Instaurarea regimului comunist în

Iugoslavia
După terminarea celui de-al II război mondial,sovieticii au instaurat în ţările
Europei de Est regimuri comuniste,asemănătoare celui stalinist-comunist de la
Kremlin.Odată aşezate la putere,dictaturile comuniste din aceste ţări au început
să construiască ceea ce au numit ,,bazele socialismului”,avînd ca model
comunismul de cazarmă sovietic,impus de către bolşevici,atît ruşilor,cît şi altor
popoare.
Regimurile comuniste au existat în Europa pînă la sfîrşitul anilor `80- începutul
anilor `90,cînd s-au prăbuşit unul după altul.Totuşi,după cum a menţionat
cunoscutul politolog american Z.Brezezinski:,,comunismul va rămîne în
memorie,mai cu seamă ca cea mai extraordinară aberaţie politică şi intelectuală
a secolului XX.”Dar care au fost factorii ce au contribuit la instaurarea regimului
comunist în Europa de Est?Ca factori interni sunt consideraţi clasa muncitoare în
frunte cu partide comuniste antrenate deja în luptele de clasă din perioada
interbelică.La cei externi este atribuit rolul de ,,eliberator” al Armatei Roşii,care
afirma că nu se va amesteca în treburile interne ale statelor europene ci doar va
împiedica ,,exportul de contrarevoluţie”.Însă în realitate,Armata Roşie a fost acel
factor extern determinant,care a creat condiţii favorabile pentru venirea la putere
a unor forţe fidele Kremlinului şi cadrelor de conducători educaţi de
Comintern.Adică,scopul urmărit de URSS era de a crea un ,,sistem mondial al
socialismului”,prin această expresie subînţelegîndu-se ,,comunitatea social-
economică a tuturor ţărilor socialiste,unite prin aceleaşi căi de construire a
socialismului,alese de popoarele acestor state prin interdependenţă şi
interacţiune.”În această noţiune au intrat toate statele în care comuniştii au venit
la putere,în total 15 Albania,Bulgaria,Ungaria,Vietnam,RDG,Coreea de
Nord,China,Cuba,Laos,Mongolia,Polonia,România,Iugoslavia,Cehoslovacia.
Aceste state în care la putere s-au aflat regimurile comuniste au fost calificate
drept ,,ţări ale socialismului real” şi anume despre unul dintre aceste state-
Iugoslavia,voi încerca să-mi ţin discursul.
Este arhicunoscut faptul că Iugoslavia în anii celui de-al II război mondial a fost
una dintre puţinele ţări care a încercat să opună rezistenţă Wermacht-ului
German:în anul 1941 după o cruntă rezistenţă de 11 zile şi după semnarea la
Belgrad a unui armistiţiu cu Germania nazistă,Iugoslavia nu s-a lăsat bătută
iniţiind o defensivă împotriva invaziei germane,dar şi aici a fost nevoită să se
retragă în faţa numeroaselor trupe germane. La 17 aprilie, Iugoslavia s-a predat
şi a fost împărţită, cu excepţia statului-marionetă Croaţia, între cele patru puteri
ale Axei invadatoare. Totuşi, pînă la sfîrşitul anului, apăruseră două mişcări
eficace de rezistenţă:una condusă de colonelul Dragoljub Mihajlovic, care era loial
guvernului iugoslav din exil şi alta condusă de Josip Broz Tito, constituită din
membrii ilegalului Partid Comunist din Iugoslavia.Iată aici a şi fost începutul
divergenţelor din Iugoslavia asupra viitorului său politic-o luptă acerbă dusă
dintre guvernul din exil în frunte cu regele Petru al II-lea şi mişcarea de partizani
care a creat Consiliul Antifascist pentru Eliberarea Iugoslaviei(AVNOJ) în frunte cu
I.Tito care era fidel sovieticilor.Putem afirma că I.Tito era acceptat de
popor,deoarece el împreună cu partizanii săi a fost liderul rezistenţei anti-naziste
din 1941,după cum am mai menţionat,adică era ,,un erou al poporului”,acest
lucru favorizînd,
dar şi facilitînd (sigur că şi cu sprijinul sovieticilor),acapararea puterii.Astfel deja
în anul 1943 AVNOJ a adoptat o declaraţie în conformitate cu care puterea
supremă trecea în mîinile AVNOJ,iar I:Tito instalîndu-se în fotoliul de şef al al
noului guvern federal iugoslav.În acest context,I.Tito n-a întîrziat să declare
nelegitimitatea guvernului din exil,deoarece este clar că dorea să preia toată
puterea în mîinile sale şi deja la 21 septembrie 1944 I.Tito a ajuns la o înţelegere
cu Kremlinul privind intrarea temporară a Armatei Roşii în Iugoslavia pentru a o
curăţi de nazişti.Analizînd faptele lui I.Tito şi evenimentele ce se derulau în
Iugoslavia putem spune că în aceste momente critice-cînd ţara se opunea invaziei
germane,iar guvernul se afla în exil,Tito a ştiut că statul său are nevoie de o
susţinere din afară,de aceea a şi acceptat intrarea Armatei Roşii.Sigur că ne
putem pune întrebarea:de ce Iugoslavia nu a cerut sprijinul Marii Britanii sau
SUA?Răspunsul este unul foarte simplu:deoarece el a fost un bolşevic, iar în 1917
a participat chiar şi la Revoluţia Rusă,adică a fost un activist politic comunist.
Sovieticii credeau că după eliberarea Iugoslaviei ei vor instaura un regim
favorabil lor şi îşi vor impune hegemonia,dar evenimentele s-au derulat altfel.Aşa
numită ,,problemă iugoslavă”-adică crearea unui guvern provizoriu alcătuit din
reprezentanţii AVNOJ şi a guvernului din exil trebuia să fie discutată la Conferinţa
de la Yalta de către cele 3 mari puteri:SUA,Marea Britanie şi URSS.În cadrul
acestei conferinţe în urma mai multor dispute s-a hotărît ca noul guvern iugoslav
să îmbine în sine atît reprezentanţi ai AVNOJ,cît şi reprezentanţi ai guvernului din
exil.După izgonirea naziştilor de pe întregul teritoriu al Iugoslaviei,I.Tito a început
să implanteze socialismul.Reprezentanţii guvernului din exil,precum Ivan
Subasic,Milan Grol,au încercat să opună rezistenţă,dar în consecinţă şi-au dat
demisia.Iată aici şi i s-a deschis calea lui I.Tito.

