Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor

Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Referat
Inflaţia şi Deflaţia – Forme ale Dezechilibrului Monetar

Profesor Coordonator: Studenti:

Valeriu Dornescu

- Iasi 2007-
2
 Cuprins

1.Inflaţia.........................................................................................................................................................4
1.1 Începuturile Inflaţiei...............................................................................................................................5
1.2 Conceptul de Inflaţie..............................................................................................................................5
1.3 Forme de manifestare a Inflaţiei..........................................................................................................13
1.4 Cauzele interne si externe ale inflaţiei.................................................................................................20
1.4.1 Între alte cauze ale inflaţiei trebuie să avem în vedere:................................................................22
1.5 Rata inflaţiei – şomaj...........................................................................................................................23
1.6 Consecinţele inflaţiei...........................................................................................................................25
1.7 Politici antiinflaţioniste........................................................................................................................30
2. Deflaţia , Hiperinflaţia şi Stabilizarea ......................................................................................................36
2.1 Deflaţia...............................................................................................................................................36
2.1.1 Forme ale Deflaţiei ......................................................................................................................37
2.1.2 Efectele deflaţiei ..........................................................................................................................39
2.1.3 Cauzele deflaţiei ..........................................................................................................................39
Gata cu Inflaţia sau Deflaţia?.................................................................................................................40
2.1.6 Împiedicarea deflaţiei generale.....................................................................................................41
Hiperinflaţia................................................................................................................................................42
2.3 Stabilizarea..........................................................................................................................................42
Bibliografie....................................................................................................................................................43

3
 .........................................................................................................
.........................................................................................1.Inflaţia

Inflaţia considerată un semn al unor dezechilibre din economie, impune

necesitatea controlării ei şi a evitării pe cât posibil a procesului inflaţionist.
Prin echilibrul economic se inţelege situaţia de stabilitate a ansamblului
economic. Echilibrul trebuie inţeles in termeni dinamici, în sensul că economiei ca orice sistem
este proprie mişcarea, deci echilibrul ar insemna trecerea de la o situaţie economică la alta, dar
fără modificari bruşte care să perturbe activitatea economică. Echilibrul poate fi imparţit în
echilibru monetar, echilibrul al pieţelor bunurilor de consum, echilibrul forţei de muncă, etc.
Dacă ne referim la echilibrul monetar, atunci starea de dezechilibru a acestuia
capătă forma inflaţiei.
Sfărşitul de secol XX a adus cu sine
mutaţii semnificative în ceea ce
priveşte atitudinea faţa de inflaţie.Dacă
până la Teoria Generală a lui Keynes
inflaţia a fost văzută ca inamicul
numărul unu şi ca un rău absolut
pentru economie, treptat lumea a
început să se obişnuiască şi, mai ales
să tolereze fenomenul.Doar pentru
categoriile sociale inactive, care nu au
posibilitatea să se solidarizeze în
vederea obţinerii indexărilor de salarii
necesare a face faţa ritmurilor de
creştere a preţurilor , inflaţia a rămas
un duşman de temut, o efectivă
oprimare socială. Ceilalţi, în schimb, activii ca şi guvernele s-au consolat cu gândul acceptarii
inflaţiei ca pe un însoţitor permanent al dezvoltării economice. Aceasta deoarece inflaţia are şi
avantaje şi dezavantaje; mai mult guvernele au recurs adesea la inflaţie pentru a realiza

4
obiectivele economice propuse. De aici şi preocuparea puterii publice de a găsii soluţii de
combatere a inflaţiei; de a o duce la nivelul suportabil pentru societate.

1.1 Începuturile Inflaţiei

Cuvântul inflaţie provine din latinescul “inflare”care înseamnă a umfla, a

exagera. Ca fenomen economic se pare ca inflaţia s-a manifestat prima data în jurul anilor 1300,
în Franţa, pe vremea lui Filip cel Frumos. Acesta, având nevoie de mijloace financiare necesare
în războiul cu Anglia, dupa ce şi-a epuizat toate posibilităţile, a recurs şi la emisiunea monetară,
care i-a fost de mare folos în atingerea scopurilor sale. Cele dintâi explicaţii în legătură cu
fenomenul inflaţionist îşi au la bază teoria cantitativă a banilor. Explicaţia numai cu ajutorul
acestei teorii a fost posibilă deoarece era determinată de doi factori esenţiali: miscarea aurului
monetar si modificarea producţiei agricole. acest mod de a explica inflatia a fost acceptat doar
pana la declansarea crizei economice din 1923-1933. După această data formularea cantitativă a
fenomenului nu a mai fost suficientă.
Degradarea puterii de cumpărare a monedei franceze în timpul lui Filip cel Frumos a
reprezentat unul din momentele semnificative în evoluţia rolului pe care l-a avut moneda în timp.
Secolul XX a dat mai multă continuitate procesului de depreciere monetară din economiile de
piaţă. În jurul anului 1960 procesul de creştere al preţurilor s-a accelerat semnificativ, fără a se
mai putea reveni la stabilitatea de altădată

1.2 Conceptul de Inflaţie

Fenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă şi una dintre cele mai
importante forme ale dezechilibrului economico-social. Termenul de inflaţie a început să fie
frecvent utilizat în rândul oamenilor de ştiinţă şi al oamenilor de afaceri (bancheri), abia pe la
sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi fenomenul inflaţionist exista cu mult înainte de această
perioadă. Acest fenomen a apărut cu mult înainte ca ştiinţa economică să se fi constituit, iar
teoria inflaţiei s-a conturat mult mai târziu decât ştiinţa economică, astfel că inflaţia rămâne cea

5
mai de temută şi controversată formă a dezechilibrului macroeconomic, din punct de vedere al
analizei naturii sale şi a cauzelor şi mecanismelor declanşatoare.
Unul din obiectivele esenţiale ale politicii economice este, în cazul majorităţii
statelor contemporane, combaterea sau măcar limitarea inflaţiei. Cu toate acestea, nu numai
definirea şi măsurarea inflaţiei, ci şi însăşi natura fenomenului inflaţionist actual, precum şi
mijloacele cele mai potrivite de luptă contra inflaţiei continuă să provoace numeroase
controverse. Deşi există diferenţieri între diversele curente de gândire economică, socială şi
politică privind natura şi efectele inflaţiei, se poate vorbi de un consens privind necesitatea
controlării inflaţiei şi evitării procesului inflaţionist.
În analizele moderne o altă idee asociată noţiunii de "inflaţie" este aceea că
inflaţia constituie un fenomen dinamic, care apare în mişcare, în cazul în care echilibrul este
perturbat, pentru a fi regăsit din nou. Limbajul economic contemporan este foarte sugestiv în
această privinţă, cuprinzând expresii ca "presiuni inflaţioniste", "tensiuni inflaţioniste"
(fenomene inflaţioniste minore şi parţiale) toate acestea sugerând că inflaţia aparţine domeniului
dinamicii economice. Deci, inflaţia este un fenomen care se desfăşoară în timp şi care reflectă
anumite "forţe" contrare care întreţin sau dereglează o mişcare prealabilă.
Inflaţia este o expresie a fenomenului de accelerare, adică a unui fenomen de
creştere a vitezei diverselor procese, în particular a vitezei de circulaţie a monedei şi a vitezei de
creştere a preţurilor.
Din punct de vedere istoric, inflaţia a fost definită, pentru prima dată, ca un
fenomen monetar. Potrivit definiţiei clasice a inflaţiei, aceasta este un fenomen care constă, în
esenţă, în apariţia în circulaţie a unei cantităţi excedentare de monedă, care creează un
dezechilibru.
Ideea că inflaţia înseamnă o cantitate excedentară de monedă şi că acest excedent
dereglează viaţa economică este foarte veche. Acest lucru este confirmat de întreaga istorie
monetară a secolului XIX şi a primelor decenii ale secolului XX. Într-adevăr, de fiecare dată
când, în istorie, autorităţile au decretat cursul forţat al monedei, desfiinţând astfel
convertibilitatea în aur a biletelor de hârtie, ele au desfiinţat prin aceasta mecanismul de
delimitare a emisiunii monetare. Aceste măsuri au fost adoptate, de obicei în perioade critice - de
război sau de după război -, când cheltuielile statelor au fost foarte mari şi desfiinţarea legăturii

6
cu aurul (reprezentată de convertibilitate) a permis acoperirea acestor cheltuieli prin emisiuni
monetare, ceea ce a provocat de fiecare dată inflaţie.
Acest tip de inflaţie - cunoscut sub denumirea de "inflaţie monetară" - este definit
prin celebra "ecuaţie a schimbului" lui I. Fisher:
MxV=PxT
Unde: M = masă monetară
V = viteza de circulaţie a monedei
P = nivelul general al preţurilor
T = volumul tranzacţiilor
Conform acestei ecuaţii, dacă masa monetară M creşte foarte mult, fără nici o
măsură, celelalte elemente ale schimbului monetar vor suferi consecinţele. Astfel, presupunând
că M este factorul cauzal, şi anume, proporţional cauzal al modificării lui P, se obţine o primă
definiţie a inflaţiei.
În acest context, s-ar putea spune că teoria cantitativă, în forma sa cea mai simplă,
dar şi cea mai veche, este tocmai expresia fenomenului inflaţionist. Deoarece, conform acestei
teorii, volumul tranzacţiilor, T, nu poate creşte, pentru că se află întotdeauna la nivelul maxim
permis de factorii de producţie existenţi, iar viteza de circulaţie a monedei, V, de asemenea, nu
se modifică, fiind legată de obiceiuri, gusturi, preferinţe, etc. care, pe termen scurt rămân
neschimbate. În consecinţă, creşterea masei monetare duce în mod necesar la creşterea preţurilor.
Pornind de la premisa că inflaţia este în primul rând un fenomen monetar (inflaţia
există doar în prezenţa banilor), explicarea genezei şi naturii acesteia trebuie să înceapă de la
formele istorice pe care le-au îmbrăcat banii de-a lungul secolelor. În acest context, se pot
sintetiza trei forme istorice ale fenomenului inflaţionist.
Prima formă a inflaţiei a fost cea monetaro-bănească, care s-a manifestat sub
forma devalorizării mascate a monedelor din metale preţioase, prin punerea în circulaţie a unor
monede false, cu o greutate mai mică sau un conţinut în aur mai redus decât cele oficiale.
Elementele definitorii ale acestei forme de inflaţie au fost:
- conţinutul real în aur al monedelor metalice era mai mic decât conţinutul
nominal, deci s-a separat conţinutul nominal de cel real al monedelor; transformarea existenţei-
aur în aparenţă-aur a monedei;

7
 - aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fără valoare deplină, toate acestea
conducând la scăderea puterii de cumpărare a acestora.
Cea de-a doua formă a inflaţiei a fost inflaţia banilor de hârtie convertibili în
aur, care s-a manifestat în perioada trecerii de la feudalism la capitalism, când statele europene
au început să înlăture haosul monetar medieval, creând sisteme naţionale prin emiterea biletelor
de bancă cu acoperire deplină în aur. S-a urmărit crearea unor sisteme băneşti stabile, care să
asigure o circulaţie monetară normală (sănătoasă). Cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul
pe care aceşti bani îl reprezentau în circulaţie. Această corespondenţă dintre cantitatea de aur
existentă în depozitele băncilor de emisiune şi volumul bancnotelor din circulaţie asigura
optimizarea sau echilibrul circulaţiei băneşti într-o economie. În această situaţie, cel puţin
temporar, inflaţia nu putea să apară, ea neavând bază de desfăşurare. După o anumită perioadă
însă, s-a creat un dezechilibru între mărimea depozitelor de aur-monedă, care era în funcţie de
producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei ţări de a procura aurul monetar, şi
cantitatea de semne monetare (bilete de bancă) emise, care era dependentă de volumul
tranzacţiilor. Inflaţia de acest gen apărea atunci când cantitatea banilor de hârtie aflată în
circulaţie devenea excedentară faţă de cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar şi
etalonul aur (cantitatea de aur aferentă unei unităţi monetare).
A treia formă a inflaţiei este cea contemporană şi anume inflaţia banilor de hârtie
neconvertibili în aur. Inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de
credit, care se exprimă prin creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de încredere a
agenţilor economici în moneda existentă; ea este expresia unui dezechilibru dintre banii
depreciaţi şi nevoile circulaţiei bunurilor economice. Realităţile inflaţioniste diferenţiate pe ţări şi
etape au făcut posibilă apariţia unor numeroase şi controversate puncte de vedere cu privire la
natura însăşi a formei contemporane de inflaţie.
Indiferent de forma inflaţiei, aceasta este generată în principal de fenomenul de
disparitate. Fenomenul inflaţiei este provocat nu de faptul că un anumit element - masa monetară
- creşte în mărime absolută, ci de faptul că modificarea respectivă are loc în discordanţă faţă de
alte elemente ale schimbului monetar, (adică din creşterea mai rapidă a cantităţii de monedă
comparativ cu creşterea altor variabile ale economiei). Ceea ce contează nu e faptul în sine că
masa monetară creşte, ci faptul că masa monetară creşte mai repede decât alte elemente cu care

