MARCUS TULLIUS CICERO

Existenţa lui Marcus Tullius Cicero coincide cu perioada de criză finală a

republicii romane, epocă de mari frământări socio-politice. Pe fondul decăderii
generale a moravurilor, primatul colectivităţii (civitas) este subminat de ascensiunea
personalităţilor individuale, care, in plan literar are consecinţe benefice.
Cicero s-a născut la 3 ianuarie 106 a.Chr. la Arpinum, mic municipiu în
Latium, la vreo 70 km sud-est de Roma. Provenit dintr-o familie de cavaleri cu
oarecare stare, este primul care ajunge senator {homo novus). Venit de foarte tânăr la
Roma, studiaza oratoria pe lângă cei mai vestiţi avocaţi - M. Antonius şi L. Crassus -
şi jurisconsulţi - Mucius Scaevola Augur şi Mucius Scaevola Pontifex -, asistă la
dezbaterile din for, apoi, după un scurt stagiu militar (81 a.Chr.), se dedică studiului
filozofiei cu neoacademicianul Philon, epicureul Phaedrus şi stoicul Diodot. însă
practica forului (usus forensis), talentul înnăscut şi ambiţia îl atrag spre exercitarea
unui rol (persona) public. Primul discurs păstrat — precedat de alte pledoarii, fie
nepublicate, fie pierdute - este Pro Quinciio (81 a.Chr.), un proces civil (causa
privata) important pentru că îl înfruntă pe Q. Hortensius Hortalus, cel mai de seamă
orator contemporan, de a cărui retorică a fost marcat debutul arpinatului. Vizitează
Athena, unde urmează studii de filozofie, merge apoi în Asia Mică şi insula Rhodos,
unde audiază prelegerile unor retori precum Apollonios Molo, care va avea o mare
influenţă asupra stilului oratoric ciceronian, temperându-i stilul teatral şi retorismul
pastidios.
A doua etapă a activităţii sale este cea din exil, când se dedică studiilor de
retorică şi filozofie, scriind în aceste domenii cele mai importante lucrări teoretice.
Opera lui Cicero, extrem de vastă şi atingând cele mai variate domenii ale vieţii
intelectuale, poate fi socotită un summum al culturii greco-romane. Prin laţia sa
enciclopedică, prin complexitatea preocupărilor şi a talentului, prin bogăţia şi
eleganţa limbii şi a stilului, Cicero este un umanist care a influenţat profund nu numai
epoca sa, adesea numită „ciceroniană", ci şi gândirea lumii antice şi moderne ce i-au
urmat.
Discursurile, din care ne-au parvenit şaizeci şi unu, atât judiciare cât şi
deliberative, sunt strâns legate de evenimentele istorice şi de curentele retorice ale
vremii. Prin forţa lor (vis), prin abundenţa (copia) şi farmecul (iucunditas)
argumentaţiei, ele reprezintă o culme a oratoriei romane, în care talentul nativ
(ingenium) se amplifică fericit printr-o vastă cultură (doctrina) şi practică (usus).
Opera retorică - De inventione, Partitiqnes oratoriae, De oratore, Brutus,
Orator, De optimo genere oratorum şi Topica - este inegală ca valoare şi importanţă.
Dincolo de aspectele „tehnice", privind diviziunile, clasificările şi definiţiile retoricii,
rolul ei propedeutic sau analiza unor aşa-numite „locuri comune" (Iod communes, gr.
topoi), Cicero face o incursiune diacronică în istoria oratoriei la Roma şi o analiză a
principalelor curente oratorice care se înfruntau în epocă - asianism şi atticism -,
punând în dezbatere problema formării oratorului şi pe cea a funcţiei sale sociale,
realizate prin arta discursului. Prin calităţi înnăscute (natura ei ingenium), sporite cu
zel şi pasiune (studium et ardor), în primul rând prin apelul la cultură (filozofie,
literatură, istorie, drept etc.), oratorul ideal (summus et perfectus orator) trebuie să fie
prototipul personalităţii umane în genere şi ai cetăţeanului prin definiţie. Elocinţa -
