SISTEME ECHIVALENTE CU NK

 Conceptul de sisteme echivalente

-Regula DN:
⇒ar fi redundant să extindem NK,introducând o regulă pentru adăugarea a două '~~'.
Nu am putea demonstra nici o secvenţă nouă,secvenţă care să nu fie deja
demonstrabilă fără această regulă.
⇒adăugarea unei reguli redundante care produce o extensie conservatoare a lui NK.
-Nu orice schimbare în NK-implică adăugarea unei reguli
⇒putem lua în considerare şi înlocuirea uneia dintre reguli cu o altă regulă

M.B.: pentru a discuta efectele atât ale adăugării cât şi ale înlocuiri avem nevoie de un concept mai
general decât acel de extensie conservatoare,deoarece înlocuirea nu implică extinderea.

Definiţie : Două sisteme de deducţie naturală sunt echivalente ddacă fiecare secvenţă demonstrabilă
în unul este demonstrabilă în celălalt.
-putem arăta că un sistem S este eq. cu NK,dacă putem arăta că sunt satisfăcute următoarele două
condiţii:
 pentru fiecare regulă ?
S⊆NK,există o combinaţie de aplicări de reguli în NK,care are acelaşi efect ca şi R
NK⊆S
 Convers: pentru fiecare regulă R a lui NK, care nu este o regulă a lui S, există o combinaţie
de aplicări de reguli în S, care are acelaşi efect ca şi 'R.
M.B.: O combinaţie de aplicări a unor reguli într-un sistem S are acelaşi efect ca şi regula R în S'
ddacă, ori de câte ori R este utilizată într-o demonstraţie în S' pentru a infera o formulă q, care
depinde de supoziţiile ∑, acea combinaţie de aplicări ale regulilor ar putea fi folosită în S, cu
rezultatul inferării lui q depinzând de ∑.

*Exemple:

(1) S=NK+~~I
S⇔NK (deci ~~I este redundantă)
A├NK ~~A
⇒Ex falso quodlibet (Absurditatea)
Remarcă: {NK}/DN+EFQ=NJ
NJ este o colecţie de reguli pentru alternativa la logica clasică⇒logica intuiţionistă
NK⇎NJ

(2) S=NK+EFQ
S⇔NK
Arătăm ⋏├NK A
Remarcăm : LTE este, ca şi DM,caracteristicş pentru logica clasică;
⇒logica intuiţionistă este mai bine cunoscută pentru respingerea LTE decât
pentru respingerea DM.
LTE ca o regulă
? S={NK}/DN+LTE
? S⇔NK NU!
Ştim cum să demonstrăm secvenţa corespunzătoare LTE în NK,dar dacă S are numai
LTE în locul DN,nu există nici o demonstraţie în S a secvenţei corespunzătoare lui DN.
Greşit 1(1)?
 (3) S={NK}/DN+EFQ+LTE
?
~~A├s A
1 (1) ~~A Premisă
(2) A∪~A LTE
3 (3) A Asumpţie
4 (4) ~A Asumpţie
1,4 (5) ⋏ 1,4 E~
1,4 (6) A 5EFQ
1,4 (7) A 2,3,3,4,6 EV

Remarcă: MTP
S={NK}/EV+MTP
S⇔NK
Superioritatea lui NK.

CORECTITUDINEA LUI NK

*Doua concepte de consecinta

╞; ├ NK
(A) p1, p2,...,pn ╞ q ddacă nici o interpretare nu face p1, p2,...,pn toate şi q
(B) p1, p2,...,pn ├NK q ddacă (în format Lemmon) există o demonstraţie corectă în care toate
rândurile sunt justificate prin reguli ale lui NK şi al cărei ultim rînd este q,depinzând de cel mult
acele rânduri în care sunt acumulate p1, p2,...,pn.
Definitia1: Un sistem de reguli de interfaţa S se spune că este corect ddacă
p1, p2,...,pn ├S q implică p1, p2,...,pn ╞ q.

Definiţia 2: Un sistem de reguli de interfaţa S se spune că este complet ddacă

p1, p2,...,pn ╞ q implică p1, p2,...,pn ├S q.
*Demonstraţii în format secvenţial & inducţie
A&B├NK ~(A→~B).
M.B.:O demonstraţie a unei secvenţe p1, p2,...,pn ├s q într-un sistem deductiv S, în formatul
secvenţial este o listă de secvenţe al cărui ultim membru este r1, r2,...,rn ├s q, cu
{r1, r2,...,rn}⊆{p1,p2,...,pn}, a.î fiecare secvenţă din listă este sau o secvenţă asumpţie, sau este
derivată printr-o regulă de inferenţă din secvenţele anterioare din listă.

→E : din secvenţele Г├s p→q şi ∑├S p putem infera secvenţa Γ,∑├s q;

→I : din secvenţele Г├s q putem infera Γ/p ├s p→q;
&E : din secvenţele Г├s p&q putem infera sau secvenţa Г├s p sau secvenţa Г├s q;
&I :din secvenţele Г├s p şi ∑├s q putem infera secvenţele Γ,∑├s p&q
~E: din secvenţele Г├s ~p şi ∑├s p putem infera secvenţele Γ,∑├s ⋏
~I: din secvenţa Γ,∑├s ⋏ putem infera Γ/p ├s ~p.
vI: din secvenţa Γ├S p putem infera sau Γ├S p∨q sau Γ├S q∨p.
vE: din secvenţa Γ├S p∨q ,∑├S r şi ∆├S r putem infera secvenţa Γ,∑/p,∆/q ├S r.
În →I şi ~I ,p nu este nevoie sa fie în Γ.
A├NK B→A
(1) A├NK A
(2) A├NK B→A 1→T

Un sistem de eq. de reguli secvenţiale se obţine,dacă cerem ca p să fie în Γ atât pentru →I cât si
pentru ~I ,dar adăugăm asa numita regulă 'structurală' a slăbirii,
care este regula : din Γ├NK q inferăm Γ,p ├NK ℇ(regula permite adăugarea unor permise redundante).
(1) A├NK A
(2) A,B├NK A 1Slăbire
(3) A├NK B→A 2→T

M.B Toate secvenţele demonstrabile standard sunt corecte

demonstraţie secvenţiala este o secvenţă corectă semantic.Deoarece o secvenţă este demonstrabilă
în format Lemmon ddacă este ultima secvenţă a unei demonstraţii în formatul secvenţă după
secvenţă.

Dem. prin inducţie matematică

I. primul membru a lui X are P;
II. pentru fiecare valoare a lui m, dacă toţi membrii lui X până la cel de-al m-lea inclusiv au P,
atunci al m+1-lea membru are, de asemenea, P.

Exemplul 1 Arătaţi că dacă ∅ este o formulă în LLP fără '~', cu Π1... Πn drept litere propoziţionale,
atunci ∅ este adevărată în fiecare interpretare care atribuie⊤ tuturor Π1... Πn.
Dem. Folosim inducţie (tare) pe numărul conectorilor din ∅ (inducţie pe structura complexităţii lui
∅).
 Mulţimea obiectelor : colecţia formulelor cu nici o ocurenţă a lui '~'; nu mulţimea este
ordonată liniar – un prim membru, al II-lea membru ş.a.m.d. ci grupuri de membrii sunt
astfel ordonaţi: grupul de formule cu nici un conector, grupul cu un conector ş.a.m.d.(asta se
numeşte ordonarea liniară slabă) ?
)Cazul de bază: formule ?atomare(0 conectori).Deci ()este banal:evident o literă propoziţie este T
dacă ,dacă este T.
() : Asumăm ca ipoteză a inducţiei că toate formulele fără '~' cu m sau mai puţin decât m) ocurenţe
de ?con. sunt T în fiecare interpretare I în care toate literele la propoz. sunt T.
Fie acum ∅ o formulă fini '~',arbitrar aleasă ,cu m+1 ocurenţe de conectori.Trebuie să
arătăm că ∅ este T în I,dacă toate literele sale propoz. ∏1,∏2,...,∏n sunt T în I.Deci fie I o
interpretare care face toate literele propoz. Ale lui ∅ T.
Există 3 cazuri :
(i) ∅ este o conjuncţie ʳp&q ̚ .Deoarece I face T toate literele propoz.ale lui ∅,face T toate
lit.prop.din p şi q.Şi deoarece ∅ are m+1 conectori ,p şi q au fiecare m sau mai puţin de m
conectori,aşa că ipoteza inducţiei se aplică la p şi q.prin ipoteza inducţiei ,deci, p este T şi q
este T.Deci prin funcţia de adevăr pentru &
,∅ este T.
(ii) ∅ este o disjuncţie ʳp&q .̚ Analog.
(iii) ∅ este un condiţional ʳp&q ̚. Analog.
?

Remarcă
(1) (II) nu ţin, dacă formula are negaţie
(2) Inducţia slabă, (II'), nu este suficientă pentru rezultat. De pildă, dacă ∅ este ʳp&q ,̚ fiecare
dintre p şi q poate avea mai puţin decât m conectori. Deci ipoteza inducţiei slabe, că toate
formule cu m conectori sunt ⊤ în I, dacă toate literele lor propoz. sunt⊤ în I, nu s-ar aplica
la p sau la q.
Remarcă Inducţia tare poate fi aplicată unor colecţii care nu sunt aranjate în mod liniar, ca
numerele naturale, sau rândurile unei demonstaţii secvenţiale, sau chiar care nu sunt aranjate în
grupuri care sunt ordonate ele însele liniar.
De pildă, poate fi aplicată colecţia tuturor subformulelor unei formule aranjate în
ordonarea 'parţială' dată de arborele de analiză sintactică al formulei.
 Într-o ordonare liniară, oricare două elemente distincte x şi y sunt întotdeauna în aşa fel încât
x este înainte de y sau y este înainte de x.
Dar într-o ordonare de arbore,?

pe ambele().

M.B: Ceea ce este esenţial pentru aplicarea inducţiei tari este că:
(1) trebuie să existe o clasă de elemente iniţiale;
(2) că pentru fiecare element,noţiunea de element(e) următor/următoare este bine
definită(inducţia tare nu ar putea fi aplicată numerelor raţionale pozitive); (3)că fiecare
element se află pe un drum liniar de la un element iniţial;
(4)şi ca numărul de noduri dintre un element şi elementul iniţial al drumului pe care se află
este finit_.

Remarcă: Dacă inducţia este aplicată la o colecţie de obiecte a căror ordine este oarecum
determinată de felul în care este construit fiecare obiect din obiecte anterioare în ordine,atunci
demonstraţia poate fi socotită ca arătând că proprietatea p este ?prezervată de către aplicarea
operaţiilor construcţiei : dacă o operaţie de construcţie este aplicată la elemente care au toate
p,elementul rezultat va avea,de asemenea,p_

Exemplu O atribuire de valori de adevăr ptr. literele propoz. ale lui ℒ determină o val. de adevăr
unică pentru fiecare propoz. din ℒ.

Dem: Arătăm că dacă I şi I' sunt interpretări care concordă asupra atribuirilor val. de adev. lit. prop.,
atunci pentru fiecare formulă ∅, I(∅) există şi este identică cu I'(∅).
Folosim inducţie pe complexitatea lui, numărul de conectori din, ∅.
I. Cazul de bază: ∅ are 0 conectori, i.e. ∅ este o literă propoz. I(∅) este identic cu I'(∅) ţine
ex hypothesi.
II. Asumăm că I(∅) există şi este identic cu I'(∅), ori de câte ori ∅ are m conectori, sau mai
puţin decât m conectori, şi argumentăm că I(∅) există şi este identic cu I'(∅), dacă există şi
este identic cu I'(∅) are m+1 conectori (trebuie să spunem 'există', deoarece o cale de
dezacord între I(∅) şi I'(∅) este aceea ca unul dintre ei să fie nedefinit).
Cazuri:
Cazul 1: ∅ este ʳp .̚ p are m conectori; prin ipoteza inducţiei, I(p) există şi este identic cu ?

TEOREMA COMPLETITUDINII PENTRU NK

 Strategia demonstrări completitudinii

Definiţia1 :Un sistem deductiv S se spune că este complet în sens slab ddacă fiecare tautologie este
demonstrabilă în S; dd ╞ p implică ├ s p.

Definiţia2 : Un sistem deductiv S se spune că este complet în sens tare,sau simplu complet,ddacă
Γ╞ p implică Γ├ S p,unde Γ poate fi finit sau infinit.

Remarca1 : Nu există o echivalenţă simplă între cele două tipuri de completitudine

prin definiţie -dacă Γ├NK p ,atunci pentru o submulţime finită pa lui Γ
,avem p1, p2,...,pn ├NK q.
Dar nu este evident că dacă Γ╞ p,atunci pentru {p1, p2,...,pn } ⊂ Γ, p1, p2,...,pn╞ q.
De ce?Putem concepe că deşi nici o interpretare I nu face fiecare membru al lui Γ⊤ şi q⊥ totuşi
,pentru fiecare submulţime finită Γ ' a lui Γ,unele interpretări fac toate propoziţile din Γ '⊤ şi
q⊥(s-ar putea să fie *mai uşor* să facem submulţimi finite ale lui Γ⊤ şi q⊥,decât este să facem tot
Γ ⊤ şi q⊥).
 Acest gând este greşit.
 Scopul nostru ?

Definiţia 3 :O mulţime de propoziţii ∑ este denumită S-consistentă ddacă ∑⊬s ⋏.

Definiţia 4 : O mulţime de propoziţii ∑ este denumită realizabilă ddacă ∃I, a.î. I[∑]=⊤; spunem
că I satisface ∑.
 Nu vom argumenta direct pentru T⊂T a lui NK;vom demonstra o propoziţie (Teorema lui
 Henkin) care este echivalentă cu ea.

Cele două teoreme:

Teorema 1: (Teorema Completitudinii Tari) : Pentru fiecare mulţime de propoziţii Γ din ℒprop şi
fiecare propoz. izolată σ, dacă Γ╞ q atunci Γ├NK q.
Teorema 2: (Teorema lui Henkin): Fiecare mulţime NK- consistentă de propoziţii din ℒprop este
realizabilă.
Lema 3: TH este eq. cu T⊂T.
Dem: Notăm, mai întâi, că ⊂T, 'dacă Γ╞ q atunci Γ├NK q, exprimată prin contrapoziţie este 'dacă
Γ∀NK q atunci Γ∀q
 Obţinem Teorema lui Henkin substituind echivalenţi?3

M.B. Dacă Teorema lui Henkim se poate obţine înlocuind părţi ale T⊂T cu părţi echivalente
,aceasta arată că TH este echivalentă cu T⊂T.Cele două echivalenţe pe care le vom folosi sunt:
Echivalenţa2 : Γ ∀ NK q dd Γ∪{~q} este o mulţime NK-realizabilă de
propozoţii.
Echivalenţa1 : Γ ∀ NK q dd Γ∪{~q} este o mulţime NK-consistentă de
propozoţii.

T⊂T spune (contrapozitiv) că dacă Γ ∀ NK q atunci Γ ∀ q .Dacă înlocuim antecedentul acestui

condiţional prin membrul din dreapta Eq.1şi consecventul prin membrul din dreapta
Eq.2,atunci,deoarece alegerea lui Γ şi q este arbitrară,obţinem Teorema lui Henkin.
Demonstraţia Eq.1(⇔) : Argumentăm prin contra propoziţie.Să presupunem că
Γ∪{~q} este NK-inconsistent.Atunci,prin definiţie Γ∪{~q}├NK ~.Aşadar,prin Γ→,
Γ├NK ~q→~.Deoarece ├NK ~~,putem folosi IT şi apoi IS(MT) pentru a stabili Γ├NK ~~q;
deci prin DM, Γ├NK q.
Deci,dacă Γ ∀ NK q atunci ?

(⇐)Exerciţiu
Demonstraţia Echivalenţei 2 (⇒): Să presupunem că Γ∪{~q} este nerealizabilă. Atunci oricare
interpretare care face fiecare membru a lui Γ⊤ trebuie să facă ~q falsă. Adică trebuie să facă q⊤.
Dar atunci, prin definiţie, Γ╞ q.
(⇐)Exerciţiu
Substituim acum în contrapusa T⊂T: 'dacă Γ∪{~q} este NK-consistentă, atunci Γ∪{~q} este
realizabilă.
Deoarece Γşi q sunt arbitrare, putem generaliza la 'fiecare mulţime consistentă de propoziţii este
realizabilă'.
Aproape toate dem. de completitudine pentru sisteme de logică procedează prin stabilirea versiunii
corespunzătoare a TH. Este, deci, important să prindem în acest caz, care este cel mai simplu, de ce
TH este eq. cu T⊂T.

*Lema lui Lindenbaum

Vrem să arătăm TH. Facom asta în doi paşi:

(A) Fiecare mulţime consistentă de propoziţii ?

(B)Fiecare mulţime consistentă de acest gen este realizabilă.

Asta ne dă ceea ce urmărim,deoarece dacă o mulţime este realizabilă,tot aşa sunt şi toate
submulţimile ei.

Definitia1 : Dacă S este un sistem deductiv,o mulţime de propoziţii ∑ se spune că este

S-maximală ddacă q este o propoziţie care nu aparţine lui ∑,atunci ∑∪{q} este S-inconsistentă.
(Altfel o mulţime de propoziţii NK-maximală este o mulţime care sau este deja NK-inconsistentă
sau adăugând orice propoziţie nouă la ea ar face-o NK-inconsistentă.)

Lema1 : Dacă ∑ este maximală şi consistentă şi ∑├NK q,atunci q∈∑.

Dem. : Pp. ∑ este maximală,consistentă şi ∑├NK q.
Pp. q∉∑.Dacă q∉∑ ,atunci deoarece ∑ este maximală ∑∪{q} este inconsistentă.Deci
∑├NK ~q,ceea ce contrazice consistenţa lui ∑,deoarece se dă că ∑├NK q.Deci pp. că
q∉∑ este respinsă.
?

Remarca1: Lema spune că fiecare mulţime consistentă maximală este închisă faţă de
implicaţia deductivă.
Obs.: conversa este banală: indiferent dacă ∑ este consistentă maximal, dacă q∈∑, atunci ∑├NK q,
deoarece q├NK q.

