinţifică este un proces începînd cu
observaţiile senzoriale directe. Obiectivitatea şi precizia observărilor ştiinţifice depind de o serie de factori obiectivi
şi subiectivi: 1) natura fenomenului cercetat; 2) sensibilitatea organelor de simţ ale observatorului; 3) numarul
observărilor realizate; 4) aparatele, utilajele şi instrumentele utilizate; 5) natura teoriilor prin care conştientizăm
percepţiile în fapte de observaţie.
Experimentul este o fromă a cunoaşterii în scopul descoperirii şi formulării faptelor ştiinţifice şi a legilor ce le
guvernează, presupunînd intervenţia premeditată a omului în desfăşurarea fenomenelor şi proceselor reale.
Experimentel ştiinţifice pot fi clasificate după următoarele criterii: 1)naturale şi sociale; 2) clasice şi neclasice; 3)
reale şi ideale,etc.
Dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice nu se reduce numai la acumularea faptelor de observaţie, ci dimpotrivă, ea
este de neconceput fără înaintarea în permanenţă a unor ipoteze care să explice aceste fapte, să scoată la iveală
corelaţiile dintre ele, să rezolve contradicţiile ce apar în mod inevitabil între faptele noi şi concepţiile precedente.
Procesul cunoaşterii Ştiinţifice este rezultatul concurenţei dintre ipoteze în soluţionarea situaţiilor problematice, de
proporţii mai mici sau mai mari, existente în orice moment în cadrul unei sau altei ştiinţe. Procesul de elaborare a
ipotezelor depinde de o mulţime de factori informaţionali şi sociopsihologici, aria lor desfăşurîndu-se de la
generalizarile inductive pînă la ipotezele matematice.
15
(La o analiza globala a cunoasterii a procesului cunoasterii putem distinge 2 parti structural ale lui:obiectul
cunoasterii si subiectul cunoasterii. Si anume obiectul cunoasterii se refera la lumea reala,la esenta ,la fenomene
precum si la dezvoltare.Pe cind subiectul cunoasterii analizeaza omul cu structurile si functiile necesare producerii
ideilor. Cunoaşterea ştiinţifică presupune două niveluri relativ distincte, care se întrepătrund însă şi se implică
reciproc: nivelul empiric şi nivelul teoretic. Nivelul empiric constă din fapte, date empirice ale ştiinţei. Orice
cunoaştere ştiinţific, porneşte şi se spijină permanent pe un mare număr de fapte, care reprezintă înregistrări,
"decupaje" specifice ale caracteristicilor obiectelor şi fenomenelor individuale. Prin gruparea şi compararea
faptelor, ea descoperă regularităţilor empirice sau legile empirice. Acestea nu sunt incă legi teoretice întrucât nu
explică şi nu prevăd fenomenele ci surprind o repetabilitate observata. Regularităţile empirice apar adesea sub
formă de corelaţii. Ele reprezintă materia primă a ştiinţei care însă nu se rezumă la acestea. Ea aspira constant către
elaborarea de teorii, de explicaţii esenţiale, generale, fundamentate pe o concepţie deterministă, în cardul căreia se
urmăreşte sa se descopere cauzele acestor regularităţi.)
Epistemologia reprezintă o ramură a teoriei Stiintei si a Filosofiei. Ea analizeaza aparitia structurii, metodei si
veridicitatea cunoasterii stiintifice. Una din sarcinile epistemologiei consta in a stabili conditiile, valoarea si limitile
cunoasterii stiintifice, gradul de certitudine cunostintelor obtinute da a analiza metodele ce duc la sporirea
certitudinii ei. Epistemologia formuleaza probleme si-i sugereaza si metode de solutionare a lor, caile de integrare a
noilor solutii stiintifice in ansamblul cunoasterii umane.
Paradigma este o construcţie mentală larg acceptată, care oferă unei comunităţi sau unei societăţi pe perioadă
îndelungată o bază pentru crearea unei identităţi de sine (a activităţii de cercetare de exemplu) şi astfel pentru
rezolvarea unor probleme sau sarcini. La Thomas Kuhn baza practicii cercetării şi a consensului într-o ştiinţă care a
atins stadiul maturităţii nu este teoria ştiinţifică, ci ceva mai complex, paradigma. Kuhn argumentează că cercetarea
ştiinţifică în disciplinele care au ajuns în acest stadiu nu este condusă în primul rând de teorii şi reguli metodologice
generale, ci de experienţe împărtăşite în comun, ce sunt încastrate în paradigme. Paradigmele înţelese ca realizări
ştiinţifice exemplare, ca exemple concrete de formulări şi soluţii ale problemelor ştiinţifice, sunt baza acelui acord
al oamenilor de ştiinţă asupra fundamentelor, ce distinge orice cercetare ştiinţifică matură. Paradigmele sunt
realizări ştiinţifice universal recunoscute care, pentru o perioadă, oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de
practicieni. Ca realizări ştiinţifice care oferă modele de formulare şi rezolvare de probleme unui grup de cercetători,
constituie entităţi complexe ce cuprind elemente de natură teoretică, instrumentală şi metodologică. Cunoaşterea
cuprinsă într-o paradigmă este în mare măsură una tacită. Formularea şi rezolvarea de probleme pe baza cunoaşterii
tacite cuprinse în paradigme constituie ceea ce Kuhn numeşte „ştiinţă normală” sau „cercetare normală”.Regulile
derivă din paradigme, dar paradigmele pot ghida cercetarea chiar în lipsa regulilor.

36. Problema adevarului in stiinta si filosofie. Obiectivitatea adevarului. Adevarul si stiinta.


Teoria adevarului este una din cele mai fundamentale teme ale reflectiei filozofice, referndu-se la valoarea
cunoasterii umane in genere si a celei stiinifice in special. Gnoseologia plaseaza tema adevarului cunoasterii in
contextual restrans al relatiei cognitive – relatia dintre om, ca subiect epistemic, si lume, ca obiect al cunoasterii. Au
aparut noi contexte de abordare a problemei in cauza: 1) cel logico-semantic, cercetarile caruia privesc
reconstituirea conceptului de adevar in cadrul unor sisteme semantice sau limbaje formalizate; 2) cel metodologic,
in cadrul caruia sunt studiate aspectele pragmatice ale adevarului, regulile si normele procedurilor de confirmare si
respingere; 3) cel epistemologic, prin care se umrareste elaborarea unui concept intergral al adevarului. Aristotel a
elaborat o conceptie complexa asupra adevarului: “A enunta ca ceea ce este - nu este, constituie o propozitie falsa,
dimpotriva, o enuntare adevarata este aceea prin care spui ca este ceea ce este si ca nu este ceea ce nu este.”
Aceastra fraza reda miezul teoriei adevarului-corespondenta. Aceasta teorie se bazeaza pe faptul ca propozitiile
spun ceva despre realitate, astfel incat daca spun cum este realitatea, atunci sunt adevarate si daca nu spun cum este
realitatea, atunci sunt false. Este numita astfel deoarece adevarul consta in corespoondenta dintre continutul
propozitiei si realitate. In decursul secolelor au mai fost formulate inca 2 teorii. Conform teoriei coerentei a spuna
ca o propozitie este adevarata inseamna a spune ca este in concordanta cu toate celelalte propozitii acceptate.
Coerenta nu este numai un criteriu al adevarului, ci chiar caracteristica definitorie a acestuia. Ceva e adevarat atunci
si numai atunci cand concorda cu alte propozitii, nu cu faptele. Adeptii teoriei pragmatiste a adevarului au luat drept
baza punctul de vedere, conform caruia functia gandirii consta in a forma idei care sa se deosebeasca si sa fie utile
in activitatea practica. Numai activitatea practica ofera un criteriu pentru a stabili ca unele propozitii sunt adevarate,
iar altele false. Astfel in stiinta adevarul unei idei este determinat de verificarea, confirmarea experimentala. Daca,
utilizand o idée stiintifica, am produs o anumita stare de lucruri dorita, atunci aceasta idée este adevarata. A spune
ca o idée este adevarata, nu inseamna a spune ca ea corespunde faptelor, ci altceva: ca ea s-a dovedit a fi
functionala, utila in gasirea unor solutii acceptabile la problemele si necesitatile practice. Perspectiva definirii
adevarului ca adecvare a imaginii noastre gnoseologice impune plasarea pe prim-plan a ideii obiectivitatii
adevarului. Obiectivitatea adevarului inseamna reproducerea adecvata a unui continut real ce exista independent de
constiinta subiectului cunoscator. Obiectivitatea adevarului trebuie inteleasa ca o tendinta mereu reinnoita si
niciodata realizata definitiv. Cunostintele noastre despre realitate nu se obtin printr-un sinur act de cunoastere, ci in
cadrul unui proces, ceea ce face ca ele insele sa se constituie intr-un proces care reda devenirea obiectului
cunoasterii. Ceea ce inseamna ca adevarul cunostintelor este in continua devenire. Cunoasterea umana este prinsa
intre polii unei contradictii: de pe o parte posibilitatea si tendinta subiectului de a cunoaste integral totul si, de pe
16
alta parte, imposibilitatea realizarii acestei tendinte din cauza infinitatii obiectului cunoasterii si limitarii cunoasterii
a subiectului concret. Din aceasta cauza adevarul nu se obtine dintr-o data, dar reprezinta un process destul de
complicat ce presupune existenta atat a adevarului relative, cat si a celui absolute. Adevarul relative reflecta cu
aproximatie starea obiectului, iar adevarul absolut reflecta starea obiectului intr-un mod deplin.