care nu se naşte din retorică, aceasta - fiind doar unul din instrumentele sale — este
arta cea mai dificilă şi, ca atare, cea mai preţuită, iar oratorul este o personalitate
complexă: „unui orator, trebuie să-i pretindem ascuţimea de minte a logicianului,
cugetarea filozofului, exprimarea aproape ca a poetului, memoria jurisconsultului,
vocea tragedianului şi, aş zice, gesturile unui actor celebru. De aceea mu se poate găsi
nimic mai rar pe lume ca un orator desăvârşit" {De oratore, 1, 28, 128).
Opera filozofică, fără a reprezenta un tot doctrinar, poate fi analizată în funcţie
de câteva aspecte tematice dominante, care ilustrează deopotrivă influenţele livreşti
asupra arpinatului (filozofia greacă), dar şi remarcabila sa capacitate de a depăşi
uneori un eclectism epigonic printr-o „interpretatio romana” a principalelor curente
ale gândirii contemporanilor săi În filozofia politică (De republica, De legibus),
Cicero, analizând formele „pure" de guvernământ — monarhie, aristocraţie şi
democraţie — şi degradarea lor în tiranie, oligarhie şi, respectiv, ohlocraţie (puterea
anarhică a gloatei), propune ca soluţie viabilă o constituţie mixtă, precum cea
romană, în care, prin consensus ordinum, se realizează o echilibrare a puterilor în stat,
a cărui guvernare poate fi încredinţată unui conducător cu puteri limitate în timp -
rector, moderator, temperator, gubernator, princeps reipublicae - care, desăvârşind
morala în baza dreptului religios şi constituţional, să consolideze viaţa particulară şi
să asigure bunăstarea concetăţenilor prin subordonarea propriilor sale interese faţă de
obşte (idee preluată, de altfel, de ideologia augustană). Teoria cunoaşterii, aşa cum
apare ea în diferite doctrine - stoicism, epicureism, probabilism - şi definirea binelui
suprem (summum bonum), cât şi mijloacele de'a-l atinge, este tratata în Paradoxa
stoicorum, Hortensius, Academica (Priorâ şi posteriora - cea mai specială şi
abstractă dintre scrierile sale), precum şi în De finibus bonorum et malorum (Despre
limitele binelui şi ale răului) şi Tusculanae disputationes, (Dezbaterile de la
Tusculum). Cicero afirmă că înţeleptul poate atinge binele suprem, izvor al fericirii,
dominând frica de moarte, suportând şi alinând durerea prin apel la consolările
filozofiei şi înfrânând-şi pasiunile, deci prin practicarea virtuţii care reprezintă
perfecţiunea în ordine morală, Vrând parcă să exemplifice şi să concretizeze aceste
aserţiuni, Cicero compune trei opuscule de filozofie şi edificare morală practică: De
officiis (Despre îndatoriri), De amicitia şi De senectute. O a treia alegorie de lucrări,
mai degrabă teologice decât filozofice, o reprezintă tratatele cu caracter metafizic -
De natura deorum (Despre natura zeilor) şi De fato (Despre destin) - în care sunt
spuse concepţiile curente despre providenţă, destin şi liberul arbitru.
Adept al probabilismului Noii Academii, Cicero nu creează un sistem filozofic
propriu. Originalitatea sa constă în puterea de selecţie şi sinteză, de adaptare a
modelului cultural şi filozofic grec la spiritualitatea şi mentalitatea romană a vremii
sale, în adecvarea limbii latine prin constituirea unui limbaj filozofic, în armonizarea
pragmatismului roman funciar cu subtilitatea dialectală şi speculativă a gândirii
greceşti, cu dezideratul de a oferi soluţii posibile politice în primul rând, dar şi etice -
pentru societatea romană în disoluţie.

Bibliografie

Eugen Cizek – Istoria literaturii latine

Pierre Grimal – Literatura latină