Definiţia2: O mulţime de propoziţii ∑ este completă faţă de negaţie dd pentru fiecare

propoz. p a ℒprop. , sau p∈∑ sau ʳ~p ̚ ∈∑

Remarca2: Mulţimea tuturor propoz. ℒprop. este un exemplu banal de mulţime completă
faţă de negaţie; este, de asemenea, o mulţime inconsistentă.

Lema2: Dacă ∑ este consistentă maximal, atunci ∑ este complet faţă de negaţie.
Dem.: Pp p∉∑. Deoarece ∑ este maximal, prin Df.,∑∪{p}├NK ⋏. Astfel ∑├NK p→⋏ şi deci ∑├NK ~
p. Prin Lema1 ʳ~p ̚ ∈∑.
 Vrem să arătăm acum : pentru fiecare mulţime consistentă de propoziţii ∑0 ,există cel puţin
o mulţime de propoz. maximal consistentă ∑,a.î. ∑0⊆∑.Acesta este Lema lui Lindenbaum.

Lema3 (Lema lui Lindenbaum) : Fiecare mulţime consistentă de propoziţii este

conţinută în cel puţin o mulţime maximal consistentă de propoziţii.
Dem:
(1) Fixăm o listă ? a tuturor propoziţilor din ℒprop .Putem presupune că avem o listă a tuturor
literelor propoziţionale ordonate ca nr.nat. :A1,A2,...,An .Fiecare propoziţie complexă este
alcătuită aplicând reguli de formare sintactică literelor propoziţionale.
Procedură de formare a tuturor propoziţilor posibile:
-Începem cu A1 şi formăm toate propoziţile posibile nefolosind nici o regulă de formare mai
mult decât odată şi şi nici o literă propoziţională mai mult decât o dată (asta ne dă
{A1,A2,...,An}).
-Luăm A1 şi A2 şi formăm toate propoziţile posibile nefolosind nici o regulă de formare mai
mult de două ori şi şi nici o literă propoziţională mai mult de două ori.
 La fiecare stadiu, se obţine o mulţime finită de propoz. şi putem adăuga pe acei membri
negeneraţi la nici un stadiu anterior unei liste în formare, unde fiecare stadiu extinde lista.
 Rezultatul este o listă S1,S2,S3,... a tuturor prop. din ℒprop .

(2) Fie ∑0 o mulţime consistentă de propoz. Descriem o metodă de a extinde ∑0 la o mulţime

consistent maximală de propoziţii.
-Mai întâi construim un şir de mulţimi consistente de propoz. care este un lanţ crescător
-adică, fiecare membru este o submulţime a membrului următor. Lanţul nu trebuie să fie
strict crescător, deoarece nu este nevoie ca fiecare element din el să fie o submulţime
proprie a elementului următor.

Remarca 3
 (a) {0}, {0,1}, {0,1,2}, {0,1,2,3}...
(b) {0,2,4,6...}, {1,0,2,4,6,...}, {1,3,0,2,4,6,...}
?
(3) Definim un lanţ de mulţimi de propoziţii inductive, începând cu ∑0, folosind lista noastră
S1, S2, S3 a tuturor propoziţilor limbajului ℒprop.
∑0 este primul membru al lanţului, şi dat fiind cel de-al n-lea membru ∑n, construim ∑n+1
astfel:
(i) Dacă ∑n ∪ {Sn+1} este consistentă,atunci fie ∑n+1=∑n ∪ {Sn+1}.
(ii) Dacă ∑n ∪ {Sn+1} este inconsistentă,atunci fie ∑n+1=∑n.
Această definiţie inductivă produce un lanţ infinit crescător de mulţimi de propoziţii ∑0, ∑1,∑2,…
Lanţul nu e nevoie să fie strict crescător, având în vedere (ii), sau posibilitatea ca Sn+1 să fie deja un
membru în ∑0. Dacă ∑0 este finit, atunci fiecare element al lanţului este finit: la fiecare
pas adăugăm cel mult o propozitie.
Definim ∑ ca uniune a aceluiaşi lanţ.
Chiar dacă ∑0 este finit, ∪i∈N∑0 va fi infinit. Afirmăm că ∑ este o mulţime maximal consistentă de
propoz.
Arătăm consistenţa. Pp ∑ este inconsistent.
Deci ∑├NK ⋏. Aşadar {p1,...pn}⊂∑, p1,...pn├NK ⋏.
Dar ∑ este ∪i∈N∑i. Deci ∃∑k a.î. p1,...pn sunt în ∑k. Deci ∑k├NK ⋏, deci ∑k este
inconsistent.
Dar ştim că ∑0, ∑1,∑2,… este un lanţ de mulţimi consistente, deoarece ∑0 este consistent şi din (i) şi
din (ii) este evident că se păstrează consistenţa pe măsură ce construim lanţul. Deci ∑k nu este
inconsistent.
Respingem ipoteza ∑├NK ⋏. Deci ∑⊬NK ⋏.
Deoarece ∑ este şi maximal⇒ ∑ este max. con.
Deoarece ∑0⊆∑, Lema lui Lindenbaum este dem.

Remarca 4: De îndată ce ∑0 este dată, mulşimea max. cons. la care se ajunge depinde de
ordinea în care sunt date propoz.?

Cu Iˈ(p), viz.T ; (b) I(p) există şi este identic cu Iˈ(p),viz.t.

Dacă (a)⇒ I(∅) există şi este identic cu Iˈ(∅),viz.1;
Dacă (b)⇒ I(∅) există şi este identic cu Iˈ(∅),viz.2;
Deci I(∅) există şi este identic cu Iˈ(∅).

Cazul 2: ∅ este ʳp&q ̚.

p, q au ? m conectori.Prin ipoteza inducţiei I(p) există şi este identică cu Iˈ(p) şi I(q)
există şi este identică cu Iˈ(q). Există patru posibilităţi, dar examinându-l pe toate, descoperim că
I(∅) există şi este idetică cu Iˈ(∅).
De pildă: I(p) există şi este identică cu Iˈ(p),viz.?, iar I(q) există şi este identică cu
Iˈ(q),viz.,1. Atunci I(∅) există şi este idetică cu Iˈ(∅),viz.,1.
Celelalte cazuri similare

Deci am aratat prin inducţie că pentru fiecare ∅, I(∅) există şi este identic cu
Iˈ(∅). Deci, dată fiind orice asignare de valoare ? ptr. literele propoz. din ℒprop , fiecare propoz.
din ℒprop primeşte ?
Exemplu: Fiecare formulă integral parantezată are acelaşi număr de paranteze la stânga şi la dreapta
Dem.: ∅ nu are nici un conector-Rezultatul ţine : ∅ este o literă propoziţională şi are 0 paranteze la
stânga şi la dreapta.

Ipoteza inducţiei: toate formulele cu m conectori sau mai puţin de m conectori au acelaşi număr de
paranteze la stânga şi la dreapta.
Fie ∅ o formulă cu m+1 conectori
Cazul 1 ∅= ʳ~p ̚
Cazul 2 ∅= ʳ(p&q) ̚ . Ipoteza inducţiei ce aplică la p şi la q, aşa că p are, să zicem, j
paranteze dr. şi j paranteze stângi, iar q are k paranteze stg. şi k paranteze dr. Atunci ∅ are j+k+1
parant. stg. şi j+k+1 parant. dr.
Similar pentru ceilalţi conectori.
Deci, prin inducţie, ∅ are acelaşi număr de paranteze stg. şi dr.

DEMONSTRAŢIA CORECTITUDINII

Teorema 1: Dacă p1,p2,...pn ⊢NK q atunci p1,p2,...pn ⊨q.

Demonstraţie:Demonstrăm că dacă p1,p2,...pn ⊢NK q este un rând într-o demon-straţie în NK corectă
în formatul secvenţial, atunci p1,p2,...pn ⊨q; cu alte cuvinte, arătăm că fiecare rând al unei
demonstraţii este o secvenţă validă.

O demonstraţie este o listă ordonată de secvenţe; stabilim rezultatul prin inducţie.

Trebuie să arătăm (I) că primul rând într-o astfel de dem. este valid, iar apoi (II) că dacă toate
rândurile până la cel de-al (m)-lea inclusiv sunt valide, atunci (m+1) este o secvenţă validă.
Cazul de bază: Primul rând al oricărei demonstraţii este o secventă de forma p ⊢NK p şi este evident
că p ⊢NK p, pentru fiecare formulă p
(II)- Facem următoarea ipoteză inductivă:
Toate rândurile până la rândul m,inclusiv acesta sunt valide.
Pentru a araăta că rândul m+1 este valid trebuie să considerăm toate modalităţile posibile de a
obţineun rând. Există un caz pentru fiecare regulă de inferenţă.
(a) Rândul m+1 poate fi o secvenţă asumpţie, aşa încât acelaşi raţionament ca şi în cazul de
bază arată că rândul m+1 este valid.
Pentru cazurile care rămân, să presupunem că rândul m+1 este secvenţa p1,p2,...pn ⊢NK q.
(b) Rândul m+1 s-ar fi putut obţine din două rânduri anterioare j şi k prin E→.
Atunci pentru submulţimi Γ şi Γ' ale lui {p1,p2,...pn},
(j) Γ ⊢NK p
∶
(k) Γ' ⊢NK p→q
Deoarece (j) şi (k) sunt < m+1, ni se dă prin (*) că Γ╞ p şi Γ'╞ p→q. Decurge că p1,p2,...pn╞ q.
Să presupunem p1,p2,...pn ⊭q. Atunci există o interpretare I care fac p1,p2,...pn toate ⊤ şi q⊥.
Deoarece I face Γ şi Γ' ⊤(fiecare este o submulţime a lui {p1,p2,...pn}) şi deoarece Γ'╞ p→q,
decurge că I face p falsă. Asta contrazice ipoteza că Γ╞ p.

(c) Rândul m+1 obţinut dintr-un rând anterior k prin I→.În cazul acesta (m+1) este de forma
(m+1) p1,p2,...pn ⊢NK p→q
Deci (k) p1,p2,...pn,p ⊢NK q
k<m+1, avem prin(*) că p1,p2,...pn,p⊨NK q. Atunci este evident că p1,p2,...pn,p ⊨p→q, căci
altfel avem I care face p1,p2,...pn toate ⊤, p⊤ şi q⊥, ceea ce contrazice p1,p2,...pn,p ⊨q.
(d)Rândul m+1s-ar putea să fi fost obţinut din două rânduri anterioare j şi k prin E~.
(m+1) p1,p2,...pn ⊢NK ⋏
Trebuie să arătăm că p1,p2,...pn ⊨⋏
Deoarece fiecare interpretare atribuie ⊥ lui ⋏, p1,p2,...pn ⊨⋏ înseamnă că nici o interpretare nu
face pe fiecare membru al lui {p1,p2,...pn} adevărat.
Pentru a vedea că lucrurile stau aşa, să se observe că dacă (m+1) este obţinut din (j) şi (k) prin E~,
atunci există submulţimi ?
Prin ipoteza inducţiei Γ⊨ ~ q şi Γ'⊨ q. Astfel, nici o interpretare nu face pe fiecare membru a lui
Γ∪Γ'⊆{p1,p2,...pn}, decurge că nici o interpretare nu face pe fiecare membru a lui Γ∪Γ' ⊤, ptr. că,
altfel, ar face q şi ~q ambele ⊤, ceea ce este imposibil. Deoarece Γ∪Γ'⊆{p1,p2,...pn}, decurge că
nici o interpretare nu face pe fiecare membru al lui {p1,p2,...pn}⊤; deci p1,p2,...pn ⊨⋏, Q.E.D.
Procedând în acest fel, arătăm ptr.fiecare regulă de inferenţă că dacă (m+1) este obţinut
prin aceea regulă, atunci dată fiind ipoteza inducţiei, m+1 este valid.
(II) este stabilit ⇒ Prin inducţie fiecare rând al fiecaărei dem. în format secvenţial este valid. Deci
dacă o secvenţă este demonstrabilă în format Lemmon, este validă- Asta stabilşte teorema
corectitudinii.
Remarcă Argumentele pentru fiecare regulă sunt banale adesea ele folosesc chiar acel
principiu de inferenţă a cărui corectitudine este stabilită ((b)şi(c)) folosesc E ~ şi I ~ în mod
informal).
Demonstaţia ptr. corectitudinea unor logici mai avansate nu sunt banale.
?
('ulterioare' din 'anterioare')
Dem.corectitudinii poate fi văzută în felul acesta, deoarece după ce s-a arătat că primul
rând al unei demonstraţii în format secvenţial este valid,am demonstrat că fiecare fel de a continua
la rândurile anterioare ale unei dem. la un rând ulterior m+1 conservă proprietate de a fi secvenţă
validă.
 Regulile lui NK conservă (prezervă) validitatea.
Aşadar fiecare rând al fiecărei demonstraţii este valid şi astfel, numai secvenţe valide sunt
demonstrabile.
Remarcă: Teorema corectitudinii tari este teorema că dacă Γ este o mulţime (posibil
infinită) de formule, atunci Γ ⊢NK q implică Γ⊢q.
Aşadar cum stau lucrurile- Teorema corectitudinii nu este suficientă pentru a stabilii că NK corect
în sens tare : am arătat ce înseamnă când Γ este o mulţime finită {p1,p2,...pn}
 Explicaţia noastră pentru “demonstraţie”.
c ⊢NK q
dd ∃ o dem. (format Lemmon) al cărei ultim ?
Temeiul pentru “submulţime” a fost acela că dacă q poate fi derivată din unele din p1...pn ,
atuncipoate fi, de asemenea, spus că decurge din toate, deoarece dacă există destulă informaţie în
unele p1...pn pentru a implica q, există mai mult decât suficient în toate.
 Temeiul depinde numai de relaţia de incluziune dintre premisele din {p1,p2,...pn} folosite de
fapt şi {p1,p2,...pn} însuşi: faptul că {p1,p2,...pn} este finit nu joacă nici un rol. Aşadar,
trebuie să folosim acea def. ptr “Γ ⊢NK q” când este Γ infinit.
Definiţia1 Dacă Γ este infinit, Γ ⊢NK q dd pentru o submulţime finită Γa lui Γ' , Γ ⊢NK q.
Remarcă Definiţia nu este circulară, deoarece am caracterizat în mod independent ⊢NK pentru finite
de premise.

Teorema 2: (Corect tare a lui NK):

Dacă Γ ⊢NK q atunci Γ⊨q.

TEOREMA LUI HENKIN, COMPLETITUDINEA

& COMPACTITATEA

Teorema 1 (Teorema lui Henkin): Fiecare mulţime consistentă de propoziţii este realizabilă
Dem. Fie ∑0 o mulţime consistentă de propoziţii.Prin lema lui Lindenbaum,există o mulţime
maximal consistentă de propoziţii ∑ care-l conţine pe ∑0.Arătăm că ∑ ,şi deci ∑0 ,este realizabilă.
 Pentru a arăta că ∑ este realizabilă, trebuie să definim o interpretare I care face pe fiecare
membru al lui ∑ adevărat.

O interpretare este o atribuire de valori de adevăr faţă de litere propoziţionale. Deci definim pe I
spunănd ce litere propoziţionale face ⊤ şi ce litere face ⊥.
(a) Pentru fiecare literă prop. Π, I(Π)=⊤, dacă Π∈∑; I(Π)=⊥dacă Π∉∑.

Vrem să arătăm acum că I definit prin (a) verifică fiecare propoziţie, şi nu doar fiecare literă prop. ?
care este în ∑.
?
are o anumită proprietate de a fi făcută adevărată de I,dacă aparţine lui ∑.
De fapt, vom arăta că fiecare propoziţie a limbajului are proprietatea de a fi făcută T de către I dacă
şi numai dacă ea aparţine lui Σ.
Inducţie pe numărul de conectori dintr-o formulă.
- arătăm că fiecare propoziţie cu nici un conector are proprietatea, iar apoi argumentăm că dacă
fiecare propoziţie cu n sau mai puţin de n conectori are proprietatea, tot aşa are şi fiecare propoziţie
cu n+1 conectori.
Cu alte cuvinte – după ce arătăm că proprietatea este posedată de către fiecare
propoziţie cu o conectare, arată că toate felurile de a construi formule mai complexe din formule
mai puţin complexe, i. e. toate regulile de formare, conservă posedarea proprietăţii.
 Deci – fiecare formulă posedă proprietatea, deoarece fiecare formulă este construită din
formule cu 0 conectori prin reguli de formare.
Cazul de bază: Pentru fiecare literă propoziţională π a Lprop, I(π)=⊤ dd π Є ∑.
Adevărat prin defininiţia lui I.
Ipoteza inducţiei :presupunem că p şi q sunt propoziţii ale ℒprop a.î.
(i) I[p]=⊤ dd p∈∑
(ii) I[q]=⊤ dd q∈∑
 Trebuie să considerăm pe fiecare dintre operaţiile formării unei negaţii, o conjuncţie, o
disjuncţie şi un condiţional.Trebuie să demonstrăm patru propoziţii.
(iii) I[~p]=⊤ dd ~p∈∑
(iv) I[p&q]=⊤ dd p&q∈∑
(v) I[p∨q]=⊤ dd p∨q∈∑
(vi) I[p→q]=⊤ dd p→q∈∑
deoarece demonstrarea lui (iii)-(vi) din asumpţiile (i) şi (ii) arată că fiecare dintre cele patru
modalităţi de a forma o propoziţie mai complexă dintr-una/sau mai multe propoziţii mai puţin
complexe prezervă proprietatea unei propoziţii care este făcută ⊤ de către I dd ea aparţine lui ∑.
(iii) (⇒): Pp I[~p]=⊤. Atunci I[p]=⊥. Deci prin (i) din ipoteza inducţiei p∉∑. Deoarece ∑
este maximal consistent, ∑ este ? de negaţie. Deci ʳ~p ∈ ̚ ∑.
(⇐): Pp ʳ~p ∈ ̚ ∑. Atunci ∑⊢NK⋏. Dar ∑ este consistent. Deci p∉∑. Deci prin (i), I[p]=⊥ şi prin ?
I[~p]=⊤.