37.Societatea ca obiect de studiu al filosofiei.Structura societatii,elementele ei.


Societatea este ca un sistem nemarginit,hipercomplex,care e capabila de autoreglare si autoperfectionare,dar si de
autodepasire a propriei sale organizari.Aristotel spunea ca “omul este fiinta politica,destinata a trai in
societate.Omul este o fiinta sociabila mai mult decit albinele.Anu face parte dintr-o cetate este a fi o natura
degradata sau superioara omului (fiara sau zeu)”. Fenomenele sociale au caracter obiectiv.O trasatura a societatii
sunt relatiile sociale,care leaga indivizii si actiunile lor individuale intr-o unitate.Relatiile sociale leaga individul cu
grupul,grupurile mari realizindu-si activitatile economice,politice,juridiciare,morale in societate.
Dupa K.Marx formatiunile sociale reprez trepte in dezvoltarea societatii.Orice formatiune se caract printr-un
sistem propriu si specific de relatii de productie.Acest concept a minimalizat si negat rolul factorilor spirituali in
viata sociala,vulgarizind rolul factorilor materiali,”construind societatea socialista si in mintaliattea
oamenilor”.Conform conceptului “stadiilor cresterii” a lui W.Rostow societatea e un tot intreg care trece prin
anumite faze p/u a avansa de la societatea “traditionala” la cea postindustriala.Aceasta teorie abordeaza etapele
dezvoltarii pe baza dezvoltarii tehnicii si conform ei,societatea contemporana si-a schimbat natura.Prin cresterea
numerica a paturi mijlocii,preluarea functiilor de conducere de tehnocratie,cresterii nivelului de trrai,inlaturarea
conflictelor si luptei de clasa,s-a deplasat accentul de pe conflictul bazat pe interese de clasa spre “conducatori-
condusi”/
Societatea si socialul presupun fiintarea colectiva.Raportul individ-societate:
-Individul si societatea nu sunt autonome,individul existind in incinta societatii,iar societatea impreuna cu
indivizii.Privind raportul acesta au existat mai multe conceptii: la grecii antici era autonomia individului,a
demnitatii sale,dar principiul spiritual era colectivismul.Abia in epoca Renasterii si cea moderna se promoveaza
individualismul prin J.Locke.
Societatea este un sistem de interactiuni,relatii intre elementele sale constitutive.Individul si societatea sunt
realitati mereu impreuna.
Elementele principale ale unei societati sunt :
-clasele (Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice şi sociologice.),
-natiunile (Comunitate stabilă de oameni constituită istoriceşte şi apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de
viaţă economică şi de factură psihică, manifestate în particularităţile specifice ale culturii),
-popoarele (Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului şi anterioară naţiunii, ai cărei membri locuiesc
pe acelaşi teritoriu, vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi tradiţie culturală.)

38.Sistemul economic al societatii.Economia ca scop de existenta a societatii.


Cultura si economia au o relatie foarte strinsa,astazi vorbindu-se despre intreprinderi “inteligente” cu un
comportament suplu si adaptabil la schimbari si cu o productie bazata pe munca de creatie intelectuala.Activitatea
economica reprez un proces de conjugare asubiectului si obiectului,o actiune a omului asupra naturii,si a ceea ce
aceasta ne ofera ca resurse,o obiectivizare a subiectului si o umanizare a naturii.In acest proces omul realizeaza o
transpunere a actiunilor legilor naturi (mecanice,chimice,biologice) in activitatea productiva.In procesul muncii
omul apare ca principiu activ,iar natura ca cel pasiv.Datorita rolului activ al omului, natura e recreata prin cultura si
munca,supunindu-se nevoilor si sopurilor oamenilor,a societatii.Satisfacerea nevoilor omului de hrana
,adapost,imbracaminte constituie obiectivul prim al activitatii economice.P/ua rezolva acest obiectiv omul a creat
unelte,dispozitive si s-a asociat si organizat p/u a fi mai eficient,oate acestea fiind posibile prin limbaj,valori
morale,juridice prin care omul se umanizeaza pe sine si relatiile dintre indivizi.
-Economia este o :suspendare a consumatiei”,in sensul ca omul nu consuma tot ce are la dispozitie sau ceea ce
produce la un moment dat,ci rezerva si conserva o mare parte p/u viitor,p/u conditii neprielnice.
-economia este o “utilizare maxima a minimului”, acesta fiind raspunsul omului la raritatea bunurilor.
Forma superioara a economiei este capitalul cu rolul de a produce si alte valori sau bunuri economice,de a le
inmulti si a se inmulti pe sine.Scopul sau este acumularea prin reinvestire in largirea productiei,retehnologizare p/u
a asigura progresul economic.
Viata sociala a fost si ramine un proces economic ce concentreaza cele mai multe energii umane si fizice fara de
care nu ar fi progresul in general a unei societati.In epoca noastra o natiune se face resimtita prin puterea
economica.Progresul economic inseamna si unul social si cultural.(invatamintul si pregatirea p/u scoala a fortei de
munca,dar si productia abundenta a unor bunuri ca automobilul,electrocasnice).Progresul economic genereaza si o
crestere a nr. de intelectuali.Piata si comertul initial au avut si o semnificatie culturala si istorica,punind in legaturi
oamenii si culturile.

39.Societatea si natura,corelatia lor.Probleme ecologice contemporane,biosfera si noosfera.

