INTRODUCERE

Demersul construirii marilor performanţe în domeniul sportului poate fi considerat, azi, o

mare provocare, la care îşi aduce aportul un număr impresionant de persoane (sportivi,
antrenori, medici, farmacologi, biochimişti, psihologi, manageri, oameni de ştiinţă etc) şi
discipline de specialitate dintre care enumerăm: Ştiinţa sportlui, Teoria activităţilor motrice,
Teoria educaţiei fizice şi sportului, Didactica educaţiei fizice şi sportului, Kinetoterapia etc. La
acestea se asociază, printr-o conexiune interdisciplinară, o serie de discipline cu caracter
fundamental: Biologia, Psiho-pedagogia, Sociologia, Medicina, Farmacologia, Biochimia,
Fizica, Matematica, Managementul, Informatica etc. Majoritatea specialiştilor implicaţi în
activitatea sportivă de performanţă consideră că aceasta este un rezultat al unei activităţi de
excelenţă, dusă până la limita posibilităţilor fizice şi psihice ale individului, fiind multiplu
determinată. Este de remarcat faptul că încă nu se poate afirma cu certitudine care disciplină
sau factor are importanţa cea mai mare în făurirea marilor performanţe.
Trinomul iniţial al performanţei sportive sprijinit pe componentele motrice, biologice şi
psiho-sociale, în condiţiile creşterii explozive a acesteia are o tendinţă din ce în ce mai mare
de deschidere spre o arie largă de ştiinţe şi domenii, fundamentând astfel conceptul abordării
interdisciplinare (termen folosit cu înţeles generic, pentru toate tipurile de relaţii între
discipline).
Afirmarea şi recunoaşterea concepţiei de abordare interdisciplinară se reflectă, în mod
sugestiv, în formularea tematicilor simpozioanelor sau congreselor ştiinţifice naţionale,
internaţionale sau olimpice din domeniul sportului. În acest context, considerăm sugestiv să
prezentăm cele 12 secţiuni ale Congresului Ştiinţific, organizat la Seul în anul 1988, sub egida
Comitetului Olimpic Internaţional: 1. Istoria sportului, 2. Filosofia sportului, 3. Sociologia
sportului, 4. Administrarea sportului, 5. Pedagogia sportului, 6. Educaţia fizică adaptată, 7.
Măsurarea şi evaluarea în sport, 8. Psihologia sportului, 9. Fiziologia sportului, 10.
Biomecanica sportului, 11. Medicina sportului, 12. Dans. Această structură informaţională a
unui mare for internaţional pledează de la sine în favoarea traseului multi şi interdisciplinar al
sportivilor olimpici şi de valoare mondială angrenaţi în făurirea marilor performanţe.
Astăzi, după câteva secole bune de căutări şi frământări în privinţa multi şi
interdisciplinarităţii, locul disputelor epistemologice s-a transferat pe tărâmul
transdisciplinarităţii. Ea încearcă “o nouă viziune asupra lumii prin mai multe nivele de
realitate, căutând saltul spre neunde, dincolo de discipline, pe tărâmul făgăduinţei plin de toate
potenţialităţile, de la particula cuantică la galaxii” (Nicolescu Basarab, 1996). Spre această
cale, a făgăduinţei virtuale, se îndreaptă azi tot mai mulţi tineri şi cei captivaţi de universul
informaticii şi al multimediei, pentru a descoperi o nouă frontieră a cunoaşterii, cât mai
apropiată de ţinutul povestirilor de science-fiction.
Creşterea capacităţii de efort şi de performanţă este scopul principal al pregătirii sportive,
care cuprinde, în realitate, nu numai activităţile “la vedere” - de antrenament şi competiţie -, ci
şi toate măsurile de organizare, planificare, dirijare, conducere şi desfăşurare ştiinţifică a
acestora, ordonate minuţios într-o vastă strategie de pregătire. Conceperea şi desfăşurarea
ştiinţifică a antrenamentului sportiv implică cunoaşterea şi prelucrarea unui volum foarte mare

1
de informaţii multi şi interdisciplinare, din ce în ce mai greu de gestionat, fără asistenţa
calculatoarelor. Iată de ce, progresul rapid al ştiinţei sportului va fi condiţionat, încă “de
mâine”, de rapiditatea cu care marile beneficii ale calculatoarelor vor pătrunde uzual şi în
domeniul sportului, pe biroul cercetătorului sau chiar în sacoşa tradiţională a antrenorului.
Orientarea spre o tehnologie informatică în sport, este astăzi, într-o continuă ascensiune,
fiind susţinută prin numeroasele workshop-uri organizate în diferite părţi ale lumii, pe teme de
sport şi informatică. Acestea, împreună cu alte acţiuni, în special publicaţii de promovare a
tehnologiei informaţionale în sport, au avut ecou şi au trezit un interes crescând în toate
mediile sportive. Un aspect subliniat adeseori de participanţii la aceste acţiuni se referea la
necesitatea integrării în pregătirea antrenorilor, a unor cunoştinţe de informatică cu aplicaţii
în sport. În acest sens, putem menţiona deja înfiinţarea instituţionalizată, în anul 1999, a unui
curs de Ştiinţa sportului cu orientare spre aplicarea programelor de informatică în sport,
finalizat cu diplomă, în cadrul Institutului Superior Politehnic din Darmstadt.
În contextul presiunii pragmatice pentru introducerea tehnologiei informaţionale în
pregătirea sportivilor, am considerat oportun să elaborăm un software (produse program) pe
care l-am denumit “Info-Secund“(antrenorul secund cu probleme de informatizare), în măsură
să genereze pe calculator, întreaga planificare a pregătirii şi dirijării antrenamentelor sportive.
Programul elaborat de noi, cu un design atrăgator şi ambianţă specifică atletismului,
realizează o permanentă interacţiune cu utilizatorul, prin numeroase ferestre de dialog. Prin
această facilitate a programului, antrenorul sau stafful tehnic este în măsură să-şi pună în
aplicaţie întreaga concepţie de pregătire şi să realizeze o dirijare ştiinţifică a creşterii
capacităţii de performanţă, prin intervenţii oportune, în funcţie de răspunsurile adaptative ale
sportivilor. Prin acest demers, considerăm că deschidem şi în ţara noastră, împreună cu alţi
entuziaşti, o puternică linie de comunicare interdisciplinară, cea dintre sport şi informatică.
Lucrarea elaborată de noi este structurată pe trei părţi ce prezintă, într-o abordare
sistemică, tematica vastă a aplicării interdisciplinarităţii în sport.
În prima parte, după un preambul istoric privind naşterea şi evoluţia noţiunilor şi
concepţiilor despre multi, -inter şi transdisciplinaritate, trecem la prezentarea conexiunilor
dintre discipline, fapt ce a stat la baza genezei interdisciplinarităţii. În continuare ne referim la
studiul în echipă al antrenamentului şi competiţiilor sportive. Un capitol important este destinat
ciberneticii, definind-o ca o ştiinţă de sinteză interdisciplinară. Capitolul de abordare
corelativă încheie această parte a lucrării.
În partea a doua a cărţii este prezentată problematica capacităţii de performanţă, factorii
performanţei sportive, determinarea multifactorială a capacităţii de performanţă şi modalităţi
obiectve de evaluare a acesteia. Partea a doua a lucrării se încheie cu prezentarea rolului
factorilor manageriali şi de bază materială în dezvoltarea capacităţii de performanţă.
Partea a treia este dedicată optimizării dezvoltării capacitătii de performanţă prin
antrenamente asistate de calculator. Astfel, în capitolul 2, autorul descrie programul „ Info-
Secund” cu componentele şi facilităţile sale privind planificarea şi dirijarea antrenamentului
sportiv.
O lucrare de abordare interdisciplinară în domeniul vast al sportului este extrem de
complexă şi nu poate avea pretenţia unei cuprinderi exhaustive. Putem avea doar mulţumirea
că am desţelenit acest teritoriu în folosul ştiinţei sportului, care se va constitui întodeauna pe
fundamentele interdisciplinarităţii. De asemenea, am dori ca, prin lecturarea acestei cărţi, de
către cei angrenaţi în activitatea sportivă, să se înţeleagă adevărata valoare a concepţiei de
interdisciplinaritate, ca singura cale de realizare a unei pregătiri ştiinţifice. După experienţa
acumulată prin scrierea acestei cărţi suntem conştienţi că ediţiile viitoare ale unei lucrări de
interdisciplinaritate vor trebui elaborate mai minuţios, de către echipe de specialişti.
Conlucrarea acestora pe domeniile care se circumscriu creşterii capacităţii de performanţă va

2
avea ca rod o carte mai înţeleaptă, în slujba antrenorilor şi sportivilor care aspiră spre
excelenţă.
În încheierea acestui preambul, doresc să le mulţumesc domnilor profesori dr. Adrian
Dragnea şi dr. Mihai Epuran pentru preocuparea lor competentă de a mă sprijini şi îndruma la
elaborarea acestei lucrări cu caracter inedit în România şi în multe alte ţări.
De asemenea, aduc mulţumiri tânărului informatician Szilard Varga, care şi-a dedicat o
bună parte din timpul său liber pentru a elabora împreună Info Secund –ul, primul software
din ţara noastră ce asistă planificarea pregătirii în probele atletice de sprint şi garduri.
Nu în ultimul rând, mulţumesc familiei mele, în mod special soţiei Monica, care m-a sprijinit,
prin crearea unei ambianţe favorabile şi încrezătoare de lucru, pentru a realiza o primă ediţie
a unei “cărţi a cărţilor” din domeniul sportului.