8
este, în mod normal, corelată (astfel viteza evoluţiei monetare este excesivă, depăşind viteza
evoluţiei elementelor reale).
Esenţa inflaţiei constă în disparitatea dintre evoluţia monetară, "umflată" artificial,
pe de o parte şi evoluţia naturală a economiei reale, pe de altă parte. Din această cauză, termenul
de "inflaţie" se aplică şi altor variabile decât moneda. Se vorbeşte, de exemplu, de "inflaţie
bugetară", de "inflaţie salarială", care sunt asociate în mod evident cu inflaţia monetară, dar care
pot fi şi fenomene independente.
"Inflaţia bugetară" desemnează o situaţie în care volumul veniturilor şi
cheltuielilor bugetului naţional cresc mai repede decât alte elemente. "Inflaţia bugetară" este
disparitatea dintre creşterea elementelor bugetului şi alte variabile ale economiei.
"Inflaţia salarială" apare într-o societate care cedează presiunilor puternice ale
sindicatelor, ceea ce face ca salariile să crească într-o măsură mai mare decât alte variabile ale
economiei.
Înseamnă că se pot găsi atâtea forme de inflaţie câte posibilităţi teoretice de
asociere a două câte două variabile economice există. Inflaţia este un fenomen rezultat numai
prin raportare.
În lucrările economice actuale, inflaţia este definită, de regulă, prin creşterea
preţurilor deşi, de obicei se precizează că nu orice creştere a preţurilor este inflaţionistă.
În mod evident, pentru a face distincţie între o creştere de preţuri neinflaţionistă şi
una inflaţionistă, e necesar să se ia în considerare, în primul rând, gradul de generalitate al
creşterilor de preţuri. În economie pot avea loc creşteri sau reduceri de preţuri sau pot exista
preţuri ce nu se modifică; există situaţii în care corelarea tuturor mişcărilor de preţuri antrenează
o creştere a nivelului general al preţurilor, caz în care există inflaţie şi situaţii în care, deşi au loc
creşteri ale preţurilor anumitor bunuri, nu există o creştere generală a preţurilor şi deci nu există
inflaţie.
Rezultă că inflaţia este o mişcare de antrenare, în care se majorează nivelul mediu al tuturor
preţurilor. Însă, gradul de generalitate al creşterilor de preţuri nu este un criteriu suficient pentru
definirea inflaţiei. Pentru a exista inflaţie, mai trebuie ca majorarea generală de preţuri să fie o
creştere care nu conţine în sine, însăşi principiul care să o oprească.
Maniera corectă de a defini inflaţia constă în a spune că aceasta este o tendinţă de
creştere generalizată şi accelerată a preţurilor.

9
 Pornind de la această definiţie, e posibilă şi o altă explicaţie, nemonetară, a
fenomenului inflaţionist. Preţurile pot creşte în mod generalizat şi accelerat numai dacă cererea
globală este mult mai mare decât oferta globală. Această abordare este cunoscută sub denumirea
teoriei cererii excedentare, care arată discrepanţa dintre cererea globală şi oferta globală.
Într-adevăr, dacă există un exces de cerere globală în raport cu oferta globală şi
dacă această cerere globală în exces se menţine sau chiar se amplifică în timp, situaţia respectivă
constituie ea însăşi un principiu suficient al creşterii generalizate şi accelerate a preţurilor, caz în
care inflaţia nu are legătură cu moneda. Fără îndoială, e posibil ca moneda să intervină pentru a
crea excedentul cererii faţă de ofertă, însă această disparitate poate fi provocată de numeroase
alte cauze. Moneda nu este întotdeauna cauza fundamentală a inflaţiei. De aceea, se vorbeşte
adesea de "inflaţia nemonetară".
Ca explicaţie a fenomenului inflaţionist "teoria cererii excedentare" are avantajul
că evidenţiază existenţa unor tensiuni inflaţioniste independente de evoluţia preţurilor. Astfel,
conform, acestei interpretări, în cazul în care există un exces de cerere globală, inflaţia există şi
într-o economie în care preţurile sunt fixate administrativ, ca în economia planificată. În acest
caz, deoarece piaţa nu se poate ajusta prin preţuri, ajustarea se face prin cantităţi. Astfel,
nelivrarea mărfurilor la termen, vânzarea cu aglomeraţie, cozile, etc sunt manifestări ale inflaţiei
de aceeaşi natură ca şi creşterile de preţuri, însă au loc în economiile centralizate.
Conceptul modern asupra inflaţiei o defineşte ca un proces complex prin care se
afirmă multiple dezechilibre din economie, cu caracter general şi în continuă evoluţie.
Tensiunile inflaţioniste în unele sectoare pot fi compensate de tensiuni
deflaţioniste din alte sectoare şi astfel se pot reechilibra. Alteori tensiunile se dezvoltă, se
corelează şi dau naştere unui proces.
Deşi inflaţia este un dezechilibru sau mai precis o sumă de dezechilibre, creşterea
preţurilor rămâne o caracteristică esenţială care pune în evidenţă implicit dimensiunile acestui
proces.
Creşterea generală a preţurilor are ca efect diminuarea puterii de cumpărare. Sunt
de fapt două laturi ale aceluiaşi fenomen. Pe măsură ce preţurile cresc puterea de cumpărare
scade, în relaţie directă.
Conceptul general despre inflaţie trebuie concretizat şi prin amplitudinea
fenomenelor:

10
 - când creşterile de preţuri sunt de circa 2-4% anual inflaţia este apreciată ca "târâtoare",
"lentă" şi exprimată şi prin termenul de eroziune monetară;
- când creşterile de preţuri se exprimă în două cifre se consideră că inflaţia este
"declarată", "forte";
- în condiţiile în care se exprimă cu trei cifre poate fi considerată galopantă sau
hiperinflaţie.
Fenomenul inflaţionist poate fi măsurat atât din punct de vedere absolut, cât şi
relativ.
La modul absolut, mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre cererea globală solvabilă şi oferta
globală de bunuri economice de pe piaţă. Din aceasta rezultă masa monetară care nu are
acoperire în bunuri şi servicii necesare şi dorite de consumatori.
La modul relativ, inflaţia se măsoară ca raport procentual între mărimea absolută arătată, adică
excedentul de masă monetară, şi oferta reală de bunuri şi servicii.
Există economişti care fac distincţie intre aspectul relativ si cel absolut de manifestare a inflaţiei.
Astfel avem, inflaţie relativă in situaţia când creşterea nivelului mediu al preţurilor rămăne în
urma creşterii masei monetare si invers, inflaţia absolută când se constată că ritmul de creştere al
nivelului preţurilor depaşeşte pe cel al masei monetare.
În măsurarea inflaţiei se porneşte de la consensul teoretic cu privire la formele de manifestare ale
fenomenului dar realizarea practică a acestei intenţii rămăne o problemă foarte complexă. Cel
mai corespunzător criteriu de măsurare a procesului inflaţionist este „ecartul inflaţionist”,
decalajul absolut si relativ dintre cererea solvabilă si oferta reală de mărfuri si servicii, ambele
mărimi considerate ca fiind agregate la scara economiei naţionale.
În mod absolut mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre cererea absolută nominală si
cantitatea reală de mărfuri si servicii pe care le pot oferii efectiv(sau le pot pune in circulaţie)
agenţii economici. Pornind de la ideea că dezechilibrul inflaţionist înseamnă în fond, un excedent
de masă monetară neacoperit printr-o ofertă reală adecvată, mărimea inflaţiei poate fi apreciată
(dar nu măsurată) prin volumul acestor sume care nu au acoperire în mărfuri necesare şi dorite de
populaţie. Această situaţie, doar de apreciere a inflaţiei, se datorează puterii de cumpărare
diferite în timp a banilor ca şi comportamentului diferit al operatorilor economici în consum,
respectiv tezaurizare.
În prezent inflaţia este măsurată (sau doar apreciată) prin următorii indici şi coeficienţi:

11
- indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB;
- indicele preţurilor de consum;
- modificarea puterii de cumpărare a banilor;
- gradul de erodare a monedei naţionale;
- raportul dintre masa monetară în circulaţie şi PIB;
- devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici rezultativi de
către masa monetară existentă în circulaţie si care este disponibilă pentru a fi cheltuită.
În ultima perioadă s-a impus ca instrument principal de măsurare a inflaţiei indicele preţurilor
de consum (IPC). Acesta exprimă „modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie
de talie mijlocie, din mediul urban, le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă în
concordanţă cu nivelul şi structura nevoii sociale istoriceşte determinat”. Indicele preţurilor de
consum (IPC) măsoară evoluţia de ansamblu a preţurilor mărfurilor cumpărate si a tarifelor
serviciilor utilizate de către populaţie într-o anumită perioadă (perioada curentă), faţă de o
perioadă anterioară (perioada de bază sau de referinţă). Indicele preţurilor de consum se
calculează numai pentru elementele care intră în consumul direct al populaţiei.

IPC = ∑ Q0 P1 ∑Q 0 P0

Q0 = structura costului de bunuri ce reflectă nevoia socială;

P0, P1 = evoluţia preţului in perioadele analizate.
Motivele care au determinat folosirea IPC în măsurarea inflaţiei sunt diferite:
metodologia foarte simpla de calcul dar care se bazează pe un volum informaţional foarte divers,
faptul ca inflaţia este percepută chiar pe creşterea preţurilor sau a tarifelor. În toate ţările cu
economie de piaţa există organisme autorizate care calculează si supraveghează evoluţia acestui
indice. În România funcţionează Institutul Naţional de Statistică si Studii Economice.
Deşi la prima vedere IPC are un conţinut pur static, in realitate el are si un pronunţat caracter
social si economic. Astfel IPC este folosit de Guvern drept criteriu de apreciere a mersului
reformei cunoscut fiind ca dinamica preţurilor exprimă evoluţia de ansamblu a economiei si a
conjuncturii pieţelor. Pe de altă parte modificarea nivelului preţurilor este atent urmărita de
sindicate şi patronat pentru a servi in procesul negocierii salariilor si în realizarea de calcule
comparative de eficienţa economică.

12
Metodologia de calcul al acestui indice este şi ea obiectul unor adevărate dispute între guverne,
patronat respectiv sindicate si salariaţi datorită intereselor contradictorii care apar. Confruntarea
este legată de ponderile atribuite diferitelor grupe de mărfuri incluse in eşantion. Tendinţa
oficialităţilor si patronatului este aceea de a include in categoria bunurilor reprezentative acele
bunuri care de regulă se scumpesc mai greu, in timp ce sindicatele, dimpotrivă încearcă uneori să
umfle aceste sporuri de preţuri, in acest fel obţinând, prin indexare, salarii nominale mai mari.
Interesele variate manifestate de grupurile socio-profesionale faţă de inflaţie ca şi
limitele fireşti ale cunoaşterii unui astfel de proces economic, dinamic si complex au făcut
posibilă apariţia a numeroase puncte de vedere cu privire la fenomenul inflaţionist.
Dacă faţă de volumul mărfurilor disponibile există un exces de numerar apare fenomenul
inflaţiei, iar in caz contrar cel al deflaţiei. Analizând insă condiţiile echilibrului monetar se
constată că aceasta nu rezultă numai din compararea masei monetare cu volumul mărfurilor si
serviciilor, ci şi cu necesarul global al economiei naţionale. În consecinţa s-ar putea admite că
există inflaţie atunci când masa monetară depăşeşte nivelul determinant al necesităţii şi provoacă
creşterea preţurilor, iar in caz invers avem de-a face cu deflaţie.
Există însă diferenţe de nuanţă chiar si la cei care admit deflaţia de mai sus. Unii consideră că
este inflaţionistă orice situaţie în care preţurile cresc în timp ce deflaţia apare când preţurile scad.
Deci dinamica preturilor ar fi singurul indicator al stabilităţii monedei. Alţi
economişti raportează categoriile inflaţiei şi deflaţiei şi la factorul timp şi consideră inflaţie doar
când creşterea preţurilor este determinată de creşterea cererii, care depăşeşte oferta in mod
permanent sau în timp îndelungat. Prin analogie se consideră deflaţionistă scăderea nivelului
preţurilor ca urmare a unei oferte întrecând durabil cererea.