17
Notiunea de “natura” inglobeaza in sine lucrurile din natura:lumina stelelor,intinderile nemarginite ale
oceanelor,riurile,padurile,adica tot ce exista,universul si in acest sens e identica cu “materia”.Natura e materia in
multiple forme,iar in sens ingust inseamna ansamblul conditiilor naturale ale existentei omului si omenirii.
Gindirea antica concepea natura ca pe un intreg ce se schimba,iar omul era o parte a ei.Viata ideal era considerata
cea traita in armonie cu natura.In epoca medievala natura se considera creata de Dumnezeu,dar la un nivel mai
iferior ca omul (care era inzestrat cu suflet).Natura era conceputa ca izvor al raului,care trebuie depasita si
supusa,iar viata omului e prezentata ca o lupta a inceputului dumnezeiesc-sufletul ,cu inceputul natural pacatos-
corpul.In epoca Renasterii atitudinea fata de natura se schimba ,omul descoperind frumusetea si splendoarea
ei.F.Bacon proclama scopul stiintei si tehnicii-dominatia asupra naturii.Atitudinea fata de natura incepe sa domine
principiul responsabilitatii si apare spiritul de organizare,constientizare.
Cele mai generale reprezentari despre corelatia dintre oamnei si natura ni le ofera mediul inconjurator.Se disting
mediul natural si cel artificial.Mediul natural cuprinde geo si biosfera (sisteme ce au aparut si exista independent
de om).Mediul natural insereaza izvoarele naturale ale vietii (flora,fauna) si bogatiile naturale (carbune,titei).
Mediul artificial include nu numai organismele neinsufletite dar si cele vii:plante,animale.Corelatia dintre societate
si mediu in urma cresterii productiei industriale apare pericolul pieirii omenirii ca rezultat al epuizarii resurselor si
poluarii mediului.
Problema ecologica consta in epuizarea resurselor naturale,poluarea excesiva a mediului,defrisarea
padurilor,cresterea cantitatilor de deseuri,pericolul schimbarii climei care poate duce la marirea nivelulu apei in
oceane.
Biosfera este un sistem integru in cae actioneaza diferite biocenoze (ex: padurea este o biocenoza populata de
diverse populatii)atit intre ele,cit si cu invelisul aerian,realizind schimbul de caldura al Pamintului cu spatiul
cosmic,apa si rocile de munte.La o anumita treapta de dezvoltare a biosferei apar conditii p/u aparitia oamenilor.
Noosfera reprez sfera ratiunii.Inarmata cu gindirea stiintifica,omenirea influenteaza procesele
biologice,chimice,fizice ce au loc in biosfera.
42. Raportul dintre natural si social in om. Notiunile de individ, individualitate, om, personalitate. O
problema importanta in determinarea esentei umane o cosntituie provlema corelatiei dintre factorul biologic si
social in om, adica in ce masura omul este om datorita naturii si in ce masura datorita societatii. Omul reprezinta
unitatea acestor 2 factori, caci ca fiinta biologica, omul deja se naste pentr a fi om, doar el devine om, se transforma
din posibilitate in realitate, numai datorita factorului social, conditiilor social-economice, conditiil de trai in care se
gaseste, se educa, activeaza. Acesti 2 factori in natura umana, in acest aspect au aceeasi pondere, fiindca numai
fiinta biologica umana in contextual societatii devine om si orice alta fiinta, ce conditii nu I s-ar acorta, nu poate
deveni om. Factorul biologic care desemneaza natura omului se cre a fi evaluat coretc, fiindca absolutizarea unor
aspecte ale factorului biologic poate avea consecinte negative asupra unor grupe mari de oameni. Referitr la
filosofia umana se folosesc notiunile om, individ, individualitate, personalitate. Omul este unitatea biologica si
sociala care determina esenta finite umane, care il face pe om sa se deosebeasca nu numai prin faptul ca gandeste, ci
prin faptul ca el creeaza ceea ce nu exista in natura. Notiunea de individ il caracterizeaza pe om ca reprezentant al
speciei umane. Notiunea de individualitate caracterizeaza ceea prin ce el nu este identic cu altii. Prin ce individual
se deosebeste de semenii sai. Daca individual semnifica unitatea sa cu specia umana, atunci individualitatea arata
prin ce el se exclude de multime. Notiunea de personalitate implica caracterul social al individului ca membru al
societatii date. Personalitate ca notiune istorica filosofica reprezinta particularitatile sociale ale omului ca membru
al societatii.

43.Obiectul si problematica antropologiei filosofice,notiunile ei de baza.Principalele conceptii filosofice


despre om.
Problema omului esle una dintre problemele fundamentale abordate in filosofie.Dm cele mai vech. timpuri omul isi pune
intrebarea : cine este el? Si ce ii face sa se deosebească de alte finite. La fel. coniinuu este actuala si problema originii fiindcă din
toate ipotezele înaintate pe parcursul aezvoiiarii ştiinţei si filosofiei nici una nu este acceptata ca fiind unica adevararata cu
certitudine. O poziţie e comuna tuturor teoriilor : poziţia ca omul reprezintă o taina nedescoperita. In viziunea concepţiilor
religioase , omul este rezultam! creatiumi divine, creat duna chipul lui Dumnezeu dar oricare încercare a omului de a se identifica
cu Dumnezeu e strict respinsa de toate religiile. Omului i se acorda posibilitatea de a ir.telege lumea din jurul sau. de a se concepe
pe sine intr-o măsura limitata dar nu de a se egala cu Dumnezeu.
In filosofia laica problema omului are trei modalităţi generale de abordare, m dependenta de caracterul istoric al filosofici
respective. Stim ca filosofiei antice ii este charactenshc cosmocentrismul, adică filosofia respective pune in centrul atenţiei sale
sarcina de a cunoaşte iurnea in întregime si in centrul acestei lumi mereu a fost omul. Omul se identifica cu cosmosul
si invers, adică daca omul gindeste inseamna ca întregul cosmos gindeste . Fiindcă si la Platon si la Aristotel totul e determinat de
conştiinţa si daca întreg cosmosul gindeste, atunci si omul gindeste cu intreg corpul sau, deaceea concepţia despre om in filosofia
antica e considerate a fi cosmocentrista. Concepţia medievala despre om este o comeeptie teocentrista, fiindcă in epoca respective
religia domina toate sferele de activitate a omului si toata existenta , toate problemele Si caile de rezolvare a lor sunt legate de
credinţa in Dumnezeu. Nivelul credinţei determina caracterul uman. Daca in filosofia antica omul intr-un mod reprezenta
cosmosul, era conceput ca un cosmos, atunci in filosofia medievala omul e determinat de pregătirea lui de a sluji Domnului, de a
se consacera pe deplin credinţei in Dumnezeu, din care cauza idealul omului medieval este considerat ascezul, călugărul, care se
dezice de toate bunurile si plăcerile pamintesti pentru a se consacra credinţei. Incepind cu epoca moderna, concepţia despre om
este antropocentrista, adică natura este privita prin prisma omului. Problema dintre om si natura, omul care dispune de natura si
cunoştinţe si natura care conţine o mulţime de taine necunoscute omului, determina procesul de dezvoltare a,fiinţei umane. Ultimul
reprezentatnt al renaşterii si primul reprezentant al modernismului Francis Bacon spunea ca sarcina cunoaşterii umane o constiniie
cunoaşterea tainelor naturii. Pentru a o domina omul trebuie sa devină domnitor al naturii.
Filosofia vine cu o noua abordare a problemei omului incepind cu Protagora. care înaintase teza ca "omul este măsura tuturor
lucrurilor", omul este acel care da sens si valoare existentei si lumii existente. In afara evaluării umane, natura nu-şi are valoarea sa
18
proprie. Numai fiind inclusa in cimpul de activitate a omului, ea înseamnă ceva. Aceasta poziţie numai ca prin alte metode, a fost
aprofundata de Socrate prin teza autocunoasterii omului, care-si găseşte deplina definiţie in formula lui .Aristotel, atunci cind spune
ca omul este anima! rational-politic, ceea ce inseamna ca omul se evidenţiază prin raţiune iar raţiunea se manifesta pe deplin prin
activitatea social-politica a omului adică prin contribuţia iui conştienta la dezvoltarea societăţii in care se afla.
Filosofia moderna continuu caută răspuns la întrebarea esenţei omului. Descartes defineşte omul ca o substanţa ginditoare fiindcă
pentru el omul omul este in primul rind subiectul cunoaşterii; pentru Hops omul este o fiinţa egoista care continuu lupta doar
pentru interesurile sale. Omul pentru om este lup, si prin asta este expusa concepţia filosofiei sec. 17. in filosofia europeanadin
antichitatea pina in sec. 19 domina tendinţa rationalista. Toti filosofii promovau ideea ca omul e superior tuturor flintelor, datorita
raiiuniii sale. Chiar si Kant refuza omului posibilitatea de a cunoaşte esenţa lucrurilor, doar din intenţia de a gasi totuşi careva
posibilităţi in justificarea cunoştinţelor umane. Apogeul raţionalismului in concepţia omului o prezintă filosofia lui Hegel care are
un caracter pur speculativ, abstract, absolutizat, unde omul real, istoric nu-si poate gasi loc pnetru ca la Hegel omul este doar
subiect care cunoaşte si aceste subiect nu poarta caracter pur istoric, este acelaşi in oricare condiţii si are o singura cale de a
cunoaşte , deaceea urmaşul sau. Foehrbach spune ca filosofia lui Hegel uita definitive de omul real. La Hegel omul este doar
noţiune, pe cind in realitate omul este unitatea organismului biologic si a unei psihici alcătuita din sentimente, intuiţie, raţiune,
instinct, care luate împreuna ii determina natura adevărata.Omul ca subiect cum considera Hegel, in viziunea iui Foehrbach este
doar un aspect al fiinţei umane. Omul este determinat nu atit de raţiune cit de sentimental dragostei. Mai mult ca atit, daca ar fi sa
fie lichidata religia creştina, care dupa Foehrbach este antiumana, contradicorie esenţei omului si s-ar inventa o noua religie, caci
omul fara religie nu poale trai. atunci la baza ei ar fi iubirea. Alta poziţie este promovata de filosofia marxista, endc omul este
definit ca ansamblu a realitaii sociale, adică omul este om in măsura in care el este implicat in anumite relaţii din societate,
principalele fiind economice. Caracterul vieţii economice determina esenţa omului, deaceea in filosofia marxista omul este in
primul rind produs, rezultat, obiect al mediului social. Relaţiile in care este implicat omul, dar omul este implicat intr-o mulţime de
relaţii il detennina sa fie ceea ce esle. Daca in viziunea marxista, caracterul oricărei societăţi e determinat de caracterul relatiiîc-r de
producţie atunci si in societate, marxismul vede burghezi si proletari., feudali si tarani şerbi, stapini de sclavi si sclavi, aceasta fiind
structura logica a societăţii, reieşita din concepţia marxista.

