Modul 5 Ok

Învăţământul profesional şi tehnic în domeniul TIC
Proiect cofinanţat din Fondul Social European în cadrul POS DRU 2007-2013
Beneficiar – Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic
str. Spiru Haret nr. 10-12, sector 1, Bucureşti-010176, tel. 021-3111162, fax. 021-3125498, vet@tvet.ro
Asamblarea funcţională a unui sistem de calcul

Material de predare
Domeniul: Informatică
Calificarea: Tehnician echipamente de calcul
Nivel 3 avansat
2009
AUTOR:
Laura Gabriela Sălăgean – profesor inginer grad didactic II, Grup Şcolar
Tehnic Baia Mare
COORDONATOR:
Sidor Costinaşi – profesor drd., Colegiul Tehnic “INFOEL” Bistriţa
CONSULTANŢĂ:
IOANA CÎRSTEA – expert CNDIPT

ZOICA VLĂDUŢ – expert CNDIPT
ANGELA POPESCU – expert CNDIPT
DANA STROIE – expert CNDIPT
Acest material a fost elaborat în cadrul proiectului Învăţământul profesional şi tehnic în

domeniul TIC, proiect cofinanţat din Fondul Social European în cadrul POS DRU 2007-
2013
2
Cuprins
I. Introducere....................................................................................................................................4
II. Documente necesare pentru activitatea de predare.....................................................................7
III. Resurse.......................................................................................................................................8
Tema 1: Recunoaşterea tipurilor de carcase, surse de alimentare şi unităţi de răcire..................8
Fişa suport 1.1: Recunoaşterea tipurilor de carcase.................................................................8
Fişa suport 1.2: Recunoaşterea tipurilor de surse de alimentare ...........................................11
Fişa suport 1.3: Recunoaşterea tipurilor unităţilor de răcire..................................................15
Tema 2: Recunoaşterea tipurilor de microprocesoare şi a plăcilor de bază...............................17
Fişa suport 2.1 Tipuri de microprocesoare – generaţii de procesoare de la producători
consacraţi (socket, chipset, FSB, număr miezuri).................................................................17
Fişa suport 2.2: Tipuri de plăci de bază - generaţii de plăci de bază de la producători
consacraţi (chipset, FSB, tipuri de conectori)........................................................................20
Tema 3: Recunoaşterea tipurilor de memorie şi suporturilor de stocare...................................27
Fişa suport 3.1: Recunoaşte formate fizice de memorie .......................................................27
Fişa suport 3.2: Recunoaşterea tipurilor de suporturi de stocare...........................................31
Tema 4: Recunoaşte tipuri de unităţi optice.............................................................................34
Fişa suport 4.1: Tipuri de unităţi optice interne/externe – citire/scriere...............................34
Tema 5: Determinarea tipurilor de plăci video, sunet şi reţea...................................................37
Fişa suport 5.1: Determinarea tipurilor de plăci video – diferite generaţii de plăci video de la
producători consacraţi, compatibilitate cu placa de bază privind modul de conectare (AGP,
PCI, PCI-E)............................................................................................................................37
Fişa suport 5.2: Determinarea tipurilor de plăci de sunet interne/externe.............................41
Fişa suport 5.3: Determinarea tipurilor de plăci de reţea (interne, externe, wireless,
Bloothooth)............................................................................................................................44
Tema 6 Montarea memoriilor, procesorului, a unităţii de răcire pentru procesor, a plăcii de
bază şi a sursei de alimentare.....................................................................................................47
Fisa suport 6.1: Montarea memoriilor, procesorului, a unităţii de răcire pentru procesor, a
plăcii de bază şi a sursei de alimentare..................................................................................47
Fişa suport 7.1:Instalarea unităţilor de răcire, a hard-discurilor şi a unităţilor optice...........53
Fişa suport 7.2: Instalarea plăcilor de extensie (placa video, placa de sunet, placa de reţea)
...............................................................................................................................................58
Tema 8 Montarea cablurilor pentru componentele unui sistem de calcul................................63
Fişa suport 8.1: Cabluri de transmisie de date şi cabluri de alimentare................................63
Tema 9 Controlarea conectării corecte a cablurilor...................................................................67
Fişa suport 9.1: Cabluri de transmisie de date şi cabluri de alimentare ...............................67
Tema 10 Configurarea setărilor dispozitivelor hardware..........................................................69
Fişa suport 10.1: Setări din BIOS şi setări cu ajutorul jumperilor.........................................69
Tema 11: Identificarea semnalelor audio şi video furnizate de BIOS.......................................75
Fişa suport 11.1: Consultarea documentaţiilor plăcilor de bază pentru a identifica defectele
...............................................................................................................................................75
Tema 12 Revizuirea modului de conectare a cablurilor............................................................78
Fişa suport 12.1: Inspecţia vizuală a conectării cablurilor de transmisie de date, de
alimentare...............................................................................................................................78
Tema 13 Revizuirea modului de conectare a memoriei şi a plăcilor de extensie în sloturi ..........80
Fişa suport 13.1: Conectarea memoriei RAM, plăcilor de extensie (placa video, placa de sunet,
placa de reţea)................................................................................................................................80
IV. Bibliografie..............................................................................................................................83
I. Introducere
Materialele de predare reprezintă o resursă – suport pentru activitatea de predare,
instrumente auxiliare care includ un mesaj sau o informaţie didactică.
Prezentul material de predare, se adresează cadrelor didactice care predau în cadrul

şcolilor postliceale, domeniul Informatică, calificarea Tehnician echipamente de
calcul.
El a fost elaborat pentru modulul Asamblarea funcţională a unui sistem de calcul ce se

desfăşoară în 118 ore, în următoarea structură:
Laborator tehnologic 72 ore
Instruire practică 10 ore
Competenţe / Fişe suport

rezultate ale Teme
învăţării
Identifică • Tema 1: Recunoaşterea • Fişa suport 1.1:

componentele tipurilor de carcase, surse de Recunoaşterea tipurilor de
unui sistem de alimentare şi unităţi de răcire carcase
calcul conform • Fişa suport 1.2:
specificaţiilor Recunoaşterea tipurilor de
surse de alimentare
• Fişa suport 1.3:
Recunoaşterea tipurilor
unităţilor de răcire
• Tema 2:: Recunoaşterea tipurilor • Fişa suport 2.1
de microprocesoare şi a plăcilor Tipuri de microprocesoare –
de bază generaţii de procesoare de la
producători consacraţi
(socket, chipset, FSB, cache,
număr miezuri)
Tipuri de plăci de bază -
generaţii de plăci de bază de
la producători consacraţi
(chipset, FSB, tipuri de
conectori)
• Tema 3: • Fişa suport 3.1:
Recunoaşte Recunoaşte formate fizice de
rea tipurilor memorie
de memorie • Fişa suport 3.2:
şi Recunoaşterea tipurilor de
suporturilor suporturi de stocare
de stocare

Recunoaşte tipuri Tipuri de unităţi optice
4
rezultate ale Teme
învăţării
de unităţi optice interne/externe de

citire/scriere
Determinarea Determinarea tipurilor de
tipurilor de plăci plăci video – diferite generaţii
video, sunet şi de plăci video de la
reţea producători consacraţi,
compatibilitate cu placa de
bază privind modul de
conectare (AGP, PCI, PCI-E)
Determinarea tipurilor de
plăci de sunet interne/externe
Determinarea tipurilor de
plăci de reţea (interne,
externe, wirless, Bloothooth)
Instalează • Tema 6 Montarea memoriilor, • Fisa suport: 6.1
componentele procesorului, a unităţii de răcire
unui sistem de pentru procesor, a plăcii de bază Montarea memoriilor,
calcul conform şi a sursei de alimentare procesorului, a unităţii de
specificaţiilor răcire pentru procesor, a
plăcii de bază şi a sursei de
alimentare
• Tema 7 Ataşarea componentelor • Fişa suport 7.1:

pe placa de bază Instalare unităţilor de răcire, a
hard discurilor şi a unităţilor
optice
Instalarea plăcilor de extensie
(placa video, placa de sunet,
placa de reţea)
• Tema 8 Montarea cablurilor • Fişa suport 8.1:

pentru componentele unui sistem Cabluri de transmisie de date
de calcul şi cabluri de alimentare
Verifică • Tema 9 Controlarea conectării • Fişa suport 9.1:

funcţionarea corecte a cablurilor Cabluri de transmisie de date
unui sistem de şi cabluri de alimentare
calcul
• Tema 10 Configurarea setărilor • Fişa suport 10.1:
dispozitivelor hardware Setări din BIOS şi setări cu
ajutorul jumperilor
5
rezultate ale Teme
învăţării
Depanează • Tema 11: Identificarea • Fişa suport 11.1:

defectele semnalelor audio şi video Consultarea documentaţiilor
hardware furnizate de BIOS plăcilor de bază pentru a
apărute la identifica defectele
asamblarea • Tema 12 Revizuirea modului de • Fişa suport 12.1:
sistemelor de conectare a cablurilor
calcul Inspecţia vizuală a conectării
cablurilor de transmisie de
date, de alimentare
• Tema 13 Revizuirea modului de • Fişa suport 13.1:

conectare a memoriei şi a
plăcilor de extensie în sloturi Conectarea memoriei RAM,
plăcilor de extensie (placa
video, placa de sunet, placa
de reţea)
Absolvenţii nivelului 3 avansat, şcoală postliceală, calificarea Tehnician echipamente de

calcul, vor fi capabili să îndeplinească sarcini cu caracter tehnic de montaj, punere în
funcţiune, întreţinere, exploatare şi reparare a echipamentelor de calcul.
Semnificaţia elementelor grafice utilizate
Element Semnificaţie
Criterii de apreciere/ verificare
Definiţie
Listă de verficare;
Paşi de urmat
Atenţie! Informaţie importantă!
Atenţie! Este interzis să...
Recomandări cu privire la termene – limită;

Alte recomandări cu privire la organizarea resurselor de timp.
6
II. Documente necesare pentru activitatea de predare
Pentru predarea conţinuturilor abordate în cadrul materialului de predare cadrul
didactic are obligaţia de a studia următoarele documente:
• Standardul de Pregătire Profesională pentru calificarea Tehnician echipamente

de calcul, nivelul 3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea SPP sau www.edu.ro ,
secţiunea învăţământ preuniversitar
• Curriculum pentru calificarea Tehnician echipamente de calcul, nivelul 3 avansat

– www.tvet.ro, secţiunea Curriculum sau www.edu.ro , secţiunea învăţământ
preuniversitar
Alte surse pot fi:
- www.wikipedia.com
- www.google.ro
- site-urile producătorilor de componente şi echipamente de calcul
7
III. Resurse
Tema 1: Recunoaşterea tipurilor de carcase, surse de alimentare şi
unităţi de răcire
Fişa suport 1.1: Recunoaşterea tipurilor de carcase

.
Carcasa calculatorului este o cutie din plastic sau metal cu cadru din metal numit
şi şasiu în interiorul căreia se află toate componentele de bază ale unui calculator.
Rolul principal al carcasei este de a proteja componentele calculatorului, iar cel

secundar este de izolare fonică. Dacă luăm în considerare noile tendinţe observăm că
în ultima perioadă carcasa are şi rol estetic.
Elemente estetice cel mai des folosite sunt: măşti frontale colorate, mânere ataşate de
panoul superior al carcasei, geam lateral şi lămpi cu neon instalate în carcasă. Acestea
sunt produse în diferite modele de diferite firme.
De obicei tipul de carcasă determină tipul de placă de pază pe care o poate utiliza
calculatorul.
Elementele comune ale carcaselor indiferent de tipul constructiv sunt: butonul de

pornire, oprire, resetare precum şi spaţiile pentru unităţile care pot fi adăugate. Aceste
spaţii au dimensiuni de 5,25 inci respectiv 3,5 inci.
La unele carcase mai vechi putem întâlni şi un buton pentru schimbarea frecvenţei
ceasului intern.
Se cunosc două tipuri principale de carcase: desktop şi tower.
Carcasa desktop este un model de carcasă foarte des întâlnit. Le

putem recunoaşte uşor deoarece sunt aşezate pe birou, cu
monitorul deasupra. La acest tip de carcasă plăcile adaptoare se
introduc în sloturile plăcii de bază pe verticală.
Carcasele de tip tower putem să le identificăm fără eforturi

deoarece ele sunt aşezate într-un spaţiu special amenajat la mesele
de calculatoare sau uneori sub birou pe podea. La acest tip de
carcasă plăcile adaptoare se introduc în sloturile plăcii de bază pe
orizontală.
Carcasele de tip tower din punct de vedere constructiv se pot clasifica în carcase:
minitower, middle tower şi tower.
Carcasa minitower sau miniturn - Sunt utilizate când nu avem mult spaţiu la dispoziţie
sau în cazurile în care avem componente puţine. În cazul în care nu mai avem spaţiu
pentru unităţi interne în interiorul carcasei se pot adăuga unităţi externe dar sunt mai
scumpe decât cele interne.
Carcasele middle tower sunt cel mai de utilizate. Ele permit introducerea unui număr
suficient de componente astfel încât să poată fi asigurată o ventilaţie corespunzătoare a
componentelor. Aceste carcase au de obicei aceeaşi înălţime. Numărul de hard-discuri,
unităţi optice sau unităţi de dischetă variază în funcţie de modelul carcasei. În partea
din faţă a carcasei există mai multe locuri numite şi locaşuri de 5,25 inci unde pot fi
montate unităţile optice. Sub acestea se află mai multe locaşuri de 3,25 inci unde se
montează unităţile de dischetă sau hard-discuri. Comunicarea unităţilor optice şi a
unităţilor de dischetă cu exteriorul se face prin înlăturarea unor plăcuţe de plastic din
panoul frontal. În locaşurile pentru unităţi optice se pot monta şi panourile de control ale
diferitelor componente, (de exemplu placă de sunet cu performanţe foarte ridicate,
dispozitiv de reglare a turaţiei ventilatoarelor) sau unităţile cititoare de carduri de
memorie ale aparatelor foto digitale.
Carcasele Tower se utilizează pentru servere, deoarece permit introducerea unui

număr mare de hard-discuri. Toate carcasele trebuie să asigure trecerea prin ele a uni
flux de aer care are rolul de a răci componentele. Aerul intră prin partea de jos a măştii
frontale şi iese prin partea din spate a sursei de alimentare. Traiectoria fluxului de aer
este în diagonală. În partea inferioară a panoului frontal carcasele prezintă nişte orificii
(găuri, fante) care permit admisia aerului.
La unele carcase pe panourile laterale putem observa aceste fante pentru admisia
aerului.
Unele carcasele mai noi au ataşate pe un panou lateral un ventilator astfel încât să
asigure admisia de aer din exterior deasupra procesorului şi a plăcii video.
Unde ?
Laborator de informatică
laborator tehnică de calcul – laborator tehnologic.
Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, sisteme de calcul.
Cum?
Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe.
Expunerea cadrul didactic indică asemănările şi deosebirile între diferitele tipuri de

carcase.
Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de carcase
9
Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de carcase.
Sugestii metodologice:
Documentarea operaţiei de recunoaştere a tipurilor de carcase poate fi realizată

conform tabelului:
Tip carcase Caracteristici
Probe orale şi practice
10
Tema 1: Recunoaşterea tipurilor de carcase, surse de alimentare şi unităţi de
răcire
Fişa suport 1.2: Recunoaşterea tipurilor de surse de alimentare
Ce?
Sursa de alimentare este o piesă importantă deoarece ea asigură energia electrică

tuturor componentelor sistemului.
Sursa de alimentare converteşte tensiunea alternativă (de la prizele electrice)

120 de volţi cu frecvenţa de 60Hz sau 220 V cu frecvenţa de 50 Hz în tensiune continuă
de +3.3 volţi, +5 volţi şi +12 volţi.
În majoritatea cazurilor, tensiunea de 12V alimentează motorul de antrenare şi

dispozitivul de acţionare al capului hard-discului, iar tensiunea de 5V alimentează
componentele electronice. Majoritatea unităţilor de hard-disc folosesc atât tensiune de
5V, cât şi de 12V, iar unele dintre unităţile mai mici, proiectate pentru sistemele
portabile, folosesc numai tensiuni de 5V. Consumul de curent de 12V al unei unităţi
variază de obicei cu dimensiunea fizică a unităţii. Cu cât unitatea este mai mare, cu cât
are turaţie mai mare şi cu cât are mai multe platane de rotit cu atât solicită mai multă
putere.
Indiferent de tipul carcasei sursa de alimentare o identificăm uşor pentru că este de

obicei o cutie argintie lucioasă situată în spatele sistemului de calcul. Cablurile pe care
le deţine această cutie oferă posibilitatea de alimentare a componentelor calculatorului
şi a perifericelor.
Pentru ca sistemul să poată funcţiona corect sursa de alimentare trebuie să furnizeze o

tensiune continuă filtrată şi stabilizată (constantă). Orice sursă de alimentare
efectuează unele verificări interne înainte de a permite sistemului să funcţioneze. Dacă
verificările se termină cu succes, sursa de alimentare trimite către placa de bază un
semnal special numit Power_Good. Dacă acest semnal nu este prevăzut în mod
continuu, calculatorul nu funcţionează. Dacă tensiunea alternativă scade, iar sursa de
alimentare devine supraîncărcată sau supraîncălzită, semnalul Power_Good scade şi
face ca sistemul să se reiniţalizeze sau să se oprească de tot. La unele surse mai noi
avem un semnal special numit PS_ON şi care opreşte alimentarea şi deci sistemul prin
intermediul softului.
Capetele cablurilor sursei de alimentare sunt prevăzute cu papuci care se introduc în

terminale plate ale întrerupătorului. De cele mai multe ori întrerupătorul face parte din
carcasă astfel încât sursa de alimentare se livrează cu cablu dar fără întrerupător.
Există mai multe tipuri de surse de alimentare. Acestea de obicei preiau numele tipului
de carcasă sau a plăcilor de bază pentru care sunt utilizate. Astfel avem următoarele
tipodimensiuni ale surselor de alimentare: AT, Baby-AT, LPX, ATX, BTX şi SFX.
Dacă componentele au aceeaşi tipodimensiune ele sunt interschimbabile şi oferă o

gamă largă de variante pentru înlocuire.
Cea mai utilizată sursă de alimentare utilizată în prezent este sursa ATX.
11
Sursele de alimentare AT au două conectoare principale (P8 şi P9), cu câte şase pini,
pentru alimentarea plăcii de bază. Conectoarele sunt dimensionate pentru curenţi de 5A
pe fiecare pin, la tensiuni de cel mult 250 V. Pentru toate sursele de alimentare
standard care folosesc conectoarele P8 şi P9, acestea sunt legate cap la cap, astfel
încât cele două fire de culoare neagră (legăturile la masă) de la ambele cabluri de
alimentare se află unul lângă altul. Există cazuri când, aceste conectoare sunt
etichetate P1/P2.
Sursele de alimentare Baby AT- Sunt bazate pe modelul AT şi este o versiune redusă
a sistemului AT de mărime integrală. Sursa de alimentare este scurtată pe una din
laturi, dar respectă modelul AT în toate celelalte privinţe. Sursele de alimentare de tip
Baby AT se potrivesc în carcasele Baby AT şi în carcasele mai mari. Deoarece sursa
de alimentare Baby AT îndeplinea toate funcţiile sursei de tip AT, dar avea dimensiuni
mai mici, ea a devenit rapid tipodimensiunea preferată, până când a fost depăşită de
modelele mai recente.
Sursa de alimentare LPX numită şi PS/2 sau Slimline. Sursa de alimentare LPX are
aceleaşi conectoare pentru placa de bază şi unităţile de disc ca şi modelele anterioare.
Se diferenţiză prin formă. Sursa de alimentare proiectată pentru sistemele LPX este mai
mică decât sursele Baby AT în toate dimensiunile şi ocupă mai puţin de jumătate din
spaţiul necesar pentru modelele anterioare.
Sursele de alimentare ATX (Advanced Technology Extended). Se bazează pe modelul