Mircea Alexei

3
 PARTEA I

CAPITOLUL I

1. MULTIDISCIPLINARITATEA, INTERDISCIPLINARITATEA ŞI
TRANSDISCIPLINARITATEA ÎN ŞTIINŢA
CONTEMPORANĂ

1.1. Incursiune istorică

Tendinţe de abordare interdisciplinară se pot semnala, consideră George Gusdorf (1983), încă
de la sofiştii greci, patriarhii pedagogiei noastre, prin acel învăţământ circular enkuklios paideia,
care trebuia să asigure elevului un tur de orizont al disciplinelor constitutive pentru o formaţie
intelectuală. Acest program enciclopedic a fost reluat şi dezvoltat de retorii romani, care au
transmis mai departe, magiştrilor învăţământului medieval, schema unei “orbis doctrinae”.
Universitatea medievală reia aceste tendinţe, constituindu-se nu numai într-o comunitate de
magiştri şi studenţi (universitas magistrorum et scholarium), dar şi într-o comunitate a
disciplinelor (universitas scientiarum).
Tema interdisciplinarităţii se afirma, cu şi mai multă amploare, la gânditorii iluminişti.
Astfel, Francis Bacon, în eseul său postum Noua Atlantidă (1627), descrie Casa lui Solomon ca
un centru interdisciplinar de cercetare ştiinţifică, în serviciul umanităţii, într-o insulă a comorilor
spiritului şi unde domneşte înţelepciunea. Utopia baconică reprezintă modelul sau macheta
societăţilor academice ştiinţifice, a căror constituire este un fapt major al istoriei cunoaşterii din
secolul al XVII-lea.
O altă personalitate marcantă a domeniului academic a fost Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-
1716). Spirit universal, filozof şi savant de geniu, Leibniz se numără printre maeştrii cunoaşterii
interdisciplinare. El a militat, încă din vremurile sale, asupra unităţii ştiinţelor şi canalizării
tuturor eforturilor pentru atingerea acestui deziderat, fondând, în 1700, Academia de Ştiinţe din
Berlin .
Încă înainte de Leibniz, pedagogul ceh iluminist Jan Amos Komenski (1592-1670) a
semnalat, în 1637, pericolul separării cunoaşterii în discipline fără legătură între ele, propunînd
ca remediu al acestei dezbinări, pedagogia unităţii (pansophia). Prin aceasta, ilustrul pedagog a
atras atenţia asupra faptului că o ştiinţă veritabilă, oricare ar fi ea, nu se poate constitui şi
menţine izolat, în afara comunităţii interdisciplinare a cunoaşterii şi acţiunii.
Cele mai strălucite spirite şi instituţii ale secolului al XIX-lea, reafirmă, de pe alte poziţii
istorice, aceleaşi idei. Astfel, un uriaş pas înainte spre cunoaşterea interdisciplinară s-a realizat
prin fondarea Universităţii din Berlin (1810), care a fost considerată, în Europa, universitatea
model al secolului al XIX-lea. Acest edificiu universitar şi-a propus să promoveze politici
intelectuale noi şi cutezătoare care să contribuie la ridicarea naţională, furnizând statului

4
slujitorii de care are nevoie, oameni de cultură solidă, capabili să se afirme şi să domine prin
inteligenţă situaţiile dificile. Wilhelm von Humboldt (1767-1835), mare filolog, filozof, scriitor
şi om politic german, a fost desemnat cu organizarea acestei universităţi. El a consultat cele mai
luminate spirite ale vremii, care au subliniat necesitatea colaborării între principalele discipline
ale cunoaşterii. Magiştrii acestei universităţi considerau că viaţa spirituală trebuie să reunească,
sub semnul aceleiaşi vocaţii, oameni care urmăresc cercetări diferite, în strânse relaţii cu
totalitatea cunoaşterii. În acest context, instituţia universitară este definită ca o unitate
interdisciplinară prin excelenţă, iar specializarea îngustă are drept consecinţă o îngrădire prin
care, cunoaşterea încetează să mai aibă un rol major, în raport cu complexitatea lumii reale,
dezvoltând sisteme teoretice din ce în ce mai limitate, fără comunicare între ele. Această
concepţie, proprie Universităţii din Berlin, în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, s-a
transmis, ca mod de organizare şi abordare până în zilele noastre.
La începutul secolului al XX-lea, Charles Dupuy, preşedintele Comisiei de învăţământ
superior din Franţa, încearcă să reconstituie şi în această ţară, cu tradiţii culturale simbolice,
universităţi bazate pe unitatea cunoaşterii. El consideră deplorabil faptul că, în multe
universităţi, specialiştii formează grupuri separate, adesea adversare şi destul de izolate unele
faţă de altele. Această situaţie este caracterizată foarte sugestiv de Gusdorf (1983), care
considera că „la Sorbona de pildă, există un grup de istorici, altul de filozofi şi că între acestea
există foarte puţine contacte, ca să nu mai vorbim de întrepătrundere între ele. Pentru aceştia
specializarea înseamnă totul”.
Aceste luări de poziţie şi dispute caracterizează nu numai situaţia din Franţa, ci privesc
spaţiul universitar mondial. Astfel, şi în perioada modernă, tema milenară a unităţii ştiinţei
cunoaşte dispute accentuate, mai ales în domeniul universitar. În materie de reformă
universitară, fiecare se complace să recunoască caracterul multidisciplinar sau pluridisciplinar
al instituţiilor de învăţământ, dar acest lucru nu înseamnă numai să reuneşti sub aceeaşi cupolă
universitară, mai multe facultăţi, de diferite profile. Este necesară o nouă concepţie care să
suprime pereţii şi neînţelegerile care separă şi adesea opun diverse zone ale spaţiului
epistemologic, asociind, în formarea intelectuală, atât domeniul uman, cât şi pe cel al ştiinţelor.
Dar forţa inerţiei instituţiilor tradiţionale care se opun multor inovaţii, este atât de puternică,
încât tentativele de înnoire se promovează greu şi formal.
Progresele uimitoare recente ale cercetării ştiinţifice şi descoperirile realizate pe bazele
ciberneticii şi tehnicilor logico-matematice şi, în special, prin utilizarea galopantă a
calculatorului în toate domeniile vieţii sociale, contribuie, în mod sigur, la o relansare a
interdisciplinarităţii, printr-o conştientizare a confluenţei şi complementarităţii disciplinelor
actuale ale cunoaşterii umane.

1.1.1. Cercetări româneşti privind interdisciplinaritatea

În secolele XVIII-XIX, intelectualitatea ştiinţifică şi tehnică era relativ redusă şi lipsa de

cadre trebuia suplinită prin polispecializarea celor existente, promovându-se o gândire
polidisciplinară. Astfel, la debutul ştiinţei germane, Leibniz a trebuit să fie filozof,
matematician, filolog, istoric şi jurist, adică nu un specialist, ci un multispecialist de nevoie.
Aceste polispecializări au fost posibile la nenumăraţi savanţi consideraţi de referinţă în istoria
ştiinţei universale, datorită unui volum mult mai mic al informaţiilor de care se dispunea la acea
vreme.
Gândirea românească, din ultimele secole, a evoluat în concordanţă cu tendinţele şi curentele
majore ale culturii europene. În ţara noastră se pot distinge două perioade importante privind
traiectoria ideilor şi a interferenţelor dintre disciplinele cunoaşterii, şi anume, cea a

5
precursorilor, bazată pe o experienţă intuitivă şi cea a gândirii şi cercetării sistematice, din epoca
contemporană.
Din perioada precursorilor, sunt de remarcat orientările multidisciplinare aflate în opera lui
Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708), geograf, naturalist, etnograf şi matematician. O altă
personalitate complexă, un erudit cu preocupări enciclopedice a fost şi Dimitrie Cantemir (1673-
1723), geograf, orientalist, istoric, cartograf, filozof, literat şi muzicolog. Înscrierea lui în cercul
spiritelor luminate ale vremii, o constituie faptul că, în anul 1714, a fost ales membru al
Academiei din Berlin. Asemenea orientări se regăsesc şi la reprezentanţii iluminismului din
Ţările Româneşti, ca de pildă la George Bariţiu, Gh. Asachi, Gh.Şincai, Eliade Rădulescu ş.a. O
profundă analiză a realităţii româneşti, făcută pe baza unor studii conjugate de lingvistică,
filosofie, istorie, filologie, sociologia culturii etc ne-o oferă opera lui B.P. Haşdeu sau cea a lui
A.D. Xenopol.
Perioada gândirii şi cercetării sistematice începe odată cu efortul de instituire al unor şcoli
ştiinţifice naţionale, care în cadrul unor rodnice conexiuni disciplinare, au făcut posibilă chiar
generarea de direcţii de cercetare inedite. Astfel, Emil Racoviţă a creat biospeologia, ştiinţă
situată la graniţa biologiei, geografiei şi morfologiei comparate. În medicină, cercetările
conexionale au stat la baza şcolii de bacteriologie, reprezentată de personalităţi ca Victor Babeş
şi I. Cantacuzino, continuate de microbiologia actuală prin C. Levaditti şi Ştefan Nicolau.
Acelaşi demers interdisciplinar a stat şi la baza şcolii de endocrinologie a distinsului C.I.
Parhon sau la baza şcolii de neurologie, iniţiată de Gh. Marinescu. Studiile sale asupra celulei
nervoase au implicat discipline precum histochimia, endocrinologia, encefalografia.
În sociologie, membrii Şcolii de la Bucureşti, şi în special D.Gusti, au folosit metode multi şi
pluridisciplinare în investigaţiile sociale de teren, cunoscute sub numele de monografii sociale.
D. Gusti a încercat să întemeieze chiar o disciplină nouă, denumită de acesta ştiinţa naţiunii.
În perioada postbelică, relansarea cercetării ştiinţifice şi tehnologice se face prin crearea unei
reţele naţionale de instituţii specializate. S-au înfiinţat, în acest scop, instituţii centrale de
documentare ştiinţifică care, acordau o atenţie deosebită organizării cunoştinţelor acumulate în
memoria societăţii. Astfel, după 1965, la Centrul de documentare al Academiei, s-a format un
colectiv de scientică, de studii privind organizarea şi politica ştiinţei. S-au editat două culegeri
de studii: Ştiinţa despre ştiinţă (1968 ) şi Scientica (1970). În aceeaşi perioadă s-au iniţiat
colocviile naţionale de pedagogie (1970 şi 1972), axate pe problematica interdisciplinarităţii.
Rodul acestor orientări şi acţiuni s-a materializat într-un laborator de cercetări interdisciplinare
asupra învăţământului, ce a stimulat confluenţele dintre pedagogie, sociologie şi
psihosociologie. Comisia de Studii Interdisciplinare (CSI), iniţiată de logicianul Virgil
Stancovici, a fost afiliată în anul 1974 Comisiei de Antropologie a Academiei, prezidată de
Acad. Şt. Milcu, devenită mai târziu Centrul Român de Studii Interdisciplinare .
Prezentăm în continuare, câteva sinteze asupra conceptului de interdisciplinaritate, elaborate
de Comisia de Studii Interdisciplinare, relatate de membrii marcanţi ai acesteia :
Ştefan Milcu (1980): „A gândi inter şi multidisciplinar în orice acţiune teoretică sau
practică, înseamnă a ne apropia de înfăţişarea reală a fenomenelor din natură şi societate,
unde totul este interrelat”
Victor Săhleanu (1980): „...un fenomen concret obligă la o cercetare pluri şi
interdisciplinară. Cred că accentul preocupărilor noastre nu trebuie să cadă pe disocierea
dintre pluri, multi sau interdisciplinaritate, ci să insistăm asupra insuficienţelor
monodisciplinelor şi a fenomenelor defectuoase de colaborare dintre ele. De exemplu, oricâte
ştiinţe ale naturii ar colabora la explicarea omului, acestea n-ar sesiza esenţa sa social-
culturală. Punţile trebuie să fie aruncate între ştiinţele naturii şi cele sociale, între filozofie şi
ştiinţe, între ştiinţe şi arte, între matematică, ştiinţe şi arte. Sunt numai câteva exemple din cele
posibile şi necesare”.