1.3 Forme de manifestare a Inflaţiei

Inflaţia cunoaşte forme diferite de manifestare în funcţie de comportamentul

consumatorilor şi de deciziile organelor de stat. Ea este rezultatul dezorganizării economice si
financiare, reflectat în creşterea masei monetare intr-un ritm mai rapid decât al producţiei de
bunuri si servicii, dar în esenţa şi funcţiile sale inflaţia nu este un fenomen exclusiv monetar ci şi
unul economic şi social-politic.

13
În functie de amploarea procesului inflationist in teoria si practica economica s-au incetatenit
mai multe tipologii ale inflatiei clasificate dupa mai multe criterii:

În funcţie de ritmul de creştere al preţurilor pot fi distinse:

• inflaţia târâtoare (latentă), caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor cu 3-
4% anual. În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere în monedă.
Agenţii economici au tendinţa să încheie contracte pe termen lung, fiind convinşi că preţurile
bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate, iar ca
regulă generală productivitatea factorului muncă depăşeşte creşterea salariilor. De asemenea
ratele dobânzilor bancare sunt reduse, creditul fiind ieftin. Este o formă a inflaţiei care permite
creşterea economică neinflaţionistă şi este specifică ţărilor foarte dezvoltate.
• inflaţia deschisă (moderată), caracterizată printr-o creştere generalizată a preţurilor
de 5-10% anual. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi
economici. În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic, fiind însă un criteriu de
performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi cele în tranziţie, foste socialiste.
• inflaţia galopantă, caracteristică unor creşteri de preţuri de peste 10%-15% anual şi
care este specifică, în general, ţărilor în tranziţie de la economia de comandă la economia de
piaţă. Ea a fost frecvent întâlnită şi în ţările în curs de dezvoltare din Africa şi America Latină şi
doar sporadic în ţările dezvoltate. În asemenea situaţie moneda naţională cunoaşte o rapidă
scădere a puterii de cumpărare, rata medie a dobânzii creşte vertiginos, viteza de rotaţie a banilor
se accelerează, o parte din economii sunt sustrase investiţiilor productive şi orientate spre
operaţiuni speculative. Această formă de inflaţie este sursă a unor ample dezechilibre în
economie, putând conduce chiar la dublarea preţurilor în decurs de un an (deci creşteri cu 100%).
• megainflaţia, denumire relativ nouă, ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte
accentuat şi greu de stăpânit de către autorităţile guvernamentale, apărut atunci când inflaţia
depăşeşte pragul formei galopante. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi 500% anual.
Această amplitudine a inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre, mai ales la începutul perioadei
de tranziţie (anii 1990 - 1993). De altfel, în anul 1993 s-a înregistrat cea mai înaltă rată a inflaţiei
din perioada postdecembristă, circa 395%.

14
• hiperinflaţia, caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor, de regulă de peste
500% anual. În acest caz cererea de monedă naţională scade considerabil, o parte importantă din
tranzacţii efectuându-se sub formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă. Salariul
real al unei persoane se poate reduce lunar cu până la 50%.
În funcţie de cauza principală care o generează distingem:
• Inflaţie prin cerere, generată de un anumit exces al cererii globale comparativ cu
oferta globală, decalaj la care economia nu poate răspunde prompt, ea necesitând un timp de
răspuns. În consecinţă, preţurile cresc, ceea ce determină o intensificare şi mai mare a cererii,
cumpărătorii anticipând noi majorări de preţuri. Ca atare, fenomenul se autoîntreţine şi se
autoamplifică;
La o asemenea evoluţie a cererii, firmele producătoare vor avea două tipuri de reacţii:
preponderent de creştere a producţiei sau preponderent de creştere a preţurilor. În această
situaţie, recomandarea ″politicii inflaţioniste″ este inoportună şi inadecvată. Se apreciază că
inflaţia determinată de creşterea cererii este o inflaţie limitată în timp, ea manifestându-se pe
termen scurt. Astfel, sporirea preţurilor nu poate continua la nesfârşit, fiind limitată de nivelul
veniturilor disponibile. Veniturile salariale vor avea o dinamică de creştere mai mică şi nu se vor
regăsi decât parţial în structura preţurilor, întrucât acestea din urmă sporesc nu doar ca urmare a
unor creşteri de costuri (cu salariile în special). Ca atare, în momentul când cererea agregată va fi
estompată de nivelul veniturilor, şi preţurile vor înregistra o tendinţă de scădere, deci inflaţia se
va diminua. De asemenea, inflaţia prin cerere este generată, de regulă, de un ″şoc″ al cererii. De
pildă, un astfel de şoc poate să-l provoace o creştere substanţială a cheltuielilor guvernamentale,
într-o anumită perioadă. Efectul acestui şoc poate fi o singură creştere a preţurilor, după care ele
vor rămâne la acelaşi nivel.
În ansamblu, excesul de cerere pe piaţă poate avea următoarele cauze, mai importante:
• emisiunea excesivă de monedă în circulaţie, care generează o inflaţie prin monedă;
• expansiunea creditului bancar, care conduce la o inflaţie prin credit;
• scăderea înclinaţiei spre economisire, care determină o inflaţie prin dezeconomisire.
• Inflaţia prin monedă este determinată de introducerea şi menţinerea în circulaţie a
unei mase monetare excedentare, în raport cu volumul de mărfuri de pe piaţă, peste nevoile
circulaţiei băneşti. Acest lucru se întâmplă, în general, atunci când apar deficite bugetare mari,
iar finanţarea acestora se face prin împrumuturi de la banca centrală, care va emite o cantitate

15
corespunzătoare de monedă. Fenomenul inflaţionist provine din faptul că statul nu se împrumută
pentru a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără
corespondent în planul ofertei. De asemenea, atunci când apare un excedent masiv al exporturilor
faţă de importuri, rezervele valutare ale ţării cresc, iar acestea formează acoperirea unor noi
emisiuni de bani, care nu găsesc un corespondent echivalent pe piaţă în mărfuri şi servicii. La o
suplimentare a masei monetare în circulaţie poate concura, totodată, şi scăderea vitezei de rotaţie
a banilor, în condiţiile menţinerii constante a volumului fizic şi valoric al tranzacţiilor.
• Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului bancar, care
poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare
celor produse de banii numerar. Această formă de inflaţie apare atunci când expansiunea
creditelor are ca destinaţie masive investiţii în economie, investiţii care nerealizate şi nepuse în
funcţiune la timp conduc la o activare suplimentară a cererii de consum (întrucât există o masă
monetară suplimentară în circulaţie). Acestei cereri de consum îi corespunde o ofertă care
″întârzie″ să apară, rezultatul fiind creşterea preţurilor la majoritatea bunurilor de consum. De
asemenea, creşterea substanţială a creditelor în scopuri de consum conduce la acelaşi rezultat.
Inflaţia prin credit şi inflaţia prin monedă pot fi considerate ca fiind una şi aceeaşi formă de
inflaţie (inflaţie monetară), având ca element comun creşterea, în mod direct sau indirect, a
veniturilor nominale ale populaţiei şi agenţilor economici, venituri care stau la baza potenţialului
excedent al cererii.
• Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei spre economii
din partea populaţiei, ca urmare a unor previziuni pesimiste în ceea ce priveşte conservarea
puterii de cumpărare a economiilor existente şi viitoare, dar şi a unor factori de natură subiectivă
şi psihologică, pentru o anumită perioadă. Rezultatul acestui comportament este creşterea
ponderii consumului în totalul veniturilor disponibile ale populaţiei, consum care tinde să
depăşească oferta de bunuri (în special de folosinţă îndelungată) şi care va genera o creştere de
preţuri în ramurile producătoare
• Inflaţia prin costuri, datorată creşterii preţurilor diferiţilor factori de producţie a
materiilor prime, energiei, creditului, fenomen ce conduce la majorarea costurilor de producţie şi
de circulaţie şi, în final, a nivelului general al preţurilor;
Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care, pe ansamblul economiei, costurile de producţie
cresc într-un ritm accentuat, independent de cererea agregată.

16
Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor, ei vor răspunde
parţial prin creşterea preţurilor de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Cu cât
cererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor
mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai ridicate, marcând astfel
începutul unei inflaţii prin costuri. Dacă cererea agregată este însă relativ elastică în raport cu
evoluţia preţurilor, firmele producătoare vor fi nevoite (pentru a nu-şi compromite rentabilitatea)
să restrângă volumul producţiei, cu consecinţe negative asupra ocupării forţei de muncă în
ramurile respective. Se constată, aşadar, că o creştere generalizată a costurilor de producţie va
determina, în ambele cazuri de evoluţie a cererii, situaţii negative pentru economie:
- fie declanşarea fenomenului inflaţionist;
- fie accentuarea şomajului.
Se poate constata că, faţă de cazul inflaţiei prin cerere, în situaţia inflaţiei prin
costuri, efectul asupra producţiei şi ocupării este invers. Dacă inflaţia prin cerere poate conduce
la o creştere economică inflaţionistă, permisibilă unui înalt grad de ocupare a forţei de muncă,
inflaţia prin costuri antrenează, în general, scăderea producţiei şi restrângerea locurilor de
muncă. Factorii care pot determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale inflaţiei prin
costuri sunt numeroşi. Printre cei mai importanţi enumerăm:
• creşterea salariilor într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii.
• creşterea excesivă a profiturilor
• creşterea preţurilor la materii prime şi materiale. Acest fenomen se referă, de regulă, la
materiile prime, materialele, combustibilii, energia etc., care provin din importuri şi ale căror
preţuri se repercutează asupra costurilor de producţie ale produselor finite indigene (inflaţie
importată).
• politica amortizării accelerate
• presiunea fiscală ridicată
• Inflaţia internă (endogenă), generată de dezechilibrele economice si financiare
proprii tării în cauză;
• Inflaţia structurală este determinată de strategia adoptată de unele ţări, de dezvoltare
accelerată şi de creştere economică rapidă, ceea ce implică mobilizarea intensivă a factorilor de
producţie. În economie se creează dezechilibre, concretizate în declinul unor sectoare de
activitate, apariţia unor noi ramuri şi crearea de noi capacităţi de producţie. Finanţarea noilor

17
activităţi este, în general, realizată prin fonduri bugetare sau credite bancare, situaţie care duce la
un aflux monetar în economie şi la majorarea cererii. Accentuarea procesului inflaţionist este
susţinută, în continuare de sarcinile fiscale şi sociale, corespunzătoare noilor activităţi, ceea ce
afectează obiectivele anumitor categorii sociale. În acest mod, inflaţia structurală este continuată
de inflaţia prin venituri.
La baza inflaţiei structurale se află, de asemenea, factori precum susţinerea unor sectoare de
activitate (sub forma susţinerii preţurilor pentru produsele excedentare) şi rigiditatea economiei,
care se manifestă în domeniul procurării capitalului, al asigurării de resurse materiale sau al
utilizării forţei de muncă.
• Inflaţia importată (exogenă), provocată de cauze localizate în exterior, dar care se
repercutează în interiorul ţării de referinţă prin intermediul preţurilor de import, al balanţei de
plăţi si a cursurilor valutare, al importului de capital.
Mecanismele inflaţiei importate se interferează cu cele ale inflaţiei interne, amplificând
fenomenul inflaţionist. Amplitudinea unui asemenea mecanism variază foarte mult de la o ţară la
alta. Cu cât ponderea bunurilor importate este mai scăzută, cu atât impactul inflaţiei importate
asupra creşterii preţurilor interne este mai mic.
Ţinând seama de tendinţa de amplificare a relaţiilor economice externe, care se manifestă tot mai
puternic, mecanismul inflaţiei importate dobăndeşte o importanţă sporită pentru propagarea
undei inflaţioniste în toate ţările, ceea ce demonstrează, o dată în plus, că stoparea inflaţiei şi
combaterea efectelor sale se impun ca o preocupare a tuturor guvernelor.
Ţinând seama de efectele inflaţiei asupra creşterii economice distingem:
• Stagflaţia, caracterizată prin fenomenul de stagnare a economiei în perioadele de
manifestare a inflaţiei;
• Slumpflaţia, individualizată prin fenomenul de regres al economiei pe durata de
manifestare a inflaţiei.
Atăt stagflaţia cât şi slumpflaţia contrazic teza de inspiraţie keynesistă potrivit căreia inflaţia în
anumite limite constituie un stimulent al activităţii economice.
Având în vedere ritmul de depreciere al puterii de cumpărare al monedei, distingem:
• Inflaţia latentă, caracterizată printr-un ritm de depreciere al monedei mai scăzut
decât ritmul creşterii emisiunii monetare;

18
• Inflaţia nouă (modernă), caracterizată prin creşterea cronică, generală si progresivă a
preţurilor, spre deosebire de perioadele anterioare când asemenea fenomene erau accidentale,
fiind urmate de faze de absorbţie a fenomenului inflaţionist.