LPX, dar prezintă diferenţe remarcabile. Au ventilatorul montat pe faţa laterală a sursei,
în interiorul carcasei, unde suflă aerul transversal pe placa de bază şi îl aspiră din
exteriorul carcasei prin partea posterioară. Acest flux de aer se deplasează în sens
opus faţă de cel creat de majoritatea surselor standard, care refulează aerul în exterior
prin partea posterioară, printr-un gol în carcasă, în care este montat ventilatorul.
Răcirea cu flux invers de aer împinge aerul peste componentele cele mai calde de pe
placa de bază, care sunt astfel amplasate încât să obţină un avantaj maxim din partea
fluxului de aer. Astfel se elimină necesitatea adăugării mai multor ventilatoare în
carcasă şi se reduce zgomotul produs de sistem. Această sursă include un nou
conector cu 20 de pini şi o singură cheie. El furnizează tensiuni de +3,3 V, eliminând
necesitatea regulatoarelor de tensiune de pe placa de bază pentru alimentarea
procesoarelor şi a altor circuite care folosesc această tensiune.
Figura 1.2.1 Sursa de

alimentare ATX
12
Tipodimensiunea ATX prevede conectoare de alimentare inteligent proiectate, pentru
a interzice conectarea incorectă a sursei de alimentare. Modelul ATX poate avea până
la trei conectoare pentru placa de bază, prevăzute cu chei care, practic, fac imposibilă
conectarea incorectă. Sursa de alimentare ATX furnizează şi un alt set de semnale,
care nu există la sursele de alimentare standard. Setul constă în semnalele Power_On
(PS_On) şi 5V_Standby (5VSB), cunoscut sub denumirea colectivă „Soft Power“.
Aceste semnale permit implementarea unor caracteristici precum Wake on Ring
(activare la apel) sau Wake on LAN (activare prin reţea), prin care un semnal primit de
la un modem sau de la placa de reţea determină activarea şi pornirea PC-ului. De
asemenea, multe sisteme oferă opţiunea de stabilire a unei ore de pornire, astfel încât
calculatorul poate fi configurat să pornească automat la anumite ore şi să execute
diferite operaţii planificate. Aceste semnale pot permite, de asemenea, folosirea
opţională a tastaturii pentru repornirea sistemului. Utilizatorii pot activa aceste
caracteristici, deoarece semnalul 5V_Standby este activ în permanenţă, oferind plăcii
de bază o sursă limitată de energie chiar dacă sistemul este oprit.
Tipul SFX În prezent, sursa de alimentare SFX este folosită în multe sisteme compacte.
Sursa de alimentare SFX este proiectată în mod special pentru utilizarea în sisteme
mici, echipate cu un număr mic de componente hardware şi cu posibilităţi limitate de
modernizare.
Figura 1.2.2 Sursă de alimentare SFX
Sursa poate furniza o putere de 90 W în regim continuu (135 W putere de vârf) cu patru
tensiuni (+5, +12, -12 şi +3,3 V). Această putere s-a dovedit a fi suficientă pentru un
sistem mic, cu un procesor, o interfaţă AGP, cel mult patru sloturi de extensie şi trei
dispozitive periferice – cum sunt unităţile de hard-disc şi CD-ROM. SFX este un
standard complet separat, compatibil şi cu alte plăci de bază. Sursele de alimentare
SFX utilizează acelaşi conector cu 20 de pini, definit în standardul ATX, şi includ atât
semnalul Power_On, cât şi semnalul 5V_Standby. Utilizarea unei surse ATX sau a unei
surse SFX depinde mai mult de carcasă decât de placa de bază. O restricţie este faptul
ca modelul SFX nu asigură semnalul de ieşire de +5 V, aşa ca nu poate fi folosit pentru
plăcile de bază care au sloturi ISA. Sursele de alimentare SFX nu au conectorul auxiliar
(3,3 sau 5 V) şi conectorul ATX12V, aşa că nu pot fi folosite pentru plăcile ATX de
mărime integrală care au nevoie de aceste conexiuni. La o sursă de alimentare SFX
standard, în partea de deasupra a sursei este montat un ventilator de 60 mm, îndreptat
spre interiorul carcasei calculatorului. Ventilatorul aspiră aerul din incinta sistemului în
sursa de alimentare şi îl evacuează printr-un gol din partea posterioară a sistemului.
Montarea ventilatorului în interiorul carcasei reduce zgomotul sistemului, având ca
rezultat un model standard de ventilaţie cu presiune negativă. În multe situaţii, este
necesar un ventilator suplimentar pentru răcirea procesorului. Pentru sistemele care
necesită o capacitate mai mare de răcire, este disponibilă şi o versiune care permite
montarea unui ventilator mai mare, de 90 mm, tot în partea de sus a sursei. Ventilatorul
13
mai mare asigură un flux de aer mai puternic şi o răcire mai bună în sistemele care
necesită acest lucru.
Calculatoarele folosesc de obicei surse de alimentare din intervalul 200 W - 500 W.

Totuşi, unele calculatoare au nevoie de putere cuprinsă între 500 W şi 800 W.
Sursa de alimentare BTX (Balanced Technology Extended) aduce unele îmbunătăţiri

(legate de ventilaţie, nivelul de zgomot, aşezarea componentelor, etc.) însă producătorii
de carcase şi plăci de bază nu se grăbesc să adopte noul standard atâta timp cât
vechiul standard nu este depăşit. Sursa BTX este o sursă ATX modernizată pentru
fluxuri de aer răcire mai eficiente. Sursele BTX nu sunt compatibile cu cele ATX şi nici
cele ATX cu cele BTX.
Unde ?
Laborator de informatică, laborator tehnică de calcul – laborator tehnologic.
Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de surse de alimentare.
Cum?

surse de alimentare.
Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de surse de

alimentare.
Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de surse de alimentare .
A se consulta şi fişele de la modulul 4 Arhitectura unui sistem de calcul.
Documentarea operaţiei de recunoaştere a tipurilor de surse de alimentare poate fi

realizată conform tabelului:
Tip sursă de alimentare Caracteristici
Probe orale şi practice.
14
Tema 1: Recunoaşterea tipurilor de carcase, surse de alimentare şi unităţi de
răcire
Fişa suport 1.3: Recunoaşterea tipurilor unităţilor de răcire
Ce?
Componentele electronice generează căldură la trecerea curentului prin acestea.
Componentele unui calculator funcţionează mai bine într-un mediu cu temperaturi mai
mici numit şi mediu răcoros. Dacă căldura nu este evacuată există posibilitatea ca
sistemul să funcţioneze mai lent, iar dacă aceasta se acumulează putem ajunge în
cazul în care componentele sistemului să se deterioreze.
În principal avem unităţi de răcire pentru: carcase, surse de alimentare, procesoare

şi plăci video.
Creşterea circulaţiei aerului în interiorul carcasei unui calculator permite o evacuare mai
eficientă a căldurii. Un ventilator de carcasă este instalat în carcasa calculatorului
pentru a face procesul de răcire mai eficient. Ventilatoarele de carcasă sunt folosite
pentru a mişca aerul în interiorul carcasei. Aerul care trece pe lângă componentele
calde absoarbe căldura şi apoi este evacuat din carcasă. Prin acest proces este
împiedicată supraîncălzirea componentelor calculatorului.
În cazul în care un calculator are nevoie de răcire activă suplimentară se pot monta
ventilatoare pe carcasa calculatorului.
Radiatorul de pe procesor numit şi cooler înlătură căldura de pe nucleul acestuia. El

este compus dintr-un radiator pe care se află fixat un ventilator. Radiatorul este format
dintr-un postament care se continuă cu o structură lamelară fabricat din aluminiu sau
cupru. Postamentul vine în contact cu suprafaţa procesorului şi preia căldura degajată
de acesta şi apoi o dispersează în mediul înconjurător. De obicei, ventilatorul este
acoperit cu un grilaj care împiedică contactul dintre paletele lui şi cablurile care,
traversează spaţiul interior al carcasei.
Plăcile video produc o cantitate mare de căldură. Există ventilatoare speciale pentru
răcirea unităţii de procesare grafică. De obicei circuitul integrat grafic este răcit cu un
radiator peste care este fixat un ventilator, iar modulele de memorie doar cu mici
radiatoare montate pe ele.
Calculatoarele care au unităţi centrale de procesare sau unităţi de procesare grafică

foarte rapide pot folosi sisteme de răcire cu apă. O placă de metal este aşezată
deasupra procesorului şi apa este pompată pe deasupra acesteia pentru a colecta
căldura produsă de unitatea centrală de procesare. Apa este pompată către un radiator
pentru a fi răcită cu ajutorul aerului şi apoi este recirculată.
Unde ?

Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de unităţi de răcire.
Cum?

unităţi de răcire.
Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de unităţi de răcire.
Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor unităţi de răcire.
Documentarea operaţiei de recunoaştere a tipurilor de unităţi de răcire poate fi realizată

conform tabelului:
Tip unităţi de răcire Locaţie - rol
16
Tema 2: Recunoaşterea tipurilor de microprocesoare şi a plăcilor de
bază
Fişa suport 2.1 Tipuri de microprocesoare – generaţii de procesoare de la
producători consacraţi (socket, chipset, FSB, număr miezuri)
Ce?
Unitatea centrală de calcul (CPU) este considerată creierul calculatorului.
De cele mai multe ori când ne referim la aceasta ne referim la procesor deoarece aici
au loc cele mai multe operaţii matematice. Este cea mai importantă componentă a
calculatorului.
Procesorul se prezintă ca o plăcuţă unde pe partea superioară se găseşte corpul

procesorului, iar pe partea inferioară se găsesc contactele metalice (numite pini - "ace")
care vor face, după montare, legătura cu placa de bază.
Procesorul trebuie fixat într-un lăcaş numit "socket" (soclu) care este construit din
material plastic şi are o multitudine de mici orificii pe suprafaţa sa unde vor intra pinii
procesorului. Tipurile noi de procesoare nu mai au pini ci doar nişte puncte de contact
plate care se suprapun peste pinii care de această dată se găsesc pe suprafaţa
superioară a soclului. Soclul procesorului are pe una din părţile laterale un braţ metalic
care să îi permită fixarea şi blocarea procesorului.
Fiecare microprocesor are un mod de marcare standard, alcătuit dintr-un amestec

de numere şi litere. Pe fiecare procesor există o etichetă de identificare care are
următoarea semnificaţie: prima literă indică firma, şirul de numere care urmează
despărţite prin linie de celelalte cifre indică circuitul integrat al procesorului şi cifrele de
după linie indică frecvenţa procesorului.
Procesoarele sunt fabricate sub diverse forme constructive, fiecare având nevoie de un
anumit tip de soclu pe placa de bază. Soclul pentru procesor joacă rolul de interfaţă
dintre placa de bază şi procesor. Soclurile şi procesoarele sunt construite după
tehnologia PGA (pin grid array). Astfel pinii de pe procesor sunt introduşi în soclu fără a
exercita forţă adică cu forţa de inserţie zero.
Tipul microprocesorului defineşte apartenenţa acestuia la o familie de microprocesoare

care au caracteristici comune, ce determină performanţele calculatorului.
Procesoarelor se pot clasifica în funcţie de soketul (soclul) pe care îl utilizează sau

numărul de pini.
Numărul soclului Numărul de pini ai procesorului

0 168
1 169
2 238
3 237
4 273
5 320
6 235
7 321
8 387
Super 7 321
Slot 1 423
Slot A 462
Socket A 462
Socket 370 370
Socket FC PGA 423
Procesoarele execută un program, care reprezintă o secvenţă de instrucţiuni stocate

anterior. Fiecare model de procesor are un set de instrucţiuni pe care le execută prin
procesarea fiecărei secvenţe de date după cum este ghidat de program. Pe timpul
execuţiei datele şi instrucţiunile rămase sunt stocate într-o memorie specială numită
memorie cache.
Se cunosc două arhitecturi majore ale setului de instrucţiuni:
- Reduced Instruction Set Computer (RISC) – folosesc un set relativ mic de instrucţiuni
şi chip-urile RISC sunt proiectate să execute aceste instrucţiuni foarte rapid.
- Complex Instruction Set Computer (CISC) – folosesc un set larg de instrucţiuni,

rezultând mai puţini paşi executaţi pentru o operaţie.
Puterea unui procesor este măsurată prin viteza şi cantitatea de date pe care o
poate procesa. Viteza unui procesor este de obicei măsurată în milioane de ciclii pe
secundă (megahertzi -MHz) sau miliarde de ciclii pe secundă (gigahertzi GHz).
Cantitatea de date pe care un procesor o poate procesa la un moment dat depinde de
magistrala de date a procesorului numită şi magistrala procesorului sau front side bus
(FSB). Cu cât magistrala este mai mare, cu atât este mai puternic procesorul.
Procesoarele actuale au o magistrală de date de 32 sau 64 de biţi.
Mărimea registrului intern este un indiciu important asupra cantităţii de informaţii ce

poate fi prelucrată la un anumit moment de către procesor. Procesoarele avansate
folosesc astăzi registre interne pe 32 de biţi.
Cele mai noi tehnologii de proiectare a procesoarelor încorporează mai multe unităţi
centrale de prelucrare pe acelaşi circuit integrat. Mai multe procesoare sunt capabile să
proceseze concurent mai multe instrucţiuni:
-Procesoare Single Core – Un singur nucleu (core) aflat pe circuitul integrat se ocupă
de toate prelucrările.
-Procesoare Dual Core – Două nuclee într-un singur circuit integrat în care ambele
nuclee procesează informaţia simultan.
Unde ?
18
Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de procesoare.
Cum?
Expunerea cadrului didactic indică asemănările şi deosebirile între diferitele tipuri de

procesoare.
Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de de procesoare.
Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de procesoare.
Documentarea operaţiei de recunoaştere a tipurilor de procesoare.poate fi realizată

conform tabelului:
Tip procesor Caracteristici
19
Tema 2: Recunoaşterea tipurilor de microprocesoare şi a plăcilor de bază
Fişa suport 2.2: Tipuri de plăci de bază - generaţii de plăci de bază de la

producători consacraţi (chipset, FSB, tipuri de conectori)
Ce?
Placa de bază constituie "temelia" oricarei configuratii, aceasta oferind structura

necesară adăugării tuturor celorlalte componente ale sistemului, în termeni de alcătuire
fizică şi functionalitate. Are rolul de a interconecta toate componentele, atât interne cât
şi externe ale calculatorului. Ea mai este cunoscută sub denumirea de placă de sistem,
backplane sau placa principală şi este localizată în unitatea centrală.
Pe ea sunt situate cele mai importante componente electronice ca: unitatea centrală de
prelucrare şi memoria internă de lucru. Toate celelalte componente sunt ataşate plăcii
de bază astfel încât să se poată transmite informaţii dintr-o parte în alta. Placa de bază
are socluri, numite fante de extensie unde se pot conecta plăci cu circuite suplimentare
numite plăci de extensie. Numărul fantelor de extensie depinde de mărimea unităţii
centrale. Forma constructivă defineşte dimensiunile fizice ale plăcilor şi determină tipul
de carcasă în care se potriveşte placa respectivă. Forma constructivă a plăcii de bază
descrie aşezarea fizică a diferitelor componente şi echipamente pe placa de bază.
Magistralele permit datelor să circule între componentele care alcătuiesc un calculator.
Unele dintre aceste forme constructive ale plăcilor de bază sunt standardizate ceea ce
înseamnă că plăcile sunt interschimbabile.
Chip-setul plăcii de bază se defineşte ca totalitatea componentelor electronice ce

cuprind: generatorul de tact, controlerul de magistrală, temporizatorul sistemului,
controlerele de întreruperi şi DMA, memoria şi ceasul CMOS, controlerul de tastatură,
coprocesorul matematic.
Un set important de componente de pe placa de bază îl reprezintă chip set-ul. Chip set-
ul este compus din diferite circuite integrate ataşate pe placa de bază cu rolul de a
controla modul de interacţiune al sistemului hardware cu UCP şi placa de bază. UCP
este instalată într-un slot sau socket de pe placa de bază. Socketul de pe placa de bază
determină tipul de UCP care poate fi instalat.
Chip set-ul plăcii de bază permite procesorului să comunice şi să interacţioneze cu

celelalte componente din calculator şi să schimbe date cu memoria RAM, hard-discuri,
plăci video şi alte dispozitive de ieşire. Tot el stabileşte câtă memorie poate fi adăugată
la placa de bază şi determină de asemenea tipul de conectori de pe placa de bază.
Majoritatea chip set-urilor sunt împărţite în două componente distincte: Northbridge şi

Southbridge. De obicei northbridge-ul controlează accesul către RAM şi placa video şi
vitezele la care UCP-ul poate comunica cu acestea.
Placa video este câteodată integrată în Northbridge.

De obicei Southbridge-ul, permite procesorului să comunice cu hard disc-urile, placa de
sunet, porturile USB şi alte porturi de intrare/ieşire.
Funcţiile principale ale cipseturilor sunt:
- controler de sistem;
- controler de periferice;
- controler de memorie;
Magistrala este o cale prin care pot circula datele în interiorul unui calculator.
Tipuri de magistrale:
 Magistrala procesorului;
 Magistrala de adrese;
 Magistrala memoriei;
 Magistrala I/O;
Magistrala procesorului este calea de comunicaţie între unitatea centrală de

prelucrare şi circuitele integrate cu care lucrează direct.
Este folosită pentru a transfera date între CPU şi magistrala principală a sistemului sau
între CPU şi memoria cache externă. Magistrala este compusă din circuite electrice
pentru date, pentru adrese şi pentru comenzi. Ea este legată la pinii procesorului şi
poate transfera un bit de date pe o linie de date la fiecare perioadă sau la două
perioade ale ceasului.
Magistrala memoriei este utilizată la transferul informatiilor între CPU şi memoria

principală. Ea este o parte din magistrala procesorului sau, de cele mai multe ori este
implementată separat cu un set special de circuite integrate. Acest set de circuite
integrate este responsabil cu transferul informaţiilor între magistrala procesorului şi
memorie.
Magistrala de adrese este o parte a magistralei procesorului şi a celei de

memorie şi este folosită pentru a indica adresa de memorie sau adresa de pe magistala
sistemului.
Magistrala I/O sau magistrala de extensie oferă posibilitatea de dezvoltare a

sistemului, asigurând o conexiune de mare viteză pentru dispozitivele periferice interne
care măresc puterea acesteia.
Aceasta are rolul de a permite instalarea unor plăci suplimentare. Configuraţiile

moderne includ două magistrale de extensie: una de compatibilitate, care permite
instalarea plăcilor mai vechi şi este numită ISA, şi una locală de mare viteză, care
permite plăcilor de extensie să lucreze la viteze apropiate de cea a microprocesorului.
21
Dispozitivele portabile de tip laptop sau notebook folosesc sloturi de extensie de tip PC
Card care sunt asemănătoare cu ISA sau CardBus pentru plăcile de extensie mai noi.
Tipuri de magistrale I/O (sloturi de extensie):
- ISA pe 8, 16 şi 32 biţi;
- MCA;
- EISA;
- VLBus;
- PCI;
- PCMCIA.
Magistrala ISA pe 8 biţi are dimensiunile (înălţime x lung. x gros) 4.2 inci x13.13 inci x
0.5 inci. Conectorul magistralei ISA pe 8 biţi are 31 de pini.
Magistrala ISA pe 16 biţi are dimensiunile (înălţime x lung. x gros) 4.8 inci x 13.13 inci
x 0.5inci. Faţă de ISA pe 8 biţi au un conector suplimentar al slotului de extensie cu 18
pini.
Magistrala ISA pe 32 biţi a apărut în perioada când nu existau procesoare pe 32 de

biţi, de aceea nu a avut o durată de viaţă lungă.
Magistrala MCA a apărut odată cu procesoarele pe 32 de biţi, utilizează 4 tipuri de

sloturi:
- de 16 biţi, slotul are 2 secţiuni una de 8 biţi şi a 2-a de 16 biţi;
- de 16 biţi cu extensie video, ele au un conector standard de 16 biţi însoţit de un

conector pentru extensia video cu 10 pini;
- de 16 biţi cu extensie de memorie. Ea permite utilizarea plăcilor de memorie