6
 Paul Caravia (1991): „Interdisciplinaritatea este o problemă care aparţine domeniului
metodologiei ştiinţei şi vizează, în mod prevalent, acele forme generative de organizare şi
integrare a cunoştinţelor. În subsidiar, vizează şi formele de acţiuni - în cercetarea ştiinţifică şi
în transferul cunoştinţelor, formele de cooperare şi coordonare din practica cercetării şi
învăţământului. Interdisciplinaritatea înseamnă un sistem teoretic nou, rezultat prin integrarea
originală a algoritmilor de bază din două sau mai multe discipline, capabili să genereze legităţi
sau enunţuri fundamentale noi despre un obiect de cunoaştere, de asemenea inedit”
Romulus Vulcănescu (1980): „Toate materializările gândirii sunt dialectic interdisciplinare,
în filozofie, ştiinţă şi artă. Evoluţia ştiinţei trece prin trei faze de interdisciplinaritate, succesive
şi totodată progresive: 1) faza interdisciplinarităţii empirice, fără conştiinţa expresă a existenţei
ei ca atare, dar native şi active. Aceasta este faza creatoare a ştiinţelor heteronome antice; 2)
faza interdisciplinarităţii restrânse la limita cercetării ştiinţifice, la perspectiva pozitivistă.
Aceasta este faza creatoare a ştiinţelor autonome moderne, şi 3) faza interdisciplinarităţii
extinse, conştiente de condiţia, mesajul şi destinul cercetării ştiinţifice. Aceasta este faza
creatoare a interdisciplinelor ca ştiinţe actuale cu statut teoretic, metodologic şi praxiologic.
Primele două faze sunt depăşite istoric, ultima e în curs de dezvoltare impetuoasă”.
Lista personalităţilor de marcă şi a instituţiilor preocupate de această temă, ar putea continua.
Se poate concluziona, că interdisciplinaritatea se impune astăzi ca un domeniu teoretic de reală
actualitate în efortul contemporan de înţelegere şi organizare a direcţiilor pe care se înscrie
cunoaşterea umană, cu toate implicaţiile şi beneficiile teoretice şi, mai ales practice, ce le poate
genera.

1.2. Definirea disciplinelor

Înţelegerea multi, inter şi transdisciplinarităţii necesită o incursiune mai detaliată pentru

definirea noţiunii de disciplină, ca modalitate universală de acumulare a experienţei cognitive.
În Dicţionarul enciclopedic român (1964), disciplina este definită ca o cerinţă de ordin moral
şi anume, „respectarea obligatorie de către toţi membrii unui colectiv a ordinii determinate,
prevăzută de statute, regulamente,legi etc”. Sunt detaliate domeniile în care operează
constrângerea: disciplina muncii, disciplina contractuală, disciplina financiară,disciplina şcolară,
disciplina militară, dar nu exist nici o referire la sensul de domeniu al cunoaşterii. Nici Paul
Popescu Neveanu, în Dicţionarul de psihologie (1978), nu explică noţiunea de disciplină în
sensul de domeniu al cunoaşterii, ci o tratează doar pur psihologic, ca o modalitate a conduitei şi
activităţii culte, superior organizate şi sistematizate; caracteristică a persoanei, constând atât
extern cât şi intern din subordonarea conştientă faţă de principii, norme, dispoziţii superioare.
Micul dicţionar enciclopedic al limbii române (1972) defineşte astfel disciplina: 1. totalitatea
regulilor de purtare, de ordine, obligatorii pentru membrii unui colectiv; respectarea (liber-
consimţită) a acestor reguli sau a unor dispoziţii luate de organele superioare (ex. disciplina
şcolară, disciplina militară). Ordine, bună rânduială; spirit de ordine, 2. ramură a unei ştiinţe ;
Putem observa cu uşurinţă, că definiţiile date de dicţionare nu sunt mulţumitoare, întrucât ele
se opresc la ideea de constrângere sau de organizare a conduitei după criterii de ordine şi numai
în subsidiar, se fac referiri la calitatea de componentă a ştiinţei.
Conceptul de disciplină, este frecvent utilizat în accepţiunea de ştiinţă, teorie, materie (de
învăţământ) sau domeniu de cunoştinţe, dar dicţionarele consultate nu fac lămuriri suplimentare,
lăsând câmp deschis interpretărilor.
Traducând cuvântul disciplină din limba latină (disciplina, ae) constatăm că el înseamnă
învăţătură, instruire. Alăturând cele două idei, de ordine şi învăţătură, se poate ajunge la cel de al
doilea sens al cuvântului disciplină, ca fiind o acumulare organizată de cunoştinţe. Rezultă

7
aşadar, că trăsătura de ordine menţionată în dicţionare, defineşte un comportament uman, iar din
limba latină s-a preluat sensul de învăţătură, cunoaştere, cu care operăm în domeniul cognitiv.
Menţiunea de ştiinţă sau ramură a unei ştiinţe din dicţionar a generat confuzii, fiind o
substituire neadecvată a termenului de disciplină cu cel de ştiinţă. Ştiinţa înseamnă ansamblul
disciplinelor ştiinţifice, nu este deci corect să reducem toate tipurile de discipline la cele de tip
ştiinţific, să extrapolăm, fără temei, rigoarea ştiinţifică peste tot unde este vorba de gândire
sistematică (diferită de gândirea comună). Încă din antichitate s-a constatat o tendinţă a
cunoaşterii de a se sistematiza în subcâmpurile ei fundamentale, rămase valabile, în esenţa lor,
până astăzi. S-au diferenţiat astfel disciplinele stiinţifice, disciplinele metodologice şi cele
extraştiinţifice.
Există păreri care socotesc că o „abordare prin discipline este înainte de toate un act de
cunoaştere ştiinţifică ce urmăreşte constituirea unor ramuri ( domenii de discipline ) separate,
înzestrate cu autonomie, având capacitatea de a dezvolta cunoştinţele despre un domeniu dat al
realului, independent de rezultatele obţinute în celelalte ramuri disciplinare” (S.N. Smirnov,
1983).
În alte cazuri, care se proliferează accentuat în ultima perioadă de timp, se transformă, abuziv
sau premeditat, o teorie importantă a unei discipline într-o nouă disciplină de sine stătătoare.
Astfel, teoria evoluţiei din biologia generală s-a transformat într-o disciplină nouă, de sine
stătătoare, - evolutica. În mod asemănător, analiza unei clase de sisteme este denumită o nouă
disciplină, - integronica. Pe aceleaşi raţionamente au apărut şi continuă să apară noi discipline,
unele asimilate deja de practică şi de limbajul modern, ca: vizionică, inventică, birotică etc.
O definiţie cuprinzătoare, valabilă pentru orice gen de discipline şi care nu ignoră
specificitatea acestora, o propune Paul Caravia (1991): „Disciplina este un cadru teoretic, o
arhitectură noetică, relativ stabilă, autonomă şi coerentă datorită relaţiilor dintre componentele
ei, relaţii atât intra, cât şi codisciplinare, în care se desfăşoară în timp, experienţa cognitivă a
membrilor comunităţii respective de specialişti”. Această definiţie impune lămurirea noţiunii de
arhitectură noetică a disciplinelor. În dicţionarul de psihologie coordonat de Ursula Şchiopu,
termenul noetic - exprimă dinamismul intelectual al vieţii psihice (conceptualizare, reprezentări,
gândire). Arhitectura noetică ar însemna construcţia proceselor psihice cu o finalizare cognitivă
în cadrul unei discipline. În acest cadru teoretic, se nasc şi se organizează neîntrerupt procese
cognitive sistematice, finalizate prin cunoştinţe provenite din investigarea oricărui orizont
relevant al existenţei, al naturii sau al experienţei umane.
Arhitectura noetică reprezintă, în viziunea lui Paul Caravia, „ansamblul de componente
structurale şi funcţionale, relaţionate între ele, prin orientarea ce-i este dată disciplinei, ca
entitate a experienţei cognitive”. Tabloul acestor componente noetice, de organizare a
mecanismelor cunoaşterii, prin care se exercită experienţa cognitivă, este insuficient clarificat,
datorită multiplelor puncte de vedere exprimate în literatura epistemologică. Desigur, cele mai
multe dintre acestea sunt astăzi definite din perspectiva filozofiei ştiinţei care domină teoria
generală a cunoaşterii (gnoseologia).
Ideea de structură noetică întăreşte convingerea că disciplina este nucleul interdisciplinarităţii
sau placa turnantă pe care se ţes toate conexiunile. O anumită disciplină, oricare ar fi ea, nu se
defineşte doar prin conţinutul unui manual, curs sau carte, existente la o anumită dată. Ea trebuie
considerată ca un proces mai amplu aflat într-o continuă dezvoltare şi reînnoire, păstrându-şi o
identitate continuă de-a lungul timpului. Astfel, în câţiva zeci de ani, conţinutul unui domeniu
dinamic, în care ştiinţa sportului poate fi inclusă, prin ritmul de schimbare a recordurilor,
tehnicilor de execuţie, materialelor sportive, bazei materiale etc se poate transforma într-atât,
încât să nu mai poată fi recunoscut, rămânând totuşi o anumită continuitate structurală, atât
intelectuală cât şi instituţională.
Structura noetică (după Caravia) cuprinde mai multe nivele de activităţi angajate în demersul
teoretic.

8
 Primul nivel include natura cu fenomenele ei şi cu totalitatea acţiunilor şi trăirilor realizate în
împrejurări variate de viaţă.
Al doilea nivel este cel al experienţei cunoaşterii, prin care se pătrunde în esenţa fenomenelor
şi activităţilor din primul nivel. Acest nivel cuprinde acţiunile de cercetare şi organizare
teoretică a cunoştinţelor despre lume. Cunoaşterea lumii se finalizează prin acumulări de noi
informaţii sau prin elaborarea unui studiu ştiinţific.
Al treilea nivel este cel al cunoaşterii îndreptată asupra demersului de cercetare
gnoseologică, epistemologică, logică, metodologică etc. Disciplina se poate considera astfel, ca
fiind un cadru deschis experienţei de cunoaştere, în care frontierele ce o definesc se instituie şi
se depăşesc.

1.3. Conexiunile dintre discipline

Această sintagmă exprimă, după părerea lui Paul Caravia (1991), „dialectica ansamblului de
relaţii cognitive, ce s-au stabilit, se stabilesc sau se pot stabili între diferite elemente ce
compun:
a) cadrul teoretic (relativ autonom) al procesului cunoaşterii, al organizării noetice şi al
conţinuturilor subsidiare şi
b) cadrul instituţional de desfăşurare al acestor activităţi, în vederea dezvoltării potenţialului
social cognitiv”.
Întrucât disciplina constituie cadrul teoretic stabil, coerent şi distinct al organizării
cunoştinţelor, cu o îndelungată istorie şi cu o recunoaştere în comunitatea intelectuală (a
învăţământului şi cercetării), termenul generic pentru exprimarea acestor multiple relaţii este
interdisciplinaritatea. Pentru a disocia multitudinea structurilor conexionale, s-a considerat
necesar să se adopte prefixele poli, multi, pluri, cross, inter sau trans disciplinaritate. De
asemenea, pentru a nu se confunda termenul generic cu una din formele de manifestare, Paul
Caravia propune termenul de codisciplinaritate ca noţiune generică, rezervând celui de
interdisciplinaritate accepţiunea specială ce indică relaţia dintre componentele diferitelor
discipline care conduc la generarea noilor discipline.
Activităţile care generează sau implică conexiuni între discipline sunt considerate, după Paul
Caravia, a fi următoarele:
a. cercetarea fundamentală şi aplicativă ;
b. proiectarea tehnologică şi activităţile inovative;
c. programe de dezvoltare;
d. activităţi de coordonare socială şi economică;
e. învăţământ şi specializări postuniversitare;
f. cursuri, strategii de perfecţionare şi reciclare;
g. documentarea ştiinţifică, organizarea evidenţei cunoştinţelor la diferite nivele;
h. manifestări ştiinţifice şi economice ( congrese, expoziţii, târguri, activitatea asociaţiilor
profesionale);
i. elaborarea programelor mass-media;
j. activităţi editoriale pentru literatura ştiinţifică şi alte domenii ale culturii;
k. activităţi de creaţie literară, muzicală, plastică, cinematografică, teatru etc.
Credem că lista activităţilor generatoare de conexiuni disciplinare de diferite tipuri, pe care
am prezentat-o, are multe omisiuni, printre care se enumeră, desigur, activităţile motrice. Aceste
activităţi, se pot considera, la orice oră şi la oricare analiză pertinentă, un model de
interdisciplinaritate.