(iv)(⇒) Pp I[p&q]=⊤. Deci I[p]=⊤ şi I[q]=⊤. Deci prin (i) şi (ii), p∈∑ şi q∈∑. Deci ∑⊢Nkp şi
∑⊢Nkq. Deci prin I&, ∑⊢Nkp&q şi prin Lema închiderii faţă de ⊢Nk, ʳp&q ∈ ̚ ∑.
(⇐) Pp ʳp&q ∈̚ ∑. Atunci ∑⊢Nkp&q.Vrem să arătăm p∈∑ şi q∈∑ ca să putem folosi (i) şi (ii). Pp
pentru reducţie că p∉∑. Atunci ʳ~p ∈
̚ ∑ şi aşadar ∑⊢Nk~p. Atunci, prin iv, ∑⊢Nk~p∪~  q şi deci
∑⊢Nk~(p&q), deci ∑⊢NK⋏. Prin ipoteză ∑ este consistent, deci p∈∑.
Similar, dacă q∉∑ atunci ∑ este inconsistent. Deci q∈∑. Prin (i) şi (ii), I[p]=⊤=I[q].
Deci I[p&q]=⊤.

(v) Exerciţiu.
(vi) (⇒) : Pp I[p→q]=⊤. Deci, sau I[p]=⊥ sau I[q]=⊤.Deci,prin (i) şi (ii), sau (a) p∉∑ sau
(b) q∈∑.
Dacă (a), atunci, deoarece ∑ este complet faţă de negaţie, ʳ~p ̚ ∈ ∑, aşa că ∑⊢NK~p. Dacă (b),
∑⊢NKq . În fiecare caz ∑⊢NK p→q prin ?
Deci ʳp→q ̚ ∈∑ (închiderea faţă de ⊢NK).
(⇐) Pp. ʳp→q ̚ ∈∑.Atunci ∑⊢NK p→q .Pp pentru reducţie că I[p→q]=⊥.Atunci I[p]=⊤ şi
I[q]=⊥.Deci prin (i) şi (ii), p∈∑ şi q∉∑. Deci ∑⊢NK p şi ∑⊢NK~q (∑ este complet faţă de
negaţie).
Deci ∑⊢ʳ~( p→q) ̚ prin ?, A, ~B ⊢NK~(A→B).
Deci ∑⊢NK ⋏.Dar ∑ este consistent,prin ipoteză. Deci I[p→q]=⊤.
Deci prin inducţie pe structura formulelor ?
Deci I[∑]=⊤ şi deoarece I[∑0]=⊤.Asta încheie dem.Teorema lui Henkin.

Teorema2: (Completitudinea Tare a lui NK): ∀p∈ℒprop şi ∀q∈ℒprop , dacă Γ╞ p, atunci Γ⊢NK p.
Dem. : Prin Lema lui Lindenbaum şi Teorema lui Henkin
Remarcă-Ciudat! C.T. este o afirmaţie despre regulile lui NK (că există suficiente pentru a
demonstra fiecare secvenţă validă)-dar demonstraţia nu este fovalizată asupra setului de reguli-Dar
în dem. T.H. am folosit secvenţe NK-demonstrabile.
Dacă NK este obţinut din NK eliminând o regulă, cel puţin una dintre secvenţele pe care le-am
folosit pentru a demonstra T.H. nu ne-ar sta la dispoziţie _şi astfel, încercarea de a demonstra
completitudinea lui NK prin raţionamentul T.H. ar eşua.
 T⊂T răspunde la întrebarea : dacă- atunci când Γ este infinit şi Γ╞ p, trebuie să existe o Γ
 finită, a.î. ?

Teorema 3: (Teorema consecinţei semantice finite)

Dacă Γ≠p atunci ∃Γ' finit Γ' ⊆ Γ, a.î. Γ'⊨p.
Dem.: Dacă Γ≠p atunci Γ ⊢Nkp prin Th.2
Deci prin def. lui 'Γ ⊢Nkp', ∃ Γ' finit Γ' ⊆ Γ a.î. Γ ⊢Nkp.Deci prin corectitudinea
lui NK, Γ'⊨p.

M.B ? este strâns legată de următoarea teoremă -Teorema compactităţii – care exprimă una dintre
cele mai importante proprităţi ale semanticii pentru logica propoziţiilor:

Teorema 4 (Teorema compactităţii) : Dacă fiecare submulţime finită a unei mulţimi

(posibil infinite) de propoziţii ∑ este realizabilă , atunci ∑ însăşi este realizabilă( echivalent, dacă o
mulţime (posibil infinită) de propoziţii este nerealizabilă,atunci ea are o submulţime finită
nerealizabilă)

1. Dem. :Pp ∑ este nerealizabil. Atunci prin Teorema lui Henkin ∑ este inconsistentă, adică,
∑⊢NK ⋏. Deci ∃∑' finit, ? Prin corectitudinea lui NK , ∑'⊨ ⋏, deci ∑' este nerealizabilă.

Remarcă: Derivarea T⊂SF din T⊂T, sau eq., a Teoremei Compactităţii din T.H. nu trebuie socotită
ca implicând ca fiecare gen de logică care este (corectă şi ) completă în sens tare are proprietatea
consecinţei semantice finite.
Ambele teoreme exploatează natura ? a lui ⊢NK, în sensul că demonstraţiile în NK au un număr finit
de rânduri şi fiecare rând este numai finit de lung.
Dacă oricare dintre aceste condiţii ar fi violată nu am putea infera din Γ ⊢Nk p că există
un Γ' finit Γ⊆Γ', a.î. Γ' ⊢Nk p.
Căci, dacă avem dem. infinit de lungi, o concluzie ar putea fi derivabilă numai punând
laolaltă infinit de multe premise distincte în Γ'. Şi dacă există infinit de lungi formule (reprezentate
într-o notaţie finită drept ∧{∅i}i∈N, pentru o conjucţie infinit de lungă), pot să existe reguli de
inferenţă pentru a le deduce din infinit de multe premise de o lungime finită- inferenţe pe care nu le
putem face numai dintr-un număr finit de premise.
Chestiunile acestea sunt investigate în logica infinitară unde T⊂SF şi compactitatea eşuează în
mod?
 TEOREMA COMPLETITUDINII PENTRU NK

(1) Strategia demonstraţiei

S se spune că este complet în sens tare dd fiecare secvenţă validă are o S-demonstraţie
∑ se spune că este S- consistent dd ∑∀S⋏
∑ se spune că este S- maximal dd ∀σ∉∑, ∑∪{σ} s inconsistent.
Vom demonstra:
Teorema completitudinii tari pentru NK:
Dacă Γ├NK σ, atunci Γ├NK σ.
Argumentul care arată eq. CT cu TH este valabil în orice sistem care extinde NK propoziţional.
Aşadar pentru a ? CT pentru NK de ordinul I este suficient să dem.:
TH pentru MK: Dacă Γ∪{~σ} este MK-consistent, atunci există o interpretare A a.î. A
⊨Γ∪{~σ}.
Eq. fiecare mulţime de propoziţii NK consistentă are un model.

M.B. Merită să distingem LOI fără identitate de LOI cu identitate. În cazul întâi regulile sunt NK≠,
adică ?
 Nu este nevoie să schimbăm def. ⊨ : putem presupune că LLOI nu are acei conectori.
O altă simplificare: LLOI nu conţine simboluri functionale.Căci dacă Γ⊨ σ implică Γ⊢NK σ ,
ori de câte ori Γ este o mulţime de propoz., iar σ este o propoz al unui limbaj fără simboluri
funcţionale, atunci adăugarea simbolurilor funcţionale nu schimbă nimic. Aceasta este prin
eliminabilitatea simbolurilor funcţionale explicată mai înainte.
CT pentru NK#: Dacă ℒ este un limbaj de ord.I fără simboluri funcţionale şi =, şi
Γ⊆Prop(ℒ), σ∈Prop(ℒ), atunci Γ⊨ σ implică Γ⊢NK# σ.
Ptr. a dem. CT, arătăm:
TH pentru NK#: Dacă Γ∪{~σ} este NK#-consistent Γ∪{~σ} atunci este realizabilă.
Procedăm ca şi în cazul propoziţional:
(1) arătăm că Γ∪{~σ} sau orice mulţime consistentă de ℒ-prop. poate fi mărită la o mulţime
de prop. cu proprietăţi speciale care include maximalitatea.
(2) definim o interpretare A prin mulţimea expandată
(3) Demonstrăm prin inducţie ?

O lemă a lui Lindenbaum modificată:

Fiecare limbaj de ordinul I are o mulţime denumerabilă de variabile individuale
(Mulţime denumerabilă:
-colecţia poate fi aranjată într-o listă în care există un prim membru;
-pentru fiecare element există un unic element succesor;
-lista este infinită;
-fiecare element din listă are numai un număr finit de predecesori;
-nici un element nu apare de un număr infinit de ori.)
Pentru o generalitate maximă, presupunem că ℒ, a.î. Γ⊆Prop(ℒ), σ∈Prop(ℒ), are denumerabil de
multe constante individuale şi pentru fiecare n, denumerabil de multe predicate n-adice.

Remarcă:
 O listă descrisă ca mai sus este numită un şir_omega, “cu-şir”.
O mulţime care poate fi aranjată ca o ω_secvenţă, poate fi aranjată şi diferit
?
 Condiţia ca nici un element să nu poată să apară de infinit de multe ori împiedică construirea
unui ω_şir dintr-o mulţime finită.

Teorema 1: Dacă ℒ are denumerabil de multe variabile individuale, ct. individuale şi

predicate n-adice pentru fiecare n, atunci propoziţiile lui ℒ sunt denumerabile.
Dem.: Descriem o procedură pentru constrirea unui ω_şir al tuturor propoziţiilor lui ℒ.
Presupunem că şirul este construit în etape şi dăm o regulă care determină ce e de făcut la fiecare
stadiu.
Ni se dau infinit de multe ω_şiruri
-ptr. ct. individuale
-ptr. var. individuale
-ptr.fiecare n≥0, câte unul pentru toate predicatele n-adice
La stadiul k, luăm primele k predicate de 0 locuri, primele k-1 predicate nonadice,... primul predicat
de k locuri şi primele k ct. individuale şi formăm toate propoz.- atomare posibile folosind numai ac.
predicate şi ct. individuale.
Apoi (tot la stadiul k) formăm toate combinaţiile propoz. posibile de ac. propoz.
atomare,permiţând cel mult k ocurenţe din fiecare conector propoz.
Asta produce o mulţime finită ∑ de propoz. atomare şi complexe fără nici un cuantor.
Apoi folosind primele k variabile individuale, pentru fiecare propoz. σ∈∑, formăm toate propoz.
cuantificabile posibile care pot fi obţinute din σ înlocuind ct. ind. în σ cu variabile şi prefixând
cuantori subformulelor lui?
 Eliminăm orice propoz. care au fost deja formate la stadii anterioare şi ordonăm liniar
colecţia finită de propoz.(în ce fel facem ordinea nu contează)
 În final adăugăm şirul finit de propoz, care rezultă la şirul finit care a fost construit până la
stadiul k-1.
Pentru a ţine lucrurile mai uşor sub control, putem presupune că există un stadiu -1, la care
avem <>, şirul valid.
 Procesul executat la toate stadiile duce la obţinerea unui ω_şir de ℒprop apare o dată.

M.B. Vom folosi un ω_şir de ℒprop pentru a construi o mulţime maximal consistentă de prop. din
orice mulţime ?
Totuşi dacă “ceva este F” este a demonstra despre o stare de lucruri posibilă, trebuie să existe un
obiectx în acea stare de lucruri care să satisfacă “F”.
Similar dacă “un orice este F” este T, trebuie să existe un anumit obiect care nu satisface “F”.Asta
motivează:
Remarchez: O mulţime de prop. Σ este completă Henkin dd ori de câte ori Σ conţine o propoz. de
forma ʳ(∃v)∅v ̚ ea conţine şi o instanţă ∅(t/v), şi ori de câte ori Σ conţine o propoz. de forma
ʳ~(∀v)∅v ̚ ea conţine şi o instanţă ~∅(t/v), unde t este o ct. individuală care înlocuieşte fiecare
ocurenţă a lui v în ∅v.

Lema 2: (Lindenbaum-modificat): Fiecare mulţime NK# consistentă de ℒ-prop. este

conţinută într-o mulţime NK# maximal consistentă care este şi completă Henkin.
Dem.: Fie Σ0 o mulţime consistentă de ℒ-prop.Formăm un lanţ crescător Σ0 ⊆Σ1
⊆Σ2⊆...⊆Σn⊆... de mulţimi consistente de propoziţii şi arătăm că Σ=∪i∈NΣi este o mulţime
maximal consistentă ?
exceptând că de fiecare dată când adăugăm o propoziţie existenţială sau universală negativă, trebuie
să adăugăm o instanţă sau un “martor”
De pildă să pp. că în procesul extinderii lui ∑0 adăugăm (∃x)Hax; atunci, trebuie să
adăugăm, de asemenea, o instanţă Hat pentru o constantă t.Cum alegem constanta t? Evident,
ʳ~Hat ̚ nu trebuie să fie deja în ∑0 sau să fi fost adăugată la ea.
Pentru a fi sguri că se evită inconsistenţa, s-ar putea sugera:fie t prima ℒ-constantă care
nu se află în nici una dintre propoziţiile din ∑0 sau în nici una dintre propoziţiile adăugate la ∑0
până aici.
Dar dacă ∑0 este infinită, este conceptibil ca pentru fiecare constantă individuală t a lui
ℒ, ʳ~Hat ̚ este deja în ∑0.
M.B.: chiar dacă aşa stau lucrurile, (∃x)Hax este consistent cu cu ∑0 : ar fi doar că lucrul care
satisface Hax nu are un ℒ-nume.
Avem nevoie de o mulţime infinită de noi constante individuale, a.î. nici una nu este o
ℒ-constantă.
Fie C un ω_şir de astfel de constante.
Fie ℒ* limbajul ℒ∪C şi fie <∅1,∅2,∅3,...> orice ω_şir al tuturor propoziţiilor lui ℒ*
construite conform procesului descris în Lema1 (dacă ℒ are infinit de multe ?)
Procedura pentru a construi lanţul de Σ0 ⊆Σ1 ⊆Σ2 ⊆...⊆Σn⊆... de mulţimi consistente de propoziţii
este următorul:
(1) Dacă Σn∪{σn+1} este NK# consistent, fie Σn+1 mulţimea Σn∪{σn+1}, dacă σn+1 nu este de
forma
(∃v)∅v, în care caz fie Σn+1 mulţimea Σn∪{σn+1} ∪{∅(t/v)}, sau dacă σn+1 nu este de
forma
~(∀v)∅v, în care caz fie Σn+1 mulţimea Σn∪{σn+1} ∪{~∅(t/v)};în ambele cazuri, t este
prima constantă individuală din C care nu este în ∅v şi nici în orice propoz. din Σn, iar t
înlocuieşte fiecare ocurenţă a lui v în ∅v.

(2) Dacă Σn∪{σn+1} este NK# consistent, fie Σn+1 mulţimea Σn.
Definim Σ=∪i∈NΣi. Clar, Σ este completă-Henkin .
Prin acelaşi argument ca şi cazul propoziţional, avem că Σ este NK# maximal şi NK# consistent.
Deci: Prin Lema lui Lindenbaum modificată este demonstrată.
Remarca 3: Demonstraţiile pentru NK propoziţional că propr. consistenţei maximale implică
complet faţă de negaţie ? faţă de implicaţia deductivă se transferă în NK# fără nici o schimbare,
deoarece ele depind de regulile prop.
Definiţia 2: Data fiind o interpretare A=(d,v) pentru un limbaj ℒ de ordinul întâi şi o asignare pe
care asociază fiecare variabila individuală în t1 ... cu un element din D, extindem ? Prin
urmatoarele clauze:
(1) Dacă t este o constantă individuală a lui ℒ, atunci V'μ[t]=V[t], dacă t este o variabilă
individuală, V'μ[t]=μ[t]
(2) Dacă ∅( t1...tn) este un termen al lui ℒ, atunci V'μ[∅(t1...tn)]=? a.î.
<<V'μ[t]...V'μ[tn], ? ∃ V[∅].
(3) V'μ este cel mai mic set care conţine toate perechile <t,x> unde t este un ℒ-termen şi x este
in D şi V'μ[t]=x.

Remarca: Există o corespondenţă între semantica pentru termeni şi sintaxa L[o]- Fiecare formă de
construcţie sintactică este corelată cu o clauză care caracterizează efectul ei semantic.

 Semantica: ce înseamnă că o propoziţie este ⊤ în A(D,U)

“(∀x)(∃y)(y=s(x))”- orice are un succesor :⊤
Intuitiv: indiferent ce obiect din domeniu este luat ca fiind ???? întotdeauna o valoare a
variabilei “y” a.î “(y=s(x))” este ⊤ pentru acele valori ale lui “x” şi “y”


De ex.: dacă x⇐G, atunci “(∃y)(y=s(x))”este⊤ pentru că există o extindere a asignării de valori
pentru variabilele date iniţial (“x”⇐G) în care “y” ia o valoare care face ca “y=s(x)” să fie ⊤ în
aceea asignare: extinderea este una care asignează lui “y” pe z.
 Iar dacă am fi ales o altă valoare pentru “x”, atunci o extindere diferită ar fi dat o
asignare pentru “y” a.î. “y=s(x)” este ⊤ din nou.
 Deci începem cu o propoz. închisă, “(∀x)(∃y)(y=s(x))”, apoi înlăturăm cuantorul universal
şi obţinem “(∃y)(y=s(x))” şi considerăm toate toate asignăriile posibile de valori pentru variabila
“x”, care este acum liberă.
Pentru fiecare astfel de asignare, calculăm o valoare de adevăr pentru “(∃y)(y=s(x))”
eliminând, la rândul său, cuantorul existenţial şi extinzând asignarea pentru variabile, adăugând
“lui y i se asignează...”; “(∃y)(y=s(x))” este ⊤ dd există o extindere a asignării deja făcute lui “x”
care face ⊤ “(y=s(x))”.
Astfel -propoziţia originală este ⊤ simpliciter dd pentru fiecare asignare pentru “x” există o
extindere a acelei asignări pentru “y”, a.î. “y=s(x)” este adevărată în asignarea extinsă.
Deci aici explicăm adevărul ? formule închise “(∀x)(∃y)(y=s(x))” în termenii ? subformulei sale
“y⇒(x)”- relativizat la o asignare pentru variabilele ei libere.
-Totuşi obţinem o uniformitate naţională, dacă identificăm adevărul nerelativizat pentru prop.
închise cu adevărul relativizat la asignarea nulă (vidă), pe care o simbolizăm <>.