îmbunătăţite cât şi transferuri de date cu aceste plăci. Au în plus 4 pini;
-de 32 de biţi, este o extensie a modelului pe 16 biţi.
Magistrala VESA Local Bus nu suportă mai multe dispozitive cuplate în acelaşi timp.
Adaugă un total de 112 contacte utilizând acelaşi conector ca magistralele MCA.
Magistrala PCI transferă datele la o viteză de 132 MB/s. Se poate alimenta la 3.3V sau
5 V şi are conectori pe 32 şi 64 de biţi.
Magistrala PCMCIA are 68 pini şi dimensiunea de 2.1 inci x 3.4 inci. O găsim în trei
variante constructive: PC Card, Card Bus şi Miniature Card. PcCard este pe 16 biţi.
Cele mai uzuale tipuri sunt:
 tip I, de 3,3 mm grosime, doar pentru extensii de memorie;
 tip II, de 5 mm se poate utiliza orice dispozitiv;
 tip III, de 10,5 mm în special pentru HDD amovibile;
22
 tip IV pentru HDD mai groase de 10,5 mm.
Magistralele Card Bus sunt pe 32 biţi şi sunt identice fizic cu PC Card. Magistralele
miniature Card pot stoca până la 64 Mb memorie şi au dimensiunile de 1,3 inci x 1,5
inci.
O placă de bază modernă are mai multe componente încorporate, printre care diferite
socluri, conectoare şi circuite integrate. Cele mai multe plăci de bază sunt prevăzute cu
următoarele componente:
o Soclul sau conectorul procesorului;
o Setul de circuite integrate;
o Cipul Super I/O;
o Memoria BIOS;
o Soclurile SIMM/DIMM;
o Conectoarele de magistrală;
o Regulatorul de tensiune al unităţii CPU;
o Bateria;
Există mai multe forme constructive standardizate. Tipurile de forme constructive pentru
plăcile de bază disponibile sunt:
 Baby-AT;
 Full-size AT (AT mărime integrală);
 LPX;
 NLX;
 Sisteme cu fund de sertar;
 Modelele brevetate.
Placa de bază Baby-AT este prima placă de bază folosită pe scară largă pentru
calculatoarele personale. Cel mai uşor mod de a identifica un sistem cu o placă de bază
Baby-AT (fără a detaşa panourile carcasei) este de a examina partea din spate a
carcasei. La această placă de bază, plăcile de extensie se înfig direct în placă sub un
unghi de 90 de grade. Placa de bază Baby-AT are fixat direct pe ea un singur conector
vizibil, care este conectorul pentru tastatură. Placa de bază Baby-AT se potriveşte în
mai multe tipuri diferite de carcase. Aceste sistemele sunt sisteme care pot fi
modernizate, de asemenea orice placă de bază de acest tip poate fi înlocuită, aceasta
fiind un model interschimbabil între diferiţii producători.
Placa de bază full-size AT. Acest tip de plăci de bază nu încap în carcasele Baby-AT
sau Mini-Tower şi datorită progreselor făcute în miniaturizarea componentelor.
23
Majoritatea fabricanţilor de plăci de bază nu le mai produc, cu excepţia unor cazuri
pentru aplicaţii server cu două procesoare.
Placa de bază LPX. Plăcile de forma constructivă LPX şi Mini-LPX reprezintă modele
semibrevetate. Deoarece caracteristicile nu au fost stabilite niciodată până în ultimele
detalii mai ales dacă luăm în considerare placa multiextensie. Aceste plăci de bază sunt
considerate semibrevetate şi nu sunt interschimbabile. Aceasta înseamnă că un
calculator nu se poate moderniza prin înlocuirea plăcii de bază cu alta mai bună. O
caracteristică a acestei plăci este faptul că plăcile de extensie sunt montate pe o placă
Bus Riser (multiextensie) înfiptă în placa de bază. Plăcile de extensie se introduc lateral
în placa multiextensie. Această modalitate de montare oferă posibilitatea proiectării
unor carcase de mică înălţime. Conectoarele pot fi dispuse pe una sau ambele feţe ale
plăcii multiextensie, în funcţie de concepţia sistemului. O placă LPX are un şir de
conectoare standardizate: conectorul video, două porturi seriale şi conectoarele pentru
tastatură şi mouse de tip mini-DIN PS/2, montate pe marginea din spatele plăcii. Unele
plăci pot avea conectoare suplimentare pentru alte porturi interne, cum sunt
adaptoarele de reţea sau SCSI.
Plăcile de bază ATX. ATX este o combinaţie între cele mai bune elemente ale formelor
constructive Baby-AT şi LPX, cu multe îmbunătăţiri şi elemente încorporate. Forma
constructivă ATX este o placă de bază Baby-AT rotită în plan orizontal în carcasă, cu
modificarea amplasării sursei de alimentare şi a conectoarelor. Conectoarele de
extensie sunt paralele cu latura mai scurtă şi nu se intersectează cu soclurile pentru
procesor, memorie sau cu conectoarele I/O.
Modelul ATX aduce următoarele îmbunătăţiri importante faţă de modelele Baby-AT şi

LPX:
• Panoul extern încorporat cu conectoare I/O este pe două rânduri, iar în partea
din spate a plăcii de bază este o zonă cu conectoare I/O suprapuse ce permite
montarea conectoarelor de extensie chiar pe placă şi elimină necesitatea
cablurilor dintre conectoarele interne şi partea din spate a carcasei;
• Conectorul unic de alimentare intern, cu cheie este un avantaj pentru utilizator.

ATX include un singur conector de alimentare, care este uşor de montat şi nu
poate fi introdus greşit;
• Reamplasarea unităţii CPU şi a memoriei este astfel realizată încât nu se pot

intersecta cu nici una din plăcile de extensie şi sunt uşor accesibile pentru
modernizare, fără demontarea vreuneia dintre plăcile adaptoare instalate.
Unitatea CPU şi memoria sunt reamplasate în apropierea sursei de alimentare,
prevăzută cu un singur ventilator care suflă aerul peste ele, eliminând astfel
necesitatea ventilatoarelor CPU care sunt ineficiente şi prezintă tendinţe de
defectare;
• Reamplasarea conectoarelor I/O interne. Conectoarele interne pentru unităţile

de dischetă şi de hard-disc au fost reamplasate în apropierea compartimentelor
pentru aceste unităţi;
• Răcirea îmbunătăţită. Unitatea CPU şi memoria sunt poziţionate astfel încât

răcirea lor se poate face direct de către ventilatorul sursei de alimentare,
Ventilatoarele surselor de alimentare ATX introduc aerul în carcasa sistemului,
presurizând sistemul, ceea ce reduce mult pătrunderea prafului şi a impurităţilor;
24
• Costuri de fabricaţie mai mici. Specificaţiile ATX elimină necesitatea “ghemului”
de cabluri de legătură la conectoarele externe care există la plăcile de bază
Baby-AT, a ventilatoarelor suplimentare pentru răcirea procesorului sau a
regulatoarelor de tensiune încorporate; pentru 3,3V există un singur conector de
alimentare, iar cablurile interne la unităţile de disc sunt mai scurte.
Placa de bază NLX. reprezintă ultima evoluţie în tehnologia plăcilor de bază pentru
sistemele desktop. NLX este o versiune îmbunătăţită a modelului LPX brevetat. Această
placă de bază este integral standardizată, ceea ce înseamnă că se poate înlocui o
placă NLX cu una de la un alt producător, lucru care nu era posibil la placa LPX.
Avantajele specifice ale formei constructive NLX sunt:
- Compatibilitatea cu tehnologiile curente privind procesoarele;
- Flexibilitate faţă de tehnologiile în schimbare rapidă ale procesoarelor. În această

formă constructivă a fost încorporată o flexibilitate asemănătoare sistemelor cu fund de
sertar, care permit instalarea rapidă şi uşoară a unei noi plăci de bază, fără a desface
tot sistemul în bucăţi.
O dată cu creşterea în importanţă a aplicaţiilor multimedia, elementele de conectare

pentru redarea video, grafica îmbunătăţită şi posibilităţile audio extinse au fost
încorporate în placa de bază. Plăcile ATX au această compatibilitate dar plăcile LPX şi
Baby-AT nu au spaţiu necesar pentru aceste conectoare suplimentare.
Forma constructivă NLX a fost proiectată pentru o flexibilitate sporită şi o eficienţă

maximă a spaţiului. Plăcile I/O foarte lungi încap cu uşurinţă, fără a se intersecta cu alte
componente, ceea ce este o problemă la sistemele cu forma constructivă Baby-AT.
Modelele brevetate Plăcile de bază care nu au nici una din formele constructive
standardizate, cum sunt full-size AT, Baby-AT, ATX sau NLX, sunt considerate ca fiind
brevetate. Modelele brevetate trebuie evitate deoarece acestea nu permit o viitoare
modernizare.
Sistemele brevetate sunt sisteme de unică folosinţă, deoarece nu pot fi

modernizate şi nici reparate uşor. Într-un sistem brevetat, placa ce trebuie înlocuită va fi
la fel cu cea care s-a defectat.
Sistemele cu fund de sertar. Unul din tipurile de sisteme brevetate este sistemul cu
fund de sertar. Într-un sistem cu fund de sertar, componentele care, în mod normal,
sunt dispuse pe placa de bază, se află pe o placă adaptoare de extensie care se
introduce într-un conector. Placa cu conectoare este numită fund de sertar şi
înlocuieşte placa de bază. Sistemele care folosesc această construcţie sunt numite
sisteme cu fund de sertar. Ele există în două variante principale: pasive şi active.
La un sistem cu fund de sertar pasiv placa principală nu conţine nici un fel de circuite.
Excepţie fac conectoarele de magistrală şi unele circuite buffer şi driver. Toate circuitele
care se găsesc pe o placă de bază convenţională sunt dispuse pe una sau mai multe
plăci de extensie introduse în conectoarele fundului de sertar. Unele sisteme cu fund de
sertar folosesc o concepţie pasivă care încorporează toate circuitele sistemului într-o
singură cartelă de bază, care este o placă de bază complet, proiectată astfel încât să
poată fi introdusă într-un conector al plăcii de tipul fund de sertar pasiv.
25
La un sistem cu placa de bază de tipul fund de sertar activ placa principală conţine
circuitele de comandă ale magistralei şi alte circuite. Majoritatea sistemelor cu fund de
sertar activ conţin toate circuitele care se găsesc pe o placă de bază tipică cu excepţia
complexului procesorului (placa cu circuite care conţine procesorul principal al
sistemului şi orice alte circuite legate direct la acestea).
Unde ?
Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de plăci de bază.
Cum?
Expunerea cadrul didactic indică asemănările şi deosebirile între diferitele tipuri de plăci
de bază.
Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de de plăci de

bază.
Investigaţia – prin analiza tipurilor de plăci de bază.
Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de plăci de bază.
Documentarea operaţiei de recunoaştere a tipurilor de plăci de bază.poate fi realizată

conform tabelului:
Tip placă de bază Caracteristici
26
Tema 3: Recunoaşterea tipurilor de memorie şi suporturilor de
stocare
Fişa suport 3.1: Recunoaşte formate fizice de memorie
Ce?
Memoria internă se poate clasifica în:
-ROM (Read Only Memory) acest tip de memorie nu poate fi rescrisă sau ştearsă.
Avantajul principal pe care această memorie îl aduce este insensibilitatea faţă de
curentul electric. Continutul memoriei se păstrează chiar şi atunci când nu este
alimentată cu energie.
- RAM (Random Access Memory), este memoria care poate fi citită sau scrisă în mod
aleatoriu. Este folosită pentru programele ce intră imediat în lucru. Este o memorie de
scurtă durată, deci nu este destinată stocării permanente a datelor.
Se poate numi memorie RAM orice tip de memorie care poate fi accesată aleator,
oferind acces direct la orice locaţie sau adresă a ei, în orice ordine, chiar şi la
întâmplare. Această memorie se implementează în mod curent pe circuite integrate
rapide. Timpul de acces la date este de obicei constant, deoarece datele nu depind de
adresa accesată. Un circuit integrat de memorie RAM este denumit uneori memorie
volatilă deoarece atunci când oprim calculatorul sau când apar fluctuaţii puternice ale
tensiunii în reţea datele conţinute în memorie se pierde dacă nu a fost salvate pe
suporturi de stocare.
Circuitele de memorie sunt organizate în bancuri de memorie pe placa de bază şi pe

plăcile de memorie.
Din punct de vedere fizic sunt trei tipuri de memorii RAM:
-DIP;
-SIPP;
-SIMM;
Dual Inline Package (DIP) – sunt circuite integrate de memorie utilizate de vechile
sisteme de calcul. Circuitul integrat are două rânduri de pini de o parte şi de alta a
circuitului. Aceste circuite integrate se montează individual pe placa de bază prin lipire
sau în socluri. Operaţiunea de montare a acestor circuite integrate de memorie este
dificil de realizat. Cel mai mare dezavantaj al circuitelor integrate de memorie DIP este
faptul că se desprind uşor de pe placa de bază. Din acest motiv designerii au rezolvat
această problemă prin montarea circuitelor integrate de memorie pe o placă de circuit
numită modul de memorie.
Figura 3.1.1. Circuite integrate de memorie de tipul DIP.
Single Inline Pin Package Modules (SIPP) – sunt identice din punct de vedere electric
cu circuitele integrate SIMM cu 30 de pini, dar din punct de vedere fizic sunt mai mici.
Au în lungime 3,23 inci şi 1 inch în înălţime.
Modulele de memorie pot conţine circuite integrate pe o singură parte a plăcii de

circuite sau pe ambele părţi ale plăcii de circuite.
Figura 3.1.2. Memorie de tipul SIPP.
Single Inline Memory Module (SIMM) se utilizează la sistemele moderne. Aceste

module conţin circuite integrate de memorie DIP pe o placă de circuit imprimat de
dimensiuni reduse montată într-un soclu cu autoblocare. Se cunosc în două variante: cu
30 de pini sau cu 72 de pini. Modulul SIMM cu 30 de pini a fost primul creat şi prezintă o
lăţime de bandă de 8 biţi. Modulul SIMM are circuite integrate numai pe o singură parte
a plăcuţei de circuite. Modulul SIMM cu 72 de pini prezintă o lăţime de bandă de 32 de
biţi şi are circuite integrate pe ambele părţi ale plăcuţei de circuite. Din acest motiv sunt
şi mult mai groase. Ca dimensiune modulul SIMM cu 30 pini este de două ori mai mic
ca modulul SIMM cu 72 de pini. Diferenţa de viteză corespunde evoluţiei procesoarelor.
Circuitele integrate folosite sunt de tip DRAM, FPM sau EDO DRAM.
Figura 3.1.3. Module de memorie SIMM.
Dual Inline Memory Module (DIMM). – acest format a înlocuit cu succes modulele
SIMM. Modulul DIMM oferă o lăţime de bandă dublă faţă de SIMM-urile pe 72 de pini.
Asta înseamnă 64 biţi. Numărul de pini este de 168 sau de 184, în funcţie de tipul
circuitului integrat: SDRAM, DDR, DDR2 sau DDR 3. Indiferent de ce tip sunt acestea
modulele DIMM au aceeaşi lungime de 13,35 cm.
Figura 3.1.4. Modul de memorie DIMM.
28
Rambus Inline Memory Module (RIMM) este modelul constructiv al memoriilor
RDRAM. Numărul de pini este de 184 (ca şi la DDR SDRAM), dar configuraţia pinilor şi
modul de lucru fiind total diferite.
Small Outline - DIMM (SO-DIMM) sunt destinate calculatoarelor portabile şi au

dimensiuni reduse cu aproape 50 % faţă de memoriile DIMM. Au un număr diferit de
pini: 184 pentru SDRAM şi 200 pentru DDR SDRAM. Acest tip de memorie rulează în
general la frecvenţe mai scăzute faţă de memoriile folosite pentru calculatoare cu
carcase de tipul desktop deoarece reduc consumul de energie care este un factor
esenţial pentru dispozitivele în care se află.
O altă clasificare a tipurilor de memorie în funcţie de stabilitatea informaţiilor (formate

logice) ar fi :
-memorie statică, Static RAM (SRAM);
-memorie dinamică, Dynamic RAM (DRAM);
RAM-ul static (SRAM) este un circuit integrat de memorie folosit în calitate de memorie
cache sau memorie intermediară. El păstrează datele pentru o perioadă de timp
nelimitată (până în momentul în care ea este rescrisă). Această memorie este mult mai
rapidă decât DRAM şi nu trebuie să fie reîmprospătată foarte des.
RAM-ul activ (DRAM) este circuitul integrat de memorie folosit ca memorie principală.
El trebuie să fie reîmprospătat în mod constant cu impulsuri electrice pentru a menţine
datele stocate în interiorul circuitului integrat. Este utilizat în calculatoarele moderne.
Tipurile uzuale de DRAM utilizate în scopul creşterii performanţei sunt:
Fast Page Mode DRAM (FPM DRAM) este memoria ce suportă indexarea. Datele sunt
accesate mult mai rapid decât în cazul DRAM.
Extended Data Out RAM (EDO DRAM) este o memorie care suprapune accesările
consecutive de informaţie, fapt ce accelerează timpul de acces pentru regăsirea
informaţiilor din memorie.
Memoria DRAM sincronică (SDRAM)– funcţionează în sincronizare cu magistrala de

memorie.
Memoria SDRAM cu rata dublă de transfer (DDR-SDRAM). Ea transferă informaţie de

două ori într-un ciclu.
DDR2 SDRAM – sunt memorii SDRAM cu rata dublă de transfer. Este mai rapidă decât
DDR SDRAM. Performaţa sa faţă de DDR-SDRAM se face prin scăderea zgomotului şi
a interferenţelor dintre fire.
RORAM – acest tip de memorie nu este folosit în mod obişnuit. Ele au fost dezvoltate
să transmită date la viteze foarte mari de transfer.
Etape pentru identificarea tipurilor de memorii:
29
- identificarea vizuală după caracteristici şi inscripţii;
- identificarea cu ajutorul softwarelor sau a sistemului de operare;
Unde ?
Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de memorii.
Cum?