9
 1.4. Ce este multidisciplinaritatea, interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea

George Gusdorf (1983) consideră că „Interdisciplinaritatea se impune ca o temă a epocii, cu

un succes strălucitor, a cărei importanţă poate fi măsurată prin frecvenţa apariţiei cuvântului
în dezbaterile filozofice, ştiinţifice, tehnice, sociale sau în discuţiile universitare”.
În acelaşi context, S.N. Smirnov (1983) apreciază interdisciplinaritatea ca fiind „una din
problemele teoretice şi practice esenţiale pentru progresul ştiinţei. Rezolvarea problemelor
numeroase şi complexe prin intermediul interdisciplinarităţii creează premisele teoretice cele
mai importante pentru înţelegerea proceselor fundamentale ale dezvoltării ştiinţifice şi tehnice,
ale legăturii acesteia cu progresul social” .
Amploarea interesului pentru abordarea interdisciplinară este atât de mare, încât a suscitat şi
preocupările UNESCO din ultimii ani care, prin unul din cele cinci mari direcţii de programe,
Direcţia ştiinţelor sociale şi umane (alături de cele ale ştiinţelor exacte, ale naturii, educaţiei,
comunicării şi informaţiei), a lansat o serie de programe, dezbateri şi volume consacrate
problemelor interdisciplinarităţii.
Interdisciplinaritatea este, fără îndoială, o concepţie inspirată, ce răspunde în cel mai înalt
grad unor probleme de interes major, reunind gânditori şi cercetători proeminenţi din cele mai
diverse specializări, angajaţi într-un efort continuu pentru a depăşi limitele cunoaşterii umane.
De asemenea, studiile şi cercetările problemelor practicii sociale şi ale dezvoltării au declanşat
acţiuni interdisciplinare deosebite. Grupuri interdisciplinare marcante se consacră cercetării aşa
numitor probleme vitale ale omenirii, cum ar fi apărarea, dezarmarea, combaterea terorismului,
subdezvoltarea, mediul înconjurător, rasismul, controlul natalităţii, combaterea stresului,
menţinerea stării de sănătate prin combaterea consumului de droguri, alcool şi tutun etc.
Obiectivul comun este întotdeauna de ordin pragmatic, concentrând aportul diverşilor specialişti
pentru investigarea, din perspective multiple, a problemei supuse spre rezolvare. Rezultatele
dobândite pe această cale, sunt, de cele mai multe ori, spectaculoase.
Mai putem constata faptul că, la originea intensificării preocupărilor interdisciplinare se află
diversele modele logico-matematice, elaborate, fie pornind de la analiza sistemică, fie de la
aplicarea modelelor cibernetice, în condiţiile dezvoltării actuale a inteligenţei artificiale.
În paralel cu interesul pe care-l suscită interdisciplinaritatea, importanţa disciplinelor
particulare este larg recunoscută, întrucât acestea din urmă reprezintă un cadru esenţial pentru
exercitarea gândirii şi cercetării sistematice. Pentru a exista interdisciplinaritate, trebuie să existe
discipline. Interdisciplinaritatea se dezvoltă pornind de la discipline, fără a i se putea planifica
evoluţia, dar ea poate, la rândul său, să modifice aceste discipline, jucând totdeauna un rol
esenţial în dezvoltarea cunoaşterii şi promovării unor noi tipuri de analiză.
După cum afirmă George Gusdorf (1983), „Interesul dominant al interdisciplinarităţii
vizează graniţele şi revitalizarea disciplinelor, fiind vorba de o cunoaştere a limitelor sau de
cunoaşterea la limită, de natură să stabilească între diverşi ocupanţi ai spaţiului mental, un
regim de coproprietate, care să fondeze posibilitatea unui dialog între interesaţi”. Din această
aserţiune se poate afirma că avanposturile cercetării ştiinţifice interdisciplinare s-au situat tocmai
în aceste zone albe, ce constituiau altădată sau mai constituie şi astăzi, într-o anumită măsură, fie
tărâmuri ale nimănui, fie locuri de dispută între diferite discipline clasice. De aici şi până la
încălcarea graniţelor acestor discipline, nu mai era decât un pas. Acest pas a fost făcut prin
presiunea puternică a problemelor vieţii sociale, mai ales de ordin pragmatic (tehnic sau
tehnologic).
Interdisciplinaritatea, implică, după părerea lui G. Văideanu (1958), ,,un anumit grad de
integrare între diferite domenii ale cunoaşterii şi între diferite abordări, ca şi utilizarea unui
limbaj comun, permiţând schimburi de ordin conceptual şi metodologic”. El expune patru
domenii de interdisciplinaritate:

10
 a) interdisciplinaritatea unor domenii învecinate, prin constituirea unor zone în care se aplică
metodele şi conceptele a două sau mai multe discipline;
b) interdisciplinaritatea problemelor, se referă la probleme sau grupuri de probleme, care
depăşesc graniţele unei discipline şi ale căror studiu reclamă colaborarea mai multor ştiinţe;
c) interdisciplinaritatea metodelor, prin aplicarea metodelor proprii unei discipline, în alte
discipline (metode matematice sau statistice, de exemplu);
d) interdisciplinaritatea conceptelor, caracterizează situaţiile în care metodele şi conceptele
elaborate într-o disciplină, sunt aplicate în cercetări din sfera altei discipline.
În concepţia lui Guy Michaud, citat de Paul Caravia, „interdisciplinaritatea se defineşte ca
fiind interacţiunea dintre două sau mai multe discipline; interacţiunea poate merge de la simpla
comunicare a ideilor, până la integrarea reciprocă a conceptelor directoare, a epistemologiei,
a terminologiei, a metodologiei, procedurilor, datelor şi a organizării cercetării şi
învăţământului. Un grup interdisciplinar se compune din persoane care au primit o bună
formaţie profesională în diferite domenii de cunoştinţe (discipline), având fiecare concepte,
metode, date şi termeni proprii”.
O interpretare originală, dar în acelaşi timp şi reducţionistă, este dată conceptului de
interdisciplinaritate de către Mohammed Allal Sinaceur (1986). După acesta,
interdisciplinaritatea, în sensul contemporan al termenului, nu se referă la intersecţia teoretico-
metodică a disciplinelor în procesul de cercetare (fenomen întâlnit în întreaga istorie a
ştiinţelor), ci este mai degrabă un engineering, adică o aplicare a ştiinţelor, mai precis a
scenariilor elaborate din perspectivele interconectate ale mai multor ştiinţe, la luarea unei decizii
şi proiectarea unei acţiuni. ,,Fără îndoială, scrie M.A. Sinaceur, interdisciplinaritatea relevă o
caracteristică a epocii noastre: integrarea socială a cunoaşterii, element de acum constitutiv al
puterii şi puterea se interesează în fond de ştiinţa aplicabilă, singura capabilă să o ghideze în
formularea programelor care-i articulează exerciţiul”. Interdisciplinaritatea este în această
privinţă apelul la inginer şi la expert. Desigur că interdisciplinaritatea, datorită complexităţii
sale, se manifestă azi, sau, mai bine zis, în ultima perioadă de timp şi sub forma studierii
problemelor, a căror sferă de cuprindere intră în domeniul deciziilor politice. Acelaşi autor
consideră mai degrabă interdisciplinaritatea, ca o instanţă care invită puncte de vedere diferite,
deci specialităţi şi experţi, pentru a-şi da avizul asupra unei probleme limitate, să-şi exprime o
opinie, care poate fi numită sinteză, chiar dacă această opinie este elaborată pornind de la
construcţia unui model inspirat sau corijat de datele practice. ,,Opiniile originale ale acestui
autor sunt mai degrabă semnificative pentru dezvăluirea factorilor şi împrejurărilor - de ordin
social şi pragmatic - care propulsează în prezent organizarea pe scară tot mai extinsă a
cercetărilor interdisciplinare”, conchide Ioan Drăgan (1986).
Cu privire la obiectivele interdisciplinarităţii, credem că, aşa cum arată mai multe studii de
specialitate, ca de altfel întreaga istorie generală a ştiinţelor şi filozofiei, a existat întotdeauna,
paralel cu voinţa savanţilor de a dezvolta cât se poate de riguros disciplinele respective, o
tendinţă la fel de puternică de a lucra la frontiera diferitelor discipline, de a le lega unele de
altele, de a le înscrie pe o hartă generală a cunoştinţelor şi chiar de a căuta un sistem unitar de a
le regrupa pe acestea din urmă. Reiese, aşadar, că au existat întotdeauna, în decursul istoriei,
gânditori care considerau că interdisciplinaritatea este un mod de abordare necesar şi eficient, de
importanţă vitală, în multe domenii majore ale vieţii sociale.
Pentru a disocia multitudinea structurilor conexionale, frecvent se adoptă prefixele poli-,
pluri-, multi-, inter- sau trans- disciplinaritate. Se impune deci pe plan teoretic, definirea
noţiunilor de multi-, inter- şi trans- disciplinaritate şi stabilirea unor eventuale obiective comune
sau specifice. Trebuie să precizăm faptul că lucrările care tratează aceste problematici, pe lângă
faptul că sunt destul de restrânse ca număr, nu acordă prea mult spaţiu clarificărilor explicite de
ordin noţional. Cei mai mulţi autori iau în considerare existenţa a trei sau patru nivele ale
cooperării şi întrepătrunderii disciplinelor: multidisciplinaritatea, pluridisciplinaritatea,