44.Sensul si scopul vietii omului.Fenomenul alienarii.


Sensul vieţii presupune capacitatea individului de a trăi in chip uman, adică de a da vieţii semnificaţii pe care aceasta, ca fapt
biologic nu le are. Prin existenţa valorilor, sensul vieţii depăşeşte simpla supravieţuire şi adaptare la mediu şi implică diverse
modalităţi de manifestare socială, ca şi înzestrarea indivizilor cu însuşirea de a modifica realitatea, conform unor scopuri şi criterii
axiologice.
Opţiunea pentru un anumit ansamblu de valori sub semnul cărora se conturează o personalitate umană, valori reprezentând repere
apreciative, norme ale activităţii cotidiene, elemente ale unui comportament specific, constituie idealul de viaţa, căruia îi sunt
subordonate scopurile propuse şi modalităţile de judecare a rezultatelor oricărei activităţi aparţinând personalităţii respective.
Alegerea unor valori devine constantă când acestea sunt interiorizate în calitate de convingeri, iar decizia raţională şi motivaţia
umanistă sunt însoţite de o adeziune subiectivă. în cazul in care omul nu este capabil să se simtă el însuşi, ca fiind posesorul activ al
propriilor facultăţi şi însuşiri, transformându-se într-un "lucru" dependent de forţe exterioare persoanei sale, avem de-a face cu una
din formele elementare ale alienării.
Fenomenul social al alienarii- Fenomen social complex, cu determinări concret-istorice, alienarea apare ca expresie a relaţiei
sociale dintre om şi produsese creativităţii sale (obiecte, instituţii, sisteme de relaţii, idei, teorii etc), în condiţiile în care aceste
obiectîvări-creaţii, rezultat al activităţii teoretice şi practice, se separă de omul creator, se autonomizează şi îl domină,
subordonându-l şi aservîndu-L m această accepţiune, conceptul de alienare surprinde un reper de maximă generalitate: omul
creator şi producător, în relaţie cu ansamblul obiectivărilor sale, de natură materială şi spirituală.
Instituindu-se în prelungirea naturii, omul o supune procesual, adaptând-o propriei sale naturi. Transformând realitatea existentă, ef
creează, într-un îndelungat proces istoric, o realitate nouă, lumea valorilor, prin care supraetajează mediul natural şi îi
perfecţionează pe cel social, smulgându-se astfel necesităţii naturale şi statuând un câmp de acţiune specific existenţei sale. In
creaţiile lui, omul transformă „ceea ce este mai uman" în el, acel „ceva", prin care s-a îndepărtat cel mai mult de originile sale
ancestrale şi prin care face dovada libertăţii, cu greu cucerite. Creaţia valorilor reprezintă aşa-numitul proces de obiectivare, prin
care valoarea dobândeşte o istorie proprie, independentă de cel care i-a dat viaţă
Dar cum, dezvoltarea istorică se desfăşoară în mod contradictoriu, ca toate formele devenirii, nu orice pas în supunerea lumii
existente şi în supraetajarea ei prin valori este urmat automat de o dezvoltare corespunzătoare a omului, a fiinţei lui. în mod
paradoxal, odată cu îndepărtarea, prin obiectivare, de originea sa naturală, manifestată în ipostaza omului de fiinţă socială, apare
între el şi societate o prăpastie greu de înlăturat. Individul social se află în situaţia să suporte din partea socialului, o determinare
inumană, întemeiată, dintr-un anume punct de vedere, tocmai pe libertatea câştigată, în raport cu determinismul natural.
Opoziţia dintre om şi rezultatele creativităţii sale, ajunsă în stadiul în care acestea pun stăpânire pe el, nu este un caz particular, nu
priveşte un om anume şi un lucru anume şi nici nu relevă întotdeauna, în ce mod „obiectivările" îl supun şi îl oprimă pe creator,
afectându-i esenţa şi existenţa.
Conceptul de alienare, în generalitatea sa, înglobează aşadar, cu semnificaţia corespunzătoare, totalitatea proceselor, în care
produsele umane, socialmente obiective, funcţionează independent de voinţa şi intenţiile omului, obligăndu-l astfel pe acesta să
devină din stăpân, supus, cu posibilităţi limitate de exprimare, ca fiinţă umană, creatoare.
Folosind termenul de „înstrăinare"1a Hegel teoretizează în întreaga şi cutremurăloarea lui amploare şi intensitate, sentimentul
înstrăinării de sine a spiritului absolut,ca formă ideatică a înstrăinării reale.