memorii.
Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de memorii.
Investigaţia – prin analiza tipurilor de memorii.
Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de memorii.
Documentarea operaţiei de recunoaştere a tipurilor de memorii poate fi realizată

conform tabelului:
Tip memorie Caracteristici evidenţiate la Caracteristici evidenţiate cu

inspecţia vizuală ajutorul softurilor şi a sistemului
de operare
30
Tema 3: Recunoaşterea tipurilor de memorie şi suporturilor de stocare
Fişa suport 3.2: Recunoaşterea tipurilor de suporturi de stocare
Ce?
O unitate de stocare citeşte sau scrie informaţii pe medii de stocare magnetice

sau optice.
O unitate de stocare poate fi folosită pentru a stoca date permanent sau pentru a citi
informaţii de pe un hard-disk. Unităţile de stocare pot fi instalate în carcasa
calculatorului. Pentru portabilitate, unele unităţi de stocare se pot conecta la calculator
folosind un port USB, FireWire sau SCSI. Aceste unităţi de stocare portabile sunt
numite unităţi detaşabile sau externe şi pot fi folosite de mai multe calculatoare.
Cele mai uzuale unităţi de stocare sunt:
- Unitatea de dischetă;
- Hard discul;
- Unitatea optică;
- Unitatea flash;
O unitate de dischetă este un echipament de stocare realizat pentru a citi şi a

scrie informaţii de pe sau pe dischete.
Dischetele sunt discuri flexibile magnetice de 5.25 inci sau 3.5 inci. Dischetele de 5.25
nici nu se mai utilizează deoarece ele folosesc o tehnologie mai veche. Dischetele de
3,5 inch pot stoca 720 KB sau 1,44 MB de date. De obicei într-un calculator, unitatea de
dischetă este configurată ca fiind unitatea A:. Unitatea de dischetă se poate utiliza
pentru a porni calculatorul dacă se foloseşte o dischetă de boot.
Hard-discul este un echipament format din discuri magnetice pe care se

stochează informaţia.
El este o unitate magnetică de stocare care este instalată în interiorul unui calculator şi
stochează date permanent. De obicei hard-discul este configurat ca discul C:, de obicei
prima unitate în secvenţa de pornire. El conţine sistemul de operare şi aplicaţiile.
Capacitatea de stocare a unui hard-disc este măsurată în miliarde de biţi (GB), iar
viteza lui este măsurată în numărul de mişcări de revoluţie pe minut (RPM). Pentru a
mări capacitatea de stocare se pot adăuga mai multe hard discuri.
O unitate optică este un dispozitiv care foloseşte medii de stocare optice pentru
citirea şi scrierea datelor.
O unitate de stocare optică foloseşte tehnologia laser pentru a citi date de pe mediul
optic sau de a scrie date de pe mediul optic.
Există două tipuri de unităţi optice:
-Compact disc (CD);
-Digital versatile disc (DVD);
Mediile CD şi DVD pot fi înregistrate anterior (read-only), inscriptibile (scriere doar o

singură dată) sau reinscriptibile (se pot citi şi scrie de mai multe ori). CD-urile au o
capacitate de stocare de aproximativ 700 MB. DVD-urile au o capacitate de stocare de
aproximativ 4,7 GB.
Formate:
-CD-ROM – Mediul CD read-only este înregistrat în prealabil;
-CD-R – Mediul CD-recordable poate fi inscripţionat o singură dată;
-CD-RW – Mediul CD-rewritable care poate fi inscripţionat, şters şi reinscripţionat;
-DVD-ROM – Mediul DVD read-only care este înregistrat în prealabil;
-DVD-RAM – Mediul DVD random access memory care poate fi inscripţionat, şters şi
reinscripţionat;
-DVD+/-R – Mediu DVD-recordable care poate fi inscripţionat o singura dată;
-DVD+/-RW – DVD-rewritable care poate fi inscripţionat, şters şi reinscripţionat;
O unitate de memorie flash. Acesta poate fi stick de memorie sau card de

memorie. Stickul este un tip de echipament de stocare care se conectează la un port
USB. Cardul de memorie este un echipament de stocare care se conectează la o
unitate specială numită cititor de card.
Unitatea de memorie flash foloseşte un tip special de memorie care nu are nevoie de
alimentare pentru a stoca datele.
Etape pentru identificarea tipurilor de suporturi de stocare:
Unde ?
Cu ce?
32
Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de suporturi de stocare.
Cum?

suporturi de stocare.
Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de suporturi de

stocare.
Investigaţia – prin analiza tipurilor de suporturi de stocare.
Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de suporturi de stocare.
Documentarea operaţiei de recunoaştere a tipurilor de suporturi de stocare poate fi

realizată conform tabelului:
Tip suport de Caracteristici evidenţiate la Caracteristici evidenţiate cu

stocare inspecţia vizuală ajutorul softurilor şi a sistemului
de operare
33
Tema 4: Recunoaşte tipuri de unităţi optice
Fişa suport 4.1: Tipuri de unităţi optice interne/externe – citire/scriere
Ce?
Unităţile optice sunt dispozitive care folosesc medii de stocare optice pentru
citirea şi scrierea datelor.
Stocarea optică este metoda prin care datele sunt inscripţionate pe un mediu special cu
ajutorul unei raze laser.
Unităţile optice le recunoaştem la o simplă inspecţie vizuală a sistemului de calcul. Ele

se află în spaţiul de 5,25 inci a carcasei. La exterior prezintă un panou frontal din plastic
cu „ o uşită” pe care se găsesc unu sau două butoane.
În funcţie de caracteristicile tehnice putem distinge unităţi optice interne şi externe.

Acestea la rîndul lor pot fi de citire sau de citire şi scriere.
Unitatea optică de citire este CD ROM-ul care citesc CD-urile şi DVD-ROM-ul care
citeşte DVD-urile.
Unitatea optică de scriere se numesc inscriptor. Acesta poate fi inscriptor pentru

CD-uri sau inscriptor pentru DVD-uri.
Unitatea CD-ROM sau CD-ROM unit a fost creată pentru a citi discurile de tip CD.
Informaţiile de pe un disc CD-ROM au un caracter permanent şi nu pot fi şterse.
Unităţile CD-ROM sunt accesate utilizând literele alfabetului care rămân disponibile
după alocarea hard-discurilor şi a unităţilor de dischetă. De obicei pe un echipament de
calcul se montează o singură unitate CD-ROM, dar există cazuri în care pot fi două sau
mai multe.
Unităţile de CD-ROM se caracterizează prin viteza de citire respectiv scriere a datelor:

2X (2 speed), 8X, 20X, etc.
Unităţile CD-ROM sunt de două tipuri:
1. Cele uzuale care pot numai citi informaţiile de pe un disc CD, dar nu pot scrie date pe
discul CD.
2. Unităţii de CD inscriptibile (CD Recorder) utilizate pentru a scrie informaţiile pe

discuri. Pe lângă echipamentul fizic, mai este necesar şi un program special cu ajutorul
căruia se realizează inscripţionarea CD-urilor. În acest caz, unitatea CD-ROM se
caracterizează prin două viteze: cea de citire şi cea de scriere. Un disc CD poate fi citit
de unităţile CD-ROM care au o viteză de citire mai mare sau egală cu viteza la care a
fost înscripţionat CD-ul.
Pentru a citi un DVD, este nevoie de o unitate DVD-ROM. Din punct de vedere
constructiv aceasta arată la fel ca unitatea CD-ROM. Din punct de vedere funcţional
acesta are două lasere: unul pentru citirea CD-urilor clasice, iar celălalt pentru discuri
DVD. Dacă avem instalată o unitate DVD-ROM pe calculator, acesta va putea să
citească orice tip de CD.
Ca şi unităţile CD-ROM cele DVD-ROM sunt de două tipuri:
- uzuale cele care doar citesc informaţiile de pe un DVD sau CD dar nu pot scrie
informaţii pe acestea;
- cele inscriptibile care pot scrie informaţii pe DVD-uri. Unitatea se caracterizează prin
două viteze: cea de citire şi cea de scriere.
Datorită ergonomicităţii şi reducerii spaţiului de ocupare în carcasa calculatorului s-au

creat unităţile optice numite Combo. Acestea reunesc într-o singură cutie una sau mai
multe unităţi optice. Sunt construite în următoarele variante:
-O unitate DVD şi un inscriptor de CD, adică au posibilitatea de a citi şi scrie un CD

precum şi cea de a citi un DVD. Unitatea se caracterizează prin trei viteze: cea de citire
CD, cea de citire DVD şi cea de scriere CD;
-O unitate DVD, un inscriptor de CD şi un inscriptor de DVD, adică au posibilitatea de

citi şi scrie un CD precum şi cea de a citi şi scrie un DVD. Unitatea se caracterizează
prin patru viteze: cea de citire CD respectiv DVD şi cea de scriere CD respectiv DVD;
Conectarea unităţilor optice interne se realizează prin cabluri IDE, iar a celor externe
prin porturi USB sau Firewire.
Unităţile optice externe le identificăm foarte uşor deoarece ele sunt conectate la
calculatoare în afara carcasei calculatorului, iar panoul frontal este identic cu cel a
unităţilor optice interne.
Tipuri de interfeţe
Unităţile optice sunt fabricate având diverse tipuri de interfeţe care sunt folosite pentru
conectarea la calculator. Pentru a instala o unitate de stocare în calculator, interfaţa de
conectare trebuie să se potrivească cu controller-ul de pe placa de bază.
Exemple de interfeţe:
Integrated Drive Electronics (IDE) sau Advanced Technology Attachment (ATA) este un
tip de controller mai vechi care este folosit la conectarea hard-discurilor. El foloseşte un
conector cu 40 de pini.
Enhanced Integrated Drive Electronics (EIDE) sau ATA-2, este o versiune mai avansată
a controller-ului IDE. El suportă hard-discuri mai mari de 512 MB şi foloseşte accesul
direct la memorie (DMA) pentru creşterea vitezei şi foloseşte AT Attachment Packet
Interface (ATAPI) pentru a conecta unităţile optice şi cu bandă magnetică la magistrala
EIDE. Conectorul folosit este un conector de 40 de pini.
Parallel ATA (PATA) este o versiune cu transmisie paralelă a interfeţei ATA.
35
Serial ATA (SATA) este o versiune cu transmisie serială a interfeţei ATA. Ea are un
conector cu 7 pini.
Small Computer System Interface (SCSI) este un controller de interfaţă ce poate

conecta până la 15 unităţi de stocare. El poate conecta atât unităţi interne cât şi
externe. Foloseşte conectori cu 50 de pini, 60 de pini sau 80 de pini
Etape pentru identificarea tipurilor de unităţi optice:
Unde ?
Laborator de informatică, laborator tehnică de calcul – laborator tehnologic;
Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de unităţi optice;
Cum?

unităţi optice.
Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de unităţi optice.
Investigaţia – prin analiza tipurilor de unităţi optice.
Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de unităţi optice;
Documentarea operaţiei de identificare a unităţilor optice poate fi realizată conform

tabelului:
Tip de unitate optică Caracteristici evidenţiate la Caracteristici evidenţiate cu

de operare
36
Tema 5: Determinarea tipurilor de plăci video, sunet şi reţea
Fişa suport 5.1: Determinarea tipurilor de plăci video – diferite generaţii de
plăci video de la producători consacraţi, compatibilitate cu placa de
bază privind modul de conectare (AGP, PCI, PCI-E)
Ce?
Placa grafică generează imaginea de pe ecranul monitorului, la parametrii ceruţi,

convertind codurile digitale în modele de biţi pentru fiecare punct vizibil. Totodată ea
determină numărul de culori afişate şi rezoluţia finală a imaginii.
Placa grafică este responsabilă cu afişarea imaginilor pe ecranul monitorului prin

furnizarea acestuia a semnalelor de comandă. Placa video se poate introduce într-un
slot de extensie corespunzător pe placa de bază sau poate fi încorporată.
Plăcile încorporate au marele dezavantaj că folosesc exclusiv memoria RAM a

sistemului, pe care trebuie să o împartă cu celelalte componente.
Cele mai multe plăci video se conformează unuia din standardele industriale :
* MDA (Monochrom Display Adapter);
* CGA (Color Graphics Adapter);
* EGA (Enhanced Graphics Adapter);
* VGA (Video Graphics Adapter);
* SVGA (Super VGA);
* XGA (eXtended Graphics Adapter);
Placa video MDA
Este cel mai simplu afişaj şi este monocrom. Ea are rol dublu de placă video şi de
interfaţă pentru imprimantă. Poate afişa numai text la o rezoluţie de 720x350 de pixeli
(720 pe orizontală 350 pe verticală). Afişajul nu are posibilităţi grafice intrinseci.
Deoarece afişajul este monocrom numai alfanumeric, nu îl putem folosi în aplicaţii care
necesită grafică.
Placa video CGA
Placa video CGA a fost cea mai răspândită. Ea are două moduri de operare:
alfanumeric (A/N) sau cu toate punctele adresabile (APA-all points addressable). În
varianta alfanumerică, operează în modul 40 de coloane pe 25 de linii sau 80 de
coloane pe 25 de linii, cu 16 culori. În varianta APA, setul de caractere este format cu o
rezoluţie de 8x8 pixeli. Aici sunt disponibile două rezoluţii: modul color cu rezoluţie
medie (320x200), cu 4 culori posibile dintr-o paletă de 16 şi modul bicolor cu o rezoluţie
înaltă (640x200 pixeli). Un dezavantaj a plăcii video CGA este aceea că produce
pâlpâirea imaginii şi efectul de ninsoare. Pâlpâirea este tendinţa supărătoare a textului
de a-şi modifica luminozitatea pe măsură ce se mută imaginea în sus sau în jos. Efectul
de ninsoare este apariţia pe ecran a mai multor puncte strălucitoare aleatorii.
Placa video EGA
Prezintă avantajul că putem construi modular sistemul. Deoarece placa funcţionează cu

orice monitor. Cu această placă monitoarele afişează 16 culori în mod 320x200 pixeli
sau 640x200 pixeli, iar cele monocrome au o rezoluţie de 640x350 pixeli cu matrice
caracterelor de 9x14 pixeli .
Placa video VGA. VGA este un sistem analogic. Placa VGA conţine circuitul VGA
complet pe o placă de lungime standard, cu o interfaţă pe 8 biţi. Componenta BIOS
VGA conţine softwareul care comandă circuitele şi este plasată în memoria ROM al
sistemului. Programele pot iniţia comenzi, funcţii prin intermediul componentei BIOS,
fără a avea nevoie să comande direct aceste circuite. Programele devin astfel oarecum
independente de hardware, pot apela un set neschimbat de comenzi funcţii înregistrate
în softwerul de control de memoria ROM a sistemului. Aproape orice program care a
fost înscris pentru MDA, CGA sau EGA poate rula cu VGA.
De producător depinde compatibilitatea la nivelul de registru. Asta nu înseamnă că

produsul este 100% compatibil sau că toate programele pot rula exact pe un produs
VGA. Cei mai mulţi producători au copiat sistemul VGA la nivelul de registru, ceea ce
înseamnă că aplicaţiile care scriu direct în registrele video vor funcţiona corect.
Circuitele VGA în sine imită adaptoarele mai vechi. Chiar şi la nivel de registru au un
nivel ridicat de compatibilitate cu standardele precedente. Adaptorul VGA permite
afişarea pe ecran a 256 de culori dintr-o paletă de 262.144 (256k) de culori posibile.
Deoarece placa VGA are semnalul de ieşire analogic, va trebui să dispunem de un
monitor care să accepte un semnal de intrare analogic.
Placa video SUPER VGA SVGA furnizează posibilităţi care le întrec pe cele oferite de
adaptorul VGA Spre deosebire de adaptorul VGA, standardul SUPER VGA nu specifică
datele tehnice pentru o anumită placă, ci pentru un grup de plăci cu posibilităţi diferite.
O placă poate oferi 2 rezoluţii (800x600 pixeli şi 1024x768 pixeli) care sunt mai mari
decât cele realizate cu o placă normală VGA, în timp ce o altă placă poate furniza
aceleaşi rezoluţii, dar în acelaş timp, mai multe culori pentru fiecare rezoluţie. Cele două
plăci au posibilităţi diferite dar ambele sunt clasificate ca SUPER VGA. Plăcile SUPER
VGA constituie mai curând o categorie decât o specificaţie tehnică. Spre deosebire de
plăcile VGA fiecare placă SVGA trebuie să aibă un driver corespuzător pentru fiecare
aplicaţie pe care intenţionăm să o folosim cu aceasta. Dacă nu avem driver specific
plăcii noastre, putem utiliza un driver universal pentru plăcile SVGA care acceptă
modurile 800x600 pixeli sau 1024x768pixeli. Din punct de vedere fizic, plăcile SVGA
seamănă mult cu VGA.
Placa video XGA Sunt plăci de mare performanţă. Aceste subsisteme video sunt
dezvoltate în VGA şi furnizează o rezoluţie mai mare, culori mai multe deci performanţe
mult mai bune. Adaptorul XGA poate relua controlul sistemului la fel ca placa de bază,
deoarece un adaptor care are propriul său procesor poate executa operaţii în mod
independent de placa de bază.
Componentele de bază, asociate plăcii video, sunt:
38
-memoria video;
-coprocesorul video;
-controller-ul de magistrală;
-controller-ul de atribute;
-circuitele de conversie numeric/analogică (RAMDAC);
-generatoarele de tact;
-video-Biosul.
Interfaţa între calculatorul gazdă şi placa video în cauză, se face prin intermediul
controller-ului de magistrală.
Tipuri şi sloturi de magistrale utilizate de plăcile video
 ISA (Industry Standard Architecture) Este un standard de magistrală sistem pe

16 biţi, funcţionând până la viteze de 8.33MHz ;
 EISA (Extended ISA) Este un standard de magistrală pe 32 biţi şi viteze tot

până la 8.33MHz ;
 VLBus (Vesa Local Bus) Este un standard pe 32 biţi şi viteze până la 40MHz ;
 PCI (Peripheral Components Interconnect) Este un standard pe 64 biţi

(implementat şi pe 32 biţi), cu viteza maximă 33 MHz, asincron. Ciclurile de date
şi cele de adrese sunt corelate. În modurile de transfer PCI controlerul de
memorie operează atât ca master cât şi ca destinaţie a transferului. Plăcile PCI
nu au jumperi şi nici comutatori deoarece sistemele PnP sunt capabile să
configureze în mod automat adaptorii.
 AGP (Accelerated Graphics Port) AGP a fost creat special pentru placa video. El
aduce îmbunătăţiri transferului de date dintre procesorul video, memoria de
sistem şi procesorul principal, îmbunătăţiri care se reflectă asupra calităţii
imaginilor grafice 2D/3D precum şi asupra redării filmelor video prin intermediul
calculatorului.
Apariţia acestui tip de magistrală a fost determinată, în principal, din două motive:
 necesitatea asigurării, pentru aplicaţiile video, a unei cantităţi de memorie

mereu mai mare;
 magistralele existente (cea mai utilizată fiind PCI) nu mai făceau faţă
cantităţii de date ce trebuia transferată de la un dispozitiv la altul.
Deşi se bazează pe protocoale şi semnale PCI, AGP include o serie de noutăţi cum
sunt: accesul pipeline la memoria internă a calculatorului care va fi alocată dinamic,
adrese separate, selectarea unui număr de cicluri pentru transfer şi specificări de ceas.
AGP partajează adrese pe 32 de biţi care pot manevra până la 4 GB adrese de
memorie. AGP transferă blocuri de câte 8 bytes, de două ori mai mult ca PCI de 4
39
bytes. Semnalele pentru AGP apar în acelaşi controler care leagă PCI cu memoria
internă a calculatorului.
Etape pentru identificarea tipurilor de plăci video:
- identificarea cu ajutorul softwarelor sau a sistemului de operare.
Unde ?
Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de plăci video.
Cum?
video.
Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de plăci video.
Investigaţia – prin analiza tipurilor de plăci video.
Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de plăcii video.
Documentarea operaţiei de identificare a plăcii video poate fi realizată conform

tabelului:
Tip de placă video Caracteristici evidenţiate la Caracteristici evidenţiate cu

de operare
40
Fişa suport 5.2: Determinarea tipurilor de plăci de sunet interne/externe
Ce?
Plăcile de sunet sunt dispozitive care au rolul de a reda informaţia binară sub
formă de sunet, sau de a converti sunetele în format binară.
Ea poate îndeplini şi roluri precum: amplificator audio sau corector de sunet prin
elemente de filtrare. Pe placa de sunet se află conectori pentru una sau mai multe
intrări şi ieşiri audio şi diferite prize de conectare cu alte echipamente.
Placa de sunet o găsim în mai multe variante:
- de sine stătătoare;
- integrată în placa de bază.
Plăcile de sunet de sine stătătoare sunt de două tipuri. Cel mai des le întâlnim pe cele
"interne", montate într-un slot PCI pe placa de bază, dar pot fi şi plăci "externe" care se
conectează la portul USB.
În cazul plăcilor de sunet de sine stătătoare ca şi componentă principală evidenţiem

procesorul audio (numit DSP - "digital signal procesor"), iar la cele integrate este
procesorul central (CPU) al calculatorului care îndeplineşte şi funcţia de procesor audio.
Există plăci de sunet incluse în dotarea standard a unui calculator. Acestea sunt
încorporate pe placa de bază a calculatorului.
În funcţie de calitatea sunetului plăcile de sunet se clasifică în:
- plăci cu performanţă de vârf (profesionale);
- plăci cu performanţă medie (semiprofesionale);
- plăci cu performanţă obişnuită.
O metodă pentru a crea sunete este sinteza FM ( frequency modulation - modulaţie de

frecvenţă). Aceasta necesită un circuit integrat special pe placa de sunet.
Caracteristici comune ale plăcilor de sunet:
Conector de ieşire linie stereo(audio). Ieşirea de linie este utilizată pentru a trimite
semnale sonore de la placa de sunet la un dispozitiv în afara calculatorului.
Conector de intrare linie stereo(audio). Conectorul de intrare linie este folosit pentru a
înregistra sau a mixa semnale sonore pe hard-discul calculatorului.
Conector pentru difuzor/căşti. Acesta nu este furnizat întotdeauna pe placa de sunet. În
schimb ieşirea de linie îndeplineşte şi funcţia de trimitere a semnalelor stereo de pe
placa de sunet către sistemul stereo sau difuzoare.
Conector de intrare mono sau pentru microfon. Această mufă de microfon înregistrează
monofonic nu stereofonic.
Conector pentru joystick/MIDI. Conectorul pentru joystick este un conector trapezoidal