11
interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea, toate constituind săgeţi ale unuia şi aceluiaşi arc,
cunoaşterea.
Centrul european al UNESCO pentru învăţământul superior, CEPES, defineşte cele patru
noţiuni în mod corelativ, modalitate pertinentă pentru identificarea specificului fiecăreia.
Multidisciplinaritatea şi pluridisciplinaritatea sunt doi termeni ai disciplinarităţii ce se înscriu pe
coordonate apropiate ale cunoaşterii, acţionând asupra lărgirii orizontului unei discipline din
perspectiva mai multor discipline.
Multidisciplinaritatea apare, după părerea lui Paul Caravia (1991), ca o forma mai puţin
dezvoltată a interdisciplinarităţii, constând mai degrabă în juxtapunerea anumitor elemente ale
diverselor discipline pentru a evidenţia aspectele lor comune. Guy Michaud, citat de acelaşi
autor, defineşte astfel multidisciplinaritatea: ,,alăturarea (juxtapunerea) de discipline diferite,
uneori fără raport aparent între ele (de exemplu: muzică + matematica + istoria)”.
Pluridisciplinaritatea se referă, după opinia lui Basarab Nicolescu (1996), la “studierea unui
obiect dintr-una şi aceeaşi disciplină prin intermediul mai multor discipline deodată”. De
exemplu, un tablou poate fi studiat din perspectiva istoriei artei, intersectată de aceea a fizicii,
chimiei, istoriei religiilor, istoriei Europei, geometriei etc. În acest mod, cunoaşterea obiectului,
obţinută în cadrul propriei sale discipline de studiu este aprofundată de un aport pluridisciplinar
fecund. Cercetarea disciplinară aduce un plus disciplinei în cauză, prin transfer de informaţii de
la alte discipline .
Transdisciplinaritatea este considerată ca o întrepătrundere a mai multor discipline şi o
coordonare a cercetărilor, susceptibile să ducă, în timp, la constituirea unei noi discipline sau al
unui nou domeniu al cunoaşterii.
Basarab Nicolescu (1996), specialist în fizica cuantică şi cercetător la CNRS în Paris, eseist
şi activ om de cultură, consideră, într-o viziune modernă asupra lumii, că "Trandisciplinaritatea
priveşte, aşa cum o arată prefixul trans, ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline, şi
printre diversele discipline, şi dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei este înţelegerea lumii
prezente, unul din imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii".
Acelaşi autor consideră că transdisciplinaritatea “se referă la transferul metodelor dintr-o
disciplină în alta”. Tot el distinge trei grade de interdisciplinaritate:
a) un grad aplicativ;
b) un grad epistemologic
c) un grad generator de noi discipline.
Prin al treilea grad, interdisciplinaritatea contribuie la specializări excesive (chiar şi unui
specialist îi vine astăzi greu să înţeleagă rezultatele unui alt specialist din aceeaşi disciplină) şi la
accelerarea big-bang-ului disciplinar.

1.5. Multidisciplinaritatea, interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea în ştiinţa

sportului

Din cele mai vechi timpuri au existat preocupări din partea filozofilor şi a oamenilor de ştiinţă
pentru a clasifica sau a ierarhiza ştiinţele sau domeniile lor de activitate, după criterii care s-au
perfecţionat şi diversificat continuu, ajungându-se azi la crearea taxonomiei, ca ştiinţă a
clasificării şi sistematizării ştinţifice.
Cu părere de rău, trebuie să constatăm că nici clasificările (diviziunile) lui Aristotel,
considerate a fi printre cele mai vechi şi de referinţă, şi nici cele din epoca Renaşterii sau din
perioade mai recente, nu fac referiri explicite la disciplina noastră de educaţie fizică şi sport. Cu
toate acestea, în multe perioade istorice au existat preocupări deosebite pentru activităţile
corporale de tip ludic, gimnic, agonistic, recreativ şi compensator, manifestate la unele popoare,
ca un adevărat cult. Referitor la acest fapt, Mihai Epuran (1992), invocă mai multe motive, între

12
care şi acela că ”este vorba de o ştiinţă nouă, care până nu de mult era cuprinsă în ramura
pedagogiei sau a medicinei, şi care astăzi se conturează ca o ştiinţă interdisciplinară ce
utilizează ipoteze, metode şi tehnici din domeniile biologiei, sociologiei, psihologiei,
antropologiei şi medicinei, fiind ea însăşi, în acelaşi timp, ştiinţă biologică - psihologică -
pedagogică - sociologică”.
Cu privire la sistemul de clasificare, acelaşi autor consideră că ştiinţa activităţilor corporale s-
ar putea plasa în rândul ştiinţelor comportamentale sau ale acţiunilor practice, între disciplinele
particulare de graniţă, în spaţiul dintre biologie, antropologie, sociologie şi psihologie şi între
disciplinele acţiunii, la intersecţia ştiinţelor medicale cu ştiinţele educaţiei şi instrucţiei.
S-ar impune, la început, un demers destul de dificil, pentru a defini ştiinţa sportului, prin
aducerea unor argumente pentru constituirea sa ca ştiinţă, trecând apoi la sfera sa de acţionare şi
influenţare interdisciplinară. Considerăm relevante pentru constituirea ştiinţei sportului,
argumentele lui Herbert Haag (1976), citat de Mihai Epuran şi sistematizate astfel:

a. Criterii şi teze interne:

- începutul ştiinţei sportului este legat de creşterea importanţei ştiinţei în viaţa actuală;
- ştiinţa sportului este o ştiinţă orientată temeinic, strâns legată de mai multe discipline
mamă;
- conţinutul esenţial al ştiinţei sportului este mişcarea, ca dimensiune fundamentală a fiinţei
umane, aşa cum se desfăşoară ea în muncă, în nevoi zilnice şi în timp liber;
- ştiinţa sportului este un domeniu ştiinţific, cu puternice comunicări şi schimburi
internaţionale;
- dezvoltarea noului domeniu ştiinţific cere o abordare echilibrată între cercetările de bază şi
aplicative, întrucât ultimele nu pot creşte decât pe un fundament solid de cercetare;
- o ştiinţă nouă, ca ştiinţa sportului, trebuie să ţină seama de abordările generale ştiinţifice,
întrucât procesul de constituire al teoriei abia a început şi este încă lung drumul până la o
dezvoltare bună a cunoştinţelor ştiinţifice ale domeniului.

b. Criterii formale de apreciere a dezvoltării statutului ştiinţei sportului:

- a crescut mult numărul revistelor şi publicaţiilor cu referiri la domeniul ştiinţei sportului;
- se înmulţesc mereu congresele ştiinţifice naţionale şi internaţionale. Rapoartele lor devin
surse importante pentru dezvoltarea ştiinţei sportului;
- tot mai multe instituţii de învăţământ superior acordă titlul ştiinţific de master şi doctor în
ştiinţa sportului;
- în cadrul instituţiilor de învăţămînt superior, catedrele şi colegiile pentru ştiinţa sportului, au
primit aceeaşi recunoaştere ca şi alte domenii ştiinţifice;
- trecerea terminologiei de la teoria educaţiei fizice la ştiinţa sportului poate fi observată în
întreaga lume şi, în special, în ţările de limbă germană.
Ştiinţa sportului sau ştiinţa activităţilor corporale s-a dezvoltat în ultimele decenii ale mileniul
al II-lea, prin sinteze multidisciplinare şi interdisciplinare, în cadrul unui proces etapizat.
Fenomenul este într-un proces de continuă formare şi transformare şi la începutul mileniului al
III-lea datorită evoluţiei spectaculoase a domeniului educaţiei fizice şi sportului, devenit azi un
fenomen cu adânci implicaţii sociale, economice, politice şi adesea foarte bine motivat.
După o stagnare cronică timp de câteva secole în perimetrul postulatelor pedagogice ale
lecţiei de educaţie fizică, formulate cu mici excepţii cam pe acelaşi calapod, departe de
ameninţarea concurenţei şi competiţiei, s-a trecut, în primul deceniu al secolului trecut, la
promovarea unei viziuni integrative de fundamentare mecanică şi în special biologică a
exerciţiului fizic. S-a realizat astfel un început promiţător, dar saltul calitativ spectaculos s-a
produs doar în ultimele trei decenii, amplificându-se odată cu apropierea de mileniul trei.
Specialiştii domeniului, descriu trei etape în evoluţia ştiinţei sportului:

13
 Etapa I. Se poate considera a fi etapa preştiinţifică a activităţii de educaţie fizică şi sport,
caracterizată prin studierea de către unii specialişti din ştiinţele particulare a fenomenului şi
problematicii sale, încă imprecis conturate, având ca scop principal dezvoltarea acestor ştiinţe, şi
numai paliativ, în beneficiul disciplinelor sportive. Această primă intervenţie din afară a deschis
însă drumul spre un învăţământ asociaţionist, cu caracter multidisciplinar, dar nu destul de
unitar, deoarece nu ţinea seama de unitatea sistemică a activităţilor sportive.
Etapa II. Realizează pasul următor, menit să contribuie la fundamentarea ştiinţifică a
domeniului, prin extrapolarea şi folosirea rezultatelor cercetărilor efectuate de diverse ştiinţe
particulare, care încep să se infiltreze în domeniul educaţiei fizice, dar mai ales al sportului, ce
tinde deja spre marea detaşare. Această etapă este denumită în sport ca multidisciplinară.
În această etapă se încearcă fundamentarea activităţilor de educaţie fizică şi sport, pe baza
ajutorului ştiinţelor particulare, prin apelarea la constituirea unor echipe complexe, prin care
antrenorul este alături de medic, biochimist, psiholog, dietetician etc, cu ajutorul cărora
colaborează pentru desfăşurarea şi mai ales dirijarea activităţii de pregătire sportivă.
Colaborarea, în cadrul acestor echipe multidisciplinare, se realizează de obicei vremelnic, în
perioade limitate ale anului, în cadrul pregătirii centralizate la lot sau cu ocazia pregătirii unor
concursuri de mare importanţă din calendarul competiţional (Jocuri Olimpice, Campionate
Mondiale, Europene sau chiar Balcanice). Cu aceste echipe antrenorul împarte mai mult bucuria
succeselor, nu şi urmările înfrângerilor.
Centrul de Cercetări în domeniul sportului din ţara noastră a practicat ani de-a rândul, cu
rezultate foarte bune, acest sistem de acţionare prin echipe sau brigăzi complexe, care beneficiau
de laboratoare mobile, ce efectuau deplasări la locurile de cantonament ale loturilor naţionale.
Ele urmăreau şi dirijau o perioadă de timp, pe baza unor indici obiectivi, desfăşurarea
antrenamentelor sportive.
Etapa III. În această etapă, considerată a fi specifică zilelor noastre, activitatea sportivă, cu
multiplele ei faţete, devine obiectul cercetării specialiştilor proprii din interior, interesaţi
deopotrivă de progresul teoriei şi practicii sportive. Cercetările predominante ale etapei
fundamentează interdisciplinar ştiinţa sportului.
În anul 1987, Klaus Heineman, citat de Mihai Epuran (1992), prezintă un model, în mare
parte asemănător, pe ale cărui etape le denumeşte astfel:
1. Faza de devenire independentă a cercetărilor în sport în cadrul unor ştiinţe fundamentale;
2. Faza legăturilor aditive, ale rezultatelor unor teorii din domeniile care cercetează sportul;
3. Faza de început a unei ştiinţe integrate a sportului, orientată spre problemele specifice ale
sportului.
Din studiul acestor etape de geneză a ştiinţei sportului, reiese cu pregnanţă că ea este, prin
excelenţă, o ştiinţă cu caracter multidisciplinar şi interdisciplinar, prin faptul că studiază omul în
mişcare, în toată complexitatea sa. Conţinutul ei este îndreptat, în mod specia,l spre depistarea
condiţiilor şi informaţiilor necesare pentru obţinerea performanţelor maxime în sport pe un fond
de sănătate robustă.
Dezideratul major al dezvoltării maxime a capacităţii de efort, în vederea creşterii
performanţei sportive, impuse tot mai stringent de către mediile de informare, manageri,
sponsori, interese de tot felul (sociale, politice, departamentale, pecuniare etc), obligă ştiinţa
sportului la o dezvoltare dinamică. În acest scop se apelează la asimilarea unor cunoştinţe din
domeniul tehnicilor de vârf, punându-le în slujba sportului. S-ar putea afirma, cu destulă
certitudine, că azi, fiecare record sau loc pe podium la Jocurile Olimpice, Campionate Mondiale
sau Europene, indiferent în ce ramură sportivă, pe lângă un talent ieşit din comun şi investiţii
financiare considerabile (care se pot amortiza prin creşterea valorii sportivului), conţine o doză
mare de inteligenţă din partea staffului şi a sportivului sau sportivilor angrenaţi în pregătirea
propriu-zisă.