45.Axiologia-stiinta despre valori.Esenta “valorii” si caracteristicele ei.


Axiologia (gr.axio=valoare;logos=invatatura)- domeniu filosofic ce studiaza natura valorilor, locul lor in viata
omului si a societatii.Cele mai importante probleme filosofice complexe se rezolva prin axiologie,printre ele fiind
1

19
definirea sensului vietii si a istoriei,aprescierea scopului final,elucidarea continutului corelatelor om-natura,om-
cultura,om-societate.Valorile sunt mai mult decit valente,ele reprezentind si principii
abstracte:Binele,Adevarul,Fumosul,Dreptatea. Valorile au aparut din necesitati ale existentei si activitatii
umane.Notiunea de valoare exprima relatia dintre subiect si obiect in care prin polaritate si ierarhie se exprima
aprecierea data unor insusiri sau fapte naturale,sociale,psihologice conform capacitatii lor de a satisface
necesitatile ,dorintele,aspiratiile determinate din practica sociala.Valoarea este produsul raportului dintre obiectul si
subiectul axiologic.Valorile reprez.estimari sociale specifice a obiectelor lumii reale prin care este pusa in evidenta
importanta lor pozitiva sau negativa p/u om si societate.Obiectul axiologiei il constituie :studiul valorii generice si
al legaturilor generale ale sistemului de valori.Lumea valorilor reflecta nu aprecieri,necesitati individuale,ci
necesitatile unei perioade istorice.
Trasaturile valorii:
-nu sunt concepte (ex: orice rationamente ar face cineva nu se poate explica de ce ii place muzica lui Verdi sau
sculptura lui Brincusi)
-nu sint lucruri,ci o lume de sesuri ce o dubleaza pe cea a obiectelor fizice (ex: marmura unei statui nu este o
valoare,nici figura sculptata in ea,ci sensul ei)
-nu sint fenomene psihice (faptul ca sunt traite nu inseamna ca tin de existenta individului exclusiv)
-nu sint obiecte ideale asemeni modelelor din fizica toretica.
Valorile indeplinesc functia de orientare,motivare,reglare a actiunilor,gindirii si comportamentului uman,servesc
drept criterii de apreciere.
Dialogurile lui Platon,studiul valorilor teoretice,morale si estetice ale lui Kant se prezinta ca o conceptie despre
bine si frumos,considerate valori eterne.
Ierarhia valorilor e stabilita de criteriile:
- durata- (valorile inferioare sunt de scurta durata,cele superioare vesnice)
- intemeierea (valoarea care o intemeiaza o alta ii este superioara)
- profunzimea satisfactiei si relativitatea ei (care tinde spre zero pe masurace urcam pe scara ierarhica de
valori)
.
47.Cultura ca obiect de studiu al filosofiei.Cultura si natura.
Notiunea “cultura” desemneaza totalitatea produselor materiale si spirituale ale muncii omenesti,rezultate ale
practicii transformarii mediului natural si social,al dezvoltarii si perfectionarii omului.La romani,la inceput, ea
insemna cultivarea pamintului,iar incepind cu Cicero si Horatiu si in epoca moderna,presupunea efortul de
educatie,de formare spirituala,de cultivare a facultatilor sufletesti.Cultura reprez etape ale umanizarii ,cuprinzind o
latura materiala si una spirituala.Cea materiala e legata de activitatea utila a omului,spre usurarea muncii sale,p/u a
produce cit mai bine si a avea un confort cit mai bun.Aici includem ansamblul bunurilor dobindite de omenire
(locuinte,alimentatie,imbracaminta) si tehnicile si mijloacele de producere ale lor.Cultura spirituala exprima rolul de
satisfacere a omului si necesitatil sale ca fiinta sociala.Aici se includ valorile
etice,estetice,filozoice,religioase,limba,obiceiurile,traditiile si institutiile ce raspindecs
culrura( scoala,radio,tv,teatrul).Cultura apare ca un sistem din 5 momente constitutive:
1)cunoasterea- reflectarea unor legi,fapte sau procese naturale sau sociale
2) axiologic- raportarea rezultatelor cunoaterii la necesitatile sau aspiratiile omului,aprecierea critica a rezultatelor
ca valori.Valoarea exista potential (inainte de actul de valorizare) dar capata realitate numi in urma practicii sociale
3)creativ –creatia este cel mai dinamic factor al procesului social.Prin creatie are loc saltul de la un fapt natural sau
social,individual sau colectiv la un fapt de cultura
4)praxiologic (actional)- generalizarea sociala si asimilarea critica a valorilor culturale,integrarea culturii in cadrul
practicii sociale
5)comunicational- valorile culturale se realizeaza si se amplifica prin circulatie si integrare in mod de viata si munca
a oamenilor.
Cultura ia nastere si se defineste in opozitie cu natura.Gratie omului natura devine cultura,iar prin cultura omul
dobindeste natura sa umana.Dcaca prin cultura intelegem ceea ce tine de cuprinsul omenesc,atunci natura este ceea
ce nu e facut de om.De multe ori unele realizari culturale coincid cu unele necesitati biologice.Ex: e diferit faptul
cum omul raspunde la instinctul foametei fata de animal,p/u ca modul sau de alimentare reprez un aspect al
culturii(prepararea alimentelor,folosirea veselei).Necesitatea de adapost la om e satisfacuta prin proiectarea
locuintei de arhitecti,ingineri.Deci comportamentul omului este unul socio-cultural,iar cel al animalului
biologic.Actionind asupra naturii omul umanizeaza mediul natural in care traieste si se umanizeaza si pe sine.
50.Cultura si civilizatia:unitatea si deosebirea.Contradictiile civilizatiei contemporane.
Conceptul de civilizatie a fost impus in explicarea istoriei mai ales in epoca iluminismului. Termenul provine din
lat. “civilis”=orasenesc,statal,cetatenesc,ce desemna calitatile generale ale cetateanului in relatiile cu ceilalti
cetateni.La romani conditita omului era aceea de cetatean cu un comportament civilizat,supus regulilor
cetatii.Civilizatia inseamna totalitatea mijloacelor cu ajutorul carora omul se adapteaza mediului,reusind sa-l
impuna si sa-l transforme,sa-l organizeze si sa i se integreze.Tot ceea ce apartine orizontului satisfacerii nevoilor
materiale,confortului si securitatii inseamna civilizatie.

20
Unitatea:In functionarea si dezvoltarea civilizatiilor un rol important il au si componentele culturii precum stiinta
si tehnologia,invatamintul si educatia,opinia publica etc.
 -Civilizatia gaseste in cultura largirea ariei nevoilor umane
 -Civilizatia este totalitatea valorilor culturale care s-au integrat efectiv in modul de viata
 -Civilizatia este modul cotidian al devenirii culturii
 -Existenta omeneasca este intru cultura si civilizatie
 -Civilizatia este insertia culturii in existenta oamenilor,circulatia valorilor culturale
Deosebirea:
-Dupa Oswald Spengler cultura si civilizatia sunt foarte succesive in dezvoltarea societatii.Cultura este faza
prima,cind se formeaza si se dezvolta formele creatiei culturale-miturile,religia,arta.
-Cultura reprez ascensiunea iar civilizatia declinul iremediabil
-La Blaga cultura are o finalitatea spirituala,iar civilizatia una practica.
Contradictiile:
Civilizatia a fost interpretata diferit: pe de o parte ca criteriu al dezvoltarii,depasire a barbarismului,depasire a
originii inculte si animalica, dar si ca dauna a progresului social.Criza valorilor morale se exprima si in degradarea
relatiilor umane,care extinde violenta,criminalitatea. In sec nostru se trece la o civilizatie postindustriala,unde se
dezvolta stiinta si tehnologiile,dar valorile spirituale ramin in urma.Criza valorilor se exprima si in degradarea
relatiilor umane cotidiene.