cu 15 pini. Doi dintre pini sunt folosiţi pentru a controla un dispozitiv MIDI cum ar fi un
sintetizator.
Controlul volumului. Unele plăci de sunet sunt livrate cu un buton rotativ de control al
volumului deşi alte plăci de sunet nu au loc pentru un asemenea reglaj.
Plăcile de sunet externe se conectează de obicei pe USB. Ele au forma unui stic de
memorie.
Etape pentru identificarea tipurilor de plăci de sunet:
Unde ?
Laborator de informatică, laborator tehnică de calcul – laborator tehnologic .
Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de plăci de sunet.
Cum?
Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de plăci de sunet.
Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de plăci de sunet.
Problematizarea – prin identificarea vizuală a caracteristicilor plăcilor de sunet.
Documentarea operaţiei de identificare a plăcii de sunet poate fi realizată conform

tabelului:
Tip de placă de Caracteristici evidenţiate la Caracteristici evidenţiate cu

sunet inspecţia vizuală ajutorul softurilor şi a sistemului
de operare
42
43
Fişa suport 5.3: Determinarea tipurilor de plăci de reţea (interne, externe,

wireless, Bloothooth)
Ce?
O placă de reţea (NIC), numită şi adapter de reţea sau placă cu interfaţă de reţea,
este o componentă a calculatorului ce permite acestuia să se conecteze la o reţea de
calculatoare.
Placa de reţea este instalată într-un calculator permite accesul fizic la resursele reţelei.
Prin reţea un utilizator poate crea conexiuni cu alţi utilizatori. Fiecare din calculatoarele
dintr-o reţea, atât severele cât şi clienţii, au nevoie de un astfel de dispozitiv, deoarece
placa de reţea este cea care asigură legătura dintre calculator şi mediul fizic al reţelei.
Acest lucru se realizează în principiu prin două moduri principale: prin cablu sau printr-o
tehnologie radio fără fir de tip wireless sau bloothooth.
.Placa de reţea o găsim în mai multe variante:
- de sine stătătoare
- integrată în placa de bază.
Există plăci de reţea incluse în dotarea standard a unui calculator, acestea sunt
încorporate pe placa de bază a calculatorului.
Plăcile de reţea separate sunt de două tipuri.
- interne şi sunt cel mai des folosite;
- externe care se conectează la portul USB.
Placa de reţea internă de sine stătătoare este o placă cu circuite imprimate, ce se

montează într-un slot de extensie de pe placa de bază. În cazul laptop-urilor placa de
reţea se numeşte PCMCIA card sau mai nou PC card. Dacă ne uităm în spatele
calculatorului placa de reţea o putem identifica după conectorul unde se introduce
cablul de reţea şi câteva leduri ce informează utilizatorul asupra stării active a reţelei şi
a transmiterii sau nu a unor date în reţea. Ea se montează într-un slot de extensie al
plăcii de bază având un port prin care se realizează conectarea în reţea a computerului.
După tipul de magistrală de conectare avem:
- ISA – Industry Standard Architecture (16biţi / 8Mhz);
- EISA – Extended ISA (32biţi / 8Mhz);
- MCI – Micro Channel Architecture (16 / 32 biţi);
- PCI – Peripheral Component Interconnect (32biţi / 33Mhz);

- PCI – Peripheral Component Interconnect (64biţi / 133Mhz).
După viteza de transfer avem:
-Plăci de reţea cu viteză de transfer 10 Mb/s;
-Plăci de reţea cu viteză de transfer de la 160 Gb/s.
Plăcile de reţea Bluethooth şi cele wirless seamănă foarte mult între ele. Dacă ne uităm
cu atenţie în partea din spate, prinsă de placa de metal îndoită sub un unghi de 90 de
grade se află o antenă care are rolul de emiţător/receptor. Aceste plăci le putem
deosebi cu ajutorul sistemului de operare sau din documentaţia tehnică studiem
recomandările producătorului.
Figura 5.3.1 Placă de reţea Bluethooth Figura 5.3.2 Placă de reţea externă
Plăcile de reţea externe se conectează de obicei pe USB. Ele au forma unui stick de
memorie.
Etape pentru identificarea tipurilor de plăci de reţea:
Unde ?
Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de plăci de reţea.
Cum?
45
de reţea.
Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de plăci de reţea.
Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de plăci de reţea.
Documentarea operaţiei de identificare a plăcii de reţea poate fi realizată conform

tabelului:
Tip de placă de Caracteristici evidenţiate la Caracteristici evidenţiate cu

reţea inspecţia vizuală ajutorul softurilor şi a sistemului
de operare
46
Tema 6 Montarea memoriilor, procesorului, a unităţii de răcire pentru
procesor, a plăcii de bază şi a sursei de alimentare
Fisa suport 6.1: Montarea memoriilor, procesorului, a unităţii de răcire
pentru procesor, a plăcii de bază şi a sursei de alimentare
Ce?
Montarea memoriilor
Modulele de memorie se montează după ce s-a instalat procesorul şi unitatea de răcire

a acestuia pe placa de bază. Modulele de memorie DDR, SDRAM au forma unor
plăcuţe subţiri înalte de 2-3 cm care în partea inferioară au o serie de conectori. La
mijlocul laturii cu conectori a modulelor DDR DRAM se află un locaş special. Sloturile în
care se montează modulele de memorie au pe părţile laterale două dispozitive din
plastic ("cleme") care permit fixarea foarte sigură a modulelor de memorie în sloturi.
Aceste cleme se pot mişca în sus şi în jos.
Clemele se mişcă spre exterior astfel încât să ajungă la aproximativ 45 de grade faţă de
suprafaţa plăcii de bază. Se prinde modulul de memorie şi se introduce perpendicular
pe placa de bază cu conectorii în jos şi cu locaşul special suprapus peste porţiunea
corespunzătoare slotului. Apoi se apasă uşor dar ferm cu cele două degete mari pe
părţile laterale ale modulului până când partea cu conectori a intrat în slot. Daca s-a
introdus corespunzător modulul de memorie cele două cleme laterale ale slotului revin
la un unghi de 90 de grade faţă de placa de bază şi intră în locaşurile speciale de pe
părţile laterale ale modulului de memorie.
Montarea memoriei este o operaţiune delicată, dar nu dificilă.
Sugestii metodologice
Se va consulta şi fişa suport 3.1.
Instalarea microprocesorului
Microprocesorul se instalează pe placa de bază înainte ca aceasta să fie montată în

carcasă. Este prima componentă care se montează pe placa de bază.
Etape:
1. Verificarea compatibilităţii microprocesorului cu placa de bază. Înainte de a

monta un procesor verificăm dacă acesta este comptabil cu placa noastră de bază,
dacă se potriveşte în soclu.
2. Poziţionarea procesorului. Se ridicăm braţul metalic al soclului prin prinderea

braţului cu degetele şi glisarea acestuia uşor spre exteriorul soclului şi apoi ridicarea lui
în poziţie verticală. Putem vedea că partea superioară a soclului procesorului a culisat
în timpul ridicării braţului metalic.
- Se examinează procesorul şi soclul pentru a identifica poziţia corectă de amplasare.

Se caută colţul marcat al procesorului şi a soclului. Acestea trebuie să se suprapună.
3. Introducerea procesorului în soclu. Acesta va intra în soclu numai dacă colţul

marcat al procesorului se va suprapune peste colţul marcat al soclului. La introducerea
acestuia în soclu nu trebuie să îl forţăm adică trebuie să avem o forţă de inserţie zero
(ZIF 0).
4. Securizarea procesorului. Aducem braţul metalic al soclului procesorului în poziţia

orizontală şi îl culisăm spre interiorul soclului.
Există şi excepţii cum ar fi: unele procesoare se fixează cu ajutorul unui cadru care
se suprapun peste procesor. Acest cadru la rândul lui se fixează şi el prin intermediul
unui braţ metalic.
Sugestie metodologică
A se consulta şi fişa suport : 2.1 şi 2.2.
Montarea coolerului pe procesor
Cel mai des întâlnim montarea unităţii de răcire a procesorului numită şi coolerul
procesorului. Acesta este alcătuit dintr-un radiator şi un ventilator prins cu şuruburi de
partea superioară a radiatorului.
Montarea corectă a coolerului este esenţială pentru buna funcţionare a procesorului.

Procedura este delicată deoarece putem defecta procesorul dacă nu montăm corect
coolerul.
Etape:
1. Pregătirea pentru montare. Răcitorul este alcătuit dintr-un radiator peste care este
fixat prin şuruburi un ventilator. Baza radiatorului vine în contact cu suprafaţa
procesorului pentru a prelua căldura care este degajată de procesor şi este astfel
construită încât permite poziţionarea corectă. Este alcătuită din două suprafeţe care se
găsesc în planuri diferite. Cea mai întinsă suprafaţă se pune peste procesor, iar
suprafaţa mai mică peste partea din soclu care conţine articulaţia pârghiei de fixare a
procesorului. Radiatorul se fixează cu ajutorul unei cleme de soclul procesorului. Clema
trece prin mijlocul structurii lamelare a răcitorului şi are forma unei lamele metalice ale
cărei capete sunt îndoite în jos. Soclul procesorului are nişte dinţi din plastic pe două
laturi opuse unde trebuie prinse capetele clemei. Unul din cele două capete este
articulat şi se poate mişca în raport cu corpul clemei. Acest capăt ne oferă posibilitatea
de a-l poziţiona cu ajutorul degetelor în momentul în care dorim să introducem sau să
scoatem lamela din dinţii soclului.
48
Este indicat să exersăm tehnica de montare a coolerului înainte de a monta
procesorul şi doar după ce stăpânim bine această tehnică să trecem la montarea
procesorului şi a coolerului. Nu este o etapă dificilă dar această manevră de montare a
clemei trebuie exersată în prima fază având soclul procesorului gol.
2. Montarea procesorului în soclu. Această operaţie se realizează conform etapelor

descrise anterior la montarea procesorului.
3. Montarea coolerului pe procesor. Punem un pic de pastă termoconductoare pe

suprafaţa procesorului şi o întindem în strat omogen pe toată suprafaţa procesorului.
Pasta care depăşeşte marginile procesorului o să o înlăturăm.
Această pastă se află de obicei într-o seringă în cutia răcitorului.
Montăm răcitorul peste procesor conform tehnicii învăţate şi exersate la prima etapă.
Această operaţie se execută cu foarte mare atenţie pentru a evita deteriorarea
procesorului.
Cu mâna stângă aşezăm radiatorul peste procesor, iar cu mâna dreaptă se fixează
capătul nearticulat al clemei în dinţii soclului. Poziţionăm cu foarte mare atenţie
radiatorul peste procesor astfel încât să avem posibilitatea de a manevra corespunzător
capătul articulat al clemei. Cu mâna stângă ţinem răcitorul pentru a nu se mişca şi apoi
cu degetul mare şi arătătorul mâinii drepte manevrăm capătul articulat al clemei. În
momentul în care orificiul din capătul clemei a ajuns la nivelul dinţilor soclului îl tragem
încet spre exteriorul soclului. Din acest moment nu mai aplicăm presiune asupra clemei,
care fiind poziţionată corect va fixa răcitorul. Cele două capete ale clemei fixate de dinţii
soclului vor ţine în tensiune corpul clemei.
4. Alimentarea cu curent a coolerului. Se alimentează cu curent electric ventilatorul

prin intermediul unui cablu care are un cap de plastic ce trebuie fixat într-o priză cu trei
pini aflată pe placa de bază în apropierea soclului procesorului. Priza are un ghidaj care
ne ajută să fixăm corect capul cordonului de alimentare.
Daca nu găsim această priză o să studiem schema din manualul plăcii de bază
unde putem vedea localizarea prizei. De obicei lingă priză se află scris CPU FAN.
Se vor consulta fişele suport : 1.3, 2.1 şi 2.2.
Montarea plăcii de bază
Această operaţie se execută după ce în prealabil am montat procesorul, unitatea de

răcire a acestuia şi memoriile pe placa de bază.
49
Montarea plăcii de bază se realizează parcurgând următorii paşi:
1. Pregătirea carcasei. Ne permite şi descărcarea electricităţii statice acumulată în

corpul nostru. Această electricitate statică poate afecta componentele pe care le
manipulăm prin dereglare sau defectare. Electricitatea statică poate fi descărcată dacă
atingem cu mâinile o parte metalică din carcasă care nu este vopsită.
O modalitate folosită de profesionişti este folosirea unei brăţări antistatice. Aceasta

este o brăţară pe care o purtăm la încheietura mâinii atunci când depanăm sau montăm
un calculator şi pe care o conectăm printr-un fir metalic la carcasa acestuia. Este
recomandat să asamblăm calculatorul pe un banc de lucru şi nu pe podea pentru a fi
siguri că nu vom călca pe piesele pe care urmează să le instalăm.
Se dezasamblează panourile laterale care sunt fixate cu mai multe şuruburi de partea
din spate a structurii metalice de susţinere. Pentru montarea plăcilor de bază nu este
nevoie să detaşăm şi panoul superior şi frontal.
2. Pregătirea plăcii Se scoate placa de bază, cablul IDE, cablul pentru unitatea de
dischetă şi manualul plăcii de bază din cutie. Evident că dacă placa de bază are şi prize
SATA (Serial ATA) pentru hard-discurile noi conforme cu acest standard, vom avea şi
unul sau mai multe cabluri SATA. Se inspectează placa cu manualul alături .
Manualul plăcii de bază trebuie păstrat deoarece este foarte important. În cazul în
care acesta nu există îl putem descărca de pe site-ul producătorului.
3. Montarea plăcii de bază Se poziţionează placa de bază pe porţiunea laterală a

carcasei care conţine o suprafaţă metalică unde se pot observa mai multe găuri pentru
fixarea şuruburilor.
Se poziţionează conectoarele pentru periferice astfel încât ele să fie îndreptate în

partea din spate a carcasei. Între placa de bază şi carcasă se instalează nişte
despărţitoare care pot fi din plastic sau metal. Cele de metal au forma unui şurub care
are capul găurit şi filetat. După poziţionarea plăcii se fixează despărţitoarele prin
şuruburi pe porţiunea laterală a carcasei. Se fixează placa de bază prin înşurubare
direct în capul despărţitoarelor.
Se vor consulta şi fişele suport 1.1 şi 2.2.
4. Închiderea carcasei. Montăm cele două panouri laterale ale carcasei şi le fixăm cu
şuruburi. Putem să nu fixăm cu şurub panoul din stânga (dacă privim partea frontală a
carcasei) pentru a putea să-l deschidem mai uşor în cazul în care apar probleme la
pornirea calculatorului.
Montarea sursei de alimentare
50
Există cazuri când această operaţiune nu se mai efectuează deoarece carcasa a fost
distribuită cu sursa de alimentare montată.
Instalarea sursei de alimentare se poate realiza conform paşilor:
1. Deschiderea carcasei sistemului de calcul. Se dezasamblează panourile laterale

care sunt fixate cu mai multe şuruburi de partea din spate a structurii metalice de
susţinere. Pentru montarea sursei de alimentare nu este nevoie să detaşăm şi panoul
superior şi frontal.
2. Poziţionarea noii surse de alimentare. Se va observa poziţia corectă de fixare a

şuruburilor ce fixează sursa de carcasă. În multe cazuri exista o tavă care susţine sursa
de alimentare.
3. Securizarea sursei de alimentare. Aceasta se fixează cu ajutorul şuruburilor. De

obicei sursa de alimentare are o singură poziţie în care se potrivesc cele patru şuruburi.
4. Inserarea conectorilor sursei de alimentare la placa de bază şi la componentele

calculatorului.
Prima dată se inserează conectorul de alimentare la placa de bază. Putem întâlni

conectori cu 20 de pini, cu 24 pini sau cu 20 plus 4 pini,care se potrivesc cu conectorul
pereche de pe placa de bază. În caz contrar se utilizează adaptoare corespunzătoare.
La sursele vechi AT avem conectorii P8 şi P9 care trebuie montaţi cu firul negru la
mijloc. În situaţii speciale avem şi conectori suplimentari ce alimentează placa de bază
cu patru sau şase pini.
După ce se conectează placa de bază se vor conecta şi celelalte component interne

ale sistemului de calcul (eventualele ventilatoare a carcasei, plăcii de extensie, etc)
Sursele AT au spre întrerupătorul de reţea un cablu cu patru conductoare codificate

prin culoare terminate prin papuci de fixare. De cele mai multe ori întrerupătorul face
parte din carcasă astfel încât sursa de alimentare se livrează cu cablu dar fără
întrerupător. Conductorul maro şi cel albastru reprezintă faza şi nulul pentru alimentarea
de la reţea a sursei de alimentare. Aceste conductoare sunt în permanenţă sub
tensiune când sursa de alimentare este conectată la priză. Conductorul negru şi cel alb
reprezintă alimentarea în curent alternativ a sursei de la întreruptor. Aceste conectoare
trebuie să fie sub tensiune numai când sursa este în priză şi întreruptorul este în poziţia
conectat. Conductorul verde sau verde-galben este conductorul de legare la masă, el
trebuie să fie legat la carcasa calculatorului şi ajută la legarea sursei de alimentare la
masă. Pe corpul întrerupătorului terminalele pentru conductoare sunt de obicei
codificate prin culori. În caz contrar conductorul albastru şi cel maro se leagă la
terminalele paralele între ele, iar conductorul alb şi negru la terminalele care fac unghi
între ele. Dacă conductoarele nu sunt legate corect este posibil să se ardă siguranţa
prizei deoarece se poate provoca un scurtcircuit.
5. Inspecţia vizuală a conexiunilor şi securitatea sursei.
6. Închidem carcasa sistemului de calcul. Se fixează panourile laterale în şuruburi
51
7. Conectarea calculatorului la sursa de curent. Pentru a o testa şi a ne asigura că
toate funcţionează corect (ventilatoare, componente, etc.) trebuie să conectăm sursa de
alimentare la reţea.
Conectăm cablul de alimentare a carcasei la priza de pe carcasă care se afla lângă

ventilatorul sursei de alimentare. Cablul trebuie apoi conectat la priza de curent de pe
perete.
Este recomandat ca ştecherul acestui cablu de alimentare să intre direct în perete

şi nu prin intermediul unui triplu ştecher. De asemenea este recomandat să nu se
conecteze cablul de alimentare la priza de perete decât după ce am terminat de
conectat dispozitivele periferice şi monitorul.
La unele carcase există la partea din spate un comutator cu două poziţii (0 şi 1) a cărui
funcţie este să permită sau să întrerupă alimentarea cu curent electric de la priza din
perete. Dacă partea comutatorului pe care scrie 1 se află la nivelul suprafeţei carcasei
atunci alimentarea cu curent este permisă. Dacă apăsăm pe partea pe care scrie 0
până când aceasta ajunge la nivelul suprafeţei carcasei atunci alimentarea cu curent
este întreruptă. Acest comutator ne permite pe de o parte întreruperea rapidă a
alimentarii cu curent în caz de accident (de ex. atunci când o piesă a calculatorului a
luat foc) şi pe de altă parte ne permite evitarea pornirii din întâmplare a calculatorului
(de ex. dacă avem copii mici care apasă din curiozitate pe butonul de pornire).
Se vor consulta şi fişele suport 1.1 şi 1.2.
Bancurile (mesele) de lucru trebuie să fie dotate cu carcase, memorii, procesoare,

coolere, plăci de bază şi surse de alimentare. Ar fi de preferat ca în laborator să existe
cât mai multe tipuri şi modele din acestea de la diferiţi producători.
La sfârşitul lucrării practice cadrul didactic împreună cu clasa va face documentarea

operaţiei de montare a memoriilor, procesoarelor, coolerelor, plăcilor de bază şi a
surselor de alimentare, particularităţi ale acestora conform tabelului:
Componentă Etapele montării Tipul de sursă şi caracteristici întâlnite la

montare
52
Tema 7. Ataşarea componentelor pe placa de bază
Fişa suport 7.1:Instalarea unităţilor de răcire, a hard-discurilor şi a

unităţilor optice
Ce?
Instalarea răcitorului pe placa video.
Această operaţie trebuie făcută cu mare atenţie pentru a nu deteriora placa video şi
seamănă foarte mult cu montarea coolerului pe procesor.
Etapele principale de montare sunt:
1. Se prinde ventilatorul în şuruburi şi cleme sau clemă în funcţie de tipul şi producătorul

de placă video.
2. Se alimentează ventilatorul de la o priză de pe placa de bază sau dacă tipul plăcii o

permite direct de la o priză de pe placa video.
Nu toate plăcile video permit instalarea unui răcitor.
Se vor consulta fişele 1.3 şi 5.1.
Instalarea ventilatoarelor pe carcase
Montarea ventilatoarelor pe carcase este un procedeu foarte simplu. De obicei

carcasele au locuri speciale pentru ventilatoare. În acest caz se prinde ventilatorul cu
ajutorul şuruburilor de carcasa calculatorului şi se alimentează de la o priză cu 3 pini de
pe placa de bază.
În caz contrar se pot executa nişte orificii (găuri) pentru şuruburi în carcasa
calculatorului sau ventilatorul se poate lipi de carcasă cu ajutorul unor adezivi speciali
după care se alimentează de la o priză de pe placa de bază.
Trebuie să fim atenţi la alegerea tipului de ventilator ca să nu avem surprize.