14
 Domeniul ştiinţei sportului s-a născut din colaborarea cu unele discipline, care aveau deja o
tradiţie în studiul sportului, cum ar fi anatomia şi biomecanica, fiziologia, biochimia, psihologia,
farmacologia etc. Pe lângă această axă principală de constituire, s-au deschis treptat, în funcţie
de cerinţele specifice ale laboratorului de pregătire a performanţei sportive, şi alte direcţii de
conexiuni inter şi mai ales transdisciplinare. Acestea au dus şi duc în continuare la formarea
unor subdiscipline care să îmbine mai eficient cerinţele domeniului sportiv, cu cele ale
ştiinţei mame .

1.6. Domeniile conexiunilor interdisciplinare în sport.

Fără a intra în detaliile extrem de vaste ale conexiunilor interdisciplinare în sport, vom
încerca să le prezentăm pe cele care ni se par mai importante, orientate spre următoarele
domenii:
a) Domeniul pregătirii fizice şi creşterii capacităţii de efort, realizează conexiuni multi şi
interdisciplinare în mod special cu:
- fiziologia, din care s-a desprins deja ca subdisciplină fiziologia efortului fizic;
- biochimia, care pune la dispoziţia ştiinţei sportului diverse informaţii privind sursele
energetice, echilibrul acido-bazic după efort, tabloul ionogramelor etc;
- farmacologia care realizează azi o medicaţie de efort şi refacere într-o gamă largă de produse
(vitamine, polivitamine, extracte de plante, proteine, amino-acizi etc);
- informatica prin tehnica de calcul, care pune la dispoziţia antrenorului sau a echipei tehnice,
posibilitatea de a raţionaliza programele de antrenament, elaborându-le pe calculator, cu o marjă
mai mare de exactitate.
b) Domeniul pregătirii tehnice realizează conexiuni multi şi interdisciplinare cu:
- biomecanica, devenită prin amploarea implicării ei în domeniul sportului, o subdisciplină
importantă a acestuia, prin care se încearcă toate demersurile pentru mărirea randamentului de
practicare a acţiunii motrice ;
- multimedia, prin aparatura de înregistrare, redare şi analiză a mişcării asistată de calculator;
- matematica, prin calcule statistico-matemarice şi de corelaţii, pentru găsirea modelului
optim de pregătire şi concurs.
c) Domeniul pregătirii tactice realizează conexiuni cu:
- pregătirea teoretică şi psihologică complexă. Implicaţia psihologiei în activitatea sportivă a
devenit aşa de mare, încât a generat desprinderea subdisciplinei de psihologie a sportului ca un
domeniu bine delimitat şi centrat pe demersurile psihologiei, pentru creşterea capacităţii de
performanţă;
- aparatura multimedia pentru analiza obiectivă a competiţiilor sportive.
d) Domeniul recuperării şi refacerii după antrenamente sau competiţii implică conexiuni cu:
- cunoştinţe şi tehnici din medicină (traumatologie sportivă, kinetoterapie etc), farmacologie
(medicaţie de efort şi refacere ), psihologie şi psihiatrie.
e) Domeniul competiţiilor sportive, mai ales al celor de mare anvergură ca Jocurile
Oliompice, Campionatele Mondiale, Europene, Cupe etc, adună la start echipe interdisciplinare,
formate din manageri, antrenori, brigăzi de arbitri, informaticieni, medici, laboratoare
antidoping, poliţie, mass-media, specialişti în transmisiuni radio şi T.V. Ca exemple edificatoare
sunt competiţiile ce se înregistrează şi se transmit cu peste 40 de camere de luat vederi.
f) Domeniul selecţiei
Datorită importanţei, din ce în ce mai mari, pe care o are descoperirea copiilor şi tinerilor cu
aptitudini înnăscute spre activitatea sportivă, acţiunea de selecţie din acest domeniu implică
colaborarea profesorului antrenor cu medici, psihologi, sociologi şi, nu în ultimul rând, cu şcoala
şi părinţii.

15
 g) Domeniul psiho-pedagogiei se răsfrînge peste toate componentele antrenamentului sportiv
şi al relaţiilor profesor - antrenor - sportiv de performanţă, pregătirea competiţiei şi mobilizarea
pentru obţinerea unor rezultate de valoare naţională sau internaţională.

h) Legislaţia sportivă este o subdisciplină menită a reglementa relaţiile juridice care se

statornicesc în complexitatea vieţii sportive, între sportivul profesionist sau amator, manager,
club, mass-media, sisteme de asigurări, societate etc.
i) Domeniul bazei materiale, extrem de diversificat, de la stadioane şi săli imense, la pantofii
de încălzire (agreaţi tot mai mult şi de moda lumii civile), adună în echipa multidisciplinară
manageri, arhitecţi, ingineri de diferite specialităţi, organisme cu putere de decizie locală, pentru
a realiza împreună, ceea ce se numeşte infrastructura sportului.
Credem că lista conexiunilor ar mai putea continua, deoarece performanţele sportive,
înzestrate cu o valoare simbolică imensă, aceea a căutării limitelor umane, sunt astăzi, în mod
neîndoios, rezultatul muncii în echipe interdisciplinare.
Subiectul interdisciplinarităţii pe tărâmul sportului rămâne deschis, de data aceasta
praxiologia a depăşit teoria de la care se aşteapă aposteriori, abordări menite a defini
epistemologic, ontologic, gnoseologic, structuralist, taxonomic etc, tendinţe şi concepte
interdisciplinare care operează deja cu rezultate remarcabile în lume.

16
 CAPITOLUL 2

STUDIUL COMPLEX, ÎN ECHIPĂ, AL ANTRENAMENTULUI ŞI AL

COMPETIŢIILOR SPORTIVE

2.1. Conceptul de echipă

În Mic dicţionar enciclopedic, ediţia 1972, echipa este definită astfel: „1. Formaţie (grup) de
oameni care, sub conducerea unui şef (şef de echipă) conlucrează sistematic în mod direct în
desfăşurarea unei activităţi (ex. de producţie) sau a unor acţiuni. Expresia – spirit de echipă se
referă la legătura spirituală între membrii unei echipe, care stă la baza conlucrării lor;
solidaritate. 2. Colectiv de sportivi organizaţi într-o formaţie în cadrul căreia se antrenează sub
conducerea unui specialist şi participă la competiţii; fiecare dintre cele două formaţii, care îşi
dispută un meci (de fotbal, baschet etc)”.
Echipa este considerată de către Paul Popescu-Neveanu (1978) ca fiind “un grup mic uman
cu o bună structură funcţională şi având obiective precise de îndeplinire a unei operaţii sau gen
de acţiuni, membrii dispunând de roluri diferenţiate, coordonate de un conducător. Coeziunea
şi solidaritatea ca şi gradul înalt de participare definesc spiritul de echipă”. P.Golu, citat de
acelaşi autor, defineşte grupul mic ca fiind “un ansamblu relativ redus de indivizi aflaţi în relaţii
interpersonale de cooperare, comunicare, autoritate, apreciere, concurenţă etc, mai mult sau
mai puţin unitare şi constituind celula fundamentală a psihologiei sociale, la acest nivel
desfăşurându-se fenomene psihosociale de bază cum sunt interacţiunea, intercomunicarea şi
interinfluenţa”.
La întrebarea ce este grupul mic, Mihai Epuran (1977) îl defineşte ca fiind “o unitate
alcătuită dintr-un număr relativ restrâns de persoane, 2-3 până la 25-30, care se află în relaţii
de comunicare, colaborare, apreciere etc şi care au un scop comun în vederea căruia se
organizează, stabilind norme specifice de conduită. Grupul mic trebuie înţeles ca un sistem, cu
o organizare internă ierarhizată care implică interacţiunea elementelor componente,
mecanisme de reglaj şi autoreglaj. În cadrul grupului, individul este “atom social”, cu caracter
de subiect, pentru a alege sau a respinge, şi de obiect, pentru că este ales, respins sau rămâne
indiferent pentru alţii”.
Se cunoaşte faptul că, de la începuturile umanităţii şi până la societatea industrială sau
postcapitalistă de azi, cea mai mare parte a muncii umane este prestată în echipe. Eremiţii au
fost şi sunt deosebit de rari. Chiar şi cei mai solitari artişti, scriitori sau pictori, depind de alţii,
pentru ca munca lor să devină eficientă: scriitorul de un editor, o tipografie, o librărie etc;
pictorul de modele, galerie unde să-şi expună lucrările, critici de artă, mas-media şi aşa mai
departe. Cei mai mulţi dintre noi lucrăm în relaţii apropiate cu colegii, în cadrul unor echipe.
Din aceste multiple motive, astăzi se discută destul de mult despre necesitatea muncii în echipă,
a alegerii membrilor echipei etc.
Robert W. Keidel, citat de Peter F. Drucker (1999), face o analogie interesantă pentru
domeniul nostru de activitate, între echipe în întreprinderi şi echipe în sport. Munca depusă de
om, în funcţie de specificul ei, poate fi încadrată, după părerea acestor autori, în trei modele
distincte de echipe, extrapolându-le, ca referinţă, din domeniul sportiv:
Primul model de echipă este exemplificat de Robert W. Keidel, prin comparaţie cu echipa de
baseball sau de cricket; este genul în care se încadrează şi echipa de medici şi personal medical
care operează un pacient în spital. În acest tip de echipă toţi jucătorii acţionează în echipă, dar