Fie A=(D,U) o interpretare pentru un limbaj de ordinul întâi ℒ şi fie μ o asiguarare pentru
variabile.
 În fiecare dintre clauzele de mai jos, μ este înţeles ca fiind definit cel puţin pentru
variabilele libere care apar în formula clauzei, dar nu pentru variabilele legate din ea.
 Pebtru extinderea μ care asignează obiectul k unei variabile v pentru care μ este definit,
scriem “μ˄(k⇐v)”.
 Simbolizăm “∅ este adevărat în A, relativ la μ” astfel “A⊨μ∅”.
M.B.-Aici “⊨μ” este diferit de “Ʃ⊨μ”.contextul dezambiguează .
M.B. Putem completa acum definiţia adevărului într-o interpretare relativ la o atribuire
Definitia2 (continuare):
?
(5) A⊨μ t=t' dd V'μ[t]=V'μ[t'].
(6) A⊨μ~∅ dd A⊭μ∅.
(7) A⊨μ∅& Ψ dd A⊨μ∅ şi A⊨μ Ψ
(8) A⊨μ∅∪ Ψ dd A⊨μ∅ sau A⊨μ Ψ
(9) A⊨μ∅→Ψ dd A⊨μ∅ dacă A⊨μ Ψ
(10) A⊨μ∅↔ Ψ dd A⊨μ∅→Ψ şi A⊨μΨ→∅
(11) A⊨μ(∃v)∅v dd ∃k∈D, A⊨μ(k⇐v)∅v
(12) A⊨μ(∀v)∅v dd ∀k∈D, A⊨μ(k⇐v)∅v.
Expresia A⊨μ_ este un predicat din metalimbaj a cărui extensiune este cea mai mică mulţime
de ℒ-fbf-uri care conţine toate formulele atomare care satisfac membrul din dreapta al lui
(4) şi care este închisă faţă de (5)-(12).

Remarcă (4)-(13) corespund exact clauzelor pentru formule atomare şi constante logice.
Spunem că un limbaj este pe deplin compoziţional dd, un complex sintactic este construit
dinconstituenţi sintactici printr-o operaţie de formare, atunci acea operaţie corespunde unei singure
reguli semantice pentru derivarea valorii semantice a complexului din valorile sematice?

Definitia3: Definim adevărul simpliciter sau adevărul absolut, într-o interpretare, astfel:dacă
A=(D,U) este o interpretare pentru un limbaj de ordinul întâi ℒ şi σ este o propoziţie închisă a lui
ℒ. σ este adevărată în A, A⊨σ, dd σ este adevărată în A relativ la asignarea nulă <>, ceea ce
scriem aşa: A⊨<> σ.
 SINTAXA LOI

 Definirea gramaticalităţii
Extindem LLP la ℒ: ▪∀n∈M
-un număr finit sau infinit de simboluri predicative n-adiace Fn,Gn,Hn
-un număr finit sau infinit de simboluri funcţionale n-adiace fn,gn,hn
val.n -gradul, adicitatea simbolului pred./funcţ.
-infinit de multe var. individuale
-finit sau infinit de multe constante ? c1,c2 etc.

M.B. Simboluri predicative,simboluri funcţionale şi constante individuale=(dar nu variabile

individuale)= vocabularul nou-logic al ℒ.
-adăugăm conectori ∃,∀,=.
Ex. Toate ℒ1 conţin conectori prop. şi ∃,∀.Putem socoti un limbaj fără =.
Limbajele pot să difere mult : ptr. ? s-ar putea să nu existe simboluri predicative sau funcţionale n-
adice, iar pentru celelalte valori numai un număr finit

ℒA-limbajul aritmeticii de ordinul I.

 o singură ct. individuală, '0'
 un singur simbol funcţional unde 's'-'succcesorul'
 două simboluri funcţionale diadice, '+' şi '×'
 nici un simbol relaţional

ℒZF-limbajul teoriei mulţimilor

 un singur simbol non-logic-simbolul predicativ diadic '∈'

Termen : variabile individuale şi ct. individuale; şi expresii mai complexe care conţin simboluri
funcţionale.
'0' şi 'x' sunt termeni ai ℒA
şi ' s(s(0)) x (s(0)+s(s(0))))', care ca şi (iv) şi (v) stă pentru numărul patru.
Vom trata cifra arabă pentru n ca pe o abreviere a termenului-ℒA 's(...s(0)...)' în care 's' apare de n
ori.
Acest termen este cifra standard pentru n şi poate fi abreviată 'sn(0)'.
?
Pp că q este un limbaj de ordinul I cu un lexic dat de constante,simboluri N predicate şi simboluri
N funcţii ?

Definiţia termenului şi a formulei

(1) Ct. ind. şi var. ind. sunt termeni ? bine formaţi a lui ℒ.
(2) Dacă θn este un simbol funcţional n-adic şi t1,t2,...tn sunt n tbf al lui ℒ
(3) Nimic nu este un tbf, dacă nu poate fi constrit din termeni atomari prin 0 sau mai multe
aplicaţii ale lui (2).
Deci tbf ai lui ℒ conţin cel mai mic set închis faţă de (2), care conţine toate ct. ind.
şi toate var. ind. din ℒ.
Notaţia prefix este oficială.
(4)Dacă Fn este un simbol predicativ n-adic din ℒ şi t1,...tn sunt n tbf (nu necesar
n
atomari) , atunci 'F t1,...tn' este o ?
(5) Dacă t şi t' sunt tbf ai lui ℒ , atunci ʳ(t=t') ̚ este o fbf atomară a lui ℒ.
(6) f - ~
(7) f - &
(8) f – v
(9) f - →
(10) f-↔
(11) Dacă ʳ∅v ̚ este o fbf din ℒ în care v apare cel puţin o dată şi nici ʳ∃v ̚ , nici ʳ∀v ̚ nu
apar în ∅, atunci ʳ∃o(∅v) ̚ este o fbf din ℒ.
(12) Dacă ʳ∅v ̚ ..., atunci ʳ(∀v)∅v ̚ este o fbf din ℒ.
(13) f - ! Nimic nu este fbf., dacă nu poate fi construit în acord cu (6)-(12) din formule
atomare.

(11) şi (12) fără cuantificare redundantă şi dublă negare.

 SEMANTICA TIP-TARSKI PENTRU LLOI

Interpretări & definiţia adevărului

-În logica propoz.-interpretarea este o atribuire de valori de adevăr pentru literele propoziţionale
-În LLOI,ℒ,există şi alte categorii de itemi lexicali pentru care trebuie dată o valoare semantică:ct.
individuale, simboluri predicative şi simboluri funcţionale.
Există şi noi constante logice :∃,∀,= ; avem nevoie de ? care să extindă regulile de evaluare.
Interpretarea standard a ℒA, limbajului aritmeticii este un exemplu bun pe baza căruia să
generalizăm.
Fie o prop. a lui ℒA
(∀x)(∃y)(x=?(y)
(1) cuantorii au un anumit domeniu, standard mulţimea M{0,1,2,...} a nr.nat.
-În general o interpretare trebuie să specifice un domeniu sau univers de discurs, care stabileşte
domeniul cuantorilor.
 (2)? individuală “0” a ℒA este interpretată ca stând pentru, sau ca referindu-se la un element
particular al domeniului interpretării standard, viz. numărul zero.
 În general o interpretare trebuie să spună pentru care element al domeniului stă fiecare constantă
a domeniului
În interpretarea standard, simbolul funcţional s este interpretat ca având semnificaţia
“succcesorului”.
Putem reprezenta funcţia succesor ca fiind mulţimea perechilor ordonate
S={<0,1>,<1,2>,<2,3>,...<n,n+1>...}
În această mulţime, primul element al fiecărei perechi ordonate este un element al domeniului
funcţiei, iar al doilea membru este elementul codomeniului funcţiei, cu care este corelat prin funcţia
s primul element.
În interpretarea standard a lui ℒA, domeniul funcţiei succcesor este N, iar codomeniul
este N-{0}; deoarece domeniul unei funcţii f este definit ca fiind mulţimea exact acelor itemicare
sunt corelaţi de f cu ceva, {x:(∃y)f(x)=y}, iar codomeniul este mulţimea acelor itemi cu care ceva
este corelat prin f, {y:(∃x)f(x)=y}.
În general într-o interpretare arbitrară cu domeniul D, un simbol funcţional monadic ∅
a lui ℒ este asociat cu o mulţime de perechi ordonate luate din D.
Valoarea semantică a lui ∅ este o submulţime a lui DxD.
Dar nu orice submulţime. Nu se poate să avem termeni nedefiniţi, deoarece astfel de termeni ar
cauza? evaluarea propoziţiilor în care apar ca fiind ⊤sau ⊥('regele actual al F. este chel')
M.B. Tot aşa cum fiecare ct. individuală are o referinţă tot aşa fiecare termen complex, θ(t) trebuie
să aibă o referinţă
 Asigurăm aceasta, stipulând că simbolurile funcţionale sunt întotdeauna definite în mod
total.
-În cazul unui simbol funcţional ?∅, asta înseamnă că se cere să fie interpretat de către
o submulţime D×D, a.î. ∀x∈D, ∃y∈D, a.î. <x,y>∈Val[∅].
Şi deoarece ∅ este interpretat ca o funcţie avem exact un astfel de y_
(4) Simbolurile funcţionale ?diadice, + şi × sunt interpretare standard ca semnificând adunarea
şi înmulţirea.
Interpretarea lui + poate fi reprezentată ca fiind mulţimea de perechi ordonate
{<<0,0>,0>,<<0,1>,1>,<<1,0>,1>,<<1,1>,2>,...}, i.e. ca fiind mulţimea tuturor perechilor
<<x,y>,z> în care z este suma lui x şi y.

M.B. Deoarece + este o funcţie liniară, inputurile sunt perechi de numere, + este comutativă, dar
inputul terbuie să fie o pereche ordonată.
“x”: {<<0,0>,0>,<<0,1>,1>,<<1,0>,1>,<<1,1>,1>,...},i.e. ca fiind mulţimea tuturor perechilor
<<x,y>,z> în care z este produsul lui x şi y.
În general spunem că interpretarea f a unui simbol ?
cu domeniul D este orice submulţime a lui (DxD)xD, a.î. pentru fiecare pereche <x,y>∈DxD, există
exact un z∈D, a.î. <<x,y>,z> este în f.
M.B. Dx...xD=DF Dm.?
Atunci putem generaliza acasta la simbolurile funcţionale de orice grad. Într-o
interpretare cu domeniul D, un simbol funcţional n-adic ∅ al unui limbaj de ordinul întâi ℒ este
interpretat de către o submulţime a lui Dn x D a.î. pentru fiecare <x1...xn>∈ Dn există un y∈D a.î.
<<x1...xn>,y>∈Dn x D.
Mulţimea de perechi care constituie o funcţie se numeşte graful funcţiei.

(5) ℒA nu conţine nici un simbol predicativ-Dar îl putem extinde -de ex., adăugând predicatul
monadic “P”, care înseamnă “este prim”, şi predic. de trei locuri “I”, cu semnificaţia “-este
între-şi-”.
Care este valoarea semantică a lui “P”? În interpretarea standard- “P” se aplică la unele numere şi
nu la altele, iar numerele la care se aplică formează o submulţime a lui M, viz-mulţimea numerelor
prime-.
În general unui predicat monadic ψ∈ℒ i se asignează o submulţime de secvenţe de trei membri,
adică o submulţime a lui D3.
Lui I i se atribuie o submulţime X a lui M3, a.î. <x,y,z>∈X dd x este între y şi z ∈M.
în general, un predicat triadic ψ∈ℒ într-o interpretare arbitrară cu domeniul D este asignat o
submulţime a lui D3.
În general unui predicat n-adic ψ∈ℒ, într-o interpretare arbitrară cu domeniul D i se asignează o
submulţime a lui Dn.Valoarea semantică a unui predicat n-adic este cunoscută ca fiind extensiunea
sa.
M.B.
Simbolurile funcţionale stau pentru funcţii, care sunt reprezentate set-teoretic prin grafurile lor .
Simbolurile predicative stau pentru proprietăţi şi relaţii, sau în cazul celor de zero-locuri,
propoziţii, care sunt reprezentate de mulţimi de n-tupluri ordonate/extensii.

Observaţie Adăugând predicate precum P şi I la ℒA nu sporeşte putera lui expresivă.Ele pot fi

definite utilizând vocabularul primitiv a lui ℒA.
Definiţia lui “I” este uşoară: ptr. ∀ cinci variabile distincte?

M.B.: Diferenţa dintre asignarea unui vocabular primitiv suplimentar şi introducerea lui prin
defininiţie este aceea că într-o interpretare arbitrară a lui ℒA, legătura dintre simbolurile + şi ?,
înfăţişată în definiţie va dispărea, dacă I este primitiv, deoarece atunci lui I i se poate asigura oricare
submulţime a lui D3.
Definiţie: O interpretare a unui limbaj de ordinul întâi ℒ este o pereche A=(D,V) unde
(i) D este un domeniu sau univers de discurs nevid;
(ii) V este o funcţie care:
(a) asignează fiecărei constante individuale c din ℒ un membru al lui D ca referent al
său
(b) asignează fiecărui simbol funcţional n-adic ∅ o submulţime X a lui Dn x D, a.î.
pentru fiecare <x1...xn>∈ Dn există exact un y∈D a.î. <<x1...xn>,y>∈X;
© asignează fiecărui simbol predicativ n-adic ψ o submulţime a lui Dn , dacă n>0, sau
⊤sau ⊥, dacă n=0, cu clauza obişnuită că ∧ este⊥întotdeauna.
?
M.B.
De îndată ce este dată o interpretare A pentru ℒ, valoarea de adevăr în A a oricărei L propoziţii
poate fi calculată.
Dar, o astfel de propoziţie ơ poate să conţină termeni cu simboluri funcţionale şi pentru a calcula
valoare de adevar a lui ơ, trebuie sa determinăm mai întâi ? tuturor termenilor ei. Deoarece ?
specifică numai ? Constantelor individuale, avem aici doua probleme:
(i) Să presupunem ca un termen t conţine simboluri funcţionale şi constante individuale; de ex.,
să presupunem că termenul t este termenul s(s(o)) al lui ℒA:
V ne dă valorile simbolurilor O şi s; deci cum ajungem la valoarea luis(s(o))?
(ii) Să presupunem că un termen t conţine o variabilă care este libera în f
formula sau subformulele care este evaluată; de ex. t este s(s(x)): de vreme ce s(s(x)) poate fi
constituent al unei propoziţii pentru care vrem să aibă o valoare de adevăr definită ( de ex. în
interpretarea standard a lui ℒA, vrem ca (∃x)(x=s(s(x))) sa fie 1), va trebui sa asiguram un referent
lui s(s(x)), dar cum?
?
Vom spune ca valorile lui “o” şi “s”, iar valoarea lui s(s(s(o)) decurge de aici.
De exemplu, în cazul interpretării standard, V[0] este zero şi V[s] este funcţia succesor. Deci
V[s(0)] este succcesorul lui 0, adică y-ul a.î. <0,y>∈ grafului funcţiei succcesor.
 Asta sugerează o definiţie inductivă a valorii unui termen t.
M.B.: o astfel de definiţie produce o extindere a lui V, deoarece singurii termeni pentru care este
definit V sunt constantele individuale: V trebuie extins la alţi termeni.
Fie V' extinderea definită inductiv a lui V.
Ptr. (ii) nu avem cum calcula valoarea lui V'[s(s(x))] pentru s(s(x)), deoarece V[x] nu este definit.
Ceea ce putem face: în fiecare interpretare A a lui ℒA calculăm o valoare pentru un
termen cu variabile libere relativ la o atribuire μ de elemente ale domeniului lui Apentru variabilele
libere din t.
De ex., dacă μ este o asignare care asignează numărul trei variabilei x, atunci V'[s(s(x))] relativ la μ
este cinci.(∃x)(x=s(s(x))) este⊤ relativ la μ -Dar cum se trece de la valoarea de adevăr⊥
simplicitatea se va explica.

SEMANTICA TIP-TARSKI(CONTINUARE)

Eliminarea simbolurilor funcţionale

-Simbolurile funcţionale sunt importante datorită apariţiei lor în limbaje matematice
precum ℒA.
-Ele sunt disponibile în principiu în favoarea simbolurilor relaţionale
De ex: în aritmetică,am putea folosi relaţia triadică “_şi_ însumează la _” în locul funcţiei binare
“suma lui_şi_este_”;
Astfel tratând cifrele de dragul exemplului, ca constante individuale, am putea spune în
loc de
“suma lui 5 şi 6 este 11”, +(5,6)=11
“5 şi 6 însumează la 11 şi la nimic altceva”:
“S 5,6,11 & (∀x)(S 5,6,x→x=11)”
M.B. Avem nevoie de “nimic altceva ” pentru a capta unicitatea încorporată în “suma lui...” .
M.B. Atunci când demonstrăm lucruri despre logica de ordinul întâi, este adesea convenabil să
exploatăm eliminabilitatea simbolurilor funcţionale, deoarece aceasta reduce lungimea
demonstraţiilor, prin reducerea numărului de cazuri de considerent.Dar înainte de a opera acestă
simplificare, trebuie să fim precişi cu privire la ce se ?
Să presupunem că ℒ1 este un limbaj de ordinul întâi cu simboluri funcţionale şi fie ℒ2 un limbaj de
ordinul întâi care este identic cu ℒ1, exceptând că pentru fiecare simbol funcţional n-adic γ al lui
ℒ1, ℒ2 are un simbol relaţional n+1-adic F γ.
Fie A=(D,V) o interpretare pentru ℒ1 şi fie B=(E,U) o interpretare pentru ℒ2 derivată
din A în felul următor:
(i) D=E;
(ii) V[E]=U[t], dacă t este o constantă individuală a lui ℒ1;
(iii) V[F]=U[F], dacă F este un predicat atomar n-adic al lui ℒ1;
(iv) dacă γ este un simbol funcţional n-adic al lui ℒ1, atunci U[Fγ ]este definit de către:
<α1,...,αn,αn+1>∈U[Fγ ] dd < <α1,...,αn>,αn+1>∈V[?]
  Să presupunem că Hs1,...,sn sunt toţi termenii complecşi. Fie sj de forma γ(t1...tn) .
Conversiunea lui Hs1,...,sn cu privire la sj este definită de către formula (∃v)(Fγ t1...tn,v&(∀y))
(Fγ t1...tn,y→y=v)& ? , în care v este o variabilă care nu apare în Hs1,...,sn .