51.Notiunea de morala.Structura moralei.Specificul normelor morale.


Morala este ansamblul deprinderilor,sentimentelor,normelor ce priveste raporturile dintre individ si colectivitate si
care se manifesta in fapte,in modul de comportare.Morala cultiva componenta umana a vietii,aratind ca si cum
trebuie facut ca prin actiunele noastre sa fim demni de calitatea de om.
Specificul normelor morale: se constituie ca produs al vointei colective a oamenilor,prezentind un sistem de
priincipii si aprecieri aprobate de cerintele sociale si opinia publica.Normele morale cuprind relatiile,manifestarile si
conduita morala.Normele morale de omenie,cinste,demnitate,libertate fiind modele de actiune ce arata ce trebuie de
facut p/u ca actiunea si fapta omului sa fie inscrisa intr-un univers valoric pozitiv.
Structura moralei:
-moralele binelui (scopul final al omului este fericirea)
-moralele datoriei (scopul final al omului este virtutea).
Morala este un fenomen social si spiritual ce se caract si intruneste in sine un sir de norme,valori
si idei ce caract individul si societatea la o anumita etapa de dezvoltare.Este inclusa in vocabular ce catre Cicero
care propune ca sinonim al eticii not. de morala.Morala contine in sine 3 domenii: activitatea morala,relatiile morale
si constiinta morala.Constiinta morala include in sine normele,valorile,motivarea,constiinta de sine a
individului.Normele reprez un sistem de cerinte care sunt inaintate de catre societatea fiecarui individ si care cer a fi
respectate in baza constientizarii valorii importantei lor de catre fiecare om.

52.Etica in afaceri:esenta si principiile fundamentale.


Etica semnifica initial obiceiurile,normele de conduita caracteristice unei comunitati de oameni.
Astazi in literatura de specialitate termenul etica semnifica stiinta despre morala.
1)Se spune ca etica si morala nu sunt identice,caci morala este obiectul de studiu al eticii,etica fiind stiinta despre
morala
2)etica si morala sunt identice,sinonime ce semnifica aceleasi realitati.
Etica in afaceri este un domeniu care urmareste sa clarifice problemele de natura morala ce se ridica in mod curent
in activitatea agentilor economici dintr-o societate capitalista.Dupa Laura Nash etica in afaceri este studiul modului
in care normele morale personale se aplica in activitatile si scopurile intrreprinderii comerciale.Etica se straduie sa
afle raspunsuri cu valoare universal valabila. Ce ar trebui sa faca un om spre a-si realiza dorintele,scopurile si
idealurile astfel incit sa poata atinge max implinire a fiintei sale,fara a face inutil rau celorlalti,el lasind pe fiecare
sa-si caute propria implinire personala si chia sa contribuie la progresul intregii socieati?-aceasta este interogatia
fundamentala ce sta in universul investigatiilor etice.Care sunt valorile si principiile morale indispensabile in
afaceri?In primul rind maximizarea valorii pe termen lung a proprietarilor solicita o perspectiva de lunga
durata.Afacerile presupun un comportament care exclude minciuna,inselatoria,furtul,crima.

53. Raportul dintre morala si alte forme ale culturii: religia, jurisprudenta, stiinta.
Termenul “morala” are origina latina, “mos-mores” referindu-se la obiceiuri, obisnuinte, moravuri.
Morala cuprinde valori, norme etichete, tipuri ideale si modele exemplare prin care se urmareste
reglementarea raporturilor interumane.
Religia are si continut si finalitate morala; exista insa un specific al moralizarii prin credinta: ,,Continutul moral e
dat direct in actul de percepere si de intelegere, deoarece acest act se combina cu un angajament moral’’ .Pt Kant
religia e ,,morala aplicata la cunoasterea lui Dumnezeu’’; religia intra deci in moralitate.
Cercetarile de sociologie si antropologie culturala indica, ca la toate popoarele primitive, credintele religioase sunt

21
anterioare preceptelor morale. Concluzie: morala este intemeiata pe religie.
Daca din punct de ved. psihologic, morala si religia sunt realitati apropiate, in viata sociala ele pot fi separate;
religia nu se reduce la moralitate, dupa cum morala nu poate fi conceputa in sens religios.
Din punct de vedere al invataturii crestine, analiza raportului morala – religie implica prezenta urmatoarelor
aspecte:
1. Religia si morala sunt realitati spirituale diferite
2. Desi sunt diferite si nu sunt identice, ele se situeaza intr-un raport special care nu e nici de coordonare si nici de
subordanare
3. Raportul morala – religie indica ca cele 2 se implica si se conditioneaza reciproc
4. Desi din punct de vedere teoretic sunt diferite si separate, in viata spirituala autentica ele sunt inseparabile
5. Morala si religia se raporteaza la om ca la o fiinta inzestrata cu vointa libera, capabila de judecata morala
6. Si morala si religia opereaza cu judecati si valori
7. Si morala si religia au ca scop implinirea spirituala a omului ca persoana
8. Ambele opereaza cu ideea de rasplata si sanctiune, pedeapsa
9. Religia e de neconceput fara morala, dar principiile morale ale religiei nu provin din experienta, din viata
sociala, ci sunt de natura transcendentala ; acestea nu I se impun omului din exterior, ca ceva strain, ci sunt
conforme datelor si nevolilor spirituale ale acestuia.
Morala e inrudita cu jurisprudenta, fiindca si dreptul, la fel se bazeaza pe inaintarea unor cerinte sub forma de
norme juridice, legi fata de individ. Deosebirea dintre morala si drept e destul de evidenta. De exemplu, legile
juridice sunt scrise, adunate in coduri speciale, normele morale – nu. Morala actioneaza intotdeauna, in primul
rind asupra constiintei individului si cere constientizarea de catre individ a normelor ce se cer a fi respectate, pe
cind normele juridice sunt impuse omului, deseori contra vointei sale. Forma de influenta a normelor morale si
juridice di nerespectarea lor e diferita, caci nerespectarea normelor morale are doar influenta spirituala sub forma
de mustrare a constiintei, diferite emotii, neaprobarea a activitatii omului, pe cind incalcarea normelor juridice nu
exclude ba kiar foloseste pe larg diferite pedepse.
54. Religiile mondiale: particularitati, unitatea si deosebirea dintre ele.
Religiile salvarii (mozaismul, crestinismul, islamismul) considera omul ca fiind o faptura pacatoasa, cazuta din
starea paradisiaca, iar miza credintei consta in redobindirea acestei stari originare prin mintuirea de pacate. Alte
religii (brahmanismul, budismul) accepta metempsihoza, respectiv stramutarea sufletului dintr-un corp in altul,
capacitatea sufletului nemuritor de a-si schimba purtatorul material, fiecare revenire in lumea concreta fiind
insotita de suferinta; calea credintei urmareste eliberarea de suferinta si desavirsire spirituala.
Crestinismul devine religie autonoma odata cu definitivarea dogmelor de baza si producerea rupturii dogmatice
definitive fata de practicile credintei mozaice. In toate variantele, Crestinismul este credinta in Isus Hristos – fiu si
mesager al lui Dumnezeu, venit pe Pamint pentru a rascumpara omenirea din capcanele raului originar, si ai arata
omului calea mintuirii. Isus are o dubla natura (fire): divina si umana; s-a intrupat de la Sfintul Duh si din
Fecioara Maria S-a facut om. Intruparea nu presupune numai aspectul fizic – aparenta trupului omenesc – ci in
omenirea (enanthropesis – salasluirea lui Dumnezeu in trup). Cele 2 naturi sunt echivalente; cea divina primeaza;
ele constituie o unitate, dar nu se amesteca, ramin distincte.
In ortodoxie, cele 3 ipostasuri ale Sfintei Treimi dezvaluie in agala masura un Dumnezeu unic; nu este acceptata
ierarhizarea valorica inauntrul Sfintei Treimi. Se afirma astfel un monoteism foarte riguros (un Dumnezeu in trei
ipostasuri). Lumea este considerata ca fiind plina de Duh, care se afla deopotriva in om si in jurul sau.
Monoteismul este sustinut de o teologie mistica, potrivit careia Dumnezeu nu poate fi cunoscut: Dumnezeu nu
este nici..., nici..., nici..., nu este un obiect al intelectului, ci un Dumnezeu viu pe care il reveleaza credinta.
Dumnezeu este nenascut, Fiul este nascut din Tatal, iar Sfintul Duh purcede numai de la Tatal, eventual si prin
Fiul. In catolicism, Sfintul Duh purcede de la Tatal, dar si de la Fiul; din aceasta dubla cauzalitate rezulta intensa
sacralizare a lui Isus, care este mai ales judecatorul.
In catolicism este acceptata o ierarhie valorica descrescatoare inauntrul Sfintei Treimi, ceea ce implica o maxima
distanta intre om si Dumnezeu, iar imediata apropiere este rarefiata de Duh. Pentru a sustine monoteismul, se
apeleaza la instrumentele dialecticii si logicii; teologia speculativa practicata de catolicism este una din sursele
filosofiei europene moderne. In catolicism, se postuleaza posibilitatea cunoasterii lui Dumnezeu.
Protestanismul, a treia varianta a crestinismului este impartit in trei biserici: lutherana, calvina si anglicana.
Protestanismul apare initial ca reactie anticatolica; refuza traditia, componentele mitico-magice si fastul ritual; in
skimb, propune revenirea la Biblie pt a-i descoperi sensurile initiale si invataturi pentru viata. Din punct de
vedere dogmatic protestanismul acorda un rol absolut predestinarii. Dumnezeu are autonomie totala de vointa,
mintuieste pe cel care il alege, iar omul nu are dreptul de a judeca alegerea aceasta si nici nu poate impune nimik
prin ceea ce face. Ignoranta si lenea sunt pacate de neiertat. Aptitudinile si calitatile personale sunt daruri
dumnezeiesti ce trebuiesc folosite.
Islamismul este centrat pe credinta lui Allah. El este considerat singura putere voluntara si creeatoare din
Univers, conform unui monoteism exclusivist. Relatia credinciosului cu Dumnezeu este fundamentata mai ales pe
teama si supunere neconditionata. In centrul se afla figura prorocului Mohamed, cel ce a primit revelatia
Coranului. Obligatiile credinciosului: participarea in razboiul sfint pentru raspindirea credintei; efectuarea celor 5