După funcţionarea mecanismului pieţei:

• Inflaţia deschisă – economia de piaţă continuă să funcţioneze ca un mecanism în care
preţurile sunt fixe. Orice exces de cerere (insuficientă a bunurilor sau a forţei de muncă) conduce
la o creştere a preţurilor sau a salariilor;
• Inflaţia reprimată – apare atunci când controlul guvernamental împiedică creşterea
preţurilor bunurilor de consum şi a salariilor, astfel încât excesul de cerere este doar reprimat, nu
şi redus. O dată cu îndepărtarea controlului guvernamental trebuie să ne asteptăm la creşteri de
preţuri şi de salarii.
După aşteptările inflaţioniste:
• Inflaţia anticipată;
• Inflaţia neanticipată.
Prima formă are drept caracteristică faptul că este primită şi aşteptată de fiecare
participant pe piaţă; a doua formă produce efecte importante asupra economiilor, forţei de muncă
şi producţiei, ceea ce afectează echilibrul general;
Din combinaţia celor două tipuri de inflaţie prin cerere si prin costuri poate
rezulta o spirală inflaţionistă greu de stopat. De exemplu, se poate ivi situaţia ca cererea globală,
impulsionată artificial de către autorităţi (de pildă în perioade electorale), să antreneze o creştere
a preţurilor în anumite ramuri producătoare, ceea ce se va repercuta şi asupra unor creşteri
salariale în ramurile respective, care nu vor face altceva decât să mărească costurile de
producţie.Creşterea costurilor va provoca o inflaţie prin costuri, adică o altă creştere de preţuri
care se va adresa cererii existente. Pentru a preveni sporirea şomajului, autorităţile
guvernamentale iniţiază politici monetare şi fiscale expansive care dau un nou impuls cererii. De
data aceasta fenomenul este amplificat şi datorită diferenţei de dinamică dintre productivitatea
muncii şi nivelul salariilor în sectorul real. Această serie de creşteri succesive ale preţurilor va
înceta atunci când cererea de bunuri şi servicii se diminuează suficient de mult, astfel încât

19
producătorii, care au ca scop principal maximizarea profiturilor, nu vor spori din nou preţurile.
Scăderii cererii globale îi va corespunde în acelaşi timp o subocupare importantă.
Spirala inflaţionistă preţuri - salarii Politică economică populistă → creşteri de salarii
→ creşterea costurilor → creşterea preţurilor de vânzare → scăderea puterii de cumpărare a
salariilor → revendicări sociale → noi majorări de salarii → o nouă majorare a costurilor → un
nou puseu inflaţionist …

1.4 Cauzele interne si externe ale inflaţiei

Inflaţia este provocată de numeroase cauze interne si externe, care determină fie
creşterea cererii solvabile, fie diminuarea ofertei de bunuri şi servicii disponibile, fie ambele
categorii de efecte în mod concomitent.
Dintre acestea, cu o acţiune directă asupra creşterii excesive a masei monetare în
circulaţie, pot fi menţionate:

• Dezechilibrul dintre cerere şi ofertă

Aceasta este cauza fundamentală a inflaţiei.Crşterea excesivă a cererii faţa de
ofertă, cantitatea de bunuri şi servicii existentă pe piaţă fiind insuficientă faţa de cea
necesară(cerută) şi în consecinţă, preţurile cresc.În cazul invers, când oferta este mai mare decât
cererea, tendinţa ar fi de scădere a preţurilor.Afirmaţia lui Milton Friedman “inflaţia este
întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar şi poate fi produsă numai printr-o creştere mai
rapidă faţă de producţie”, sugerează originea inflaţiei : creşterea cantităţii de bani în circulaţie
într-un ritm alert(o creştere excesivă), permiţând astfel şi creşterea preţurilor. În acest sens se
argumentează că populaţia nu ar putea cumpăra aceeaşi cantitate de bunuri şi servicii, în
condiţiile creşterii preţurilor, dacă nu ar creşte oferta de monedă, şi deci inflaţia nu ar putea
continua dacă nu ar creşte şi cantitatea de bani în circulaţie.

• Apariţia si perpetuarea deficitului bugetar

Apare in situaţia când statul înregistrează cheltuieli mai mari decât veniturile
curente, cel mai uşor mijloc de a finanţa diferenţa este împrumutul la banca de emisiune. Drept

20
urmare, masa monetara in circulaţie creste, fara ca volumul de mărfuri in circulaţie sa fi crescut
si el, deoarece statul nu se împrumuta pentru a produce si pune pe piaţa mărfuri sau pentru a
oferii servicii suplimentare, ci pentru a consuma, reducând astfel consumul mărfurilor si
serviciilor disponibile. Dezechilibrul monetar astfel creat este, de regula, specific situaţiilor
excepţionale. In zilele noastre este insa, frecvent întâlnit si in condiţii de pace, ca urmare a
încercărilor de a stimula pe aceasta cale economia.

• Expansiunea creditului bancar

In cazul in care băncile acorda credite fara sa efectueze o analiza riguroasa a
scopurilor urmărite de debitori, sau cu intenţia expresa de a sprijini expansiunea viitoare a unor
mari întreprinderi sau a economiei in ansamblul lor, se produce o creştere exagerata a masei
monetare de cont, ale cărei efecte inflaţioniste sunt similare cu creşterea cantităţii de numerar in
circulaţie.

• Apariţia si perpetuarea excedentului sau deficitului balanţei de plaţi externe

Atunci când intr-o tara intra o cantitate mare de valuta străina, fie ca urmare a
unui excedent masiv al exportului fata de import, fie ca urmare a unei invazii de capitaluri
speculative, rezervele valutare ale acestei tari cresc. In condiţiile in care aceste rezerve in valuta
străina formează acoperirea unor noi emisiuni in moneda naţionala, aceasta din urma nu mai
găseşte un corespondent echivalent de mărfuri si servicii pe piaţa interna. Acelaşi dezechilibru se
aduce si atunci când valuta străina, convertita in moneda naţionala, este introdusa in rezervele de
mijloace străine ale statului in cauza,deoarece masa monetara interna creste fara echivalent in
mărfuri si servicii pe piaţa.
La fel de nociv este deficitul balanţei de plaţi, adică situaţia in care încasările externe sunt
inferioare plaţilor externe intr-o anumita perioada data. In astfel de cazuri, cursul monedei
naţionale fata de valutele străine scade, deci este necesar sa se cheltuiască o suma mai mare in
moneda naţionala pentru a obţine o suma data in valuta străina sau o cantitate data de mărfuri a
cărui preţ este exprimat in valuta. Creşterea preturilor produselor importate este transmisa apoi
asupra structurii preturilor interne, majorând nivelul general al acestora, fie prin creşterea
costurilor produselor interne pentru fabricarea cărora au fost folosite mărfuri importate, fie prin
creşterea directa a preturilor bunurilor de consum importate asupra si destinate pieţei interne.

21
Efectele preturilor ridicate ale bunurilor importate asupra preturilor bunurilor indigene si asupra
costului vieţii, determina adeseori revendicările salariale si pun sub semnul întrebării eficacitatea
programelor bugetare elaborate de guvernele naţionale.

• Activarea unor sume băneşti ţinute in rezerva

O asemenea cauza acţionează atunci când deprecierea inflaţionista a monedei
înregistrează deja un ritm ridicat, iar posesorii de bani devin conştienţi de pierderea pe care le-o
provoacă reducerea puterii de cumpărare a sumelor deţinute. Creşterea pe aceasta cale a masei
monetare accentuează, la rândul lor, ritmul procesual inflaţionist.

1.4.1 Între alte cauze ale inflaţiei trebuie să avem în vedere:

Emisiunea monetara excesivă , creşterea masei monetare în circulaţie fără

legătură cu creşterea PIB , cu oferta de bunuri şi servicii din economie, uneori corelată cu
deficitele bugetare substanţiale ale unor state.
Dezordinea monetară internaţională.Deficitul balanţei de plaţi a SUA a avut
drept consecinţă creşterea substanţială a deţinerilor de dolari în întreaga lume, iar pieţele
eurovalutelor au contribuit şi ele la alimentarea inflaţiei. Pe fundalul unei lichiditaţi excesive din
anii 1980 si începutul anilor 1990, poate fi explicabila într-o anumită măsură reţinerea SUA de a
vota la un moment dat în favoarea unor noi alocări de DST în cadrul FMI, creşterea masei
monetare la nivel global( prin crearea de DST ) în mod artificial, pe bază de vot, având potenţial
inflaţionist.
Detezaurizarea, care, celelalte condiţii menţinăndu-se constante, are drept
consecinţa transformarea monedei pasive în monedă activă.
Creşterea vitezei de circulaţie a banilor, care, judecând în termenii specifici
teoriei cantitative a banilor, nu ar mai face necesară prezenţa aceleeaşi cantităţi de monedă în
circulaţie.
Creşterea preţurilor provocate de monopoluri, aflate în căutarea de profituri
mai mari.

22
 Indexarea (creşterea) în mod regulat a salariilor, sub presiunea sindicatelor,
fără legătură cu creşterea productivităţii muncii.Printr-o asemenea practică, masa monetara în
circulaţie depaşeşte valoarea mărfurilor disponibile pentru consum.
Dispariţia în mare măsură a concurenţei prin preţ, producătorii preferând
concurenţa prin diferenţierea produselor, cu consecinţe asupra creşterii preţurilor.
Factorii psihologici şi anticipaţiile inflaţioniste.În acest sens este relevantă
preocuparea ţărilor zonei euro de a introduce bancnote de 1 si 2 euro în locul actualelor piese
metalice, în dorinţa de a lupta contra inflaţiei.Explicaţia ar fi simplă: în unele ţări din zona euro
cum ar fi Grecia, consumatorii nu sunt obişnuiţi cu monede adică piese metalice de mare valoare
şi le cheltuiesc cu prea mare uşurinţă determinând creşterea inflaţiei. Tot astfel se argumentează
că procedeul de denominare a monedei naţionale, tăierea unor zerouri şi obţinerea unei monede
grele, pe fundalul dezinflaţiei şi al unei economii stabilizate, este de natura să contribuie la
scăderea mai accentuată a ratei inflaţiei.

