De ce? De când? cum a apărut şi cum s-a perfecţionat sistemul de scriere?

Cum a
evoluat acesta până la forma actuală? Sunt întrebări care par inutile pentru omul
contemporan, dar ele au reprezentat obiectivele cercetărilor şi studiilor a nenumăraţi
istorici, antropologi şi oameni de cultură. Din sursele acestora aflăm că atât vorbirea, cât şi
scrierea au fost procese laborioase şi complexe, desfăşurate în etape enorme de timp şi într-
un spaţiu nelimitat.
În paleoliticul superior (circa 40000 – 10000 î.e.n) s-a născut strămoşul direct al
omului contemporan – homo sapiens recens. În paleolitic au apărut semnele premergătoare
şi cele mai vechi urme de „scriere”. Vânătorii din această perioadă au găsit calea „notării”
evenimentelor importante din viaţa lor. În interiorul unor peşteri din Spania, Franţa,
Ucraina şi de pe continentul african se mai află vestigii ale primelor reprezentări grafice,
efectuate prin scrijelire, incizie sau pictare. Lectura acestor desene poate constitui înţelesul
unei relatări de evenimente.
Pictografia sau scrierea figurativă reprezintă înfăţişarea unei succesiuni de idei cu
ajutorul desenului. Pictografia nu a apărut deodată, ci pe parcursul existenţei a nenumărate
generaţii. Unele incizii şi crestări pe oase, lemn sau piatră sunt cu totul accidentale şi
nesemnificative, în timp ce altele sunt adevărate manifestări artistice şi încercări de
comunicare.
O altă modalitate de comunicare a fost cea a semnelor mnemotehnice, de o
diversitate uimitoare. De la un nod făcut dintr-o crenguţă, nod căruia i se poate atribui
valoarea unui punct în spaţiul geometric, aceste semne s-au diversificat sub aspectul
formei, al materialului folosit, al culorilor şi al combinaţiilor acestora.
De la sforile cu noduri s-a trecut la mănunchiurile de sfori cu noduri, aşa numitele
quippu-uri, rămase de la vechii incaşi, strămoşii peruanilor. Quippu-urile reprezintă
adevărate statistici, sforile dobândindu-şi semnificaţia prin culoare, iar nodurile prin
modalitatea în care erau legate. Sensul lor nu a putut fi descifrat, deoarece ele reprezentau
doar nişte simboluri interpretate de membrii colectivităţii.
Oricât de avansate erau aceste obiecte grafice, ele nu constituie un sistem de scriere
propriu-zis. Istoria civilizaţiei oferă date concrete ale evoluţiei scrisului, mai ales la
popoarele ferite de năvăliri, unde reprezentările grafice au evoluat paralel cu dezvoltarea
comerţului şi lărgirea societăţii umane şi s-au transformat în sisteme de scriere ideografică.
Pentru a permite consemnarea cât mai precisă a evenimentelor, cele mai vechi semne
pictografice au căpătat caracterul unor ideograme, adică a unor semne exprimând idei,
noţiuni şi nu doar obiectul reprezentat, ca în scrierea pictografică. La rândul lor,
ideogramele s-au transformat continuu, tinzând spre simplificare şi chiar spre fonetism.
Una din tainele rămase neelucidate până în zilele noastre se referă la poporul din
Sumer, a cărui limbă, cu majoritatea cuvintelor monosilabice, nu se aseamănă cu nici o
limbă cunoscută. Scrierea sumeriană s-a bazat pe ideograme, reduse mai târziu, prin
stilizare, la imprimarea pe argilă moale a unor semne în formă de cui (lat. cuneis – cui), de
unde şi denumirea de scriere cuneiformă. Scrierea cuneiformă a avut o răspândire atât de
mare, încât s-a răspândit din Mesopotamia (ţara de origine a scrierii cuneiforme) până în
Asia Mică, unde hitiţii au preluat unele elemente ale ei.
Primele semne grafice (punctul, linia dreaptă vericală, orizontală şi oblică, linia
curbă) ar putea susţine ideea conform căreia scrierea a apărut odată cu vorbirea, dar,
nuanţând, se crede că ele au apărut, eventual, în perioada limbajului nearticulat, într-un
spaţiu eminamente oral şi acustic.
Elementele semnului pornesc întotdeauna de la punct. El trebuie privit ca un
concept pur, ca un „atom” al expresiei plastice. Punctul poate fi un centru, dar şi o
margine, o intersecţie, o întâlnire pe pământ, ca şi în atmosferă.
Linia. Oamenii primitivi au observat, la căderea stelelor, că pe boltă apăreau dâre
de lumină. Erau, de fapt, nişte linii albe pe fond întunecat (negru). Imaginaţia i-a pus în
situaţia să combine în fel şi chip aceste linii pe pereţii pesterilor, ivindu-se astfel pictura
sugestivă. Linia urmează traseele impuse de voinţa omului: poate fi dreaptă, curbă,
ondulatorie, de tip meandric sau labirintic; poate fi continuă, deschisă sau figurând forme
geometrice. Linia poate fi verticală (simbolic, reprezintă spiritualitatea) sau orizontală
(reprezintă materia)1. Înainte de a începe să scrie, omul trage o linie orizontală. Relaţiile
dintre linii conturează o multitudine de forme şi creează impresia de ritm. Liniile devenite
litere şi apoi cuvinte constituie scrisul. Între forme există raporturi grafice bazate pe
simetrie şi asimetrie. Semnele fundamentale, derivate apoi în alte unităţi vizuale, se rezumă
la patrulater (pătrat, dreptunghi, romb) şi evocă habitudinea, stabilitatea, siguranţa.
Triunghiul sugerează prin asociere cu simbolul piramidei, stabilitatea, acţiunea,
utilitatea.
Cercul, formă perfectă, sugerează ritmicitatea, mitul eternei reîntoarceri, soarele şi
luna, cu multiple funcţii simbolice. Cercul protejează de exteriorul agresiv şi coagulează
energia spre un punct fix, centrul.
1
Burlea, Georgeta, Tulburările limbajului scris – citit, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 100