Cu toate acestea, Iugoslavia a devenit prima dictatură totalitară comunistă din

Europa, între anii 1945-1948, Tito aplicînd întru totul pe plan intern modelul
stalinist. Iugoslavii au fost primii care au naţionalizat economia, au colectivizat
agricultura şi au trecut la aplicarea de măsuri represive interne. I.Tito a fost
primul dictator comunist din Europa de Est care a urmat exemplul lui Stalin, fiind
în acelaşi timp şef al partidului, al guvernului şi al forţelor armate; el a trasat
orientările ideologice şi a încurajat iniţierea unui cult al personalităţii. Totodată,
ani în şir, Tito s-a considerat şi a declarat-o public de mai multe ori, ca fiind cel
mai important exponent al politicii comuniste în afara URSS-ului, aliatul cel mai
bun al Moscovei. Comuniştii iugoslavi au jucat un rol important în constituirea, în
anul 1947, a Cominformului, prezentat atunci ca un răspuns la planul Marshall şi
la doctrina Truman, şi care avea drept scop să coordoneze atît politica internă,cît
şi cea externă a regimurilor nou instaurate. Desi iniţial a sprijinit cu entuziasm
noua orientare a lui Stalin, Tito a considerat că sosise momentul prielnic pentru a
aplica propriul program hegemonic,ceea ce a şi făcut.Dar,totuşi ce l-a făcut pe
I.Tito să procedeze într-un mod atît de compromiţător cu URSS?Tito a luat o
atitudine dură faţă de ruşi,deoarece după război aceştia se comportau cu
Iugoslavia ca cu o ţară cucerită-societăţile economice mixte doar exploatînd-
o.Sovieticii la începutul lui 1948,au încercat să-l înlăture pe Tito de la conducerea
Iugoslaviei, preferînd un preşedinte supus Moscovei,dar tentativa lor a eşuat,Tito
rămâne pe poziţie, dar fiind exclus din Cominform-confederaţia partidelor
comuniste din estul Europei. Izolată de URSS şi de sateliţii săi, Iugoslavia este
curtată de Vest, care îi oferă ajutor şi asistenţă militară, inclusiv o asociere
neoficială cu NATO. După moartea lui Stalin, survenită în 1953, relaţiile dintre
Iugoslavia şi URSS se îmbunătăţesc treptat. Totuşi, Tito nu se lasă şi critică
invadarea de către URSS a Ungariei şi Cehoslovaciei, încercînd să dezvolte politici
comune cu ţările nealiniate cu Statele Unite şi Uniunea Sovietică, Egipt sau India.

În concluzie aş putea spune că Iugoslavia a fost prima ţară comunistă din Estul
Europei care nu a acceptat politica lui Stalin,dorind să construiască socialismul nu
după modelul sovietic,dar după unul propriu.
Bibliografie:
• ,,Istoria Iugoslaviei” , G.Zbuchea
• ,,Istorie Universală,epoca contemporană” , A.Petrencu
• ,,Europa Centrală şi de Sud-Est” , I.Zabolotnaia