1.5 Rata inflaţiei – şomaj

Modelul Keynesian al cererii şi ofertei de monedă demonstrează că la nivelul

economiei se poate manifesta fie numai inflaţie, fie numai şomaj, dar nu ambele, în mod
simultan. Această abordare a fost posibilă pe baza studierii economiilor în perioada de dinaintea
anilor ’70.
Situaţia s-a schimbat în anii ’70, când în economie au început să coexiste atât inflaţia cât
şi şomajul în sensul unei corelaţii inverse: descreşterea şomajului şi creşterea inflaţiei. Astfel,
principala problemă macroeconomică a anilor ’70 – ’80 a fost această corelaţie, cunoscută sub
denumirea de curba lui Phillips (după numele autorului A.W. Phillips, care a dezvoltat
conceptual în Marea Britanie) prin studierea seriilor de date din perioadele 1861 – 1913 şi 1913 –
1957
Conceptul stabilităţii curbei Phillips a fost infirmat de evoluţiile înregistrate în anii 70 şi 80 şi la
începutul anilor ’90.
Pentru perioada 1961 – 1994, relaţia inversă dintre inflaţie şi şomaj n-a mai fost concludentă. În
cadrul acestei perioade, în anii ’72 – ’74 şi ’77 – ’80, curba Phillips are o modificare mai lentă,

23
ceea ce evidenţiază că fiecare nivel al şomajului este însoţit de o inflaţie mai mare, sau fiecare
nivel al inflaţiei este însoţit de un şomaj mai ridicat. Astfel, înclinarea curbei, pentru perioada
amintită diferă de cea iniţială.
Explicaţia unei asemenea evoluţii a corelaţiei inflaţie-şomaj constă în stagflaţie, care se
manifestă prin scăderea simultană a nivelului celor două variabile sau prin creşterea acestora.
Astfel, a fost confirmată ideea că un proces inflaţionist de amploare nu micşorează şomajul, ci îl
agravează.
Evoluţiile inflaţiei şi şomajului, din toate ţările dezvoltate, după anii ’70 au confirmat
următoarele aspecte:
- independent de inflaţie, există o rată naturală a şomajului care se manifestă şi atunci când
inflaţia este zero;
- la o rată naturală a şomajului, situată la nivelul de 6% (potrivit studiilor realizate) inflaţia se
poate manifesta la orice nivel, situaţie care modifică curba lui Phillips, într-o linie verticală.
Stagflaţia, ca fenomen care explică modificarea relaţiei dintre inflaţie şi şomaj reprezintă o stare
nefavorabilă a economiei în care se manifestă creşterea sau scăderea, în acelaşi timp a preţurilor
şi a şomajului, şi care apare ca o consecinţă a inflaţiei prin cerere şi a inflaţiei prin ofertă.
Stagflaţia prin cerere se explică prin următoarele:
- creşterea cererii globale pe termen scurt, antrenează o insuficienţă a bunurilor din economie,
ceea ce determină, ca la nivelul producătorilor, să se majoreze producţia pe seama unor
consumuri reale mai mici în condiţiile unei creşteri a preţurilor;
- atunci când preţurile se majorează peste aşteptări, aceasta antrenează dezechilibre şi scăderea
producţiei.
Corectarea aşteptărilor inflaţioniste se realizează prin creşterea salariilor nominale, iar echilibrul
dintre cerere şi ofertă se obţine la un nou nivel, al unei producţii mai mari. Stagflaţia prin ofertă
se manifestă atunci când oferta globală se majorează, fără a fi însoţită de sporirea cantităţii de
monedă, iar nivelul cererii rămâne nemodificat. După modul în care oferta globală se adaptează
în funcţie de oferta de monedă, se poate face distincţia între: oferta neadaptabilă şi oferta
adaptabilă.
Când oferta este neadaptabilă, se porneşte de la creşterea salariilor nominale, în contextul unei
creşteri a ratei inflaţiei. În cazul unei oferte adaptabile din partea statului, prin majorarea ofertei
de monedă, se porneşte de la creşterea salariilor pe fundalul unei creşteri generale a preţurilor.

24
 1.6 Consecinţele inflaţiei

Consecinţele (efectele, costurile) inflaţiei pot fi analizate atât la nivel

microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic. Fenomen complex, care afectează structurile
întregului organism economico-social, inflaţia are şi importante consecinţe. În continuare, vom
prezenta câteva dintre cele mai semnificative, prin implicaţiile pe care le au asupra economiei şi
societăţii în general.

• Influenţa asupra consumului, economisirii şi investiţiilor

Inflaţia, prin efectul deprecierii monetare, schimbă comportamentul individual,
atât în actul de consum, cât şi în cel al economisirii. Astfel, în calitate de consumatori şi pentru a
atenua efectele deprecierii monedei, agenţii economici sporesc ritmul cumpărărilor, plasându-şi
disponibilităţile băneşti, cu precădere în bunuri de folosinţă îndelungată sau în diferite bunuri de
valoare precum obiecte din aur, opere de artă etc. Drept urmare, procesul de economisire va avea
de suferit atât ca nivel, dar mai ales ca structură. În general, inflaţia descurajează economisirea,
incitând subiecţii economici să cheltuiască mai mult. Pe fondul unei inflaţii rapide, indivizii
preferă satisfacţiile prezente celor viitoare, neavând certitudinea că în viitor economisirea unei
părţi din venitul actual le va duce aceeaşi satisfacţie. Acest gen de comportament conduce la
modificarea structurii economisirii. Astfel, va creşte ponderea economisirii pe termen scurt şi cu
caracter speculativ, în detrimentul celei pe termen lung. De aici, rezultă efectul direct şi negativ
asupra investiţiilor. Sunt preferate şi chiar privilegiate investiţiile pe termen scurt, în defavoarea
celor pe termen lung, mai costisitoare, dar destinate formării brute de capital în economie, unde
perspectiva obţinerii de profit este mai îndepărtată. Consecinţa este apariţia unui sector terţiar
supradimensionat, în care întreprinzătorii investitori ajung la profit într-un timp relativ scurt.
Literatura de specialitate nu omite faptul că s-au înregistrat şi se înregistrează fenomene de
creştere economică inflaţionistă. Acest lucru este posibil şi explicabil prin preţurile relativ mari,
incitante pentru producători şi prin rata medie a dobânzii mică, permisivă amortizării
investiţiilor. Continuarea întreţinută a unui asemenea proces se loveşte, însă, de anumite restricţii
(limite). Economisirea forţată, prin renunţare la consum din cauza preţurilor mari, şi
transformarea ei în potenţiale investiţii nu se realizează în orice condiţii.

25
 În primul rând, acest lucru se întâmplă doar în ţările dezvoltate, unde veniturile
populaţiei sunt suficient de mari, încât să poată fi diminuate nominal şi real, pentru a spori
economiile prin renunţare la consum.
În al doilea rând, este posibil ca celelalte efecte negative ale inflaţiei să fie mult
mai mari decât efectele pozitive ale creşterii economice inflaţioniste. În concluzie, cel puţin
teoretic, inflaţia nu este acceptată ca factor al creşterii economice durabile.
Aceasta devalorizare a unităţii monetare provine dintr-o relaţie evidentă: dacă moneda valorează
mai puţin, atunci aceasta va fi disponibilă într-o cantitate mai mare.
Creşterea preţurilor rezultă, astfel, dintr-o abundenţă a mijloacelor de plată, iar dacă un preţ
indică valoarea relativă a unui produs, atunci indicele preţurilor este relevant pentru puterea de
cumpărare a unei monede naţionale.

• Devalorizarea monetară
Poate fi evaluată ca pierdere a puterii de cumpărare a monedei, prin următoarele
metode:
- prin divizare: dacă, de exemplu, pentru un bun se plătea la începutul perioadei
suma de
100 um, iar la sfârşitul acesteia 1250 um, atunci, prin
divizare rezultă un coeficient de 0,08, ceea ce semnifică
faptul că o unitate monetară îşi conservă o putere de
cumpărare de 8%. Acest tip de calcul prezintă avantajul de
a sublinia că şi atunci când inflaţia înregistrează valori
foarte mari, moneda conservă, întotdeauna, o mică parte
din puterea de cumpărare;
- prin metoda dobânzilor compuse: pentru a se trece
de la ratele anuale ale creşterii preţurilor la cele lunare, sau chiar zilnice, se utilizează formula
dobânzilor compuse, astfel:
Cn = Co (1 + r)n, în care:
Cn – reprezintă nivelul preţurilor la sfârşitul perioadei;
Co – reprezintă nivelul la începutul perioadei;
r – rata de creştere;

26
n – numărul de perioade (luni sau zile).
Dacă în decursul unei perioade de 1 an, preţurile au sporit de la 100 la 1750, atunci, prin
aplicarea relaţiei:
1750 = 100 (1 + r)12 sau
1750 = 100 (1 + r)365,
rezultă că rata lunară de devalorizare a monedei este de 0,27 sau 27%, iar rata zilnică a
devalorizării este de 0,78%.
- Măsurarea ratei inflaţiei se poate realiza prin determinarea ratei inflaţiei, pe
baza indicilor de preţ. De exemplu, dacă indicele preţurilor, pentru anul 1999, s-a situat la nivelul
de 135% iar pentru anul 2000 a reprezentat 148%, atunci rata anuală a inflaţiei a fost de 9,62%
- Pentru o măsurare cantitativă a inflaţiei este posibilă şi utilizarea regulii
numărului 70, care permite o determinare rapidă a numărului de ani în care nivelul preţurilor se
Dublează. De exemplu, dacă nivelul ratei anuale a inflaţiei este de 15%, atunci numărul de ani în
care preţurile se dublează este de 4,66.
Această regulă are aplicabilitate generală şi permite determinarea perioadei de timp în
care nivelul PIB sau al economiilor se dublează.

• Efecte asupra gestiunii întreprinderii

Deprecierea monetară produsă de inflaţie conduce la devalorizarea capitalurilor şi
la deformarea semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv. De asemenea, firmele
întâmpină greutăţi în a prevedea corect raportul dintre costuri şi încasări (evoluţia cash-flow-
urilor), fapt care le afectează capacitatea concurenţială pe piaţă, crescând şi gradul de
incertitudine a deciziilor de investiţii. Erodarea capitalurilor incită la aplicarea amortizării
accelerate, ceea ce conduce la creşterea costurilor şi, implicit, a preţurilor de producţie. Pe de altă
parte, inflaţia favorizează agenţii economici debitori, întrucât ei îşi vor plăti aceeaşi datorie cu
bani a căror putere de cumpărare este mai scăzută (bani mai ieftini). Acest lucru se întâmplă
atunci când dobânzile practicate de bănci sunt real-negative, adică se situează sub rata inflaţiei.
Drept urmare, întreprinderile sunt tentate să se îndatoreze permanent, acest fapt comportând
riscuri mai mari şi generând o reducere a cursului acţiunilor firmelor respective.

27
 • Efecte asupra repartiţiei (redistribuirii) veniturilor
Efectul redistribuirii veniturilor apare prin diferenţele dintre valoarea nominală şi
cea reală. Dacă nu ar exista inflaţie, venitul nominal ar fi egal cu cel real. Inflaţia deformează
raporturile dintre valoarea nominală şi cea reală, reducând puterea de cumpărare a banilor.
Redistribuirea venitului se manifestă, în principal prin următoarele forme:
a) prin contractele de muncă pe termen îndelungat, care, dacă se derulează în condiţiile unei rate
a inflaţiei superioară celei de creştere a salariului nominal, atunci salariul real se va reduce.
Aceasta înseamnă că lucrătorul salariat va primi în schimbul aceluiaşi efort, o cantitate mai mică
de bunuri şi servicii. Deci, în termeni reali el pierde, iar angajatorul (patronul) câştigă. Acest
efect de redistribuire poate fi diminuat sau chiar eliminat dacă evoluţia ratei anuale a inflaţiei
este anticipată corect, iar salariul nominal corelat cu aceasta (acest lucru nu face însă decât să
perpetueze procesul inflaţionist, dacă salariul nominal nu este în concordanţă cu productivitatea
muncii);
b) prin relaţiile de împrumut, între creditori şi debitori. Şi această formă apare ca urmare a
reducerii valorii reale ale banilor, adică scăderii puterii lor de cumpărare. Debitorul primeşte de
la creditor un împrumut cu o anumită putere de cumpărare. El va restitui suma împrumutată peste
o perioadă de timp, dar această sumă va avea o putere de cumpărare diminuată, în funcţie de
nivelul ratei inflaţiei. În general, pierderea de venit real o înregistrează creditorii, care sunt, fie
posesorii de economii băneşti, constituite ca depozite bancare, fie băncile care acordă
împrumuturi pe diferite termene persoanelor fizice şi juridice. Astfel, sumele băneşti păstrate în
conturile bancare vor avea o putere de cumpărare mai mică peste o anumită perioadă de timp,
datorită eroziunii inflaţiei. Pierderea poate fi diminuată în funcţie de nivelul ratei dobânzii
nominale de piaţă (rata dobânzii nominale poate acoperi rata inflaţiei şi rata dobânzii reale).
Transferul de venit real de la creditori către debitori are loc şi în alte situaţii, cum ar fi:
contractele de vânzare-cumpărare şi contractele de închiriere pe termen lung, emisiunea de
obligaţiuni, plasarea pe piaţă a titlurilor de stat etc. În aceste situaţii, procesul de redistribuire
este asemănător celui prezentat în cazul posesorilor de economii băneşti, care, în calitatea lor de
creditori pierdeau o parte din venitul lor real, parte care era câştigată, prin intermediul inflaţiei,
de debitori. Aici, o menţiune aparte se cuvine să facem asupra statului, titular al împrumutului
public, care este cel mai mare debitor şi, deci, cel mai important potenţial beneficiar, în condiţii