2
 Unghiul, în funcţie de orientarea sa – cu vârful în sus sau în jos, spre stânga sau
spre dreapta – dobândeşte variate sensuri simbolice.
Crucea, considerată semn al semnelor, este plusul din aritmetică, chiar dacă,
simbolic, are semnificaţie religioasă; în relaţia cu semnele grafice geometrice, crucea
introduce un plus de precizie, deoarece complexul de drepte şi curbe se subordonează unor
legi matematice. Axiomele nu exclud posibilităţile de interpretare a semnului din
perspectivă metafizică.
Aceste forme geometrice, ca entităţi foarte concrete, corespund cu realitatea unor
construcţii conceptuale: ele nu existau înainte de apariţia omului, ci sunt o consecinţă a
activităţii sale cognitive. Aceeaşi interpretare se poate aplica fonemului, care, după cum
afirmă J. Morais, „este jumătate descoperire şi jumătate invenţie”.
Scrierea feniciană, către anul 1500 î.e.n., reprezintă o etapă ulterioară, în care se
realizează legătura semnificant – semnificat: simbolurile hieroglifice erau folosite pentru a
reprezenta sunete, combinate în silabe, realizându-se astfel prima codare a semnificantului.
Inventarea alfabetului de către greci, în jurul anului 700 î.e.n. constituie ultima
etapă către scrierea modernă sau alfabetică: fiecare sunet este reprezentat de un semn
grafic diferit. Există o corespondenţă perfectă între sunet şi literă, corespondenţă care a
dispărut în unele limbi moderne (engleză, franceză).
Trecerea de la scrierile analitice şi ideografice la scrierea fonetică sau alfabetică s-a
făcut progresiv, căci elementele ideografice şi fonetice erau intricate, astfel încât glisarea
către alfabet s-a realizat insesizabil sau aproape natural. Citându-l pe E. Verza,
concluzionăm că: „scrisul reprezintă o activitate complexă de comunicare ce constă în
transpunerea grafică a structurii fonetice a vorbirii şi marchează stadiul desfăşurării
gândirii, al evoluţiei psihice, în general, în care organizarea mentală şi formarea strategiilor
intelectului sunt implicare, nemijlocit”2.
Deci, „scrierea a apărut după vorbirea articulată şi după istovitoare încercări s-a
ajuns la un sistem de semne, numit generic alfabet”3. Nici o altă scriere anterioară nu a
avut puterea detribalizatoare a alfabetului fonetic; scrierea liniară, alfabetică a făcut posibil
ca grecii să inventeze gramatici ale gândirii şi ştiinţei. Romanii au perfectat, prin mijlocirea
alfabetului, transpunerea culturii în termeni vizuali. „Alfabetul fonetic a avut drept rezultat
o ruptură între relaţiile dintre simţuri şi o scindare a societăţii, în funcţie de preferinţa
pentru vorbirea orală sau pentru scriere”4. Înainte de introducerea alfabetului, toată lumea
2
Verza, Emil, Tratat de logopedie, Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, p. 99
3
Burlea, Georgeta, Tulburările limbajului scris – citit, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 101
4
Idem, p. 102

3
putea să deseneze ceea ce vedea şi înţelegea; introducerea alfabetului a complicat problema
şi a împărţit lumea în alfabetizaţi şi analfabetizaţi.
Înflorirea ştiinţelor şi a civilizaţiei s-a produs odată cu apariţia scrierii alfabetice,
într-o percepţie vizuală tridimensională, caracteristice valabile pentru specia umană.
Scrierea alfabetică a devenit astfel cel mai evoluat şi comod sistem de scriere, adaptabil la
toate limbile, cu excepţia câtorva; el are enormul avantaj de a folosi litere ce reprezintă
sunete izolate, chiar dacă de la o limbă la alta există diferenţe cantitative. Limba ebraică
conţine cel mai mic număr de litere (22), atât în ceea ce priveşte sistemul fonetic, cât şi cel
alfabetic.