22
rugaciuni zilnice cu fata catrea Mecca; ajutarea săracilor si bolnavilor; cel puţin un pelerinaj la Mecca;
Sărbatorirea Ramadanului; cele trei zile de Bairam.
Islamismul structurează viaţa familială şi acţiunea politică. Statul şi instituţiile, de providenţă europeană, transplantate în
mediul islamic, îşi schimbă sensibil funcţiile socio-culturale. În islamism, omul este considerat ca nimicnicie în raport cu
singura putere voluntară, cea a lui Allah. Prin urmare, omul este liber să întreprindă orice cu condiţia păstrării
aparentelor sociale. Micile lipsuri personale nu-1 pot coborî mai mult pe om în faţa lui Allah, ci numai în fata
comunităţii omeneşti în care individul se integrează. Sacrificiul personal pentru Islam conduce automat la
mîntuire.
Religiile de tipul brahmanismului şi budismului sunt centrate nu pe ideea eliberarii de păcat, ci pe aceea a
eliberării de suferinţa prin şi pentru obţinerea desăvîrşirii personale. Brahmanismul structurează înţelegerea
universului şi a omului pe baza paralelei dintre două cupluri categoriale: Brahman - Maya, Nirvana - Samsara .
Brahman este o divinitate impersonală, abstractă, suflet şi voinţă a universului, spiritul universal. Brahman este
atotexistentul, o substanţă spirituală acorporală, acalitativă, temeiul existentei reale şi posibile, absolutul cosmic din
care fiecare fiinţă posedă o părticică numită Atman (sufletul individual). Brahman este existenţa nemanifestată,
originară, suficientă, sieşi, este lumina luminilor, cauză şi scop a tot ceea ce există. Această divinitate impersonală a
creat lumea în mod gratuit, printr-un joc magic cu iluzia pentru propria sa satisfacţie.
Budismul s-a despărţit pe parcursul răspîndirii şi dezvoltării sale în două curente majore: Hinayana şi
Mahayana. Denumirile vizează pur şi simplu gradul de permisivitate prin care se obţine eliberarea de suferinţă.
Budismul Hinayana, cel al căii înguste (vehicol mic), s-a dezvoltat în sudul Indiei, în comunităţi miciAceastă
tendinţă este puternic conservativă; îşi propune să urmeze cît mai fidel calea descrisă de Budda însuşi. Fiecare om
este un Budda posibil, iar atingerea stării de iluminare depinde doar de efortul fiecăruia. Budismul Mahayana, al
Marelui vehicol sau "Calea largă", pune accent pe prozelitism, se vrea o religie de masă, cu structuri
instituţionale. Ca şi în Brahmanism, omul este considerat slab, deci are nevoie de preoţi pentru a se elibera de
suferinţă.
Maya desemnează nivelul realităţilor concrete, plurale, fenomenice, imperfecte, instabile care nu-şi au temeiul în
ele însele. Lumea şi viata sunt Maya - adică iluzie. Trebuie precizat ca „iluzie” inseamna aici nimicnicie,
vremelnicie, parelnicie; lumea, fiind Maya, este formata exclusive realitatii aparente, inconstiente. Brahma,
provenind din Brahman, este divinitatea inceputului creatiei. Brahma este insusi principiul creator, constituind
impreuna cu Vişnu – principiul ordinii, o energie centripetă, păstrătorul – şi cu Şiva – energia centrifugă, principiul
distrugător, al dezordinii, haosului – triada brahmatică. Brahma, Vişnu şi Şivu sunt principii explicative pentru
totalitatea lumii aparente. Tot din Brahman decurg şi karma, dharma şi mokşa; karma este principiul cauzalităţii
energetice a vieţii. Dharma - legea - este datoria, ceea ce trebuie îndeplinit. Mokşa este însăşi eliberarea de suferinţă spre
care se înaintează prin cunoaştere, pe căi mistice sau prin magie, prin ascetism, tehnici psiho-somatice ş.a.m.d.
Samsara descrie ciclul reоnvierilor ce alcătuiesc peregrinarea sufletului prin lumea concretă sub forma încarnărilor
succesive, în număr limitat sau nelimitat. Acest ciclu este mecanismul pierderii sufletului în şi acapararea sa de
către aparenţele lumii şi vieţii. Prin Samsara, sufletul devine prizonierul Mayei. Reînvierea este regula generală a existenţei
sufletelor desprinse din Sufletul Universal, adică din Brahman, iar eliberarea din acest ciclu alienant pentru materia
spirituală este chiar ultima reîncarnare care conduce obligatoriu la desăvîrşire. Întotdeauna Samsara înseamnă suferinţă,
morţile sunt aparente şi există marea spaimă faţă de reîncarnările viitoare, deoarece este vorba de o reînviere întru
suferinţă, indiferent pe ce treaptă a societăţii sau a sfinţeniei se va regăsi individul. Nirvana este sfîrşitul Samsarei,
adică stingerea absolută, în sens mitic, Nirvana poate fi interpretată ca o stare originară, paradisiacă, analogă stării
omului înainte de păcat în creştinism.