Hs1...sn se spune că se converteşte în formula ∅ a lui ℒ2 dd ∅ este ultima într-un şir de formule,
dintre care fiecare este obţinută convertindu-l pe membrul anterior cu privire la un termen complex
din el, secvenţa începe cu Hs1...sn ,iar ∅ nu conţine nici un termen complex.
 Apoi dacă σ (ψ1...ψn) este o propoziţie a lui ℒ1, ale cărei formule atomare cu simboluri
funcţionale sunt ψ1...ψn şi ψ1...ψn se convertesc în ∅1...∅n , atunci dacă σ(∅1...∅n) este
rezultatul înlocuirii fiecărei secvenţe a lui ψi în σ (ψ1...ψn) cu ∅i, rescrierea textelor
alfabetice ? avem următoarea lemă:
Lema 1: A ⊨σ (ψ1...ψn) dd B⊭σ (∅1...∅n).
Aceasta defineşte un sens al echivalenţei semantice în care propoziţile lui ℒ1 sunt
echivalente semantic cu omoloagele lor, definite prin conversiune, în ℒ2 ; ? sens simbolurile
funcţionale sunt dispensabile.

*Consecinţa semantică în logica de ordinul I

Definiţia1: Fie A=(D,V) o interpretare pentru un limbaj de ordinul întâi ℒ. Fie ∑ o mulţime de
propoziţii în ℒ. Atunci spunem că Α ⊨∑ dd pentru fiecare propoziţie σ∈∑ , Α ⊨σ. Când
Α ⊨∑ , se spune despre A că este un model al lui ∑, iar dacă un model al lui ∑ există, atunci ∑ se
spune că este realizabil sau simultan realizabil.
Defininiţia: Fie ∑ o mulţime de ℒ-propoziţii şi σ o ℒ-propoziţie. Atunci σ este o consecinţă
semantică ∑,∑⊨σ, dd nu există nici o ℒ-interpretare A a.î. A⊨∑ şi A⊭σ.
În cuvinte : ∑⊨σ dd ∑∪{~σ}⊨⋏.(∑∪{~σ} este nerealizabil, nu are nici un model)
Caz special: dacă σ este o propoziţie a lui ℒ, scriem ⊨σ cu semnificaţia că fiecare ℒ-
interpretare face pe σ ⊤. σ este logic ⊤, sau valid.
M.B.: Când ℒ nu este specificat explicit, vom socoti că este ? simboluri non-logice sunt exact
acelea care apar în ∑ şi în σ.

Putem folosi semantica pentru a stabili pentru anumiţi ∑ şi σ că ∑⊨σ sau că ∑⊭σ?
Clar pentru a arăta că ∑⊭σ, este suficient să construim o interpretare A, care este un
model al lui ∑,dar nu al lui σ, i.e. un A, care este un model pentru ∑∪{~σ}.
Pe de altă parte, pentru a arăta că ∑⊨σ, trebuie să stabilim că nu există nici un model
pentru ∑∪{~σ}, şi ne este clar cum trebuie să facem aşa ceva.
-În logica propoz. putem arăta că nu există nici o imterpretare I care verifică ∑∪{~σ},
cel puţin când ∑ este finit, inspectând toate interpretările posibile, deoarece dacă există n litere
propoziţionale care apar în ∑∪{~σ}, există 2n interpretări de examinat.
În logica de ordinul 1, există infinit de multe interpretări pentru limbajul lui ∑∪{~σ}-
aşa că nu dispunem de o procedură de căutare exhaustivă.
Ne vom concentra acum asupra demonstrării lipsei consec. semantice.

Fie μ asignarea α⇐x. Atunci, A⊨μ Fx&Gx şi ,aşadar, A⊨<> (∃x)(Fx&Gx).

Fie μ asignarea β⇐x. Atunci, A⊨μ Fx&Gx şi deci A⊨<> (∃x)(Fx&Gx).
 Apoi în toate cele trei asignări posibile μ ale unui element din D pentru
x,α⇐x,β⇐x,δ⇐x,
A⊨μ Gx→~Hx şi deci A<> ⊨(∀x)(Gx→~Hx).
În fine ; Aα⇐x ⊭ Fx↔(Gx∪Hx) şi în consecinţă A<> ⊭(∀x) (Fx↔(Gx∪Hx))

 Clauze de evaluare:
(∃⊤): Pentru a face o formulă existenţială (∃v)∅⊤, într-o interpretare A, relativ la o
asignare μ, trebuie să existe cel puţin un obiect k în D a.î. A⊨μˆ(k⇐x)∅.
(∃⊥): Pentru a face o formulă existenţială (∃v)∅⊥, într-o interpretare A, relativ la o
asignare μ, trebuie ca pentru fiecare obiect k din D A⊭μˆ(k⇐x)∅.
(∀⊤): Pentru a face o formulă universală (∀v)∅⊤ într-o interpretare A trelativ la o
asignare μ, trebuie ca pentru fiecare obiect k din D?
(∀⊥): Pentru a face o formulă universală (∀v)∅⊥, într-o interpretare A, relativ la o
asignare μ, trebuie să existe cel puţin un obiect k în D a.î. A⊭μˆ(k⇐v) ∅.

Exemplul3: (∃x)(Fx→A)⊭(∃x)Fx→A
Dem.: Concluzia este un condiţional, deci A trebuie să verifice antecedentul şi să falsifice
consecventul. Dar dacă A este ⊥, atunci ? deoarece pentru a face premisa ⊤, avem nevoie de o
asignare pentru “x” în care Fx→A este ⊤, Fx trebuie să fie ⊥ în această asignare.
D={α,β}, V[A]=⊥, V[F]={α}.
Fie μ asignarea α⇐x. Atunci A⊭μFx şi astfel A⊨<>(∃x)Fx şi deci A⊭<>(∃x)Fx→A.
Fie v asignarea β⇐x. Atunci A⊭vFx şi deci A⊨<>Fx→A şi deci A⊨<>(∃x)Fx→A.

Exemplul4: (∃x)(∀y)(Fx→Gy)⊭(∀x)(∃y)(Fx→Gy)
Dem.: Pentru aface concluzia falsă în A, avem nevoie de o asignare pentru “x” în care (∃y)
(Fx→Gy) este ⊥, ceea ce înseamnă că nici o extindere a ei pentru “y” nu trebuie să facă pe Fx→Gy
⊤.
Deoarece orice extindere la “y” care-l face pe Gy ⊤, face pe Fx→Gy ⊤, trebuie să avem V[G] vid.
?
asignare pentru “x” a.î. pentru toate extinderile ei la “y”, Fx→Gy este ⊤ cea mai simplă garanţie
pentru aceasta este o asignăre pentru “x” în care Fx este falsă.
Definim A prin : D={α,β}, V[F]= α, V[G]=∅.
Fie μ o asignare α⇐x.
Atunci A⊭μ(∃y)(Fx→Gy), deoarece pentru toate k din D, A⊭μˆ(k⇐y) Fx→Gy.
Deci A<> ⊭(∀x)(∃y)(Fx→Gy).
Dar dacă υ este asignare β⇐x, atunci prin (∀⊤), A⊨υ(∀y)(Fx→Gy), deoarece pentru
toţi k∈D, A⊨υˆ(k⇐y)Fx→Gy, pentru că A⊭υˆ(k⇐y)Fx.
Astfel A⊨υ(∃x)(∀y)(Fx→Gy).

Exemplul 5: Fa,~(a=b)⊭~Fb.
Dem. Definim A prin D={α,β}, V[a]= α, V[b]= β, V[F]={α,β}. Atunci, A<> ⊨Fa, A<> ⊨~(a=b),
A<> ⊨~Fb.
Exemplul 6: (∀y)(∃x)Fxy⊨(∃x)(∀y)Fxy.
Dem. : Pentru ca concluzia să fie falsă, avem nevoie de un A ăn care pentru orice asignare pentru
“x”, (∀y)Fxy este ⊥, care, mai departe, cere, pentru fiecare dintre acele asignări să existe cel puţin
o extindere la “y” în care Fxy este ?
În acelaşi timp pentru a face premisa ⊤, trebuie să avem că pentru fiecare asignare pentru “y”,
există cel puţin o extindere la “x” în care Fxy este ⊤.
Definim A prin : D={α,β}, V[F]={<α,α > <β,β >}.
Pentru premisă, să considerăm ambele asignări posibile pentru “y”, μ=(α⇐x), v=(β⇐y). Atunci
avem A⊭μˆ(α ⇐x) Fxy, aşa încât A⊭v(∃x)Fxy.
Deoarece v şi μ sunt toate asignările posibile pentru “y”, decurge că A⊨<>(∃x)(∀y)Fxy; avem, de
asemenea, A⊭vˆ(α ⇐y) Fxy, aşa că din ? prin (∀⊥), A⊭v(∀y)Fxy.
Deoarece μ şi v sunt toate asignăriile posibile pentru “x”, decurge prin (∃⊥) că A⊭<>(∃x)(∀y)Fxy.
 Să considerăm acum cele două asignări posibile pentru “x”, μ=(α ⇐x) şi v=( β ⇐x). Avem
A⊭μ ˆ( β ⇐y) Fxy, aşa încât prin (∀⊥), A⊭μˆ(∀y)Fxy; avem, de asemenea, A⊭vˆ(α ⇐x) Fxy, aşa
că din nouă prin (∀⊥), A⊭v(∀y)Fxy.
Deoarece μ şi v sunt toate asignăriile posibile pentru “y”, decurge prin (∃⊥) că A⊭<>(∃x)(∀y)Fxy.

*
Arătaţi : (∀x)(∃y)Rxy, (∀x)(∀y)(∀z)((Rxy&Ryz)→Rxz)⊭(∃x)Rxx.
Dem.: În termenii imaginilor cu săgeţi, falsitatea concluziei cere ca nici un obiect să nu aibă să nu
aibă o săgeată care să se îndrepte înspre sine.
Aşadar prima premisă, care spune că pentru fiecare k din domeniu există un λ a.î. o
săgeată duce de la k la λ, trebuie să fie făcută adevărată prin laegerea unui λ diferit pentru fiecare k
dată.
Adoua premisă spune că săgeţile sunt tranzitive : dacă există o săgeată de la k la k' şi o
săgeată de la k' la k'', atunci trebuie să existe, de asemenea o săgeată de de la k la k''. O imagine care
să satisfacă aceasta, poate fi foarte încărcată aşa că nu vom desena săgeţi suplimentare, ci vom
sublinia că săgeţile sunt tranzitive.
 Vedem că dacă există un singur obiect k în domeniu, adevărul primei premise garantează
adevărul concluziei, deoarece k trebuie asignat atât lui “x” cât şi lui “y”. Deci avem nevoie
de cel puţin două obiecte.
Prima încercare- facem prima premisă adevărată trasând o săgeată de la , α la β a.î. <α ,β> şi
<β,α > sunt în V[R].Asta ţine concluzia falsă.
?
Din păcate, în această situaţie va trebui să punem o săgeată de la α la α şi de la β la β pentru a face
premisa 2 adevărată.
Morala: a trimite o săgeată înapoi la α de la β este greşit.
Pentru a face prima premisă adevărată, trebuie să existe o săgeată de la β la un obiect; dar nu la α şi
nu la β însuşi.
Deci trebuie să adăugăm un al treilea obiect γ la D şi să trimitem o săgeată de la β la γ.
Dar pentru a face prima premisă adevărată, trebuie să existe o săgeată de la γ la un
obiect. Acest obiect nu poate fi γ, sau altfel concluzia este adevărată (‹γ,γ›←U[R]) şi nu poate fi β,
deoarece asta ar reproduce situaţia din prima încercare. Dar poate putem avea o săgeată de la γ
înapoi la α. Aceasta este a doua încercare.
?
?
Totuşi aceeaşi dificultate apare aici. Deoarece săgeţile sunt tranzitive, există una de la α
la γ, aşa încât dată fiind săgeata de la γ la α, trebuie să existe o săgeată de la α la α, pentru a face
premisa 2 adevărată. Dar aceasta face şi concluzia adevărată.
Problema se repetă dacă trimitem o săgeată înapoi de la ? Adăugat la D înapoi la un
obiect k deja în D – săgeţile tranzitive cer o săgeată de la k la λ, aşa că dacă există o săgeată de la λ
la k, trebuie să existe o săgeată de la k la k pentru a face premisa ?
Aşadar concluzia este adevărată.
Astfel, pentru o soluţie la problemă trebuie să adăugăm obiecte în mod indefinit la
domeniu şi să stipulăm că săgeţile merg numai de la stânga la dreapta.
Asta ne dă un şir infinit. Numerele naturale ne dau un domeniu drăguţ cu care să
construim o interpretare – deoarece putem interpreta R drept L.
 A: D=N, ?
Primele două premise sunt ⊤: pentru fiecare ? facem trei alegeri a.î. prima este mai mică decât
a II-a şi a II-a mai mică decât a III-a, atunci prima este mai mică decât a III-a. Concluzia este ⊥,
nici un număr nu este mai mic decât sine.
M.B.
Semnificaţia imediată a exemplului elimină una dintre căile în care ar fi putu exista o tehnică
precum aceea din logica propoziţiilor pentru stabilirea consecinţei semantice.
Căci este conceptibil ca, dat fiind ∑⊨σ unde ∑ ? anumite caracteristici ale lui σ şi ∑ să determine
un număr n, a.î. dacă nu există nici un model al lui ∑∪{~σ}? nu există nici un model pentru
∑∪{~σ}. O căutare exhaustică prin toate interpretările limbajului lui ∑∪{~σ} de mărime ≤n ar
stabili, deci, ∑⊭σ, dacă este găsit un model a lui ∑∪{~σ}, şi ∑⊨σ, dacă nu.
Dar, aşa cum sugerează raţionamentul din exemplul anterior, uneori singurele modele
pentru
∑∪{~σ} sunt infinite.(i.e. au un domeniu infinit), aşa încât o căutare pentru un model pentru
∑∪{~σ} nu poate avea o limită finită impusă din start.

Proprietatea modelului finit pentru logica monadică

O logică se spune că are proprietatea modelului finit dacă ori de câte ori ∑⊭σ în acea logică, există
o interpretare finită care este un model a lui ∑∪{~σ}.
Aşadar, raţionamentul din exemplu sugerează că logica de ordinul întâi nu are proprietatea
modelului finit.
Totuşi anumite subsisteme ale ei o au şi ne vom uita la cel mai simplu dintre acestea, logica de
ordinul întâi monadică fără identitate. Ne restrângem şi la cazul special al lui ∑ finit.
Logica de ordinul întâi monadică fără identitate se obţine considerând numai limbaje ale căror unice
simboluri non-logice sunt simboluri predicative monadice (fără simboluri ? sau simboluri
relaţionale) şi care nu au constanta logică ”=”. Asta se mai numeşte ?
Să presupunem că ∅1...∅n şi σ sunt propziţii ale unui limbaj ℒM pentru logica monadică pură, a.î.
∅1...∅n ⊭ σ.
Atunci există o interpretare pentru ℒM şi să presupunem, fpdg, că fiecare apare cel puţin în una din
∅1...∅n şi σ.
În a, V[Fj] este o submulţime a lui D, ? şi cu fiecare element k al lui D,putem asocia o semnătură
care codifică în ce fel stă k faţă de predicatele F1... Fq. O semnătură este un şir de simboluri “+” şi “-”,
un “+” indicând apartenenţa în V[Fj], iar un “-” indicând non-apartenenţa. De ex.: dacă q=3 şi k∈D
nu aparţine nici unei extensiuni pentru F1... Fq,atunci semnătura lui k va fi
<-,-,->. Dacă există q predicate există 2q semnături posibile diferite pe care le poate avea un element
al lui D.
O partiţie (finita) a unei mulţimi X este o impărţire mutual exclusivă şi împreună exhaustivă a lui X
in submulţimile Y1...Ym pentru un m.
Exclusivitatea mutuală înseamnă că nici un element al lui X nu este în mai mult de o Yi
(Yi∩ Yj = Ø dacă i≠j), iar exhaustivitatea luată împreună înseamnă că fiecare element al lui X este
în cel putin o Yi, i.e. U{Y1...Ym}=X.
Formal partiţia poate fi gandită ca o funcţie f cu domeniul X şi codomeniul {1,...,m}, cu
fiecare Yi definit ca {x∈X: f(x)=i }.
Înapoi la A, acum, vedem că putem folosi signatori pentru a partiţiona pe D in p
mulţimi Y1...Yp , unde p este numărul total de signaturi instanţiate de obiecte Y1...Yp sunt mulţimile
non-vide cele mai mari, a.î. elementele fiecărei Yi au toate aceeaşi signatură.
Aceasta satisface partiţionarea: exclusivitatea mutuală este generată de faptul că nici un
element al lui D nu are mai mult decât o signatură, iar exhaustivitatea luate împreună de către faptul
că fiecare element al lui D are cel putin una.
Partiţionarea este, de asemenea, unică, deoarece cerinţa celei mai mari elimină divizarea
obiectelor cu o anumită signatură în două sau mai multe clase de partiţie.
  Să se observe că putem avea p<2q, deoarece, de pildă se poate să nu existe vreun obiect care
să aparţină tuturor V[Fj] ; aşa încât nici un obiect nu ar avea signatura <+,+,...+>
 Definim acum o nouă interpretare B=<E,W>, E=<α1...αp> unde fiecare αi este este în clasă
de partiţie yi. Astfel B este o interpretare de mărimea ≤2q.
Specificăm W prin : αi∈V[Fj] dd al j-lea element (signaturii asociate cu yi este +).
De ex. : dacă α5 este în clasa de partiţii y cu signatura <+,−,+> unde q=3 (8 signaturi posibile),
atunci α5∈V[F1], α5∉V[F2] şi α5∈V[F3].
Afirmaţie : Fie Ψ o formulă în ℒM cu variabilele libere υ1...υn , fie μ o asignare a elementelor din
υ1...υn şi fie μ' o asignare a elementelor din E lui υ1...υn a.î. μ'(υi) este definită a fi mulţimea αj,
căruia îi aparţine μ(υi). Atunci A⊭μ Ψ dd B⊭μ Ψ.
Dem: Prin inducţie pe structura formulelor ℒM ( ℒM nu are constante individuale sau simboluri
functionale).
Cazul de baza priveşte formulele atomare şi trebuie să arătăm că dacă μ este o asignare
a unui element din D variabilei libere υ a formulei Fυ, atunci A⊨μ Fj υ dd B⊨μ Fj υ.
Presupunem A⊨μ Fj υ. Atunci μ'(υ)∈V[Fj], cel de-al j-lea element al acestei signaturi este + şi
astfel, prin definiţia lui W, k∈W[Fj]. Deci B⊨μ Fj υ.
Convers: presupunem B⊨μ Fj υ. Atunci μ'(υ) este asociat cu o signatură al cărei cel de-
al j-lea element este +, aşa că toate elementele lui μ'(υ) aparţin lui V[Fj]. Deoarece μ(υ) este unul
dintre acestea , A⊨μ Fj υ .
Cazurile pentru conectorii propoziţionali sunt evidente.
Cazul pentru Ψ=(∃υ)∅υ,υ1...υn, cazul pentru ∀ fiind similar.
Ipoteza inducţiei este că
A⊨i ∅υ,υ1...υn dd B⊨i ∅υ,υ1...υn pentru orice asignare şi trebuie să arătăm că
A⊨i(∃υ) ∅υ,υ1...υn dd B⊨i (∃υ)∅υ,υ1...υn.
Pp. că A⊨μ (∃υ) ∅υ,υ1...υn. Atunci pentru un k∈D A⊨μˆ(k⇐υ)∅υ,υ1...υn şi deci, prin ipoteza
inducţiei B⊨μˆ(k'⇐υ)∅υ,υ1...υn , unde k' este mulţimea tututror elementelor lui D cu aceeaşi signatură
ca şi k.
Astfel B⊨μ'(∃υ)∅υ,υ1...υn .