28
de inflaţie. Când nevoia de resurse este însă stringentă, guvernul practică niveluri înalte ale
dobânzilor, protejând creditorii de efectele inflaţiei.
c) prin mecanismul repercusiunii preţurilor. Semnificativ este şi faptul că cel mai afectat de
inflaţie e cel aflat la capătul circuitului procesului economic - consumatorul. Intermediarii se pot
apăra transmiţând povara inflaţionistă asupra preţurilor, pe care le practică şi le impun
cumpărătorilor finali, care nu mai au unde să realizeze această translaţie, suportând totul pe
seama veniturilor nominale disponibile. De asemenea, creşterea inflaţionistă a preţurilor
determină reducerea puterii de cumpărare a salariaţilor, în special a celor cu venituri mici şi fixe,
spre deosebire de cei cu venituri variabile, a căror capacitate de cumpărare creşte sau, în cel mai
rău caz, rămâne constantă, întrucât veniturile acestui grup social însoţesc creşterea preţurilor
(veniturile acestora se regăsesc în structura preţurilor, care sunt suportate din greu de cei cu
venituri fixe).
d) prin mecanismul fiscalităţii. Statul poate câştiga de pe urma inflaţiei nu numai în calitate de
debitor, ci şi în calitatea sa de încasator al impozitelor directe şi indirecte. Astfel, cu cât salariile
şi profiturile cresc în mărime nominală, cu atât încasările nominale din impozite şi taxe sporesc.
Procesul încasării se amplifică în condiţiile progresivităţii impunerii (de ex. impozitul pe salarii),
care presupune aplicarea unor cote de impunere superioare pe măsură ce sporeşte venitul
nominal, dar în aşa fel încât ponderea impozitului în materia impozabilă este din ce în ce mai
mare. În acest context, statul are de câştigat de pe urma fiscalităţii, nu doar în mărime nominală,
ci şi reală.

• Utilizarea forţei de muncă în condiţii de inflaţie

Cercetările economice în domeniile inflaţiei şi şomajului au demonstrat, cu
suficiente argumente, că inflaţia conţine în sine factori cauzatori sau agravanţi pentru fenomenul
şomaj. Aceasta, în ciuda cunoscutei relaţii (dileme) inflaţie-şomaj, desprinse din analizele lui J.
M. Keynes şi A. W. Philips, care sugera la nivelul anilor '60-'70, că pentru a avea o inflaţie
redusă trebuie acceptat un anumit grad de subocupare a forţei de muncă. Astfel, după cum am
spus, o inflaţie puternică poate afecta întreaga gestiune financiară a unei întreprinderi,
subminându-i serios capacitatea de a investi, deci de a se dezvolta şi de a resorbi o parte din forţa
de muncă disponibilizată. De asemenea, pe fondul unei creşteri generale şi accelerate a preţurilor

29
şi a unor presiuni salariale tot mai sufocante, întreprinderile aleg cea mai facilă cale de
rentabilizare a activităţii, şi anume reducerea numărului de salariaţi.

• Cursul valutar şi balanţa de plăţi

Inflaţia este însoţită şi de serioase consecinţe monetar-valutare, întrucât
presupune scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale în raport cu alte valute şi, pe
această cale, determină o scădere a cursului valutar al acesteia. Un curs valutar scăzut al monedei
naţionale antrenează o scumpire a importurilor, care afectează negativ balanţa de plăţi a unei ţări.
Pe de altă parte, o monedă naţională depreciată, exprimată printr-un curs valutar scăzut, deşi în
aparenţă ar trebui să încurajeze exporturile, nu reuşeşte acest deziderat din cauza ofertei
naţionale insuficiente (dacă suntem în situaţia unei stagflaţii sau slumpflaţii). Inflaţia va antrena
mai degrabă importuri masive, pentru acoperirea cererii interne de produse, importuri care vor fi
din ce în ce mai costisitoare. Rezultatul este o dezechilibrare continuă şi accelerată a balanţei de
plăţi, care va constrânge guvernele să ia măsuri drastice, ce vor avea un puternic impact social.

• Consecinţe în plan social

Toate aceste consecinţe în plan economic se vor repercuta inevitabil şi în plan
social, acolo unde vom întâlni stări de incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei, dar şi situaţii
grave de sărăcie şi diferenţieri sociale, toate acestea în funcţie de intensitatea fenomenului
inflaţionist. În general, când climatul social se înrăutăţeşte pe acest fond, guvernele şi celelalte
autorităţi publice îşi pierd credibilitatea în rândul maselor, care vor sancţiona acest lucru în
perioadele electorale.

1.7 Politici antiinflaţioniste

Datorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi social, inflaţia

constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate ţările cu economie de piaţă.
De asemenea, politicile antiinflaţioniste actuale trebuie astfel elaborate încât să combată eficient
inflaţia şi, în acelaşi timp, să permită creşterea economică şi limitarea şomajului.

30
În mod firesc, politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două forme cauzale ale
acestui fenomen - inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. În consecinţă, ele vizează, fie
controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, în sensul sporirii
ei.
Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice:
politici bugetar-fiscale şi politici monetare.
Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de
politică economică, precum:
a) fie reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componentă importantă a cererii
agregate,
b) fie creşterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi
investiţiilor. Astfel, atât prin politica restrângerii cheltuielilor publice (guvernamentale),
care presupune menţinerea unor deficite bugetare cât mai mici, cât şi prin politica
presiunii fiscale, care înseamnă o creştere a impozitelor directe şi indirecte, se realizează
aşa-numita "politică deflaţionistă". Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în sens invers,
respectiv creşterea cheltuielilor guvernamentale şi reducerea impozitelor, atunci se are în
vedere reducerea şomajului, şi constituie părţi componente ale unei politici denumite
"reflaţioniste".
Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au
drept scop, fie blocarea (îngheţarea) masei monetare, fie reducerea acesteia în corelaţie cu
nevoile circulaţiei. Ambele cerinţe se realizează prin combinarea, de către banca centrală, a
următoarelor instrumente de politică monetară: manevrarea taxei rescontului, operaţiuni de open-
market, variaţia cotei rezervelor obligatorii.
Manevrarea taxei de rescont reprezintă un instrument dominant al politicii
monetare, datorită efectului său asupra volumului creditului ce se poate acorda într-o economie,
deci asupra mărimii masei monetare, dacă se are în vedere funcţia de emisiune a creditului.
Manevrarea taxei de rescont generează creşterea sau scăderea costului creditului, prin
intermediul dobânzilor, fapt care se reflectă în micşorarea sau mărirea masei monetare din
circulaţie, în concordanţă cu obiectivele de politică monetară ale băncii centrale. Rescontarea
reprezintă operaţiunea la vedere prin care banca centrală (de emisiune) achiziţionează de la
băncile comerciale efectele de comerţ, anterior scontate de acestea, monetizându-le la o valoare

31
diminuată cu suma ce reprezintă taxa de rescont, adică dobânda pe care o percepe banca centrală
pe durata creditării băncilor comerciale, durată care se întinde până la scadenţa efectelor de
comerţ preluate (cambii, bilete la ordin etc.). În acest context, este evident faptul că nivelul taxei
de rescont influenţează în mod direct taxa scontului, adică dobânda pe care băncile comerciale o
percep de la deţinătorii de efecte de comerţ, atunci când aceştia doresc să transforme aceste titluri
în lichidităţi, înainte de scadenţă. De precizat, că taxa scontului este întotdeauna superioară taxei
de rescont. Aşadar, banca centrală fixează nivelul taxei de rescont în funcţie de evoluţia pe care
doreşte să o imprime masei monetare, prin intermediul creditului. Atunci când intenţionează o
extindere a acesteia, reduce taxa de rescont, ieftinind creditul şi mărind volumul acestuia.
Dimpotrivă, când se urmăreşte o contracţie a masei monetare, măreşte taxa rescontului,
scumpind astfel creditul din economie şi implicit reducând volumul acestuia. Acest instrument
de politică monetară are însă o anumită limită de eficacitate, în sensul că banca centrală nu-l
poate folosi decât în măsura în care băncile comerciale au nevoie de credite de refinanţare.
Operaţiunile de open-market reprezintă un alt instrument esenţial de politică
monetară, la îndemâna băncilor centrale, prin intermediul căruia acestea acţionează în direcţia
restrângerii sau extinderii masei monetare. Aceste operaţiuni constau în vânzarea-cumpărarea de
pe piaţa monetară a unor efecte publice sau private (titluri de valoare - acţiuni, obligaţiuni),
demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate de monedă, atunci când le vinde, sau,
dimpotrivă, monetizându-le, adică introducând în circulaţie o cantitate suplimentară de monedă
atunci când le cumpără. În felul acesta se modifică structura masei monetare din circulaţie în
defavoarea sau favoarea lichidităţii. Operaţiunile de open-market au un dublu efect: când banca
centrală vinde titluri se reduce cantitatea de monedă centrală de pe piaţa monetară şi se provoacă
o scădere a preţului (cursului) titlurilor tranzacţionate, iar atunci când cumpără titluri de pe piaţa
monetară efectele sunt inverse. Pentru a avea însă succes, ca instrument de politică monetară,
aceste operaţiuni trebuie să se desfăşoare în condiţiile unui volum suficient de mare de titluri
negociabile.
Variaţia cotei rezervelor obligatorii reprezintă instrumentul de politică monetară
cel mai generalizat, adică folosit de către autorităţile monetare din aproape toate ţările
industrializate. Politica rezervelor obligatorii, promovată de banca centrală, constă în obligaţia pe
care o au băncile comerciale de a-şi constitui rezerve minime obligatorii, într-un cont nepurtător
de dobândă deschis la banca centrală. Aceasta din urmă stabileşte cuantumul acestor rezerve,

32
prin aplicarea unei cote procentuale la totalul resurselor atrase de băncile comerciale. Această
măsură are, pe de o parte, un caracter prudenţial, mărind gradul de lichiditate al băncilor
comerciale, iar pe de altă parte, diminuează resursele de creditare ale acestor bănci şi, implicit,
capacitatea lor de a crea monedă prin credit. Banca centrală poate, deci, influenţa sporirea sau
reducerea ofertei de monedă scripturală din partea băncilor comerciale, prin diminuarea,
respectiv majorarea cotei (procentului) rezervelor obligatorii. Variaţia cotei rezervelor obligatorii
este un instrument de politică monetară restrictivă, foarte eficace, întrucât afectează direct
multiplicatorul creditului.
Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din economie, acţionând
asupra tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau stagnarea producţiei naţionale. În acest
context, trebuie precizat că unele din măsurile menite să ajute la relansarea ofertei globale sunt
contrare celor aplicate pentru restrângerea cererii globale din economie. Altfel spus, în anumite
situaţii, stimularea ofertei globale pe termen mediu şi lung nu se poate realiza fără anumite
impulsuri pe termen scurt date cererii globale. Iată de ce este foarte important, ca autorităţile
guvernamentale şi politice ale unei ţări să elaboreze politici antiinflaţioniste bine fundamentate
teoretic şi ştiinţific şi, mai ales, bine ancorate în realităţile ţării respective. Cunoaşterea profundă
şi analiza riguroasă a mecanismului şi cauzelor fenomenului pot conduce la adoptarea acelor
decizii de politică macroeconomică, care să contracareze eficient acest efect al dezechilibrelor
din economie - inflaţia.
Între măsurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera, ca
principale, următoarele:
- ieftinirea creditelor, prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piaţa monetară, şi
acordarea acestora, cu prioritate, în scopuri productive şi acelor agenţi economici care prezintă
planuri de afaceri viabile. Consecinţele acestei măsuri vor fi, atât o creştere a volumului
investiţiilor în economie, cât şi o punere la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţii;
- acordarea unor facilităţi fiscale, care pot însemna: scutiri sau reduceri de
impozite în primii ani de activitate; reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite; scutiri
temporare de la plata impozitului pe profit pentru investiţiile de capital străin; aplicarea
sistemului de amortizare accelerată a capitalului fix; reducerea taxelor vamale la unele materii
prime provenite din import şi înglobate în produsele destinate pieţei interne; reducerea taxelor
vamale la unele produse finite provenite din import ş.a.