Exemplu: nu avem suficient loc în carcasă pentru ventilator sau ventilatorul nu este
compatibil cu placa de bază etc.
Se vor consulta fişele 1.1 şi 1.3.
53
Instalarea ventilatoarelor sursei de alimentare
Există cazuri când pe lângă ventilatorul din dotarea standard a sursei de alimentare
aceasta mai necesită un ventilator suplimentar.
Etapele pentru montarea ventilatorului sursei de alimentare
1. Se scoate sursa de alimentare din carcasă. Se desface capacul sursei prin scoaterea
şuruburilor şi a clemelor ce îl fixează.
2. Se poziţionează ventilatorul şi se prinde cu şuruburi.
3. Se conectează alimentarea ventilatorului.
Nu toate sursele de alimentare au prize cu 2 sau 3 pini pentru alimentarea

ventilatorului. La sursele de alimentare mai vechi firele trebuie lipite direct pe plăcuţa de
circuite.
5. Se montează la loc capacul prin prinderea lui cu şuruburi şi cleme.
6. Se montează sursa în carcasa calculatorului.
Se vor consulta fişele suport 1.2, 1.3 precum şi fişele de la modulul VI Managementul
sistemelor de operare.
Instalarea hard-discului.
Etapele instalării hard-discului sunt:
1 Se setează jumperii. De obicei hard-discul se setează în poziţia master. Există şi

posibilitatea de a seta în poziţia CS (cable select) ceea ce înseamnă că sistemul va
recunoaşte dacă unitatea montată e master sau slave în funcţie de poziţia ei pe cablu.
2 Fixarea hard-discului. Se fixează cu ajutorul şuruburilor în unul din locaşurile de 3,5

inci din spatele panoului frontal, la o distanţă cât mai mare de celelalte componente
deoarece hard-discul degajă căldură când este solicitat o perioadă mai lungă.
3 Conectarea la placa de bază. Aceasta se realizează cu ajutorul unu cablu IDE sau
SATA. Cablul IDE care are trei conectori câte unul la fiecare capăt şi unul la mijloc.
Aceşti conectori se mai numesc şi conectori mamă IDE. Unele cabluri IDE au un la unul
din capete (cel care se fixează pe placa de bază) un mecanism care împiedică
desprinderea accidentală a cablului. Pe placa de bază se pot lega două panglici IDE şi
sunt denumite IDE 1 şi IDE 2. Dacă ne uităm cu atenţie pe placă putem observa că la
unul din capetele conectorilor IDE de pe placa de bază este scrisă cifra 1, în caz contrar
consultăm manualul plăcii. Cablul IDE se introduce în conector cu marginea marcată
spre cifra 1. Conectorul mamă IDE se introduce în conectorul IDE de pe placa de bază
54
fără să forţăm exercitând doar o presiune foarte mică. La fel se procedează şi pentru
conectorul SATA.
4. Conectarea la hard-disc. Al doilea capăt al conectorului IDE sau SATA se introduce

la hard-disc. Conectorul tată pentru cablu IDE sau SATA a hard-discului are formă
alungită şi cu mulţi pini adică 40 pini. Conectorul IDE sau SATA trebuie orientat corect
altfel nu se va potrivi.
De obicei conectorul de mijloc se utilizează pentru unităţile optice conectate pe

Slave. Marginea marcată de obicei cu roşu a cablului IDE trebuie orientată spre interior
adică spre conectorul de alimentare a hard-discului.
5 Conectarea cablului de alimentare la hard-disc. Se alege unul din conectorii sursei

de alimentare (conector cu 4 pini) de exemplu P1, P2, P3, P4 etc. şi se introduce în
conectorul hard-discului cu firul roşu înspre marginea marcată a panglicii IDE sau
SATA.
Am montat corect dacă avem firele roşii la mijloc. (marginea marcată a panglicii IDE
şi firul roşu al cablului de alimentare).
În cazul în care dorim să montăm două hard-discuri avem două variante. Prima este de
a monta al doilea hard-disc pe conectorul din mijloc al panglicii IDE1 unde se află primul
hard-disc. Dacă avem hard-discuri de viteze diferite conectăm pe Master hard-discul cu
viteza cea mai mare. Se setează jumperul celui de al doilea hard-disc în poziţia Slave.
În al doilea caz montăm al doilea hard-disc pe cealaltă panglică IDE.
În ambele cazuri trebuie să alimentăm hard-discurile cu curent electric adăugând un

conector de alimentare după procedeul descris anterior.
În cazul hard-discurilor SATA setările se fac automat şi nu mai este nevoie de setarea
jumperilor.
Instalarea unităţii optice
Instalarea unităţilor optice este foarte asemănătoare cu cea a hard-discului.
Avem următoarele etape:
1. Setarea jumperilor.Sunt două situaţii. Prima situaţie este când unitatea optică se
instalează pe aceeaşi panglică IDE cu hard-discul. În acest caz trebuie să poziţionăm
jumperul pe poziţia slave. A doua situaţie este când montăm unitatea optică pe un
cablu separat. În această variantă putem poziţiona jumperul în poziţia master şi unitatea
va funcţiona ca secondary master.
2. Fixarea unităţii optice. Din panoul frontal în faţa locaşului de 5.25 inci sunt nişte
plăcuţe de plastic. Acestea se scot dacă apăsăm spre interior ambele cleme cu care
sunt fixate de panoul frontal. După această operaţiune putem introduce unitatea optică
55
în locaşul dinspre exteriorul carcasei spre interiorul acesteia şi să o fixăm unitatea
optică cu şuruburi .
Indiferent de situaţie este recomandat ca unitatea optică să fie situată cât mai sus
astfel încât să aibă o aerisire cât mai bună în partea superioară, deoarece aceasta se
încălzeşte cel mai tare. Pentru performanţe mai bune dacă există posibilitatea se
recomandă ca hard-discul şi unităţile optice să fie montate pe panglici IDE diferite. Dacă
avem două unităţi optice este recomandat ca acestea să fie conectate pe acelaşi cablu
IDE.
3. Conectarea la placa de bază. În cazul în care instalăm pe al doilea cablu IDE

unitatea optică procedăm astfel: Conectăm la placa de bază panglica IDE în conectorul
IDE 2 cu marginea marcată spre cifra 1 a conectorului IDE 2. Conectarea se face fără a
forţa.
Dacă conectăm unitatea optică pe aceeaşi panglică IDE cu hard-discul atunci acest pas
nu se mai realizează.
4 Conectarea la unitatea optică. Conectorul din mijloc al cablului IDE se introduce în

conectorul tată pentru cablu IDE a unităţii optice care are formă alungită şi cu mulţi pini
adică 40 pini. Conectorul IDE trebuie orientat corect altfel nu se vor potrivi.
Marginea marcată de obicei cu roşu a cablului IDE trebuie orientată spre interior
adică spre conectorul de alimentare a unităţii optice.
5. Conectarea cablului de alimentare la unitatea optică. Se alege unul din conectorii

sursei de alimentare (conector cu 4 pini) de exemplu P1, P2, P3, P4 etc. şi se introduce
în conectorul de alimentare al unităţii optice cu firul roşu înspre marginea marcată a
panglicii IDE.
Am montat corect dacă avem firele roşii la mijloc. (marginea marcată a panglicii IDE
şi firul roşu al cablului de alimentare)
Unde ?
Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, carcase, brăţară antistatică, hard-discuri, unităţi optice

plăci de bază, carcase, surse, plăci video, şurubelniţe, şuruburi şi unităţi de răcire.
Cum?
56
Explicaţia – cadrul didactic expune modul de montare a unităţilor de răcire, a hard-
discului şi a unităţilor optice în diferite configuraţii.
Observaţia dirijată – urmăreşte etapele montării şi fixării unităţilor de răcire, a hard-

discului şi a unităţilor optice.
Exerciţiu practic - prin montarea unităţilor de răcire, a hard-discului şi a unităţilor optice.
Studiu de caz – Ce se întâmplă dacă jumperul hard-discului este în poziţia master şi

jumperul unităţii optice este în poziţia CS (cabel select) când dorim să le instalăm pe
aceeaşi panglică IDE.
Se vor consulta şi fişele suport: 1.1, 2.2, 4.1.
Documentarea operaţiei de montare a hard-discului şi a unităţilor optice poate fi

realizată prin completarea de către cadru didactic a următorului tabel:
Componentă Cum? / Etape Caracteristici întâlnite la

Câte? montare
Hard - discul
Unitate optică
Unitate de răcire
pentru placa video
Unitate de răcire
pentru carcasă
Unitate de răcire
pentru sursa se
alimentare
57
Tema 7. Ataşarea componentelor pe placa de bază
Fişa suport 7.2: Instalarea plăcilor de extensie (placa video, placa de sunet,
placa de reţea)
Instalarea plăcii video
Placa video se montează în slotul AGP care are culoarea maro, dar există şi plăci video
care se montează în sloturi ISA sau sloturi PCI.
In sloturi VL-BUS se montează doar plăcile video pentru calculatoarele 486 sau
similare.
Pentru a instala o placă video trebuie parcurşi următorii paşi:
Tehnicianul care execută această operaţie va purta la încheietura mâinii brăţara

antistatică.
1. Se scoate placa video din cutie şi apoi din punga protectoare

Se introduce placa video în slotul corespunzător.
Placa se ţine cu ambele mâini şi cu conectorii în jos. Marginea metalică trebuie

poziţionată în partea din spate a carcasei. Împingem încet dar în acelaşi timp ferm placa
video în soclul de pe placa de bază până când partea cu conectori a intrat complet în
acesta.
Unele plăci video au nevoie de alimentare suplimentară cu curent electric. În acest

caz se conectează cablurile de la sursa de alimentare la priza corespunzătoare
existentă pe placa video.
2. Placa video se blochează în slot ridicând şi apoi apăsând spre interiorul plăcii video
clema AGP care se găseşte lângă slotul AGP. Aceasta are rolul de a menţine placa în
slot.
3. Se fixează (securizează) placa video. Partea metalică a plăcii video este îndoită sub
un unghi de 90 de grade în partea sa superioară. Astfel rezultă o lamelă metalică
orizontală care se suprapune peste o parte a structurii metalice a carcasei. Pe lamelă
se găseşte un locaş special în care se introduce şurubul de fixare a plăcii de carcasa
calculatorului.
4 Se închide carcasa calculatorului.
În cazul în care avem o placă video încorporată paşii descrişi anterior nu se realizează.
5. Se instalează driverul – software-ul plăcii video care de obicei este pe CD-ul cu
driverele plăcii de bază dacă placa video este încorporată sau de pe CD-ul care se află
în cutia originală a plăcii video.
Dacă nu le găsim, driverele se pot descărca de pe site-ul producătorului şi sunt

gratuite.
Instalarea se face dând dublu click pe fişierul de tip EXE ce conţine driverul care
trebuie instalat şi se urmăresc instrucţiunile.
7. După ce este terminată instalarea calculatorul trebuie repornit.
Se va consulta fişa suport 5.1.
Instalarea plăcii de sunet
Pentru a instala o placă de sunet trebuie parcurşi următorii paşi:
Tehnicianul care execută această operaţie va purta la încheietura mâinii brăţara

antistatică.
1. Deschidem carcasa calculatorului. Se detaşează panourile laterale ale carcasei.

Această etapă este necesară mai ales dacă am cumpărat un calculator fără placă de
sunet şi acum dorim să o ataşăm acestuia.
2. Se scoate placa de sunet din cutie şi apoi din punga protectoare.

Se introduce placa de sunet în slotul corespunzător.
În funcţie de tipul de placă de sunet aceasta poate fi o placă de extensie ISA pe 8

biţi sau pe 16 biţi sau placă de extensie PCI.

de sunet în soclul de pe placa de bază până când partea cu conectori a intrat complet
în acesta.
3. Se fac conexiunile la unitatea optică (CD ROM) dacă există.
4. Se fixează (securizează) placa de sunet. Partea metalică a plăcii de sunet este

îndoită sub un unghi de 90 de grade în partea sa superioară. Astfel rezultă o lamelă
metalică orizontală care se suprapune peste o parte a structurii metalice a carcasei. Pe
lamelă se găseşte un locaş special în care se introduce şurubul de fixare a plăcii de
carcasa calculatorului.
59
5. Se închide carcasa calculatorului.
În cazul în care avem o placă de sunet încorporată paşii descrişi anterior nu se

realizează.
6. Se instalează driverul – software-ul plăcii de sunet care de obicei este pe CD-ul cu

driverele plăcii de bază dacă placa de sunet este încorporată sau de pe CD-ul care se
află în cutia originală a plăcii de sunet.
Dacă nu le găsim driverele se pot descărca de pe site-ul producătorului şi sunt

gratuite.
Instalarea se face dând dublu click pe fişierul de tip EXE ce conţine driverul care trebuie
instalat şi se urmăresc instrucţiunile.
7 Se ataşează difuzoarele.
8 Se reporneşte calculatorul.
Se v-a consulta fişa suport 5.2.
Instalare plăcii de reţea
Placa de reţea se introduce într-un slot PCI sau ISA.
Pentru a instala o placă de reţea trebuie parcurse etapele:
Tehnicianul care va executa operaţia va purta la încheietura mâinii brăţara

antistatică.
1. Deschidem carcasa calculatorului. Se îndepărtează carcasa laterala a calculatorului.

Această etapă este necesară mai ales dacă am cumpărat un calculator fără placă de
reţea şi acum dorim să o ataşăm acestuia.
2. Se scoate placa de reţea din cutie şi apoi din punga protectoare

Se introduce placa de reţea în slotul corespunzător.

de reţea în soclul de pe placa de bază până când partea cu conectori a intrat complet în
acesta.
3. Se fixează placa de reţea. Partea metalică a plăcii de reţea este îndoită sub un unghi
de 90 de grade în partea sa superioară. Astfel rezultă o lamelă metalică orizontală care
se suprapune peste o parte a structurii metalice a carcasei. Pe lamelă se găseşte u
60
locaş special în care se introduce şurubul de fixare a plăcii de carcasa calculatorului.
Placa de reţea are un cablu mic care trebuie conectat la placa de bază în priza WOL
("wake on LAN"). Dacă nu ştim unde se află acestă priză studiem manualul plăcii de
bază şi apoi împingem uşor conectorul de la capătul cablului în pinii prizei.
4. Se închide carcasa calculatorului.
În cazul în care avem o placă de reţea încorporată paşii descrişi anterior nu se

realizează.
5. Se instalează driverul – software-ul plăcii de reţea care de obicei este pe CD-ul cu

driverele plăcii de bază dacă placa de reţea este încorporată sau de pe CD-ul care se
află în cutia originală a plăcii de reţea.
Dacă nu le găsim, driverele se pot descărca de pe site-ul producătorului şi sunt

gratuite.
Instalarea se face dând dublu click pe fişierul de tip EXE ce conţine driverul care trebuie
instalat şi se urmăresc instrucţiunile.
Se v-a consulta fişa suport 5.3.
Unde ?
Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, folii de retroproiector, carcase, plăci de bază, surse de

alimentare, plăci video, plăci de sunet, plăci de reţea, şurubelniţe, şuruburi.
Cum?
Demonstraţia - prin montarea plăcilor video, de sunet şi de reţea de către cadru

didactic.
Observaţia dirijată – urmăreşte etapele montării şi fixării plăcii video, de sunet şi de

reţea.
Exerciţiu practic - prin montarea plăcilor video, de sunet şi de reţea.
Documentarea operaţiei de instalare a plăcilor de extensie poate fi realizată prin

completarea de către cadru didactic a următorului tabel:
Componentă Etape Tipul componentei Caracteristici întâlnite la

61
montare
Placa video
Placa de sunet
Placa de reţea
62
Tema 8 Montarea cablurilor pentru componentele unui sistem de
calcul
Fişa suport 8.1: Cabluri de transmisie de date şi cabluri de alimentare
Cablurile de date transmit datele între placa de bază şi dispozitivele de stocare a

datelor.
Hard-discul, unităţile optice de stocare sau alte unităţi se conectează la placa de bază
prin intermediul cablurilor de date. Tipul de unitate determină tipul de cablu de date
folosit.
Tipurile de cabluri de date sunt PATA, SATA şi cablul pentru floppy disk
Cablul de date PATA se mai numeşte şi cablu IDE/EIDE pentru că este mare şi plat.
Acest cablu are 2 conectori cu câte 40 de pini fiecare în ambele capete. Pe unele
panglici mai există suplimentar ataşat la mijlocul panglicii încă un conector cu 40 de
pini. Unul din conectori de la un capăt al cablului se conectează la placa de bază, iar
ceilalţi doi sau celălalt conector de la capătul cablului se ataşează la unitate (hard-disc,
CDROM, DVD etc.). Dacă se conectează mai multe unităţi pe acelaşi cablu atunci
unitatea care este master se va conecta la capătul cablului, iar cea care este slave se
va conecta la conectorul din mijloc al cablului IDE. Pinul unu este pinul din dreptul
marginii marcate a cablului. De obicei această margine este marcată cu roşu.
La conectarea cablului la unitate trebuie să fim atenţi să suprapunem pinul 1 al

cablului cu pinul 1 al conectorului unităţii, care se află aproape de conectorul de
alimentare a acestuia. În caz contrar unitatea nu va funcţiona.
Multe plăci de bază au socluri IDE (controlere de driver), ceea ce ne arată că placa de
bază poate suporta maxim 4 unităţi compatibile cu cablurile IDE(PATA).
Cablurile SATA. Aceste cabluri au conectori cu 7 pini. Unul din capetele cablului se
conectează la placa de bază, iar celălalt la unitatea compatibilă cu panglica SATA.
Cablul de date pentru floppy Acest cablu are conectori cu 34 de pini. Ca şi cablurile
IDE (PATA) acest cablu are o margine marcată pentru a putea identifica pinul 1.
Conectorul de la unul din capete se introduce în soclul special de pe placa de bază.
Conectorul pentru floppy de pe placa de bază este mai mic ca mărime faţă de
conectorul IDE. Pe placa de bază se află un singur conector pentru floppy situat lîngă
conectorul IDE. Celălalt conector se leagă la unitatea de dischetă. Dacă ataşăm două
unităţi de dischetă, unitatea A este cea care va fi conectată la conectorul din capăt al
panglicii, iar unitatea B este cea ataşată la conectorul de la mijlocul cablului.
Pentru a conecta corect cablurile trebuie să suprapunem pinul 1 al cablului cu pinul