Conversii: dacă B⊨μ'(∃υ)∅υ,υ1...υn, atunci ∃k'∈E a.î. B⊨μˆ(k'⇐υ)∅υ,υ1...υn şi dacă alegem orice
k∈K', avem A⊨μˆ(k⇐υ)∅υ,υ1...υn prin ipoteza inhducţiei, şi deci A⊨μ(∃υ)∅υ,υ1...υn .

Caz special a acestui rezultat

Pentru orice propoziţie Ψ a lui ℒM , A⊨<>Ψ dd B⊨<>Ψ.
Deci, deoarece A este un model pentru {∅1...∅n} ∪{~σ} decurge că şi B este.
Dar B este o interpretare care are dimensiunea cel mult 2q. Deci logica modală pură are
proprietatea modelului finit.
Remarcă: Demonstraţia stabileşte, de fapt, ?. O logică are pmf., dacă de fapt, ori de câte ori ∑⊭σ în
acea logică, exista o interpretare prin care stabileşte aceasta.
Dar nu este nevoie să existe vreo modalitate de a calcula dinainte o limită asupra dimensiunii unei
intrepretări care este cea mai mică, care stabileste Σ⊭∅.
Totusi, demonstraţia noastră a pmf. pentru logica monadica pură specific o limită 2q
asupra dimensiunii celei mai mici astfel de interpretări: dacă există vreun model pentru ∑∪{~σ} ,
există unul cu un domeniu de o mărime care nu este mai mare de 2q.
Aceasta înseamnă că semantica logicii monadice pure este strict analoagă semanticii
logicii propozitiilor: in fiecare caz Σ⊨∅ poate fi demonstrată sau respinsă printr-o procedură de
căutare exhaustiva în care este listat un număr finit de interpretări, numarul determinat de ∑ şi σ nu
este stabilit de către niciuna dintre aceste interpretari, putem concluda că Σ⊨∅.
 CORECTITUDINEA LUI NK

Vrem să arătăm că toate secvenţele demonstrabile sunt valide sau corecte semantic:
Th 1: Dacă ∅1...∅n├NK Ψ atunci ∅1...∅n⊨ Ψ.
Th 1. este suficient pentru a stabili atât
Corectitudinea slabă: dacă ├NK Ψ atunci ⊨ Ψ cât şi
Corectitudinea tare: dacă Γ├NK Ψ atunci Γ⊨ Ψ, unde Γ poate fi infinit.
(M.B. : dacă Γ este infinit, Γ├NK ∅ dd pentru Γ' finit, Γ'⊂Γ, Γ'├NK ∅.).
Folosim aceeaşi strategie ca şi în NK propoziţional.
Fiecare demonstraţie în NK poate fi dată în formatul secvenţial şi trebuie să arătăm
(I) că primul rând al unei demonstraţii arbitrare este o secvenţă validă
şi
(II) dacă toate rândurile până la cel de-al m-lea inclusiv sunt secvenţe valide, tot aşa este şi
rândul m+1.
Atunci fiecare rând este o secvenţă validă -şi, deci, numai secvenţele valide sunt demonstrabile-.
Remarcă: Teorema corectitudinii pentru NK este mai interesantă decât teorema corectitudinii pentru
NK propoziţional unde corectitudinea sistemului este evidentă pentru oricine prinde regulile.
M.B. Există o problemă potenţială evidentă cu regulile I∀ şi E∃ : poate că nu am impus suficiente
restricţii speciale asupra aplicării lor pentru a ne asigura că numai secvenţele valide sunt
demonstrabile (Asta nu este o problemă pur ipotetică!)
Teorema corectitudinii demonstrează ceea ce nu este evident că restricţiile pe care le-
am impus asupra I∀ şi E∃ sunt suficiente pentru a bloca demonstaţia oricărei secvenţe nevalide.

Teorema1: se demonstrează printr-un şir de leme-fiecare lemă demonstrează corectitudinea unei

reguli sau unor reguli: corectitudinea unui sistem fiind echivalentă cu corectitudinea tuturor
regulilor sale _Nu am aplicat termenul “corect” regulilor individuale_Avem nevoie de o definiţie.
Definiţia1: O regulă R se spune că este corectă dd ori de câte ori premisele pentru aplicarea lui R
sunt secvenţe valide, atunci rezultatul acestei aplicaţii a lui R este secvenţa validă. (R conservă
validitatea).
Lema λ : Regulile de inferenţă preluate din NK propoziţional sunt corecte.
Dem. : Dacă o regulă pentru un conector ? nu ar fi o regulă care conservă validitatea, ar exista o
aplicaţie a ei a.î. premisele aplicaţiei sunt secvenţe valide,iar premisa nevalidă.
Deci o interpretare ar face toate premisele secvenţei concluziei adevărate şi concluzia ei
falsă.
Dar acelaşi argument ca în dem. corectitudinii lui NK arată că existenţa unui astfel de A
intră în conflict cu validitatea secvenţelor premise.

Definiţia 2: Fie A=(D,V) o interpretare pentru ℒ. Atunci υ' este extinderea lui V la termenii închişi
ai lui ℒ, definită prin
(a) υ'[t]<>=υ[t], dacă t este o constantă individuală;
(b) υ'<>[∅(t1...tn)]= acel i a.î. <<υ'<>[t1]...υ'<>[tn]>i>∈υ[∅], unde t1...tn sunt termeni închişi.
Vom abrevia υ'<> cu υ'.
Lema 3: Regula ∃∀este corectă.
Dem. O aplicaţie a ∃∀ are ca premisă o secvenţă de forma ∅1...∅n⊨NK (∀υ)Ψυ şi produce o
secvenţă de forma ∅1...∅n⊨NK Ψt , unde t este un termen încis oarecare.
Pentru a arăta că ∃∀ păstrează validitatea, asumăm ∅1...∅n⊨NK (∀υ)Ψυ şi arătăm că∅1...∅n⊨NK Ψt.
Pp pentru reducţie că ∅1...∅n⊭NK Ψt. Atunci, există o interpretare A=(D,V) a.î.
A⊨∅1...∅n şi (*) A⊭Ψt.
Dar, dacă A⊨∅1...∅n, atunci , deoarece presupunem că ∅1...∅n⊨NK (∀υ)Ψυ decurge că
A⊨(∀υ)Ψυ. Aşadar, prin clauza pentru “∀”, ∀k∈D, A⊨k⇐v Ψυ. υ'[t]∈D, a.î.
(**) A⊨υ'[t]⇐v Ψυ.
Totuşi, deoarece (*) A⊨Ψt, avem
A⊭υ'[t]⇐v Ψ(υ/t).
Ψ(υ/t)=Ψ(υ) Contradicţie ceea ce respinge supoziţia că ∅1...∅n⊭Ψt.
Aşadar, dacă ∅1...∅n⊨(∀υ)Ψυ, atunci ∅1...∅n⊨Ψt. Adică, ∃∀ este corectă.

Lema 4 :Regula I∀ este corectă

Dem.: Exerciţiu

Lema 5: Regula E∃ este corectă

Dem.: O aplicaţie a E∃ are ca premise două secvenţe de formule Γ├NK (∃υ)∅υ şi ∑├NK Ψ şi produce
secvenţa Γ∑/∅t├NKΨ.
Intuitiv: noima argumentului ⇒ deoarece, prin restricţiile asupra E∃, t nu figurează în Ψ, (∃υ)∅υ
sau ∑/∅t, putem avea interpretări care asignează referinţe diferite lui t, în timp ce asignează
aceleaşi valori de adevăr lui Ψ şi propoziţiilor din ∑/∅t.
Folosim aceasta pentru a deriva o contradicţie din ipoteza că E∃ este incorectă.
Pentru a evita complicaţiile care apar dacă t este un termen complex, observăm că dacă t1 este o
constantă individuală care nu apare în Γ,Ψ, (∃υ)∅υ sau ∑/∅t, avem
Γ├NK (∃υ)∅υ dd Γ(t1/t)├NK (∃υ)∅υ
∑├NK Ψ dd ∑(t1/t)├NK Ψ
şi o aplicaţie a E∃ la Γ(t1/t)├NK (∃υ)∅υ şi ∑(t1/t)├NK Ψ este corectă dd o aplicaţie a E∃ la
Γ(t1/t)├NK (∃υ)∅υ şi ∑(t1/t)├NK Ψ este corectă (desigur [∑(t1/t)├NK Ψ] este aceeaşi secvenţă ca şi
[∑├NK Ψ]). Deci fpdg putem lua pe t ca fiind o ct. individuală care nu apare în Γ.
M.B. Să presupunem că secvenţele care sunt premisele pentru o aplicaţie a E∃ sunt ?
Γ⊨ (∃υ)∅υ şi ∑⊨Ψ
Trebuie să arătăm că secvenţa care rezultă este validă.
Γ,∑/∅t⊨Ψ.
Pp ptr. reducţie că Γ,∑/∅t⊭Ψ. aTunci există o interpretare A=(D,U), a.î. A⊨Γ, A⊨∑/∅t şi A⊭Ψ.
Deoarece A⊨Γ şi Γ⊨(∃v)∅v, avem A⊨(∃v)∅v.
Deci, există x∈D, a.î. A⊨x⇐v∅v.
Fie un α astfel de x şi fie B=(D,U) interpretarea exact ca şi A exceptând că U[t]=α.
Avem A⊨∑/∅t aşa că deoarece t nu apare în ∑/∅t, trebuie să avem, de asemenea, B⊨∑/∅t. Şi
deoarece U[t]=α şi A⊨x⇐v∅v, decurge că B⊨∅t. Dar ∑/∅t{∅t} =∑.
Deci B⊨∑.
Prin supoziţie/ipoteză, ∑⊨Ψ, deci trebuie să avem (*)B⊨Ψ.
Dar, deoarece A⊭Ψ, t nu apare în Ψ şi A şi B se deosebesc numai în prezenţa referinţei lui t, avem,
de asemenea (**) B⊨Ψ.
Din (*) şi (**) conchidem că nu există nici o interpretare A, a.î. A⊨Γ, A⊨∑/∅t şi A⊭Ψ.
Astfel, Γ,∑/∅t⊨Ψ, în ipoteza că Γ⊨(∃v)∅v şi ∑⊨Ψ, adică conservă validitatea.

Remarcă: Acest argument depinde de restricţiile asupra lui t în regula E∃. De pildă, dacă t poate
apărea în ∑/∅t, atunci nu putem infera din A⊨∑/∅t că B⊨∑/∅t, deoarece schimbarea referinţei
lui t ar putea schimba valorile de adevăr ale membriilor lui ∑/∅t în B.
Iar dacă poate să apară în Ψ , nu putem infera B⊭Ψ din A⊭Ψ, deoarece în trecerea de
la A la B, valoarea de adevăr a lui Ψ s-ar putea schimba odată cu referinţa lui.

Lema 6: I∃ este corectă.

Dem. Exerciţiu

Lema 7: Regula I=este corectă

Dem.: O aplicaţie a I=produce o identitate de forma├NK t=⊤. Dacă ∀t=⊤, atunci există o
interpretare A=(D,V) a.î. A∀t=⊤. Asta înseamnă că V[t] nu este identic cu V[t], ceea ce este
imposibil. Deci ⊨t=⊤.

Lema 8: Regula E=este corectă

Dem. Exerciţiu

Teorema 1: Dacă ∅1...∅n├NK Ψ atunci ∅1...∅n⊨NK Ψ.

Dem.: trebuie să (arătăm că ultima secvenţă în fiecare ?)
O secvenţă axiomă sau o secvenţă identitate.În primul caz, validitatea este banală, în cel de-al doilea
folosim Lema 7.
Să pp. acum că toate secvenţele la rândurile până la cel de-al m-lea inclusiv sunt
secvenţe valide.Secvenţa la rândul m+1 este sau o secvenţă axiomă, sau o secvenţă identitate, sau
este inferată din secvenţe anterioare printr-o regulă de inferenţă în NK.
În primele două cazuri, am argumentat deja că secvenţa este validă. În cel de-al treilea,
este validă prin lemele 2-8.
Astfel, fiecare rând al lui π este o secvenţă validă a fortiori ultimul rând este valid.
Deoarece π este arbitrară, aceasta arată că ultimul rând al fiecărei demonstraţii în NK
este valid.
Remarca 3:
În I
(1) D≠∅
(2) ∃! D
(3) constante individualesunt asignate cu referinţe din D
Decurge ⊨(∃x)(x=b)⇒este un adevăr logic că b există în NK ├NK b=b ⇒├NK(∃x)(x=b)
M.B.: Numele sunt angajate existenţial în logica clasică, deoarece ∀nume c, există ceva identic cu c'
este o teoremă.
Există o logică : logica liberă, unde ? nu sunt angajate existenţial
În semantica pentru ℒF : interpretarea are atât un domeniu interior(existenţi), care poate
fi vid şi un domeniu extern(non-existenţi), care trebuie să fie nevid, dacă domeniul interior este vid.
 “există” exprimat de ∃, înseamnă “a aparţine domeniului interior”
 domeniul exterior : domeniul lucrurilor care nu există.
O interpretare în care lui “b” i se asignează o referinţă din domeniul extern face falsă (∃x)(x=b),
deoarece formula spune că există ceva în domeniul interior identic β.