33
 - reducerea costurilor de producţie, deziderat care poate fi realizat prin eforturile
şi implicarea directă a agenţilor economici. Aceştia trebuie să ia în considerare, atât
achiziţionarea de factori de producţie la preţurile cele mai mici de pe piaţă (fără a fi însă afectată
calitatea acestora), cât şi creşterea randamentului acestor factori (creşterea productivităţii muncii,
creşterea eficienţei capitalului fix, reducerea consumurilor specifice de materii prime şi
materiale, creşterea vitezei de rotaţie a capitalului circulant etc.). Toate acestea conduc la o
reducere a costurilor pe unitatea de produs. De asemenea, în această direcţie trebuie să se
manifeste şi rolul statului, atât pentru descurajarea monopolurilor şi oligopolurilor, cât şi pentru
întărirea şi respectarea concurenţei loiale şi sancţionarea celei neloiale.
Manifestarea fenomenului inflaţionist, de-a lungul timpului, într-o mulţime de
ţări, a evidenţiat că autorităţile monetare au folosit diverse politici de stabilizare în funcţie de
particularităţile economiei şi ale conjuncturii internaţionale.
Astfel, în ţările Americii de Sud (Argentina, Brazilia, Chile şi Bolivia), unde s-au
înregistrat rate ale inflaţiei extrem de ridicate la începutul anilor ’90, politica de stabilizare s-a
bazat pe sporirea economiilor populaţiei şi descreşterea cererii globale, ca rezultat al creşterii
ratei de dobândă şi reducerii cheltuielilor bugetare.
În Italia, în 1992, combaterea inflaţiei s-a realizat prin planificarea unui deficit
bugetar redus, însoţit de diminuarea cheltuielilor publice şi de reducerea datoriei interne.
În ţările Europei de Est, stabilizarea s-a realizat prin urmarea luarea unei serii de
politici macroeconomice recomandate de FMI, fără ca rezultatele să se concretizeze într-o
îmbinare a politicii industriale, cu reforma fiscală şi excedentul balanţei comerciale.
Pentru soluţionarea problemelor economice şi monetare din Rusia s-a procedat la
reforma monetară, în vederea stabilizării monedei naţionale, rubla. Soluţia a fost aceea a
retragerii din circulaţie a rublei vechi şi emisiunea unei noi rublă-valută, o monedă “forte”,
convertibilă, cu curs fix. Astfel, din 23 ianuarie 1991, în decurs de 3 zile, bancnotele de 50 şi 100
de ruble au fost schimbate în bancnote de valoare mai mare sau în bani de cont, până la limita
salariului mediu pe economie. Această măsură a fost însoţită de îngheţarea conturile personale şi
autorizarea tranzacţiilor pentru un plafon de 500 ruble/lună.
În SUA, politica de stabilizare a anilor ’80 s-a concretizat în creşterea deficitelor
bugetare, crearea de noi produse financiare, flexibilizarea politicii de creditare şi a politicii
fiscale, devalorizarea dolarului şi reducerea impozitului pe venitul global.

34
 În China anilor ’90, inflaţia a înregistrat un nivel ridicat, datorită măsurilor de
creditare a întreprinderilor neperformante şi a deteriorării politicii fiscale. Pentru combaterea
inflaţiei au fost utilizate metode centralizate combinate cu metode de liberalizare a economiei,
precum şi intensificarea schimburilor comerciale cu ţările dezvoltate: Japonia, Marea Britanie,
SUA.
Rezultă că, în general, politica antiinflaţionistă a constat în limitarea deficitelor
bugetare, respectiv majorarea veniturilor şi micşorarea cheltuielilor bugetare, în contextul
dezvoltării sistemului financiar-bancar.
În România, în perioada 1990-2000, politica antiinflaţionistă a avut ca ţintă
eliminarea banilor “nefolositori”, mărirea vitezei de circulaţie şi stagnarea creşterii generale a
preţurilor. Obiectivele politicii monetare propuse în decursul acestei perioade pot fi privite ca
obiective generale şi obiective intermediare. În prima categorie s-au inclus deziderate precum:
stabilizarea preţurilor, diminuarea şomajului, creşterea economică reală, echilibrarea balanţei de
plăţi, sporirea rolului BNR în economie.
Ca obiective intermediare pot fi citate ţinte precum: limitarea cantităţii de bani din economie,
stimularea utilizării creditului şi reaprecierea monedei naţionale. Utilizarea, în România, a
măsurilor de politică monetară şi fiscală s-a realizat printr-o serie de acţiuni dintre care
enumerăm:
- contractarea de credite externe de la organisme financiare internaţionale;
- înăsprirea sarcinii fiscale asupra salariaţilor;
- menţinerea unui deficit bugetar limitat la 4,4% din PIB (până în anul 1995);
- sporirea ponderii creditului acordat firmelor, comparativ cu cel acordat persoanelor fizice;
- practicarea de către BNR a unor rate de refinanţare foarte ridicate (600% în 1997);
- diminuarea ratelor de dobândă la activele şi pasivele bancare;
- restructurarea unor ramuri industriale (minerit şi energie) cu influenţe favorabile asupra
deficitului bugetar;
- eliminarea blocajului financiar şi a plăţilor restante din economie;
- creşterea rezervelor valutare şi de aur ale BNR.
Rezultatele s-au concretizat în evoluţia indicatorilor macroeconomici, în perioada 1991-1999.

35
 În octombrie 1979, băncile centrale din ţările industrializate au declanşat lupta
împotriva inflaţiei, renunţând la ideea că şomajul poate fi combătut prin rate ale inflaţiei sporite,
perioada 1981-1995, fiind caracterizată prin dezinflaţie.
Eşecurile politicii Keynesiste au condus autorităţile monetare la orientarea către teoria
monetaristă care prevedea o limitare a intervenţiilor în economie şi un control al masei monetare.
Teoria argumenta că cel mai bun remediu pentru stimularea activităţii economice este
caracterizat printr-o stabilitate a nivelului general al preţurilor. Peste tot în lume, o nouă doctrină
s-a impus: o inflaţie scăzută precede o creştere economică calitativă. Obiectivul stabilităţii
preţurilor promovat de băncile centrale, s-a înscris într-un cadru care viza restrângerea
intervenţiilor în economie.
Inflaţia a fost combătută, iar preţul plătit a fost ridicat. Autorităţile erau gata să plătească costul
temporar al unei inflaţii reduse, pentru a putea beneficia de rate ale dobânzii scăzute, de o
eficienţă economică sporită şi de o creştere economică pe termen lung.
Ca urmare a politicilor monetare restrictive, inflaţia a scăzut puternic în majoritatea ţărilor
industrializate, în decursul anilor ’80. Costurile acestei dezinflaţii au fost importante: inflaţia s-a
situat sub 3%. Singurele ţări care s-au abătut de la regulă au fost: Australia (5,1%), Italia (5,8%),
Spania (4,4%) şi Marea Britanie (3,9%).
În final, trebuie precizat că inflaţia rămâne un fenomen deosebit de complex şi,
încă, insuficient cunoscut, fapt reflectat atât de teoria, cât şi practica economică mondială. În
acest context, nu există o soluţie unică şi magică de combatere a acestui fenomen pretutindeni.
Soluţiile pot fi diferite, în funcţie de realităţile şi tradiţiile fiecărei ţări.

2. Deflaţia , Hiperinflaţia şi Stabilizarea

2.1 Deflaţia

A doua modalitate de ieşire din inflaţie este una raţională, prudentă şi de decizie
preventivă, numită "deflaţie" şi care, dacă reuşeşte, conduce la o repreciere a monedei. Este
vorba despre o operaţie prin care se încearcă eliminarea efectelor inflaţiei şi revenirea la
normalitatea de dinainte de perioada de inflaţie.

36
Deflaţia caracterizează situaţia în care pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este mai mare
decăt cererea, avănd loc scăderea preţurilor.Este opusul inflaţiei.
Definirea termenului „deflaţie” se poate realiza în următorul mod: frânare sau
resorbţie totală a inflaţiei, prin măsuri care vizează diminuarea masei monetare şi reducerea
cererii în raport cu oferta. Desi la o prima vedere deflatia ar fi o politica acceptabila, totusi are
nenumarate neajunsuri pentru ca ea vizeaza scaderea tuturor preturilor, inclusiv a pretului fortei
de munca. Ca urmare acestui lucru masurile deflationiste nu s-au bucurat de sprijin popular. La
fel ca si inflatia, deflatia este favorabila debitorului si nefavorabila pentru creditor.
Deflaţia este o mişcare inversă faţă de inflaţie, adică un efort depus pentru a aduce
masa monetară la mărimea iniţială, respectiv pentru a aduce preţurile la nivelul iniţial.
Astfel, acceptând explicaţia cantitativistă a fenomenului inflaţionist conform
căreia principalul factor al creşterii preţurilor este cel monetar, deflaţia poate fi definită ca fiind
operaţia sau ansamblul de operaţii prin care se elimină masa monetară excedentară.
Cu alte cuvinte, deflaţia este un complex de măsuri adoptate pentru "resorbirea"
cantităţii prea mari de monedă. Dacă aceste măsuri se realizează, ele permit monedei să-şi
redobândească valoarea iniţială, adică să se reprecieze (revalorizeze).
Mecanismul deflaţiei constă în diminuarea sau oprirea inflaţiei printr-o politică
adecvată; dacă această politică reuşeşte, se va regăsi valoarea anterioară a unităţii monetare.

2.1.1 Forme ale Deflaţiei

Pot fi distinse următoarele trei forme de deflaţie:

- deflaţie monetară;
- deflaţia financiară;
- deflaţia reală.
Deflaţia montară se caracterizează prin diminuarea mijloacelor de plată în
circulaţie, deci prin reducerea cantităţii de monedă aflată la dispoziţia agenţilor economici.
Deflaţia financiară corespunde contractării creditului disponibil acordat prin
sistemul bancar. Principala manifestare a acestor două forme de deflaţie este scăderea preţurilor
bunurilor şi serviciilor precum şi a preţului activelor reale.