17
fiecare în parte are o poziţie fixă, distinctă, pe care nu o părăsesc niciodată. În baseball, de pildă,
jucătorii de pe linia de prindere nu se ajută niciodată unul pe altul. Ei vor sta în poziţiile ce le-au
fost stabilite.. “Dacă eşti cu bâta la bătaie eşti complet singur” spune un vechi proverb din
baseball. Tot aşa şi în chirurgie, anestezistul nu poate opera în locul chirurgului sau asistenta nu
va face treaba anestezistului etc. Aceste genuri de echipă, deşi se mai bucură şi azi de o bună
reputaţie, nu se bazează pe ideea de a clădi relaţii între membrii ei, în scopul creşterii
randamentului. Totuşi modelul echipei de basebal are puncte forte care nu trebuie ignorate.
Deoarece toţi membrii echipei ocupă poziţiile fixate în cadrul acesteia, ei pot fi pregătiţi pentru
aceste sarcini şi rezultatele muncii lor pot fi apreciate obiectiv şi statistic pe perioade mai lungi
de timp. Pentru sarcini repetitive şi pentru muncile în care regulile sunt bine cunoscute, modelul
echipei de baseball este ideal.
Al doilea model de echipă este cel al echipei de fotbal. După acest concept, este organizată şi
orchestra simfonică şi modelul echipei medicale, care se adună în jurul pacientului, intrat, spre
exemplu, în stop cardiac. Şi în acestă echipă, toţi membrii au poziţii fixe, dar fiecare îşi
coordonează partea sa, în funcţie de ceilalţi membri ai echipei. Astfel, cei care cântă la tubă nu
se vor aşeza la partitura violoniştilor, iar tehnicianul respirator nu va face o incizie în pieptul
pacientului, pentru a-i masa inima. Această echipă necesită un dirijor sau un antrenor pe post de
conducător al ei şi cuvântul său este lege. Pentru a funcţiona bine, mai necesită o partitură şi
repetiţii nesfârşite. Spre deosebirea de modelul echipei de baseball, echipa de fotbal are o mare
mobilitate şi flexibilitate dacă partitura este clară şi este bine condusă de antrenorul său.
Al treilea tip de echipă este modelul celei de tenis la dublu sau al ştafetelor la atletism
(4x100 m, 4x400 m), al cvintetului de jazz, “Biroul Preşedintelui” în marea companie
americană sau Vorstand (consiliu de administraţie) în compania germană etc. Această echipă
trebuie să fie mică - maximum şapte până la nouă oameni. Jucătorii au o poziţie mai degrabă
preferată decât una fixă şi ei se acoperă unul pe altul. Echipa funcţionează numai atunci când
există o ajustare şi o adaptare reciprocă a partenerilor la slăbiciunile şi punctele lor forte, la un
nivel de reflex condiţionat. În cadrul unei echipe de acest fel, bine antrenată, performanţa totală
este mai mare decât suma performanţelor individuale ale membrilor ei, pentru că această echipă
foloseşte puterea fiecărui membru în acţiune, reducând în acelaşi timp slăbiciunile fiecăruia.
După părerea aceluiaşi autor, aceste trei modele de echipe nu pot fi amestecate deoarece nu
poţi juca baseball şi fotbal cu aceeaşi echipă şi pe acelaşi teren, cum nu poţi cânta muzică de
jazz cu o orchestră simfonică. Astfel, cele trei modele de echipe se disting net şi nu pot fi
hibride. A trece de la modelul unei echipe la altul este teribil de dificil şi chiar dureros pentru
unii.
Noua tehnologie a informaţiei a adus cu ea o masivă restructurare bazată pe aceasta, trecându-
se treptat, în marile companii americane, de la modelul echipei de baseball, la promovarea unor
echipe de tipul celor de fotbal sau tenis dublu, care răspund mai bine conceptului de flexibilitate.
O clasificare după criterii asemănătoare, cu referiri la grupurile sportive, este realizată de
J.B.Kratty (citat de Mihai Epuran, 1996):
- grupuri coacţionale, în care fiecare sportiv îşi realizează performanţa, fără să interacţioneze
cu ceilalţi membri, dar urmărind evident şi succesul grupului căruia îi aparţine. În aceste grupuri
se regăsesc, în special, sporturile individuale;
- grupuri interacţionale, în care calitatea relaţiilor dintre componenţii echipei – de cele mai
multe ori relaţii pluripersonale – determină în mare măsură performanţa, dincolo de măiestria
tehnică a indivizilor. În grupurile interacţionale sunt incluse şi cuplurile, dublurile şi echipele de
tenis, canotaj, precum şi echipele de ştafetă, jocuri sportive etc.
Problematica vastă a grupurilor cu prezentări exhaustive referitoare la: istoric, caracteristici,
tipologie, relaţii interpersonale, dinamică, coeziune, conducere, lideri, sociograme etc este
amplu tratată în literatura de specialitate psiho-pedagogică şi socială şi credem că nu face, în
mod special, subiectul lucrării noastre. Din aceste motive şi cu preambulul prezentat, ne

18
propunem să trecem la descrierea şi analiza echipelor interdisciplinare, care au, desigur, multe
similitutidini cu teoria vastă a grupurilor mici.

2.2. Echipa interdisciplinară - scop, structură şi funcţionalitate

Echipa interdisciplinară constituie o exprimare pragmatică a interdisciplinarităţii, având ca

scop rezolvarea operativă a unor probleme majore cu care se confruntă anumite domenii ale
activităţii socio-umane şi politice, cum ar fi: sănătatea publică, subdezvoltarea, dezarmarea,
creşterea economică, învăţământul, cercetarea teoretică şi aplicativă, problemele tineretului şi
ale integrării sale sociale, mediul înconjurător şi păstrarea ecosistemelor, combaterea stresului
etc. Considerăm că multe dintre aceste domenii prioritare ale activităţii umane au conexiuni
puternice cu educaţia fizică şi sportul, recunoscute la acest început de mileniu, ca activităţi
sociale de interes naţional.
Pentru cercetarea acestor domenii fundamentale şi a celor care se multiplică din ele, se
constituie de regulă echipe sau grupuri interdisciplinare ce concentrează aportul a diverşi
specialişti de marcă, pentru investigarea din perspective multiple a problemei supuse spre
rezolvare. Aceste probleme pot fi de interes restrâns sau de grup (la nivel de întreprinderi sau
societăţi de producţie, comerciale, comunităţi locale etc), de interes naţional (eradicarea
analfabetismului, a unor boli contagioase sau de subnutriţie, finanţarea rezervaţiilor naturale) sau
cu caracter internaţional ce implică organisme cu această structură (O.N.U., U.N.E.S.C.O. etc.)
Mai menţionăm faptul că echipele interdisciplinare se constituie, pentru o perioadă limitată
de timp (până la finalizarea, printr-un raport sau cercetare, a problematicii puse spre rezolvare),
după care ea se autodizolvă. Se mai pot constitui, în unele situaţii, echipe interdisciplinare pe
termen nelimitat, implicându-se în permanenţă în conducerea eficientă a unui proces (de
producţie, comerţ, educaţie, sănătate etc) sau a unor acţiuni (combatetrea drogurilor, a
criminalităţii, a poluării etc). Organizarea unor echipe interdisciplinare pentru rezolvarea unor
situaţii dificile sau derularea unor programe se poate realiza sub auspicii guvernamentale,
nonguvernamentale (private) sau cu implicarea unor foruri internaţionale abilitate şi în consens
cu cele naţionale.
Numirea şefului sau liderului de echipă de către cei interesaţi în derularea programului
propus şi care finanţează în acelaşi timp acţiunea, este un act de mare responsabilitate, la această
funcţie candidând personalităţi marcante ale domeniului cercetat. Structura echipei sau grupului
interdisciplinar se alege de regulă de către conducătorul echipei, în funcţie de problematica în
derulare şi a conexiunii acesteia cu alte domenii sau ştiinţe implicate. De regulă, din aceste
echipe nu trebuie să lipsească manageri, informaticieni, ingineri şi specialişti de marcă din
domeniul investigat.
Din multitudinea imensă a exemplelor de derulare a unor programe interdisciplinare, amintim
echipa animată şi condusă de Edgar Faure, fost ministru al Educaţiei Naţionale din Franţa,
considerând-o mai aproape de domeniul nostru de activitate şi ... mai paşnică decât echipa
celebrului fizician atomist Robert Oppenheimer, care a condus echipa de savanţi întrunită pentru
fabricarea primei bombe atomice, la Los Alamos.
Tematica cercetării a fost comandată de UNESCO, prin directorul general al acestui for, Rene
Maheu şi cuprindea, în esenţă, analize şi măsuri de dezvoltare a educaţiei. Din echipa pe care
Edgar Faure şi-a constituit-o mai făcea parte, printre alte personalităţi consacrate, Felipe Herrera
(Chile), preşedinte al Băncii interamericane de dezvoltare, specialist în probleme financiare,
Abdul-Razzak Kaddoura (Siria), profesor de fizică nucleară la Universitatea din Damasc, Arthur
V. Petrovski (fosta URSS), membru al Academiei de Ştiinţe pedagogice, Frederick Champion
Ward (SUA), consilier pentru educaţie internaţională la Fundaţia Ford etc.

19
 Prezentăm, în continuare, câteva fragmente din raportul de finalizare a cercetării echipei
interdisciplinare conduse de Edgar Faure, emis către directorul general al UNESCO, care par
concluzive pentru misiunea comisiei: “Pentru mine este o onoare şi o plăcută datorie de a vă
prezenta raportul Comisiei internaţionale asupra dezvoltării educaţiei, comisie a cărei
preşedenţie aţi binevoit să mi-o acordaţi şi care a ajuns la capătul lucrărilor sale. Nu în sensul
că ar fi epuizat problematica sau că amploarea subiectului n-ar fi justificat încă luni întregi
consacrate unor studii suplimentare ori unor reflecţii mai profunde.....Cel de-al treile postulat,
ce rezumă atitudinea adoptată, este că dezvoltarea are ca obiect afirmarea completă a omului
în toată bogăţia sa şi în complexitatea expresiilor şi responsabilităţilor sale: individ, membru al
unei familii şi al unei colectivităţi, cetăţean şi producător, inventator de tehnici şi creator de
vise. Ultimul nostru postulat este că, pentru a forma acest om, a cărui afirmare devine tot mai
necesară pe măsură ce constrângeri mereu mai mari îi sfâşie şi-i ameninţă tot mai mult fiinţa,
educaţia nu poate fi decât globală şi permanentă. Nu mai poate fi vorba de acumularea cu
conştiinciozitate a unor cunoştinţe definitive, ci de o pregătire pentru a elabora, în tot timpul
vieţii, o cunoaştere în constantă evoluţie şi de a învăţa să fii”. Consider că mesajul acestui raport
are o încărcătură simbolică imensă pentru dascălii de toate profesiile, constituindu-se într-un
postulat al profesiei noastre de formatori.
Ion Stăncioiu, prestigios profesor de management industrial, absolvent de ITP (Internaţional
Teachers Program) de la Harvard Business School, descrie mai multe metode ale dezvoltării
creativităţii de grup. Prezentăm în continuare metoda Frisco, ce ni se pare un model sugestiv de
abordare interdisciplinară. Ea are ca scop, găsirea în vederea soluţionării unor probleme foarte
dificile, a altor căi de rezolvare, decât cele obişnuite, pe cât posibil mai simple şi cel puţin la fel
de eficiente. Echipa “Four boys of Frisco” (patru băieţi din San Francisco) este compusă dintr-
un arhitect, un inginer, un fizician şi un economist. Ea lucrează călăuzită de preceptul lui Peter
Brian Medawar, laureat al premiului Nobel: “orice cercetare ştiinţifică începe întodeauna prin
inventarea unei lumi posibile sau a unui fragment al acestei lumi”. Metoda Frisco necesită
constituirea a două echipe: echipa A (investigation team, - echipa de investigare) ce cuprinde
12 -15 persoane de vârstă şi competenţe diferite; ea examinează atent problema dată, sau familia
de probleme din care face parte, inventează metodele sau rezolvările clasice şi le comentează
critic, insistând asupra dificultăţilor majore (de exemplu: complexitatea calculelor, abuzul de
coeficienţi empirici, aplicabilitatea restrânsă etc); echipa B (inference team - echipă de
concluzionare) reprezintă colectivul de creaţie propriu-zisă, formată din 5 – 6 specialişti de
foarte înaltă calificare, dar nu neapărat cu foarte mare experienţă în domeniul abordat, colectiv
care, primind o check list (listă de control) de la prima echipă, încearcă să găsească rezolvări noi
sau măcar să le îmbunătăţească pe cele existente. Practica recomandă ca echipa de investigare să
fie mai vârstnică.
Un exemplu de interes vital pentru managementul instituţiilor universitare este Programul
“Universitas 2000”, condus de Valentin Mureşan. Descrierea detaliată a programului este
prezentată în lucrarea finală “Ghid al managementului universitar” editată de către Unitatea de
administrare a programului Phare sub egida Ministerului Educaţiei şi Cercetării.