1 al conectorului unităţii de dischetă.
În caz contrar unitatea nu va funcţiona şi ledul care indică funcţionarea unităţii va fi
aprins continuu. Remedierea acestei probleme se face oprind calculatorul, reconectând
cablul de date corect şi repornind calculatorul.
Plăcile de bază suportă maxim 2 unităţi floppy.
Etape pentru conectarea cablurilor de date mixte:
1 Se conectează unul din capetele cablului PATA în soclul de pe placa de bază.
2 Se conectează celălalt capăt al cablului PATA la unitatea optică.
3 Se conectează unul din capetele cablul SATA în soclul de pe placa de bază.
4 Se conectează celălalt capăt al cablului SATA la hard-disc.
5 Se conectează unul din capete panglicii de la floppy în soclul de pe placa de bază.
6 Se conectează celălalt capăt al panglicii floppy la unitatea de dischetă.
În toate cazurile conectorii se apasă uşor.
Conectarea cablurilor de date externe. Această operaţie se desfăşoară după ce am

conectat cablurile interne şi am închis carcasa calculatorului.
Cele mai uzuale cabluri de date externe sunt cele de la monitor, tastatură, mouse, USB
placa de reţea şi scanner.
Când ataşăm un cablu trebuie să verificăm dacă acesta este ataşat la corecta locaţie a
calculatorului.
De obicei cablul de mouse şi cel de tastatură se conectează pe PS/2 şi trebuie prevenit

accidentul de conectare inversă.
La ataşarea cablului nu avem voie să forţăm introducerea lui în conector.
Etape pentru ataşarea cablurilor de date externe:
1 Se ataşează cablul de la monitor în portul video.
2 Se securizează cablul strângând şuruburile de pe conector.
3 Se conectează cablul de la tastatură în portul PS/2 al tastaturii care de obicei este

colorat diferit faţă de cel al mouse-ului.
64
4 Se conectează cablul de la mouse în portul PS/2 al mouse-ului sau pe un port USB.
Aceasta depinde de tipul de mouse pe care îl deţinem.
5 Ataşăm cablurile USB în porturile USB.
6 Introducem cablul de reţea în portul de reţea (portul de la placa de reţea).
7 Conectăm antena wireless la conectorul de antenă.
8 Ataşam cablurile seriale în porturile seriale. Conectorii acestora sunt de tipul DB -9

sau DB -25.
9 Ataşăm cablurile FireWire în porturile aferente. Aceste cabluri au o viteză mare de

transmitere a datelor. Standardul este IEEE 1394.
10 Ataşăm cablurile paralele în porturile paralele. Conectorii acestora sunt de tipul A -

DB – 25 sau de tipul B cu 36 de conectori.
11 Ataşăm cablurile SCSI în porturile SCSI. Se cunosc trei tipuri de cablu SCSI. Există
trei tipuri de cabluri de date SCSI. Primul este îngust şi are 50 de pini. Al doilea 68 de
pini şi al treilea numit şi ALT 4 SCSI are 80 de pini.
12 Ataşăm cablurile audio. În portul Line In se conectează cablurile unui sistem stereo,
în portul microphone – microfonul, în portul Line Out - difuzoarele şi în portul
Gameport/MIDI - joystick-ul.
Ataşarea cablurilor de alimentare
Cablurile de alimentare sunt utilizate pentru a distribui energia electrică de la sursa de

alimentare la placa de bază precum şi de la sursa de alimentare la celelalte
componente ale calculatorului.
Toate sursele de alimentare indiferent de tipul sursei au conectoare speciale prin care
se conectează la placa de bază care alimentează procesorul sistemului, memoria şi
toate plăcile de extensie instalate în socluri.
Conectarea greşită poate fi fatală pentru calculator deoarece se poate defecta (“arde”)
sursa de alimentare sau chiar şi placa de bază.
Etapele conectării cablurilor de alimentare sunt:
1 Ataşarea conectorului special de alimentare a plăcii de bază. Acest conector este

prevăzut cu o clemă care împiedică introducerea lor în poziţie inversă pe pinii plăcii de
bază. La conectorii cu 4 pini este necesar să se respecte regula „negru lângă negru“ ,
fapt ce conferă siguranţa necesară la montare. Conectorii de alimentare SATA folosesc
un conector de 15 pini.
Indiferent de situaţie conectorul se apasă uşor până când clemele fac clic.
65
2. Ataşarea conectorilor pentru unităţi. Aceste unităţi pot fi: hard-discuri, unităţi
optice şi unităţi floppy. Se respectă regula “firul roşu la mijloc”. Se ataşează conectorul
Berg cu 4 pini la unitatea floppy
3. Ataşarea cablurilor adiţionale. Se ataşează cablurile adiţionale de la caz la caz în

funcţie de conectori de pe placa de bază consultând manualul plăcii de bază. Dacă este
cazul se conectează conectorul cu 3 pini aflat în apropierea coolerului conform
instrucţiunilor din manualul plăcii.
4. Ataşarea cablului de alimentare la sursa de curent alternativ. Se conectează

cablul de alimentare la sursa de curent alternativ.
Unde ?
Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, sisteme de calcul (calculatoare echipate complet).
Cum?
Explicaţia – cadrul didactic expune modul de montare a cablurilor de transmisie de date

şi a cablurilor de alimentare.
Observaţia dirijată – urmăreşte etapele de montare a cablurilor de transmisie de date şi

a cablurilor de alimentare.
Exerciţiu practic - montarea cablurilor de transmisie de date şi a cablurilor de

alimentare.
Studiu de caz – cadrul didactic crează situaţii particulare în ceea ce priveşte modurile
de montare a cablurilor de date şi a cablurilor de alimentare.
Documentarea operaţiei de montare a cablurilor de transmisie de date poate fi realizată

prin completarea de către cadru didactic a următorului tabel:
Tip cablu Modul de montare Etape care solicită atenţie
66
Tema 9 Controlarea conectării corecte a cablurilor
Fişa suport 9.1: Cabluri de transmisie de date şi cabluri de alimentare
Etapele pentru această operaţie sunt:
1. Controlarea aspectului fizic. Se verifică aspectul (condiţia) cablurilor, a

componentelor şi a perifericelor urmărind existenţa urmelor de praf sau a urmelor de
oxidare. Se curăţă componentele pentru a reduce riscul de supraîncălzire.
2. Controlarea conectărilor şi securizarea acestora. Se repară sau se înlocuieşte

orice componentă care arată semne de forţare, folosire excesivă sau exces de uzură.
Se verifică dacă pinul indicat cu numărul 1 a cablurilor de date sunt suprapuse

(introduse) peste pinul 1 al conectorului din soclu.
Se verifică dacă conexiunile sunt securizate. Dacă o conexiune nu este securizată

corect, atunci împingem încet conectorul în soclu. Nu trebuie să forţăm conectorii
deoarece pinii se îndoaie şi circuitele se sparg uşor.
Toate conexiunile se fac uşor fără a folosi forţa. Dacă o conexiune opune
rezistenţă înseamnă că nu este corectă.
Totuşi, trebuie să ne uităm cu atenţie să nu rămână pini neconectaţi pe placa de bază.

Un conector instalat corect este legat la toţi pinii de pe placa de bază, hard-disc sau
unitate optică.
Dacă este vizibil un pin la oricare capăt al conectoarelor atunci întreg ansamblul nu
este instalat corect. Acest lucru poate duce la distrugerea componentelor în momentul
punerii sub tensiune a sistemului de calcul.
Verificăm dacă toate şuruburile sunt strânse corespunzător.
Unde ?
Laborator de informatică.
laborator tehnică de calcul – laborator tehnologic
Cu ce?

Cum?
Explicaţia – cadrul didactic prezintă controlarea conectării cablurilor de transmisie de

date şi a cablurilor de alimentare.
Observaţia dirijată – urmăreşte etapele de controlare a conectării a cablurilor de

transmisie de date şi a cablurilor de alimentare.
Exerciţiu practic - controlarea conectării cablurilor de transmisie de date şi a cablurilor

de alimentare.
Investigaţia, problematizarea, studiu de caz – cadrul didactic crează situaţii particulare

în ceea ce priveşte controlarea conectării cablurilor de transmisie de date şi a cablurilor
de alimentare.
Se va consulta fişa suport 8.1.
68
Tema 10 Configurarea setărilor dispozitivelor hardware
Fişa suport 10.1: Setări din BIOS şi setări cu ajutorul jumperilor
BIOS-ul sau Basic Input Output System este un soft specializat scris pe un circuit
integrat de memorie ROM care se găseşte instalat pe placa de bază.
Rolul lui este de a executa operaţiile de bază a unui calculator. BIOS-urile mai vechi
pun la dispoziţie funcţii pentru majoritatea operaţiilor. Noile tipuri de BIOS folosesc
rutine proprii pentru a executa operaţiile respective.
Datele de configurare ale BIOS-ului sunt salvate într-un chip de memorie special numit
CMOS (complementary metal-oxide semiconductor). El este menţinut de bateria din
calculator care dacă se va descărca, va duce la pierderea tuturor configuraţiilor salvate
în BIOS. În acest caz trebuie înlocuită bateria şi reconfigurat BIOS-ul.
Cu ajutorul BIOS-ului putem efectua setări ale componentelor hardware, dar avem
posibilitatea de a creşte performanţele şi stabilitatea sistemului.
BIOS-ul este legătura dintre componentele hardware şi sistemul de operare. Un BIOS

configurat defectuos poate încetini un sistem de calcul. Acesta răspunde de
funcţionarea optimă a calculatorului. După încărcarea sistemului de operare acesta
preia de la BIOS sarcina de control asupra funcţionării sistemului de calcul. De obicei
fabricanţii configurează într-o variantă optimă BIOS-ul dar există cazuri când suntem
nevoiţi să facem modificări în acesta.
Pentru a intra în interfaţa BIOS-ului trebuie să apăsăm o tastă sau o combinaţie de

taste după ce a avut loc testul POST. Aceste taste sau combinaţii de taste diferă de la
un producător la altul. Cele mai utilizate sunt Del şi Insert. BIOS-ul de obicei este
împărţit în mai multe secţiuni dispuse pe două coloane. Navigarea se poate face cu
ajutorul tastaturii sau cu ajutorul mouse-ului.
Pentru a alege o opţiune se selectează acea obţiune şi se apasă tasta Enter.

Întoarcerea la ecranul principal se realizează apăsând tasta ESC.
La prima setare a BIOSU-lui este recomandat să se ruleze CMOS Configuration Setup

utility pentru a determina ce opţiuni sunt instalate în sistem.
Tastele cheie sau combinaţiile de taste folosite pentru a accesa meniurile de

configurare pot varia de la un producător de BIOS la altul, şi, uneori, de la o versiune de
BIOS la alta.
De obicei, BIOS-ul este structurat în următoarele meniuri principale:
- Standard CMOS Setup sau Main
- BIOS Features Setup (Advanced BIOS Features)
- Chipset Features Setup (Advanced Chipset Features)

- Power Management Setup
- PNP/PCI Configuration
- Integrated Peripherals
- Hardware Monitor Setup
Standard CMOS Setup sau Main. Meniul principal de pe orice computer poate fi diferit,
în funcţie de tipul de BIOS şi versiunea utilizată. Datele de intrare introduse în acest
meniu sunt stocate în CMOS-ul de configurare a regiştrilor. Aceşti regiştrii sunt
examinaţi ori de câte ori se porneşte calculatorul şi îi transmite sistemului ce tipuri de
dispozitive sunt instalate. Opţiunea Standard CMOS setup include parametrii de
funcţionare de bază care trebuie să fie stabiliţi pentru ca sistemul să funcţioneze corect.
Câmpurile disponibile pentru a introduce datele de configurare, care sunt frecvent
întâlnite în această opţiune sunt data, ora, hard-discurile conectate, unitatea de
dischetă A, B, video şi oprirea.
Data şi Ora - sunt folosite pentru configurarea ceasului care controlează setările în
sistemul de operare. Data şi ora sunt necesare pentru multe tipuri de aplicaţii software
pentru a gestiona date.
Hard Disks - conţine câmpurile care identifică dispozitivele ataşate la cele două
controlere IDE integrate pe placa de bază. Controlere IDE pot avea până la două unităţi
de hard-disc sau un hard-disc şi un alt dispozitiv, cum ar fi o unitate optică. De obicei
primul dispozitiv este configurat master şi celălalt slave. Sunt patru variante de
configurare: Primary Master, Primary Slave, Secondary Master, şi Secondary Slave.
Se recomandă ca această opţiune să fie setată pe automat (AUTO). Acest lucru

permite BIOS-ului să detecteze şi să configureze automat unităţile şi în acest caz nu
este necesar să fie introduse manual.
Drive A: şi Drive B: - identifică tipurile de floppy disc, utilizând opţiunile disponibile.
Video - identifică adaptorul video. Opţiunile sunt foarte puţine şi implicit EGA / VGA este
standard pentru toate adaptoarele video.
Oprirea - permite un anumit sistem de răspuns la erori.
BIOS Features Setup sau Advanced BIOS Features conţine următoarele submeniuri:
Virus Warning (Anti-Virus Protection).- dacă activăm această opţiune atunci se va

genera un mesaj de avertizare din partea BIOS-ului în momentul în care un program
încearcă să scrie în sectorul boot sau în tabela de partiţii a unui hard-disc.
Quick Boot (Quick Power On Self Test) Activarea acestei opţiuni permite micşorarea
timpului de bootare prin ocolirea anumitor teste făcute la iniţializarea sistemului.
1st Boot / 2nd Boot / 3rd Boot (First Boot Device / Second Boot Device / Third Boot
Device) – în această secţiune se configurează ordinea de bootare a unităţilor. Este
ordinea în care BIOS-ul va căuta un sistem de operare valid.
70
Try Other Boot Devices –Dacă selectăm opţiunea “Yes”- “Da” atunci i se permite BIOS-
ului căutarea unui sistem de operare pe oricare din unităţi, în caz contrar se va opri în
momentul în care nu a găsit un sistem de operare valid pe prima unitate.
S.M.A.R.T. for Hard Disks (HDD S.M.A.R.T. Capability) activează sau dezactivează
suportul pentru tehnologia S.M.A.R.T. (Self Monitoring Analysis And Reporting) şi oferă
posibilitatea detectării erorilor ce pot apărea la hard-disc în timpul funcţionării.
Boot Up NumLock Status oferă posibilitatea de a activa sau dezactiva funcţia Num Lock
adică folosirea tastelor numerice din partea dreaptă a tastaturii având ca scop
introducerea de cifre.
Floppy Drive Swap permite interschimbarea logică a floppy disk-urilor în varianta în care
calculatorul este dotat cu două unităţi floppy.
Floppy Drive Seek (Boot Up Floppy Seek) permite activarea sau dezactivarea verificării
unităţii de dischetă la pornirea calculatorului.
Chipset Features Setup În acest meniu se permite o ajustare a parametrilor de control

pentru chipset-ul principal.
Este recomandat ca această setare să rămână implicită adică modul automat.
Power management. Asigură managementul pentru dispozitivele din calculator. Uneori

această opţiune trebuie dezactivată deoarece unele software nu mai recunosc anumite
dispozitive în mod adecvat.
Password Check (Security Setup) indică momentul de introducere a parolei. Dacă

alegem opţiunea “setup” atunci parola este cerută în momentul în care dorim să intrăm
în BIOS, iar dacă alegem opţiunea "System" parola trebuie introdusă în momentul în
care se porneşte sistemul.
Boot to OS/2 (OS Select for DRAM > 64MB) este un alt sistem de management al
memoriei mai mari de 64MB utilizat de OS/2 .
L1 Cache (CPU Internal Cache)- are rolul de a activa sau dezactiva memoria cache
Level 1 a procesorului. Este utilă în cazul în care s-a facut overclocking şi sistemul nu
este stabil. Astfel se poate descoperi cauza instabilităţii.
L2 Cache (External Cache) seamănă cu L1 Cache (CPU Internal Cache), dar se referă
la memoria cache Level 2 a procesorului.
CPU L2 Cache ECC Checking activează sau dezactivează funcţia de verificare ECC a
memoriei cache Level 2. Această opţiune activată are rolul de a stabiliza un sistem în
care procesorul este overclock.
Gate A20 Option controlează felul în care este folosită Gate A20 pentru a accesa
memoria de peste 1MB.
Este recomandată folosirea setării "Fast" .
71
IDE HDD Block Mode aici se pot transfera date dinspre sau înspre hard-disc folosind
blocuri mai mari de octeţi.
Typematic Rate (Chars/Sec) configurează rata la care va fi repetată afişarea unei taste
la apăsarea continuă a acesteia.
Typematic Rate Delay (Msec) este durata în milisecunde care trece de la apăsarea unei
taste până în momentul în care caracterul respectiv va fi afişat repetat.
Assign IRQ for VGA dezactivarea acestei funcţii duce la nefuncţionarea plăcii video.
Video BIOS cacheable la activarea acestei opţiuni BIOS-ul plăcii video este copiat în
memoria RAM a sistemului pentru un acces mai rapid.
System BIOS cacheable - are aproape acelaşi rol ca şi cea Video BIOS cacheable doar
că se referă la BIOS-ul plăcii de bază.
PnP/PCI Configuration Setup conţine următoarele submeniuri:
Plug and Play (PnP) conţine setările utilizate pentru a controla sistemul de I / O, IRQ şi
DMA pentru dispozitive conectate pe ISA şi PCI, PnP. O caracteristică importantă în
această secţiune este setarea Resource Controlled By. Dacă alegem configurarea
automată atunci BIOS-ul va gestiona automat întreruperile şi canalele DMA pe I/O
pentru dispozitive PnP etc.
Este recomandat să fie lăsate setările implicite pentru că necesită o bună

cunoaştere a documentaţiei şi a dispozitivelor. Dacă apar conflicte de orice fel avem
facilitatea de a reseta configurările efectuate şi revenirea BIOS-ului la setările din
fabrică.
Fixed Disk Detection – permite alegerea unităţilor de stocare prin selectare manuală. Se
utilizează în cazul în care prin opţiunea auto din CMOS Setup nu are efect.
Security putem adăuga parolă pentru utilizatori şi pentru gestionarea întregului sistem.
User Password -Parola de utilizator se referă la parola pe care o să fim obligaţi să o

introducem la pornirea calculatorului şi fără de care sistemul nu va porni. Acest lucru
elimină posibilitatea ca cineva să schimbe parola BIOS-ului fără acceptul nostru.
Supervisor Password - Această facilitate este utilizată în mod normal numai în instituţiile
mari în cazul în care setările BIOS-ului sunt standardizate. O dată stabilite, setările
BIOS-ului sunt blocate cu o parolă principală pe care nu o cunoaşte numai
administratorul de reţea.
Load Setup Defaults Screen resetează BIOS-ul la setările sale optime. Această
caracteristică nu va afecta în nici un fel setările din Standard CMOS Setup deoarece
acestea sunt setările minime necesare pentru ca sistemul să funcţioneze.
În cazul în care am făcut modificări în setările BIOS-ului pentru a avea efect trebuie să
salvăm opţiunile şi să repornim calculatorul. Dacă nu dorim să salvăm modificările o să
alegem opţiunea "Exit without saving".
72
Toate modificările pe care le putem efectua asupra BIOS-ului le găsim în manualul
plăcii de bază sau chiar în manualul BIOS – ului.
Setarea jumperilor pe placa de bază
Un jumper este un mic conector care leagă două puncte ale unui circuit electronic
pentru a modifica o configuraţie hardware.
Prin montarea jumperului putem închide sau deschide circuite pe placa de bază.
Închiderea sau deschiderea de circuite stabileşte nivele logice pentru selectarea
funcţiilor. Datele generale nu traversează aceste circuite. Jumperii plăcii de bază sunt
configuraţi în pereche şi sunt conectaţi împreună pe placă. Înlăturând sau inserând
jumperi pe placa de bază o să activăm sau o să ştergem o anumită opţiune în funcţie
de specificaţiile din manualul plăcii de bază.
Se recomandă ca pentru orice setare să se consulte manualul plăcii de bază şi să

se respecte întocmai instrucţiunile din acesta.
Nu se scot şi nici nu se mută jumperi când calculatorul este pornit.
Informaţii suplimentare cu privire la jumperii plăcii de bază se pot găsi pe site-ul

producătorului plăcii de bază.
Jumperii suplimentari. Sunt multe setări suplimentare ale jumperilor care pot fi
efectuate împreună cu configurarea generală a plăcii de bază.
Acestea sunt:
Recuperarea BIOS-ului – acest jumper recuperează datele BIOS-ului de pe o dischetă