37
 Deflaţia reală este sinonimă cu reducerea activităţii economice, acesta fiind un
alt termen utilizat pentru a desemna recesiunea care însoţeşte, în general, deflaţia monetară sau
financiară.
Prin termenul deflaţie sunt desemnate toate scăderile considerabile ale preţurilor indiferent de
cauzele lor, sau de efecte. Rata deflaţiei poate fi definită şi ca rata anuală de scădere a nivelului
general al preţurilor, fiind, în alţi termeni, o rată a inflaţiei negative.
Pot fi diferenţiate două niveluri de deflaţie: deflaţia deschisă şi deflaţia târâtoare.
Până la cel de al II-lea Război Mondial, episoadele deflaţioniste s-au caracterizat
prin fenomene de diminuare a preţului şi a cantităţii de monedă în circulaţie, rambursarea
datoriei publice, reducerea cheltuielilor publice, contractarea creditelor private şi diminuarea
veniturilor şi ale cererii nominale totale.
În anii ’90 s-au manifestat aceleaşi fenomene, într-o formă modificată: o scădere a
inflaţiei dar nu o diminuare a preţurilor, o încetinire a vitezei de circulaţie, dar nu o diminuare a
masei monetare, o frânare a creşterii veniturilor, dar nu o diminuare a lor, o încetinire a creşterii
economice, dar nu o recesiune. Această formă a deflaţiei, care s-a manifestat în ţările membre ale
U.E. la începutul anilor ’90, a fost desemnată deflaţie târâtoare.
În forma sa clasică mecanismul deflaţiei nu a fost însă realizat niciodată. Din
punct de vedere istoric, se cunosc numeroase cazuri care s-a încercat aplicarea unei politici
deflaţioniste, însă în pofida eforturilor dificile şi susţinute care s-au depus, politicile respective
au eşuat de fiecare dată.
Explicaţia rezidă în faptul că pentru a putea aplica o politică deflaţionistă, este
necesar ca populaţia şi ceilalţi utilizatori de monedă să accepte o disciplină foarte riguroasă adică
să renunţe la obiceiurile dobândite în perioada de aparentă facilitate, caracteristică inflaţiei. Or,
de regulă, lumea se simte bine într-o situaţie de facilitate, chiar dacă această facilitate înseamnă,
de fapt, posibilitatea de a efectua cheltuielile inflaţioniste care distrug moneda. De aceea, în
momentul în care se formulează cerinţa limitării sau chiar opririi totale a cheltuielilor
inflaţioniste autorităţile se confruntă cu o puternică rezistenţă psihologică. Iar această rezistenţă
este cu atât mai eficace, cu cât ţara în cauză trăieşte într-un regim mai democratic, în care
autorităţile depind de votul populaţiei căreia îi cer restrângerea la maxim a satisfacerii
trebuinţelor materiale. Astfel, într-un regin democratic, este imposibil ca politica deflaţionistă să
fie decisă prin consultarea electoratului. De aceea, singura soluţie rămasă - cu excepţia instaurării

38
unui regim politică de mână forte - este educarea publicului. Democraţia însăşi trebuie să facă
educaţia necesară, ajutând populaţia să înţeleagă că o perioadă de restrângere este succeptibilă să
ducă la însănătoşirea morală. Desigur, o asemenea educaţie este, mai uşoară în domeniul vieţii
individuale, însă în domeniul vieţii sociale a unui popor este infinit mai dificilă. Din această
cauză, autorităţile au eşuat, de regulă, în încercările lor de deflaţie, ceea ce a dus la continuarea
inflaţiei şi la tot ceea ce se ştie că a urmat.

2.1.2 Efectele deflaţiei

- deflaţia diminuează consumul în favoarea economisirii;

- majorează povara datoriei publice;
- antrenează o scădere a valorii patrimoniilor;
- majorează ratele reale ale dobânzii.

2.1.3 Cauzele deflaţiei

Diminuarea masei monetare, respectiv diminuarea volumului acesteia sau a

vitezei de circulaţie poate sta la baza deflaţiei. De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea, termenul deflaţie a corespuns acestei abordări în sensul că s-a contractat
cantitatea de monedă emisă de banca centrală (biletele de bancă, avansuri către
stat);
Restricţiile în distribuirea creditelor.
Deflaţia reprezintă rezultatul unei politici de limitare a creditului, dusă la extreme.Orice restricţie
puternică şi durabilă în distribuirea creditelor, indiferent că se datorează unei restricţii monetare
sau unei atitudini deliberate a băncilor este de natură să conducă la o situaţie deflaţionistă.
Creşterea ratelor reale de dobândă.
În decursul anilor ’80, acest fenomen a dobândit o nouă amploare şi a fost considerat că
a stat la baza stagflaţiei economice. Creşterea ratelor de dobândă conduce la situaţii deflaţioniste,
întrucât descurajează investiţiile şi cumpărările de titluri, deci se reduce activitatea economică.
De asemenea, rata dobânzii sporite reprezintă semnul unei politici
monetare restrictive care conduce la efecte deflaţioniste.
Politica valutară

39
Statele practică, deseori politica, unei monede puternice sub presiunea băncilor centrale, cu
scopul de a reduce dezechilibrele externe de natură inflaţionistă. Această politică a monedei
puternice constă într-o revalorizare a valorii externe a monedei şi este obţinută, fie printr-o
contractare a cantităţii de monedă, fie prin creşterea ratelor de dobândă.
Îndatorarea excesivă
Creditul este necesar pentru dezvoltarea activităţii economice dar suscită rambursarea capitalului
şi a cheltuielilor financiare, care devine o povară pe măsură ce îndatorarea devine excesivă.
Recurgerea la credite susţine creşterea economică într-o primă etapă, dar
exercită o influenţă deflaţionistă.
Preferinţa pentru lichiditate
Atunci când la nivelul agenţilor economici şi populaţiei se manifestă o puternică preferinţă
pentru lichiditate, aceasta nu conduce la scăderea ratei de dobândă, în măsura în care lipseşte
încrederea în viitor, iar perspectivele blochează orice investiţie. Economia
stagnează, iar deflaţia se manifestă.

2.1.4 Politica deflaţionistă presupune:

- diminuarea cheltuielilor publice
- diminuarea ofertei de monedă
- creşterea impozitelor
- creşterea ratei dobânzilor
- subvenţionarea cercetării şi dezvoltării
- controlul temporar al preţurilor
- promovarea concurenţei

Gata cu Inflaţia sau Deflaţia?

Propunerea concretă pentru viitorul apropiat şi ocazia pentru examinarea unui

plan de o anvergură mult mai mare este ca: “Ţările Pieţei Comune, de preferinţă, împreună cu
ţările europene neutre, să se oblige reciproc printr-un tratat oficial să nu plaseze nici un obstacol
pe tot cuprinsul teritoriilor în calea liberului schimb al monedelor naţionale sau a practicilor

40
similare din domeniul bancar, de către orice instituţie legal constituită într-unul din aceste
teritorii.”
Aceasta ar însemna, în principal, abolirea oricărei reglementări privind schimburile sau miscarea
banilor între ţări, precum şi deplina libertate de a utiliza orice monedă în scopul încheierii de
contracte si efectuării contabilităţii.
Nici creşterea şi nici scăderea generală a preţurilor nu pare posibilă în
circumstanţe normale, atăt timp căt mai multor emitenţi de monede diferite li se permite să
concureze liber, fără indiferenţa guvernului. Întotdeauna vor exista unul sau mai mulţi emitenţi
care vor găsi avantajos să regleze oferta propriei sale monede, astfel încât să-şi păstreze valoarea
constantă în raport cu preţul agregat al unui coş de mărfuri larg folosite. Aceasta ar forţa rapid
orice emitent neglijent să stopeze fluctuaţia valorii propriei monede, doar dacă nu ar dori să fie
eliminat de pe piaţă sau să-şi vadă valoarea monedei prăbuşindu-se la 0.

2.1.6 Împiedicarea deflaţiei generale

Experienţa arată că, în condiţiile unei incertitudini sau îngrijorări severe privind
viitorul,chiar rate ale dobănzii foarte scăzute nu pot impiedica restrângerea volumului creditelor
acordate de o bancă.
O bancă emitentă n-ar întămpina nici o dificultate în a plasa mai mulţi bani într-un
moment în care oamenii doresc să păstreze multe lichidităţi. Pe de altă parte, banca emitentă n-ar
dori să-şi asume obligaţia de a menţine prin răscumpărare o valoare a propriei monede mai
ridicată decât cea la care a emis-o.Pentru a menţine investiţiile profitabile, banca ar fi probabil
mânată să cumpere titluri purtătoare de dobândă şi, în consecinţă, să înmăneze bani în numerar
indivizilor ce caută alte investiţii precum şi să coboare ratele dobânzii pe termen lung, ambele
măsuri având un efect similar. O instituţie cu o foarte largă circulaţie a monedei ar putea să
găsească avantajos să cumpere şi să stocheze cantităţi din bunurile reprezentate în indicele
preţurilor, a căror valori tinde să scadă cel mai puternic.
Aceasta ar ajunge pentru a contracara eventuala tendinţă descendentă a nivelului preţurilor
produsă de procesul economic, iar realizarea acestui efect este probabil tot ceea ce se poate
obţine printr-un management al monedei.

41
Atâta vreme cât condiţiile generale pentru conducerea eficientă a întreprinderii capitaliste stăruie,
concurenţa ar oferi o monedă care să deranjeze cât mai puţin probabil funcţionarea sa.

Hiperinflaţia

În ipoteza că inflaţia este lăsată să se dezvolte într-o manieră autonomă, ea nu are

sfârşit. Un proces exponenţial nu se termină niciodată, ci continuă la infinit. Când creşterea
preţurilor depăşeşte zona de 3 cifre anual, se ajunge la hiperinflaţie. În mod convenţional, se
apreciază că bariera este trecută când creşterea lunară a preţurilor depăşeşte 50% (ceea ce
înseamnă o rată anualizată de 13000%). Efectele hiperinflaţiei sunt cu adevărat devastatoare:
preţurile îşi pierd complet efectul de semnalizare, producţia este dezorganizată, populaţia îşi
pierde încrederea în monedă, se revine la forme primitive de schimb în natură.
În istoria monetară sunt cunoscute relativ puţine cazuri de hiperinflaţie, dar toate
au avut efecte traumatizante. Asemenea finaluri urmează de fiecare dată unor perioade de inflaţie
"galopantă". Un exemplu celebru în această privinţă este cel a Republicii de la Weimar, care a
precedat în Germania regimul hitlerist. Inflaţia "galopantă" a apărut în acest caz în perioada
imediat următoare încheierii primul război mondial, ca urmare a înfrângerii militare a Germaniei.
În perioada ianuarie 1922 - noiembrie 1923, preţurile au crescut de 10 miliarde de ori; sub
presiunea fugii de bani a populaţiei, masa monetară în termeni reali a scăzut de 30 ori; salariile
reale au înregistrat fluctuaţii enorme - în medie de circa 33%, în plus sau în minus, de la o lună la
alta.
Ungaria a singura ţară ce a cunoscut 2 episoade ale hiperinflaţiei la numai două
decenii distanţă. Primul a durat 12 luni (martie 1923 - februarie 1924) interval în care preţurile
au crescut de 44 ori, rata maximă lunară a inflaţiei ajungând la 98%. Cel de al doilea reprezintă
un "record" absolut: perioada august 1945 - iulie 1946, în care preţurile au crescut de 3,81 x 1027
ori. cu o rată medie lunară de 19.800%.

2.3 Stabilizarea

42
 A treia soluţie este stabilizarea, adică oprirea fenomenului inflaţionist la punctul
la care s-a ajuns şi menţinerea valorii monedei la acest nivel existent, inferior celui iniţial. În
modul acesta, se consacră pierderea de valoare suferită de monedă prin inflaţie şi se previne
reapariţia inflaţiei în viitor.
Programe de stabilizare au fost aplicate în numeroase ţări în perioada interbelică
(Franţa - 1928, Anglia - 1931, România - 1929), însă măsurile respective nu au reuşit, deoarece
cauzele care au provocat anterior inflaţia nu au fost eliminate. După cel de-al doilea război
mondial, se cunosc însă două experienţe reuşite: R.F.G. şi Israel. La ora actuală, problema
elaborării şi aplicării unor programe de stabilizare monetară se pune mai ales în ţările
excomuniste şi în fostele republici sovietice unde inflaţia face ravagii, împiedicând reformarea şi
relansarea economiilor respective.
Concluzia care se desprinde din analiza tuturor acestor cazuri - este că inflaţia
trebuie fie eliminată, fie respectată. Dacă nu poate fi eliminată - şi de cele mai multe ori nu
poate fi - inflaţia nu trebuie reprimată, căci, atunci, îmbracă forma oculte, care sunt mai
periculoase decât forma deschisă.

Bibliografie
1. Alexandru Ţugui – Inflaţia: Concepte, teorii şi politici economice, Bucureşti,
Editura Economică, 2000;

43
2. Vasile Turliuc, Vasile Cocriş, Valeriu Dornescu, Angela Boariu, Ovidiu
Stoica, Dan Chirleşan – Monedă şi credit, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I.
Cuza” ,2007;
3. Bezbach Pierre – Inflaţie, Deflaţie,Dezinflaţie, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992;
4. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin, - Moneda, credit, bănci,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994;
5. Ion Ignat, Ion Pohoaţă, Gheorghe Luţac, Gabriela Pascariu - Economie
Politică, Ed. a 2-a, revizuită – Bucureşti, Editura Economică,2002;
6. http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current2/mi43.htm
7. www.bnr.ro

44