56. Religia si Stiinta. Religia si libera exprimare


Din timpurile cele mai indepartate, pe om l-a interesat problema originii sale si acest interes nu da inca nici un
semn de diminuare. Astazi se pot recunoaste mai cu seama doua puncte de vedere contrarii :
- mai intai, parerea foarte populara conform careia omul a evoluat de la starea de animal inferior la starea in
care se gaseste astazi conform principiilor expuse pentru prima data de Charles Darwin si mai tarziu de alti
evolutionisti ;
- in al doilea rand avem parerea expusa drept revelatie de catre Biblie, dupa care omul ar fi fost creat direct in
starea in care se gaseste astazi.
Stiinta si religia sunt doua exemple ale dorintei omului de a cunoaste adevarul, dar exista o diferenta
semnificativa intre modul de cautare a adevarului stiintific si cel al adevarului religios. Tocmai de aceea, de-a
lungul timpului cele doua (stiinta si religia) au fost in conflict datorita ipotezelor si conceptiilor diferite pe care
le promovau. De fapt, conflictul dintre stiinta si religie s-a nascut ca urmare a incercarilor disperate a
comunitatii religioase de-a insista asupra adevarului absolut al tuturor enunturilor cuprinse in Biblie. Citit
literal, mesajul biblic nu mai este compatibil cu progresul stiintei. De aici un conflict intre adevarurile oferite de
stiinta si cele oferite de religie.
Inca de acum cateva secole teologii au realizat faptul ca aparitia si progresul stiintei va zdruncina increderea in
imaginea propusa de religie. Datorita acestei temeri fetele bisericesti au plasat stiinta undeva pe un plan
secundar, plus de asta, stiintei i s-au impus anumite limite in cautarea adevarului. In acest sens e cunoscut
faptul ca, inca din Evul Mediu, capii bisericii catolice au fost cei care au detinut “fraiele” modului in care se
23
derulau toate aspectele vietii social-politice si economice. Prejudecatiile din acea vreme, bazate pe vechile
teorii religioase, au produs un fel de “bariera intelectuala” sau altfel spus o piedica imensa in calea progresului
stiintific. Doua exemple in acest sens ar fi : in primul rand e cazul lui Galileo Galilei caruia, capii bisericii
catolice i-au impus sa-si retracteze toate ideile privitoare la teoria sa stiintifica referitoare la pozitia Pamantului
in Univers. In al doilea rand e cazul si mai dramatic a lui Giordano Bruno, care a fost ars pe rug de catre
inchizitori in anul 1600 pentru ca ideiile sale erau incompatibile cu doctrina crestina (pentru acesta, religiile nu
erau decat un cumul de superstitii utile pentru tinerea sub control a popoarelor ignorante).
Religia a avut si are in continuare un efect negativ asupra omenirii, ea facand diferente de rasa, determinand
crime in societate si chiar razboiaie. Intrucat teologia a progresat foarte lent in comparatie cu stiinta, astazi
multi teologi nu mai incearca sa conteste cuceririle fundamentale ale stiintei cum faceau acum 300 de ani, ci au
tendinta sa includa in conceptia despre lume anumite rezultate stiintifice, respingandu-le insa pe cele care li se
par contrarii.
Desi, dupa unii, ar exista o multime de fapte care depun marturie in favoarea creatiei, foarte multi oameni
accepta evolutia. Cei care sprijina teoria evolutiei traiesc cu impresia ca ea este acum un fapt stiintific. Dar sa
nu uitam ca in urma cu cateva secole se credea ca pamantul este plat. Acum s-a stabilit, cu toata certitudinea, ca
el are forma sferica, oarecum. De asemenea, se credea ca pamantul este centrul universului. Noi stim astazi,
mai presus de orice posibilitate de indoiala, ca pamantul este departe de-a fi undeva in centrul universului si ca
el este acela care executa o miscare de revolutie in jurul soarelui. Avand in vedere ca insusi Charles Darwin, cel
mai cunoscut aparator al evolutiei, a dat de inteles ca era constient de limitele teoriei sale si ca subiectul originii
vietii ramane deschis pentru examinari ulterioare, e foarte posibil ca intreaga teorie evolutionista sa cada.
Cu toate ca religia nu dispune de dovezi faptice sau logice care sa confirme ideea de putere divina, biserica si
teologii lasa impresia ca ar detine niste dovezi aparte, ceva ce ratiunea si stiinta nu ar fi capabile sa combata.
Pentru multi altii insa religia se tine departe de stiinta, restrangandu-se doar la conceptul de morala si la
sistemele de valori.
Exista totusi o conexiune intre acestea doua. Stiinta, prin salturile sale uluitoare, a lasat in urma evolutia
morala, astfel a ajuns in preajma unor adevaruri periculoase pentru existenta umana (fizica nucleara si ingineria
genetica sunt doar doua exemple in acest sens). De aceea este necesar un “arbitru” moral. Tocmai aici religia ar
trebui sa sugereze moduri in care va trebui folosita cunoasterea nascuta din stiinta si in nici un caz sa impuna
adevaruri imposibil de demonstrat. Ramane evident ca nu se poate demonstra strict rationl nici existenta, nici
inexistenta lui Dumnezeu. Numai experienta personala a credintei este potrivita pentru a gasi un raspuns
cautarii lui Dumnezeu. Oamenii trebuie sa accepte religia, indiferent ca e cea crestina, budista, islamica etc., ca
o forma de comunicare cu puterea suprema si nu numai, iar stiinta ca o forma de cunoastere a adevarului dedus
teoretic si experimental.
Conchidem ca stiinta si religia nu sunt sau nu ar trebuie sa fie in conflict, pentru ca invataturile fiecareia se
preocupa de domenii absolut distincte.
57. locul si rolul religiei in contextual civilizatiei contemporane.
Religia isi mentine pozitiile si in societatea contemporana. Ea cuprinde ideile religioase, actiunile de cult si de
ritual, legate cu anumite institutii religioase socializate (biserica), adica de relatii dintre credinciosi si organizatiile
religioase. Constiinta religioasa corespunde cerintelor obiective ale spiritului uman, si atit timp cit ele nu-s
satisfacute de alte forme ale constiintei sociale, religia va continua sa existe. Constiinta unei lumi reale si
semnificative este strins legata de descoperirea functiilor creierului. “Prin experienta sacrului spiritului omenesc”,
afirma M.Eliade, “a surprins deosebirea dintre ceea ce se releva ca real, puternic, logat si semnificativ, si ceea ce nu
poseda aceste calitati, adica fluxul haotic si primejdios al lururilor, aparitiile si disparitiile lor intimplatoare si lipsite
de sens”, religiile inducx o dedublare a lumii. Pe de o parte lumea divina, lumea divina populate de personaje,
semnificatii, care depasesc realitatea nemijlocita; pe de alta parte, lumea imediata, profanam precana sub raport
valoric a omului. Nivelul sacrului cuprinde totdeauna ceea ce este authentic valoros, cu adevarat semnificativ,
modelul absolute, a carui existenta nu depinde de nimic. Sacru religios, desemneaza lumea divina care are functii
creatoare, orientative, de supraveghere continua in raport cu lumea reala. Lumea divina este postulate prin
intermediul credintei.

24