în cazul unui eşec catastrofal. Valorile trebuie lăsate implicit. Pentru detalii se consultă
documentaţia tehnică.
Ştergerea CMOS-ului – acest jumper este utilizat pentru reiniţializarea setărilor CMOS
la valori implicite. Această procedură trebuie să fie făcut de fiecare dată când BIOS-ul
este actualizat.
Ştergerea parolei – acest jumper este utilizat pentru înlăturarea parolei când aceasta a
fost uitată.
Accesul la setarea BIOS-ului - Acest jumper activează sau dezactivează accesul la

interfaţa de configurare. Valoarea implicită este "acces activat".
Tensiunea procesorului – se utilizează atunci când sunt furnizate datele de ieşire din
regulatorul de tensiune. Cele două opţiuni sunt de obicei: tensiunea standard şi VRE
(Voltage Regulator Enhanced).
73
Când instalăm un procesor pe placa de bază pentru prima dată sau facem un
upgrade la procesor trebuie prima dată să consultăm manualul acestuia pentru
stabilirea corectă a tensiunii. Dacă procesorul este alimentat la o tensiune greşită se
poate deteriora sau să nu fie fiabil.
Orice jumper care trebuie eliminat se păstrează la loc sigur deoarece se poate folosi ca
piesă de schimb. Jumperi fiind mici se pot pierde cu uşurinţă. Un jumper se poate
dezactiva şi fără a-l scoate de pe pini prin conectarea lui doar la un singur pin. Acest
procedeu este cunoscut sub numele de “parcare a jumperului” şi este o procedură de
dezactivare. Astfel jumperul se păstrează în loc sigur şi nu se pierde.
Unde ?
Cu ce?
Cum?
Explicaţia – cadrul didactic prezintă BIOS-ul şi setările care pot fi efectuate din meniul
acestuia sau cu ajutorul jumperilor.
Exerciţiu practic, problematizarea, studiu de caz - cadrul didactic crează situaţii

particulare de setări din BIOS şi setări cu ajutorul jumperilor.
Documentarea operaţiei de configurare a setărilor dispozitivelor hardware cu ajutorul

BIOS-ului şi a jumperilor poate fi realizată prin completarea de către cadru didactic a
următorului tabel:
Meniu / Opţiune Setări Setări implicite
74
Tema 11: Identificarea semnalelor audio şi video furnizate de BIOS
Fişa suport 11.1: Consultarea documentaţiilor plăcilor de bază pentru a
identifica defectele
La pornirea calculatorului acesta execută automat un test numit testul POST.
Testul POST conţine un set de teste care verifică componentele de bază ale
calculatorului (unitatea centrală de prelucrare CPU, memoria ROM, circuitele plăcii de
bază şi principalele periferice).
Dacă le comparăm cu aplicaţiile specializate putem spune că aceste teste sunt simple
şi incomplete.
Dacă în cursul execuţiei sale testul POST descoperă defecţiuni el generează mesaje de
eroare sau de avertisment sonor sau vizual.
Un singur semnal generat de testul POST la pornirea calculatorului ne spune că

acesta funcţionează corect, în caz contrar înseamnă că avem o problemă.
Dacă testul POST identifică o defecţiune astfel încât calculatorul să nu funcţioneze

corect atunci el generează un mesaj de eroare care în mod curent ne conduce direct la
cauza defecţiuni şi împiedică încărcarea sistemului. Acest tip de defecţiuni depistate de
testul POST sunt considerate erori fatale.
Testul POST furnizează trei tipuri de mesaje de erori: coduri audio, mesaje pe ecran şi
coduri numerice hexazecimale la o adresă de port I/O.
Pentru a fi siguri de semnificaţia mesajelor de eroare date de codul POST trebuie să

consultăm documentaţia plăcii de bază (cartea tehnică). Mesajele de eroare variază în
funcţie de fabricantul componentei BIOS.
Codurile audio.
Codurile audio de eroare generate de testul POST sunt semnale sonore ce ne ajută la
depistarea componentei defecte. Numărul de semnale sonore este diferit. Putem avea
sunete scurte, lungi sau combinaţie de sunete lungi şi scurte.
Dacă este detectată o problemă, se va auzi un număr diferit de semnale sonore, uneori
chiar o combinaţie de sunete lungi şi scurte. Aceste coduri variază în funcţie de
fabricantul componentei BIOS.
Cele mai uzuale semnale sonore sunt:
Număr sunete Semnificaţia Cauza

1 sunet şi nu am Refreshul memoriei nu s-a realizat Memorie defectă
afişaj pe monitor
2 sunete Eroare la paritatea memoriei Memorie defectă
3 sunete Verificarea celor 64K de memorie Memorie defectă
a eşuat
4 sunete Ceasul plăcii nu este operaţional
Placă de bază defectă
5 sunete Eroare la procesor Procesor defect
6 sunete 8042 GATE A20 eşuată Unitate centrală de prelucrare
CPU defectă sau placa de
bază defectă
7 sunete Excepţii la procesor Procesor defect
8 sunete Eroare la memoria video Placa sau memoria video
defectă
9 sunete Eroare la verificarea memoriei BIOS defect
ROM
10 sunete Eroare la verificare CMOS Placa de bază defectă
11 sunete Eroare la memoria cache Procesor sau placă de bază
defectă
Codurile de eroare vizuale
La cele mai multe dintre sistemele compatibile programul POST afişează şi pe monitor
testul de memorie a sistemului. Ultimul număr afişat reprezintă mărimea memoriei care
a trecut testul. Memoria instalată pe placa de bază testată de testul POST este
compusă din memoria convenţională şi memoria extinsă şi este numărul afişat pe ecran
la pornirea calculatorului (“memoria care este numărată”).
Unele sisteme afişează o cantitate de memorie mai mică cu 348K (aceasta este
alocată zonei de memorie superioară).
Testul POST nu verifică memoria RAM de pe o placă de memorie expandată şi nu este

inclusă în numerele afişate. Dacă se foloseşte un driver pentru memorie expandată.
Programul POST va "sesiza" toată memoria extinsă instalată pe placă.
Dacă testul POST ne afişează o cantitate mai mică de memorie decât cea care ştim că
trebuie să o afişeze atunci acest număr indică zona de memorie defectă. Acesta este
un indiciu de o importanţă crucială în depanare.
În cazul în care în timpul testelor POST, pe ecran ne apare un mesaj de eroare

format dintr-un cod cu mai multe cifre trebuie să consultăm manualul de întreţinere şi
service hardware pentru a identifica componenta defectă.
Codurile trimise de POST spre porturile I/O
O chestiune mult mai puţin cunoscută a testului POST este faptul că pe perioada
testării, BIOS-ul transmite coduri speciale de test la o adresă de port I/O, coduri care
pot fi citite numai cu o placă specială introdusă într-unul din conectorii de extensie ai
sistemului. Dacă o astfel de placă este introdusă într-un conector de extensie în timpul
testului POST, ea ne va arăta un cod format din două cifre hexazecimale. La blocarea
sau oprirea neaşteptată a sistemului această placă va afişa pe ecran codul testului aflat
în derulare în momentul blocării. Identificarea componentei defecte se face cu ajutorul
76
manualului BIOS-ului şi cu cel al plăcii de bază. Astfel de plăci au ca scop iniţial
testarea la fabricant a plăcii de bază. Actualmente o multitudine de companii fabrică
astfel de plăci destinate specialiştilor.
Unde ?
Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, sisteme de calcul (calculatoare complet echipate).
Cum?
Explicaţia – cadrul didactic prezintă semnale audio şi video furnizate de BIOS precum şi
modul de consultarea a documentaţiei plăcii de bază pentru a identifica defectele.
Problematizarea, studiu de caz - cadrul didactic crează situaţii particulare de defecţiuni

având ca efect coduri de eroare sonore sau vizuale.
Documentarea operaţiei de identificare a defectelor cu ajutorul semnalelor audio şi

vizuale furnizate de BIOS poate fi realizată prin completarea de către cadru didactic a
următorului tabel:
Tip de defecţiune Cod de eroare Modalitate de remediere
77
Tema 12 Revizuirea modului de conectare a cablurilor
Fişa suport 12.1: Inspecţia vizuală a conectării cablurilor de transmisie de

date, de alimentare
Ce?
Această operaţie se realizează înainte de punerea sub tensiune a calculatorului adică

înainte de pornirea acestuia.
Ea este necesară pentru a nu avea suspiciuni în ceea ce priveşte modul de conectare a

componentelor în cazul nefuncţionării calculatorului la pornire. Se elimină suspiciunea
conectării greşite.
Etape
1. Verificarea continuităţii cablurilor de transmisie de date şi de alimentare.

Verificăm dacă cablurile nu sunt deteriorate, forfetate şi dacă sunt bine prinse în
conectori.
2. Inspecţia conectoarelor şi contactoarelor. Verificăm dacă conectoarele şi

contactoarele sunt curate adică fără praf sau urme de oxidare.
3 Verificarea modului de conectare. Verificăm dacă conectorii sunt bine introduşi în

socluri pentru a evita accidentele numite şi contact nesigur. Verificăm dacă la hard-disc
şi la unităţile optice cablul IDE şi cablul de alimentare sunt cu firul roşu la mijloc.
Dacă sursa are doar conectori cu 6 pini atunci verificăm dacă în conectorul de
alimentarea a plăcii de bază se află conectorul P8 şi P9 cu firul negru la mijloc.
4. Verificarea modului de aranjare a cablurilor utilizate precum şi cele neutilizate.

Verificăm dacă cablurile de transmisie de date şi cele de alimentare nu lezează
ventilatorul adică nu “agaţă” în paletele ventilatorului.
Verificăm dacă cablurile şi conectorii neutilizaţi sunt legaţi şi fixaţi astfel încât să nu
lezeze buna funcţionare a componentelor calculatorului.
Orice suspiciune se notează sau se remediază dacă este posibil.
Unde ?
Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, sisteme de calcul .
Cum?
Explicaţia – Cadrul didactic prezintă etapele de inspecţie vizuală a conectării cablurilor

de transmisie de date, de alimentare.
Studiu de caz, problematizarea – cadrul didactic crează defecte premeditate având ca

scop inspecţia vizuală a conectării cablurilor de transmisie de date, de alimentare.
Se vor consulta fişele suport 8.1 şi 9.1.
79
Tema 13 Revizuirea modului de conectare a memoriei şi a plăcilor de
extensie în sloturi
Fişa suport 13.1: Conectarea memoriei RAM, plăcilor de extensie (placa
video, placa de sunet, placa de reţea)
Ce?
După terminarea instalării tuturor componentelor în calculator şi nu numai se revizuieşte

modul de conectare a celor mai sensibile elemente. Acestea fiind memoria şi plăcile de
extensie.
Etape:
1. Inspecţia conectoarelor şi contactoarelor. Verificăm dacă conectoarele şi

contactoarele sunt curate adică fără praf sau urme de oxidare.
2. Verificarea montării corecte a memoriei. Se verifică dacă partea cu contacte a

plăcuţei de memorie este bine introdusă în soclu şi clemele laterale se închid în
locaşurile speciale a modulului de memorie. Module de memorie trebuie să fie rigide
după ce au fost introduse în soclu.
3. Verificarea montării corecte a plăcilor de extensie (placa video, placa de sunet,

placa de reţea). Examinăm dacă partea cu contacte a plăcilor de extensie este bine
introdusă în soclu şi partea metalică a plăcii de extensie care este îndoită sub un unghi
de 90 de grade în partea sa superioară este bine fixată de carcasa calculatorului. În caz
contrar se va strânge şurubul. Plăcile desfăcute pot provoca scurtcircuit .
Unde ?
Cu ce?
Prezentări multimedia, planşe, sisteme de calcul.
Cum?
Explicaţia –cadrul didactic prezintă etapele revizuirii modului de conectare a memoriei şi

a plăcilor de extensie în sloturi.
Studiu de caz, problematizarea – cadrul didactic crează defecte premeditate ce au ca

scop revizuirea modului de conectare a memoriei şi a plăcilor de extensie în sloturi.
Se vor consulta fişele suport 2.2, 3.1, 3.2, 5.1, 5.2 5.3.
81
• Competenţe care trebuie dobândite
Această fişă de înregistrare este făcută pentru a evalua, în mod separat, evoluţia
legată de diferite competenţe. Acest lucru înseamnă specificarea competenţelor tehnice
generale şi competenţelor pentru abilităţi cheie, care trebuie dezvoltate şi evaluate.
Profesorul poate utiliza fişele de lucru prezentate în auxiliar şi/sau poate elabora alte
lucrări în conformitate cu criteriile de performanţă ale competenţei vizate şi de
specializarea clasei.
• Activităţi efectuate şi comentarii

Aici ar trebui să se poată înregistra tipurile de activităţi efectuate de elev,
materialele utilizate şi orice alte comentarii suplimentare care ar putea fi relevante
pentru planificare sau feed-back.
• Priorităţi pentru dezvoltare

Partea inferioară a fişei este concepută pentru a menţiona activităţile pe care
elevul trebuie să le efectueze în perioada următoare ca parte a viitoarelor module.
Aceste informaţii ar trebui să permită profesorilor implicaţi să pregătească elevul pentru
ceea ce va urma.
• Competenţele care urmează să fie dobândite

În această căsuţă, profesorii trebuie să înscrie competenţele care urmează a fi
dobândite. Acest lucru poate implica continuarea lucrului pentru aceleaşi competenţe
sau identificarea altora care trebuie avute in vedere.
• Resurse necesare
Aici se pot înscrie orice fel de resurse speciale solicitate:manuale tehnice, reţete,
seturi de instrucţiuni şi orice fel de fişe de lucru care ar putea reprezenta o sursă de
informare suplimentară pentru un elev care nu a dobândit competenţele cerute.
Notă: acest format de fişă este un instrument detaliat de înregistrare a progresului

elevilor. Pentru fiecare elev se pot realiza mai multe astfel de fişe pe durata
derulării modulului, aceasta permiţând evaluarea precisă a evoluţiei elevului, în
acelaşi timp furnizând informaţii relevante pentru analiză.
IV. Bibliografie
1. Ionescu, Dan. (2007). -Reţele de calculatoare, Alba Iulia: Editura All
2. Georgescu, Ioana. (2006). -Sisteme de operare, Craiova: Editura Arves
3. ***. www.resurse.org/capitol1.html.
4. Albu, Ion. (2008). -Componente electronice. www.unsite.ro/pag.html.
5. Scott, Mueller, (1997, 1999)- PC Depanare şi modernizare, Bucureşti, Editura
Teora
6. Rudu, Mârşanu, (2001) - Calculatoare personale, elemente arhitecturale,
Bucureşti, Editura All
7. Marinescu, D., Trandafirescu, M., (1995)- PC-manualul începătorului, Bucureşti,
Editura Teora,
8. Nicolae, I., C , (2003) -Calculatorul personal, Bucureşti, Editura Niculescu
9. Winn, l., Rosch, (1999)- Totul despre hardware, Bucureşti, Editura Teora
10. Lisa, Bucki (1999) -PC 6 ÎN 1, Bucureşti, Editura Teora
11. Peter, Norton, (1998)- Secrete PC, Bucureşti, Editura Teora
12. Kris, Jamsa, (1996)-Modernizarea calculatorului personal, Bucureşti, editura
ALL
13. Andy, Rathborne, (1996)-Modernizarea şi depanarea calculatoarelor pentru toţi,
Bucureşti, Editura Teora
14. Jennifer, Fulton, (1996) - Ghidul bobocului pentru modernizarea calculatorului
personal, Bucureşti, Editura Teora
15. Mihaela, Cârstea, Ion, Diamandi (1995) – Calculatorul pe înţelesul tuturor,
Bucureşti, Editura AGNI
16. Redacţia CHIP – Colecţia CHIP 1997,1998, 1999, 2000, 2001, 2002, 2003,
2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2009
17. INTERNET - Site- urile diferiţilor producători de tehnică de calcul
83

Modul 5 Ok

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Modul 5 Ok

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Învăţământul profesional şi tehnic în domeniul TIC

Asamblarea funcţională a unui sistem de calcul

Sidor Costinaşi – profesor drd., Colegiul Tehnic “INFOEL” Bistriţa

IOANA CÎRSTEA – expert CNDIPT

Acest material a fost elaborat în cadrul proiectului Învăţământul profesional şi tehnic în

Prezentul material de predare, se adresează cadrelor didactice care predau în cadrul

El a fost elaborat pentru modulul Asamblarea funcţională a unui sistem de calcul ce se

Laborator tehnologic 72 ore

Instruire practică 10 ore

Competenţe / Fişe suport

Identifică • Tema 1: Recunoaşterea • Fişa suport 1.1:

• Tema 4: • Fişa suport 4.1:

de unităţi optice interne/externe de

• Tema 7 Ataşarea componentelor • Fişa suport 7.1:

• Tema 8 Montarea cablurilor • Fişa suport 8.1:

Verifică • Tema 9 Controlarea conectării • Fişa suport 9.1:

Depanează • Tema 11: Identificarea • Fişa suport 11.1:

• Tema 13 Revizuirea modului de • Fişa suport 13.1:

Absolvenţii nivelului 3 avansat, şcoală postliceală, calificarea Tehnician echipamente de

Semnificaţia elementelor grafice utilizate

Criterii de apreciere/ verificare

Atenţie! Informaţie importantă!

Atenţie! Este interzis să...

Recomandări cu privire la termene – limită;

• Standardul de Pregătire Profesională pentru calificarea Tehnician echipamente

• Curriculum pentru calificarea Tehnician echipamente de calcul, nivelul 3 avansat

Alte surse pot fi:

- site-urile producătorilor de componente şi echipamente de calcul

Fişa suport 1.1: Recunoaşterea tipurilor de carcase

Rolul principal al carcasei este de a proteja componentele calculatorului, iar cel

Elementele comune ale carcaselor indiferent de tipul constructiv sunt: butonul de

Se cunosc două tipuri principale de carcase: desktop şi tower.

Carcasa desktop este un model de carcasă foarte des întâlnit. Le

Carcasele de tip tower putem să le identificăm fără eforturi

Carcasele Tower se utilizează pentru servere, deoarece permit introducerea unui

laborator tehnică de calcul – laborator tehnologic.

Prezentări multimedia, planşe, sisteme de calcul.

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe.

Expunerea cadrul didactic indică asemănările şi deosebirile între diferitele tipuri de

Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de carcase

Documentarea operaţiei de recunoaştere a tipurilor de carcase poate fi realizată

Tip carcase Caracteristici

Probe orale şi practice

Fişa suport 1.2: Recunoaşterea tipurilor de surse de alimentare

Sursa de alimentare este o piesă importantă deoarece ea asigură energia electrică

Sursa de alimentare converteşte tensiunea alternativă (de la prizele electrice)

În majoritatea cazurilor, tensiunea de 12V alimentează motorul de antrenare şi

Indiferent de tipul carcasei sursa de alimentare o identificăm uşor pentru că este de

Pentru ca sistemul să poată funcţiona corect sursa de alimentare trebuie să furnizeze o

Capetele cablurilor sursei de alimentare sunt prevăzute cu papuci care se introduc în

Dacă componentele au aceeaşi tipodimensiune ele sunt interschimbabile şi oferă o

Sursele de alimentare ATX (Advanced Technology Extended). Se bazează pe modelul

Figura 1.2.1 Sursa de

Figura 1.2.2 Sursă de alimentare SFX

Calculatoarele folosesc de obicei surse de alimentare din intervalul 200 W - 500 W.

Sursa de alimentare BTX (Balanced Technology Extended) aduce unele îmbunătăţiri

Laborator de informatică, laborator tehnică de calcul – laborator tehnologic.

Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de surse de alimentare.

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe.

Expunerea cadrul didactic indică asemănările şi deosebirile între diferitele tipuri de

Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de surse de

Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de surse de alimentare .

A se consulta şi fişele de la modulul 4 Arhitectura unui sistem de calcul.