Regulile cuantorilor dintr-un sistem deductiv care este corect pentru această semantică diferă de
acel din NK.
Versiunea corectă a∃∀
a1...an(j)( ∀υ)∅υ
a1...an(k)(∃x)(x=⊤)→∅t
şi invers, cu restricţia standard asupra lui t, pentru I∀.
I∃ în ℒF este
a1...an(j)(∃x)(x=⊤)&∅t
a1...an(k)(∃υ)∅υ
iar pentru E∃, disjuncţii tipice sunt de forma (∃x)(x=⊤)&∅t.
?
 COMPACTITATE

În logica propoz.:
-Am demonstrat că Teorema Consecinţei semantice finite şi Teorama compactităţii sunt două
consecinţe simple ale Teoremei Completitudinii Tari pentru Nk.
-Se poate dem. că T⊂SF şi Tcomp. sunt echivalente.
M.B. Putem folosi acelaşi raţionament din ℒprop, pentru a arăta că dacă ℒ este un lb. de ord. I cu
“=”, spaţiul interpretărilor lui ℒ este compact.
Un model pentru o mulţime de prop. Γ este o interpretare A a.î. A⊨Γ, adică ∀ɣ∈ Γ, A⊨ɣ.
Teorema 1: Fie Γ o mulţime de propopoz. ale lui ℒ.Atunci dacă fiecare submulţime finită a lui Γ
are un model, Γ are un model.
Dem: Dacă Γ nu are un model, Γ⊨⋏ şi prin completitudinea tare a lui NK, Γ├NK⋏. Deci există o
dem. a lui ⋏ ale cărei premise sunt o submulţime finită Γ0 a lui Γ, adică pentru un Γ0 finit, Γ0 ⊆ Γ,
Γ0 ├NK⋏. Prin teorema corectitudinii lui NK, Γ0⊨⋏.Deci Γ0 nu are nici un model.Deci am arătat că
dacă?
Γ0 ⊆ Γ are un modal, Γ are un modal.
Corolarul 2: (Consecinţa sem. finită): Dacă Σ⊨σ atunci ∃Σ0 finită, Σ0 ⊆Σ a.î. Σ0⊨σ
Dem.
M.B. Semnificaţia compactităţii spaţiului interpretărilor unui limbaj de ord.I ℒ ⇒ plasează limitări
asupra a ceea ce poate fi exprimat în limbajul de ord. I.
Definim noţiunea “exprimă”
Def.1: O proprietate P este o proprietate de ord. I dacă există o prop. σ∈ℒ 1, a.î. pentru fiecare ℒ
-interpretare A, A are proprietatea P dd A⊨σ.
Spunem că σ exprimă proprietatea P.
O proprietate este o proprietate de ordinul I generală dd există o mulţime Σ de
propoz.∈ℒ 1, a.î. pentru fiecare ℒ -interpretare A, A are proprietatea P dd A⊨Σ .Spunem că Σ
exprimă P.
Remarca 1: Proprtăţile de ord. I sunt propr. de ord. I generale care pot fi exprimate printr-o
mulţime finită de prop., deoarece un număr finit de prop. poate fi conjugat .Dintr-o singură propoz.
Dacă ∑ este o mulţime finită de prop. { σ1... σn} şi ∧(∑) este prop. corespunzătoare ʳ σ1&...& σn ̚ .
Ex: Pentru fiecare n finit, proprietatea de a avea dimensiunea n este o proprietate de ordinul întâi.
Proprietăţile de a avea dimensiunea cel puţin 1,2,3 etc. sunt exprimate prin:
(i) (∃x)(x=x)
(ii) (∃x)(∃y)(x≠y)
(iii) (∃x)(∃y)(∃z)(x≠y & z≠y & x≠z)
ş.a.m.d.
(i) este verificat în A=(D,U) dd D are cel puţin un element, (ii) este verificat în A=(D,U) dd
D are cel piţin două elemente, (iii) este verificat în A=(D,U) dd D are cel puţin trei
elemente.
 Proprităţile de a avea o dimensiune de exact 1,2,3 etc. sunt exprimate prin:
(iv) (∃x)(∀y)(y=x)
(v) (∃x)(∃y)(x≠y & (∀z) (z=x ∪ z=y))
(vi) (∃x)(∃y)(∃z)(x≠y & z≠y & x≠z)?
(iv)este verificat în A=(D,V) dd D are exact un element.
(v)este verificat în A=(D,V) dd D are exact două elemente, ş.a.m.d.
Întrebări:
(a)Este proprietatea de avea o anumită dimensiune sau alta o proprietate de ordinul
întai?
(b)Daca nu, este o proprietate de ordinul întai generală?
Dacă răspunsul la (a) este “da” , atunci proprietatea de a avea dimensiune infinita este si ea o
proprietate de ordinul întai deoarece putem lua negaţia propoziţiei care exprimă a fi finit.
Dar daca a fi finit nu este de ordinul întai, atunci a fi infinit este cel mult o proprietate
de ordinul întâi generală.

Există cel puţin n+1 lucruri. Aşadar Γ exprimă proprietatea de a fi infinit ?

Acum folosim compactitatea pntru a demonstra că a fi finit nu este o proprietate de ord. I generală; (
şi a fortiori, nu este o propr. de ord. I; astfel a fi infinit nu este o proprietate de ordinul întâi)
Corolar 4: Nu există nici o mulţime de prop. de ordinul I ∑ a unui limbaj ℒ, a.î. pentru fiecare
interpretare A=(D,U), A⊨∑, dd D are un număr finit de membri.
Dem.: Dacă ar exista o astfel de ∑, ar ţine în toate interpretările de fiecare dimensiune
finită n. Dar putem demonstra că dacă ∑ ţine în fiecare model finit, atunci ∑ ţine în cel puţin un
model infinit, şi astfel nu exprimă a fi infinit.
Fie ∑ o mulţime de propoziţii a unui limbaj ℒ, a.î. ∑ ţine în fiecare model finit şi fie Γ
mulţime de propoziţii {(∃x)(x=x),(∃x)(∃y)(x≠y),(∃x)(∃y)(∃z)(x≠y & z≠y & x≠z),...}.
Atunci fiecare submulţime finită a lui ∑∪Γ are un model. Căci să presupunem că Σ0 U Γ0 este o
submulţime finită a lui Σ U Γ.
Daca Γ0 este vidă, orice model al lui Σ este un model al lui Σ0 U Γ0. Daca Γ0 ≠Ø, atunci există un
cel mai mare n a.î. “exista cel putin n lucruri” este în Γ0.
Daca Σ ţine în fiecare model finit, tot aşa ţine Σ0 , aşa că există un model al lui Σ0 U Γ0
de dimensinea n.Acest model este un model al lui Σ0 U Γ0.
Deoarece Σ0 U Γ0 este arbitrar, decurge că fiecare submulţime a lui Σ U Γ are un model.
Prin T. Compactitaţii, Σ U Γ are un model, fie acesta A.
Prin Lema 1, fiecare model al lui Γ trebuie să fie infinit, deci A este un model
infinit.Deci Σ are un model infinit.
Asadar nu exista nici un Σ care să conţina în exact acele modele cu domenii finite.Asta
înseamna că noţiunea de a fi finit este inexplicabilă de ordinul întai.
 EVALUĂRI ÎN INTERPRETARI

Pentru a evalua o propoziţie într-o interpretare începem cu evaluarea ei relativ la

asignarea nulă.
-Rezultatul evaluării este, de asemenea valoarea ei de adevăr absolută, i.e. valoarea ei de
adevăr nerelativizată la nici o asignare.
-Pentru a evalua o propoziţie relativ la asignarea nulă, lucrăm asupra subformulelor ei
folosind clauzele din def., pe măsură ce întâlnimm diferite constante logice
M.B. O extindere a asignării curente pentru variabile este realizată numai atunci când întâlnim un
nou cuantor, aşa încât începem cu asignarea vidă şi încheiem cu asignări pentru cel mult variabilele
individuale care apar în formulă.
 Când ajungem la formule atomare, vom fi construit o asignare definită pentru toate
variabilele libere care figurează în ele, aşa încât putem folosi (1)-(3) pentru a calcula
referentul fiecărui termen din fbf-atomar.
 Sintaxa elimină dubla logare nu va exista un cuantor ataşat la o variabilă pentru care
asignare la stadiul curent al ervaluării este deja definită.Astfel este suficient ca unica
operaţie asupra asignăriilor să fie extinderea (alte abordări cer şi substituţia alături de
extindere, sau în locul ei)
Exemplu: ℒ are constantele individuale 'a','b' şi 'c', simbolul funcţional unor 'h', predicate
monadice 'F' şi 'G', şi predicatele binare 'R' şi 'S'.
Definim A prin:
D={α,β,γ,δ}
V[a]=α, V[b]=β, V[c]=β;
V[h]={<α,β>, <β,γ>, <γ,δ>, <δ,α>}
V[F]={α,β}, V[G]={γ,δ}, V[R]={<α,α>, <β,β>, <γ,γ>, <δ,δ>}
V[S]={<α,δ>, <β,δ>, <γ,δ>, <δ,δ>}
În aceste context:
literele greceşti de la începutul alfabetului⇒ nume în metalimbaj ale obiectelor
literele greceşti de la mijlocul alfabetului ⇒ variabile obiect în metalimbaj
literele de la începutul alfabetului latin ⇒ nume ale obiectelor în lb. obiect
M.B.: Nu folosim niciodată litere greceşti diferite pentru a desemna acelaşi obiect, dar ct. individ.
din limbajul-obiect pot să fie ?
 Ilustrăm semantica evaluând următoarearele ℒ-propoziţii în A.
? (a)Lanţ de bicondiţionali:
(i) A⊨(b=c) dd A<> ⊨ (b=c) Def. 1.3.
(ii) A<> ⊨ (b=c) dd V'<>[b]=V'<>[c]; (5) din Def. 1.2.
(iii) V'<>[b]=V'<>[c] dd V[b]=V[c] (1) din Def. 1.2.
(iv) V[b]=V[c] dd β=β prin specificarea lui ?
(i),(ii),(iii) şi (iv) formează un lanţ ⇒putem deriva
(v) A⊨(b=c) dd β=β
Este logic a dem. că β=β deci A⊨(b=c)
Remarcă: Asta ilustrează cum este folosită semantica.
Începem cu o aplicaţie a def.2 şi,apoi, construim un lanţ de bicondiţionali. În fiecare bicondiţional,
mişcarea de la stânga la dreapta este făcută substituind în, sau înlocuind, membrul din stânga şi este
justificată menţionând o clauză a semanticii.
Membrul din dreapta al ultimului bicondiţional din lanţ este ceva a cărui valoare de
adevăr o ştim , fie pe temeiuri logice (ca mai sus), sau din descrierea interpretării.
(b) (i) A⊨(∃ x)(x=a & x=b) dd A⊨<> (∃ x)(x=a & x=b);
 (ii) A⊨<> (∃ x)(x=a & x=b) dd ∃ k∈D: A⊨k⇐x x=a & x=b;
(iii) ∃ k∈D: A⊨k⇐x x=a & x=b dd ∃ k∈D: A⊨k⇐x x=a şi A⊨k⇐x x=b;
(iv) ∃ k∈D: A⊨k⇐x x=a şi A⊨k⇐x x=b dd ∃ k∈D V'k⇐x[x] =V'k⇐x [a] şi V'k⇐x[x] =V'k⇐x
[b];
(v) ∃ k∈D V'k⇐x[x] =V'k⇐x [a] şi V'k⇐x[x] =V'k⇐x [b] dd ∃ k∈D V'k⇐x[x] =V[a] şi
V'k⇐x[x] =V[b]
(vi) ∃ k∈D V'k⇐x[x] =V[a] şi V'k⇐x[x] =V[b] dd ∃ k∈D V'k⇐x[x] =α şi V'k⇐x[x] =β;
(vii) ∃ k∈D V'k⇐x[x] =α şi V'k⇐x[x] =β dd ∃ k∈D k=α şi k=β;
Din (i)-(vii)⇒
(viii) A⊨(∃ x)(x=a & x=b) dd ∃ k∈D k=α şi k=β.
?
© (i) A⊨(∃ x)(R××&~F×) dd A⊨<> (∃ x)(R××&~F×);
(ii) A⊨<> (∃ x)(R××&~F×) dd ∃ k∈D: A⊨k⇐x (R××&~F×);
(iii) ∃ k∈D: A⊨k⇐x (R××&~F×) dd ∃ k∈D: A⊨k⇐x R×× şi A⊨k⇐x ~F×;
(iv)∃ k∈D: A⊨k⇐x R×× şi A⊨k⇐x ~F× dd ∃ k∈D <V'k⇐x[x], V'k⇐x [x]>∈ V[R] şi A⊨k⇐x
F×;
(v) ∃ k∈D: <V'k⇐x[x], V'k⇐x [x]>∈ V[R] şi A⊨k⇐x F× dd ∃ k∈D: <V'k⇐x[x], V'k⇐x [x]>∈
V[R] şi V'k⇐x [x] ∉ V[F];
(vi) ∃ k∈D: <V'k⇐x[x], V'k⇐x [x]>∈ V[R] şi V'k⇐x [x] ∉ V[F] dd ∃ k∈D: <k,k>∈ V[R] şi
k∉ V[F];
Din (i)-(iv)⇒
(vii) A⊨<> (∃ x)(R××&~F×) dd ∃ k∈D:<k,k>∈ V[R] şi k∉ V[F];
Membrul din dreapta al lui (vii) este ⊤: <δ,δ>∈ V[R] şi δ∉ V[F];
?lanţul bicondiţionalilor până ce toîi conectorii şi termenii din prop. pe care o evaluăm au fost
procesaţi. Membrul din dreapta al ultimului bicondiţional este ceva a cărui valoare de adevăr poate
fi determinată prin inspecţie interpretării, sau, uneori, prin logica identităţii.
 Vom abrevia acum lanţul bicondiţionalilor dând numai membrii dreapta.
(d) A⊨(∀x)(R××→~S××) dd A⊨<> (∀x)(R××→~S××);
dd ∀ k∈D: A⊨k⇐x R××→~S××;
dd ∀ k∈D: dacă A⊨k⇐x R××→~S××, atunci A⊨k⇐x S××;
dd ∀ k∈D: dacă <V'k⇐x[x], V'k⇐x [x]>∈ V[R] atunci <V'k⇐x[x], V'k⇐x [x]>∉ V[S];
dd ∀ k∈D: dacă <k,k>∈ V[R] şi k∉ V[S];
Ultima condiţie este falsă: avem <δ,δ>∈ V[R] şi <δ,δ>∉V[S].Deci A⊭(∀x)(R××→~S××).
(e) A⊨(∀x)(∀y)(Sxy→Syy)
dd A⊨<> (∀x)(∀y)(Sxy→Syy);
dd ∀ k∈D: A⊨<>(∀y)(Sxy→Syy)
dd ∀ k∈D: ∀ λ∈D: A⊨(k⇐x)˄(λ⇐y)Sxy→Syy;
 dd ∀ k∈D: ∀ λ∈D: A⊨(k⇐x)˄(λ⇐y)Sxy atunci A⊨(k⇐x)˄(λ⇐y)Syy;
dd ∀ k∈D: ∀ λ∈D: dacă <V'(k⇐x)˄(λ⇐y)[x], V'(k⇐x)˄(λ⇐y) [y]>∈ V[S] atunci <V'(k⇐x)˄(λ⇐y)[y],
V'(k⇐x)˄(λ⇐y) [y]>∈ V[S];
dd ∀ k∈D: ∀ λ∈D: dacă <k,λ>∈ V[S], atunci <λ,λ>∈ V[S].
Prin inspectarea specificării lui A, vedem că ori de câte ori <k,λ>∈ V[S], avem şi <λ,λ>∈ V[S].
Deci ultima condiţie din lanţ este ⊤. Deci A⊨(∀x)(∀y)(Sxy→Syy).
(f) A⊨(∃x)(x=h(x))
dd A⊨<> (∃x)(x=h(x));
dd ∃ k∈D: A⊨k⇐x x=h(x);
dd ∃ k∈D: V'k⇐x[x]=V'k⇐x [x];
dd ∃ k∈D: V'k⇐x[x]= acel i a.î. <V'k⇐x[x], _ >∈ V[h];
dd ∃ k∈D: k= acel i a.î. <k, _ >∈ V[h];
dd ∃ k∈D: <k, k >∈ V[h] prin logică şi natura funcţională a lui V[h];
Prin inspectarea lui A, vedem că ultima condiţie este falsă- deoarece funcţia V[h] trimite pe fiecare
element al domeniului la ceva diferit.
 Deci A⊭(∃x)(x=h(x)).
Remarcă: Eq. penultimul şi ultimul rând depinde -parţial- de comportamentul logic al descriptorului
“acel” (?) dacă k este i-ul a.î. <k, _ >∈ V[h], atunci <k, k >∈ V[h].Convers, dacă <k, k >∈ V[h],
atunci deoarece V asignează ? lui h, nu există nici un alt k' a.î. <k, k' >∈ V[h].

Astfel k este acel(adică unicul) a.î. <k,k>∈ V[h]

(g) A⊨(∃x)(∀y)(Syx & Gh(h(x)));
dd A⊨<> (∀x)(∀y)(Syx & Gh(h(x)));
dd ∃ k∈D: A⊨k⇐x (∀x)(Syx & Gh(h(x)));
dd ∃ k∈D: ∀ λ∈D: A⊨(k⇐x)˄(λ⇐y)Syx & Gh(h(x));
dd ∃ k∈D: ∀ λ∈D: A⊨(k⇐x)˄(λ⇐y)Syx şi A⊨(k⇐x)˄(λ⇐y)Gh(h(x));
dd ∃ k∈D: ∀ λ∈D: dacă <V'(k⇐x)˄(λ⇐y)[y], V'(k⇐x)˄(λ⇐y) [x]>∈ V[S] şi V'(k⇐x)˄(λ⇐y)
[h(h(x))]∈V[G];
dd ∃ k∈D: ∀ λ∈D: dacă <λ,k>∈ V[S] şi (i-a a.î. ) <V'(k⇐x)˄(λ⇐y)
[h(x)],u>∈V[h])∈V[G];
dd ∃ k∈D: ∀ λ∈D: dacă <λ,k>∈ V[S] şi (acel u a.î. ?)
Prin inspectarea ultimei condiţii este ?,deoarece ϒ este singura alegere pentru k a.î. ∀
λ∈D:
<λ,k>∈ V[S]
Dar atunci dacă k este δ, atunci l' a.î. <k,l'>∈ V[h] este α, şi l astfel încât <α,l>∈ V[h] este β. Dar
β∉V[G]. Deci A⊭(∀x)(∃y)(Syx & Gh(h(x))).
Lucrând pe baza clauzelor, ajungem la o condiţie pentru formulele din lb.-obiect care conectează
condiţia ei de adevăr cu specificarea interpretării.
Ultima condiţie din lanţ este importantă- putem trece de la primul la ultimul pas.
M.B. Problema va fi atunci ? iar acolo unde domeniile sunt mari sau infinite considerarea tuturor
evaluărilor posibile este nepractică sau imposibilă.
Tot ceea ce putem face când explicăm ⊤ unei ? şi ⊥ unei existenţiale este să dem. o
raţiune generală ptr. valorile de adevăr- ca în următorul caz matematic.
Exemplul2: ℒ are predicatul liniar 'l' şi predicatul ternar ' I '. Definim A prin: D=Z mulţimea tuturor
întregilor pozitivi şi negativi.
?

ʳu<v' ̚ precurtează ʳv<v' sau v<v' ,̚ Evaluăm ? în A.

(a) (∀x)(∃y) x<y dd ∀ k∈Z: ∃ λ∈Z : k este mai mic decât λ.Condiţia ţine în A, deoarece
întregii cresc pozitiv fără sfârşit, şi aşadar, dat fiind orice k, putem alege întotdeauna, de exemplu,
k+1 pentru λ. Deci A⊨(∃x)(∀y) x<y.

(b) A⊨(∀x)(∀y) x<y dd ∃ k∈Z: ∀ λ∈Z :k este mai mic decât λ. Deoarece asta cerem k∈Z
să fie mai mic decât toţi λ∈k, un astfel de k ar trebui să fie mai mic decât el însuşi, ceea ce este
imposibil.
Deci A⊭(∀x)(∀y) x<y.

©A⊨(∀x)(∀y) x≤y dd ∃ k∈Z: ∀ λ∈Z :k este mai mic sau egal cu λ.Membrul din dreapta
cere ca k să fie mai mic sau egal cu orice întreg, i.e. nici un întreg nu este mai?
negativ fără sfârşit, deci ∃ ~k∈D

(d)A⊨(∀x)(∃y)(∃z) Ixyz dd ∀ k∈Z: ∃ λ,v∈Z, cu k între λ şi v. Membrul din dreapta ţine

deoarece pentru fiecare k putem alege k-1 şi k+1 pentru λ şi v. Deci A⊨(∀x)(∃y)(∃z) Ixyz.
 Completitudinea lui NK(fără pag 5)

Daca ‘=’ este in limbajul ℒ, atunci nu putem folosi ℋ pentru a arata ca daca Σ este un set
de propozitii ℒ-maximul- consistent atunci Σ are un model-
Daca o propozitie de identitate care implica doua nume diferite, sa zicem ‘a=b’ apare Σ,
lema lui Henken este falsa.
Caci ℋ╞() a=b dd Vℋ[a]= Vℋ[b]. si deoarece Vℋ[a]=’a’ si Vℋ[b]=’b’ si ‘a’ si ‘b’ sunt
simboluri diferite, decurge ca ℋ ⊭() a=b.
 Deci nu este adevarat ca ∀ơ, ℋ ╞() ơ dd Σ.
Pentru a rezolva aceasta chestiune: este nevoie sa construim un model al carui dimensiune sa
contina, pentru fiecare propozitie de identitate ʳc1= c2 ̚ din Σ1, exact un obiect care functioneaza ca
denotatul lui c1si c2.
M.B. relatii de echivalenta- reflexiva, simetrie & tranzitivitate. Pozitioneaza un
domeniu in clase de echivalenta reciproc exclusive si impreuna exhaustive.
- vom pozitiona Dℋ in clase de echivalenta in asa fel incat e1 si e2 sunt in aceeasi clasa dd
ʳc1= c2 ̚ este in Σ.
- Formam apoi un model nou din ℋ al carui domeniu este ct. ind. ale limbajului, ci clasele de
echivalenta ale ct. individuale.
Dacă apoi aranjăm ca ct. ind. să denote clasele cărora le aparţin, 'a' şi 'b' vor avea acelaşi denotant.
Def. 1:Dacă ≋ este o relaţie de eq. care partiţionează un domeniu D, atunci pentru fiecare x∈D,
mulţimea {y∈D x≋y}se numeşte clasă de eq. a lui x modulo ≋ şi este denotată x̃.
Mulţimea claselor de eq. modulo ≋, scrisă D/≋, se numeşte câtul lui D prin ≋.
Ex. Dacă D este mulţimea tuturor oamenilor şi ≋ este relaţia ac. -zi-de-naştere, atunci D/≋ este o
mulţime de mulţimi X de oameni, în care fiecare X este o submulţime nevidă a lui D de forma {x: x
este o persoană născută în i/j/k}, unde i/j/k este o dată specifică.
Def. 2 Fie ℒ un lb. de ord. I cu identitate şi fie Σ o mulţime Nk-maximal-consist. de ℒ-prop.
Definim relaţia ≋ pe mulţimea ct. inddivid.ale lui ℒ prin:
dd ʳ c1=c2 ∈ ̚ Σ.
Lema 1: ≋ este o relaţie de eq.
Dem.: Se stabilesc cele trei proprietăţi.

Def. 3 Fie ℒ*=ℒ∪C un limbaj de ordinul I standard cu identitate bazat pe ℒ cu un set

denumerabil de constante noi C adaugate si fie Σ o multime MK maximal-considerata de ℒ*-
propozitii.
Fie ℋ=(Dℋ;Uℋ) modelul Henkin pentru Σ (asa cum a fost construit pentru completitudinea
lui MK≠). Lema lui Henkin pentru Σ nu poate fi demonstrata folosint acest model.
Totusi, fie ℋ/≋ interpretarea (D≋,U≋) unde D≋ si V≋sunt:
(i) D≋=DH/ ≋;
(ii) V≋[c]=ĉ ptr ∀ c∈ℒ*.
(iii) π lit. prop. , V≋[π]=⊤ dd π∈Σ.
(iv) Daca F este un predicat atuncia u adica < ĉ1… ĉn > ∈ U≋[F] dd F(ĉ1… ĉn) este Σ,
adica V≋[F]= {< ĉ1… ĉn >:F(ĉ1… ĉn)∈Σ}
De exemplu: daca propozitia Rae este in Σ, atunci perechea claselor de ecuatii de simboluri
<â,ê> este in U≋[R] si convers.
M.B. Elementele din domeniul lui ℋ/≋ sunt clase de ecuatii (de ct. ind.) modulo rel.
de ecuatii ≋, fiecare ct. ind. a lui ℒ* ???? clasa de ecuatie careia ii apartine si un sir de clase
de ecuatii este in extensia unui predicat, daca prin concatenarea unui predicat cu un sir de ct.
ind., una din fiecare clasa, ?????????????????????????????
Vom arăta că Lema lui Henkin poate fi dem. folosind ?

Remarcă: Clauza (iv) a Def. 3 ar conduce la contradicţie dacă ar fi posibil ceea ce urmează
ﬞ r̆i=s̃i ,1<i≤n, F(r1,...,rn)∈Σ şi F(s1,...,sn)∉Σ
Căci dacă F(r1,...,rn)∈Σ, (iv) ar cere ca <r̃1...r̃n>∈V≊[F], în timp ce dacă F(s1,...,sn)∉Σ, (iv) ar
cere ca <s̃1...s̃n>, care este <r̃1...r̃n>∉V≊[F].
Aşa ceva nu este posibil.
Morala: (iv) nu este automat acceptabilă ptr. că este o def. Def. poate conduce la inconsistenţe.
Teorema 2(Henkin): Dacă Σ este o mulţime de prop. NK-maximal-consist., Henkin-completă într-
un lb. de ord. I ℒ* cu identitate, atunci dacă ℋ/≊ este derivam aşa cum s-a desris mai sus din
modelul Henkin ℋ construit pentru Σ, avem:
 ℋ/≊⊨σ dd σ∈Σ.
Dem. Dem. asta, demonstrând un anunţ mai tare, în acest caz ?
unde c1,...,cn sunt elemente ale claselor de eq. ĉ1… ĉn asignate de către μ lui v1,...,vn.
Cazul de bază, când ∅ are complexitatea 0, are acum două părţi:
Partea 1: formule atomare de forma F(t1,...,tn) . Nu există o diferenţă mare faţă de org. anterior:
înlocuim fiecare utilizare a lui 'ci' ptr. un element al domeniului prin 'ĉi'.
Partea 2: prop. de identitate
Vrem să dem, că, pentru fiecare termeni t1 şi t2, ℋ/≊⊨μ t1=t2 dd ʳ c1=c2 ∈ ̚ Σ, unde ci∈μ(ti).
(⇒) Pp. că ℋ/≊⊨μ t1=t2. Atunci μ(t1)=μ(t2). Deci dacă c1∈μ(t1) şi c2∈μ(t2), atunci prin Def.2 şi
3 c1≊c2, ceea înseamnă prin Def.2 că ʳ c1=c2 ̚∈Σ.
(⇐) Convers, dacă ʳ c1=c2 ∈ ̚ Σ, atunci c1≊c2,deci dacă c1∈μ(t1) şi c2∈μ(t2) avem μ(t1)=μ(t2), şi
deci ℋ/≊⊨μ t1=t2.
Teorema 3 (CT. ptr. NK):

Remarca 4 : Să se observe că procedura de construcţie descrisă în dem. Lemei 2 garantează că

fiecare teoremă a logicii este inclusă în fiecare mulţime maximal consistentă, deoarece rezultatul
adăugării unei teoreme la o mulţime consistentă este întotdeauna consistent.

Modelul Henkin
Demonstrăm acum TH pentru NK≠, că fiecare mulţime NK≠consistentă de propoziţii este
realizabilă.
O interpretare care satisface o mulţime de propoziţii ∑ este numită un model al lui ∑. Aşadar, TH
pentru NK≠ spune că toate mulţimile NK≠ -consistente au modele.
Lema 1 (Lema lui Henkin): Dacă ∑ este o mulţime de propoziţii NK≠ maximal-consistentă şi
completă-Henkin a lui ℒ*,atunci ∑ are un model.
Dem: Fie ∑ este o mulţime de propoziţii în ℒ* NK≠ maximal-consistentă şi completă-Henkin.
Trebuie să descriem o interpretare A=(D,V) care satisface, sau este un model a lui ∑ .
?
Modelul ℋ=(DH,VH)- modelul Henkin pentru Σ.
(i) Pentru DH luăm mulţimea tuturor constantelor individuale care aparîn propoz. din Σ. Aşadar
domeniul de discurs este o colecţie de simboluri.
(ii) Definim VH după cum urmează:
(a) Dacă c este o constantă individuală, VH[c]=c.
Deci fiecare constantă individuală se numeşte pe sine însăşi.
(b) Dacă Π este o literă-propoz., VH[c]=⊤ dd Π∈Σ.(M.B.-Ac. condiţie ca în cazul prop.)
© Dacă F este un predicat atomer n-adic <c1...cn>∈VH[F] dd F(c1...cn)∈Σ; adică
VH[F]={<c1...cn>;F(c1...cn)∈Σ}.De pildă, dacă propoz. Rab este în Σ atunci perechea de
simboluri <a,b> este în VH[R] şi convers.
Ca şi în cazul propoziţional demonstrăm că fiecare prop. σ a lb. are proprietatea de a fi făcută
adevărată de către modelul Henkin pentru Σ dd σ∈Σ. Adică ℋ⊨<> σ dd σ∈Σ, ℋ unde este
modelul Henkin pentru Σ.?
dd propoziţia ∅((μ(υ1)(υ1)...(μ(υm)(υm)) aparţine lui ∑.
Adică demonstrăm:
ℋ⊨μ∅(υ1...υm) dd ∅((μ(υ1)(υ1)...(μ(υm)(υm)) ∈∑ în care ∅((μ(υ1)(υ1)...(μ(υm)(υm)) este
rezultatul înlocuirii fiecărei variabile libere υi în ∅ cu ct. individuale pe care μ(υi) i-o asignează lui
υi prin μ.
Asta produce o propoz. închisă din ∅; de pildă, dacă ∅ este ʳRaxby ̚ şi μ('x')='c' şi
μ('y')='d', atunci ∅((μ(υ1)(υ1)...(μ(υm)(υm)) este ʳRacbd ̚.
Folosim inducţie pe complexitatea lui ∅.

Cazul de bază
∅ are complexitate 0, i.e. ∅ este o formulă atomară Ft1...tn unde fiecare ti este sau o
constantă individuală sau o variabilă
(*)este imediat, prin (?) de mai sus, dacă n=0, aşa că să presupunem că n≥1.

(⇒) Prin clauza def.? în A ℋ⊨μFt1...tn dd <υ'μ[t1]...υ'μ[tn]>∈υℋ[F] şi prin clauza ? avem

υ'μ[t]=υℋ[t], dacă t este o ct. individuală,
Pp că ℋ⊨μ∅ .Atunci <υ'μ[t1]...υ'μ[tn]>∈υℋ[F].
Astfel <c1...cn>∈V#[F], unde ci=⊤i, dacă ti este o ct. individuală, astfel ci estect. individ. asignată
lui vi de către μ, adică ci=μ(vi). Dacă <c1...cn>∈VH[F], atunci prin (iic) din def. modelului Henkin,
Fc1...cn∈Σ.
Deoarece Fc1...cn este Ft1..t.n(μ(v1)/v1...μ(vm)/vm) unde v1...vm sunt variabile libere din
t1...tm, avem o direcţie a lui (*) pentru cazul atomar.
(⇐) Convers: Pp Ft1...tm (μ(v1)/v1...μ(vm)/vm)∈Σ.
Folosind c1 pentru t1 dacă ti este o ct. individuală şi pentru μ(ti) dacă ti este variabilă individuală,
aceasta înseamnă Fc1...cn∈Σ. Astfel <c1...cn>∈VH[F] prin (iic) din def. modelului Henkin şi aşadar
ℋ⊨<>Fc1...cn.
Aşadar, dacă înlocuim fiecare ci care înlocuieşte o variabilă individuală vj în Ft1...tn cu variabila vj pe
care a înlocuit-o, recuperăm Ft1...tn şi avem ℋ⊨μ Ft1...tn.
Pasul inductiv: Pp. ca ipoteză a inducţiei că (*) ? ptr. toate formulele ∅ cu complexitatea≤k. Fie ∅
o formulă cu complexitate k+1.Există un număr de cazuri
Dăm → şi ∀.
(→) ∅ este ʳp→q ̚.Trebuie să arătăm că ℋ⊨μp→q dd ?
Ipoteza inducţiei implică faptul că (*) ţine pentru p şi q şi în particular, dacă ɳ este o asignare
pentru variabilele libere υ1...υj din p şi q este o asignare pentru variabilele libere ω 1... ωj din q a.î.
ɳ(υ1)=ʆ(ωj), atunci avem
(I)ℋ⊨ ɳ p dd po∈∑
şi
(II)ℋ⊨ʆ q dd qo∈∑
unde po este p((ɳ(υ1)(υ1)...(ɳ(υm)(υm)) şi
qo este q((ʆ(ω1)(ω1)...(ʆ(ωm)(ωm)).
(⇒)Pp că ℋ⊨μ∅.Atunci μ poate fi scris ca ɳ˄ʆ, unde ɳ este o asignare pentru variabilele libere
ale lui p, iar ʆ este o asignare pentru variabilele libere ale lui q(convocând asupra variabilelor
comune). În consecinţă, dacă ℋ⊨ ɳ p atunci ℋ⊨ʆ q. Pp pentru reducţie că ʳpo →qo ̚ ∉∑.
Atunci ∑├NK≠po şi ∑├NK≠ qo.
∑ este închis faţă de├NK≠, astfel po∈∑ şi ʳ~qo ∈ ̚ ∑.
Din (I) şi (II) şi ʳ~q ∈o
̚ ∑ contradicţie.
?

Convers dacă ʳpo →qo ̚ ∈∑, atunci sau po∉∑ sau qo∈∑.
(a) po∉∑ .Atunci prin (i), ℋ⊭μp şi în consecinţă ℋ⊨μ ˄ʆ p→q. Similar, dacă qo∈∑.
Asta dem. (*) pentru ∅=p→q.
(∀): ∅ este ʳ(∀υ)Ψ(υ,υ1...υn) ̚ cu variabile libere exact υ1...υn.
Trebuie să arătăm ℋ⊨μ(∀υ)Ψ dd (∀υ)(μ(v1)/v1...μ(vm)/vm)∈Σ. Ipoteza inducţiei este că
pentru fiecare asignare ʆ pentru variabilele locale υ,υ1...υn ale lui Ψ,
(i) ℋ⊨ʆ ~Ψ(υ,υ1...υn) dd Ψ((ʆ(υ)(υ)ʆ(υ1)(υ1)...(ʆ(υm)(υm))∈∑.
(⇒) Pp. că ℋ⊨μ(∀υ)Ψ. Asumăm pentru reducţie că ʳ(∀υ)Ψ0 ̚ ∉∑ unde Ψ0 este
(μ(v1)/v1...μ(vm)/vm).
Atunci prin completitudinea faţă de negaţie a lui ∑ , ʳ~(∀υ)Ψ0 ̚∈∑, şi astfel prin completitudinea
Henkin a lui ∑, există o constantă individuală a.î. ~Ψ(μ(v1)/v1...μ(vm)/vm)∈Σ.
Avem c∈Dℋ,a.î fie ʆ o asignare care extinde μ, asignând c variabilei v. Astfel ~Ψ((ʆ(υ)(υ)ʆ(υ1)
(υ1)...(ʆ(υm)(υm))∈∑ şi şi prin consistenţa lui ?
Dar presupunem că ℋ⊨μ(∀υ)Ψ, ceea ce implică faptul că ℋ⊨ʆ Ψ(υ,υ1...υn).Contradicţie.
(⇐) convers: Pp ptr. reducţie că ℋ⊭μ(∀υ)Ψ .
Atunci pentru un c0 din Dℋ , dacă ʆ este asignarea care extinde pe μ asignând ? lui c0,
ℋ⊨ʆ ~Ψ(υ,υ1...υn).
Pe de altă parte, dată fiind supoziţia (∀υ)Ψ0 ∈∑ , atunci deoarece ∑ este închis faţă de├NK,avem ptr.
fiecare ct. ind. c, Ψ(c/u)∈∑.În particular,
Ψ((ʆ(υ)(υ)ʆ(υ1)(υ1)...(ʆ(υm)(υm))∈∑.Prin (i), decurge că ℋ⊨ʆ Ψ(υ,υ1...υn).Contradicţie.
Împreună cu celelalte cazuri, asta completează dem.ind. a (*)
Dacă ∅ în (*) este o prop. închisă σ, atunci μ este <>.
Din (*) putem infera ℋ⊨<> σ dd σ∈∑.
Dacă ∑ este o mulţime de prop. NK≠ maximal-consistentă şi completă-Henkin, modelul Henkin ℋ
pentru ∑ este?

Teorema lui Henkin pentru NK#

Dacă Γ∪{~σ } este NK#-cosistentă, atunci există o interpretare A a.î. A⊨Γ∪{~σ} .Adică fiecare
mulţime NK#-consistentă are un model.
Dem. Fie ∑ o multime de prop. NK#-consistentă. Fiecare mulţime de prop. λ este inclusă într-o
mulţime NK#-maximal consistentă care este Hekin-completă.
Prin lema anterioară fiecare mulţime de prop. de genul din urmă are un model. Deci ∑ are un
model.
Teorema CT pentru NK# : Dacă Γ⊨σ atunci Γ⊢NK# σ.
Dem.: Dacă Γ⊨σ atunci Γ⊢NK# σ este eq. cu “Dacă Γ∪{~σ } este NK#-cosistentă, atunci Γ∪{~σ }
are un model”
Acesta din urmă este TH.