2.3. Echipa multidisciplinară în sportul de mare performanţă

Rezultatele deosebite ale echipei olimpice române la Jocurilr Olimpice ale Mileniului III,
precum şi la cea de la Atena (2004), ne-ar îndreptăţi să afirmăm că sportul este, în ţara noastră,
un domeniu de referinţă. În mod categoric avem în sport şcoli tradiţionale de mare valoare (de
gimnastică, atletism, canotaj, înot, scrimă, tenis etc), recunoscute unanim pe plan mondial.
Medaliile strălucitoare, însă, au şi un revers, care înseamnă în sportul de mare performanţă

20
muncă enormă, talent şi multă ştiinţă, inclusiv managerială, din partea echipelor care conduc
destinele acestor şcoli de mare succes.
Acţiunile de creştere a capacităţii de performanţă în scopul obţinerii unor rezultate
remarcabile la competiţii naţionale şi internaţionale (C.E., C.M., J.O. etc) sunt întotdeauna rodul
muncii unei echipe manageriale care, reuneşte, în jurul antrenorului şi sportivilor săi, specialişti
de marcă din domeniile disciplinelor cu care conlucrează pentru atingerea acestor obiective.
Conlucrarea care se realizează în cadrul acestor arii de discipline este o dovadă elocventă de
tratare interdisciplinară a antrenamentului şi competiţiilor sportive.
Înalta performanţă, mai ales când se bazează şi pe investiţii materiale mari, este greu de
crezut că mai poate fi încărcată doar pe umerii antrenorului. Experienţa practică a dovedit, de
fiecare dată, utilitatea acţionării în echipe de experţi, constituite în funcţie de secţiunile
dominante în ponderea pregătirii şi participării cu succes în competiţii. Echipa se ocupă, în
domeniul sportului de mare performanţă, de principalele arii manageriale ce acţionează în
direcţia măririi capacităţii de performanţă şi participării în competiţii cu maximum de
randament.
În această arie largă de angrenaj vom descrie principalii artizani ai miraculoaselor
performanţe pe care le obţin sportivii sau echipele noastre reprezentative.
Managerul general (sau reprezentantul acestuia prin delegare) al secţiei sportive sau al
sportivului de mare valoare internaţională, este persoana pe umerii căreia stă în general povara
financiară a pregătirii şi participării în competiţie. El îndeplineşte următoarele atribuţiuni:
- procură sau alocă resursele financiare necesare activităţii de pregătire şi participare în
competiţii, conform Calendarului competiţional intern şi internaţional al federaţiei de
specialitate. El stabileşte, de comun acord cu antrenorul principal, cu sportivul în cauză, cu
antrenorul de lot şi organizatorul sau impresarul de competiţii, principalele competiţii la care va
participa;
- alocă cea mai bună destinaţie resurselor materiale procurate printr-un management raţional
şi eficient;
- stabileşte împreună cu echipa tehnică obiectivele cifrice şi de loc, pentru sportivii secţiei
cărora li se asigură finanţarea;
- evaluează sistematic acţiunile realizate de către fiecare arie de management, pentru a
declanşa reglările necesare pe parcursul întregului an de pregătire şi competiţie;
- identifică în permanenţă noi surse de finanţare şi le canalizează spre optimizarea pregătirii şi
participării cu maximum de randament în competiţii, fără a ceda la tendinţa generală de
supramotivare, ştiindu-se că această abordare este de cele mai multe ori păguboasă, atât pentru
sportiv cât şi pentru manager.
Directorul tehnic (consilier) al secţiei sau al clubului, dacă acesta există în organigramă, este
persoana care răspunde de dezvoltarea şi manifestarea capacităţii de performanţă a sportivilor
din secţie sau club. În executarea funcţiilor şi sarcinilor sale, el colaborează permanent şi
îndeaproape cu ceilalţi membri ai echipei tehnice (antrenor principal, medic, psiholog, metodist,
cercetător etc), pentru a găsi cele mai bune soluţii în vederea creşterii capacităţii de performanţă
a sportivilor. Principalele acţiuni pe care le iniţiază directorul tehnic se referă la următoarele
domenii:
- colaborează cu antrenorul principal pentru elaborarea unui program de pregătire şi
competiţional raţional şi de cea mai mare eficienţă, individualizat pentru fiecare sportiv;
- asigură ansamblul de activităţi cu caracter tehnic, pentru crearea condiţiilor de pregătire, în
vederea creşterii capacităţii de performanţă a sportivilor;
- se ocupă de aducerea de noi sportivi talentaţi şi transferarea lor la club;
- asigură legătura dintre managerul general şi antrenor, sportiv, medic etc;
- transmite antrenorului informaţiile culese, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de pregătire.

21
 Antrenorul de lot devine, în cazul unor ramuri sportive (atletism, canotaj, gimnastică etc)
membru ataşat al echipei. Această includere în conducerea managerială se argumentează prin
specificul pregătirii în aceste ramuri sportive, în care se lucrează centralizat 9 – 11 luni pe an
(mai ales în preajma unor ani competiţionali finalizaţi cu J.O., C.M. etc). În aceste situaţii
speciale, antrenorul de lot îşi aduce contribuţia la îmbunătăţirea pregătirii prin consilieri tehnice
şi de pregătire specifică, împreună cu asistenţa de specialitate pe care o deţine la locul de
pregătire (medic, maseur, terapeut, dietetician etc). Adesea, echipa de specialişti de la lotul
naţional beneficiază de asistenţa medico-biologică a Centrului de Medicină Sportivă şi a
Centrului de Cercetări pentru Sport, subunităţi ale ANS-ului.
Antrenorul de la Club este specialistul şi artizanul principal care pregăteşte nemijlocit
grupa sau echipa sportivă. El trebuie să se remarce, în primul rând, printr-o excepţională valoare
profesională şi umană privind cunoştinţele de specialitate: tehnico-metodice, de selecţie, de
pregătire la diferite vârste şi nivele, de evaluare şi dirijare a antrenamentului sportiv, de
organizare şi participare în competiţii, precum şi prin tact pedagogic şi rafinament psihic, simţ
de conducere democrat, dar hotărât, calităţi a căror înşiruire ar putea continua. Antrenorul care
lucrează în marea performanţă, trebuie să fie veşnic în căutarea noului şi a orientărilor eficiente,
luptând împotriva rutinei. Atributul de creator i se potriveşte foarte bine antrenorului eficient,
care stăpâneşte progresele ştiinţelor, pentru îmbunătăţirea propriei activităţi. În tot ce face şi
clădeşte antrenorul trebuie să manifeste pasiune, sădind zi cu zi în conştiinţa elevilor săi o
mentalitate pozitivă de învingători.
Sarcinile prioritare ale antrenorului de club sunt îndreptate spre următoarele acţiuni:
- creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor;
- elaborarea design-ului instrucţional;
- transpunerea, zi de zi, în practică, a strategiei de acţionare în conformitate cu planificarea
elaborată;
- conducerea lecţiilor de antrenament şi ţinerea evidenţei curente a mijloacelor de pregătire
(notează timpi, volum de alergare, pauze de revenire, reacţia organismului la solicitări etc);
- dirijarea sportivilor în competiţiile sportive prin modalităţile stabilite de comun acord cu
aceştia ;
- colaborarea în permanenţă cu ceilalţi membri ai echipei tehnice (team-work-ului tehnic);
- însufleţirea şi dinamizarea întreagii echipe în folosul obţinerii unor performanţe maxime în
competiţiile interne şi internaţionale.
Medicul echipei sau secţiei (clubului), este o prezenţă indispensabilă. Colaborarea
permanentă sau episodică cu un medic sportiv trebuie privită ca o obligaţie etică şi deontologică.
Medicul împreună cu echipa sa (asistentul medical, maseorul, terapeuţii), va îndeplini
următoarele sarcini în echipa tehnică:
- veghează în permanenţă asupra stării de sănătate fizică şi psihică a sportivilor şi asupra
acomodării acestora la efortul de antrenament;
- asigură şi administrează ritmic susţinătoare de efort şi refacere, în funcţie de o planificare
prealabilă, în concordanţă cu solicitările din cadrul antrenamentelor de pregătire sau a
competiţiilor sportive;
- organizează examene medicale periodice la cabinete sportive acreditate, sau la Centrul
Naţional de Medicină Sportivă şi pune la dispoziţia antrenorului informaţiile semnificative în
urma acestor controale;
- asigură recuperarea intensivă, cu mijloace moderne şi eficiente, în termen scurt, a
microtraumatismelor sau a accidentelor ivite pe parcursul pregătirii, ori în competiţii sportive;
- realizează o permanentă consultanţă de specialitate, informând directorul tehnic, antrenorul
principal şi pe ceilalţi colaboratori, asupra tabloului medical al sportivilor. Acest tablou va
cuprinde: starea de sănătate şi gradul de antrenament sportiv, nivelul formei sportive din punct
de vedere fiziologic, biochimic şi medical.

22
 Psihologul echipei. Avându-se în vedere trăirile psihice extrem de intense ce se manifestă
de-a lungul pregătirii şi mai ales în competiţiile sportive şi faptul că acestea sunt de cele mai
multe ori hotărâtoare pentru obţinerea marilor performanţe, considerăm că echipa
interdisciplinară trebuie să beneficieze necondiţionat de consilierea unui psiholog, specializat în
probleme sportive. Din inventarul vast al asistenţei psihologice a antrenamentului sportiv şi a
participării în competiţii, vom aminti doar câteva sarcini ale psihologului echipei:
- precizarea obiectivelor pregătirii psihice;
- potenţarea stărilor psihice optime, de mărire a capacităţii de performanţă;
- combaterea stărilor psihice negative, cum ar fi: panica, starea de anxietate, de inhibiţie sau
resemnarea, teama de insucces etc;
- evaluarea solicitărilor psihice din antrenamente şi de la concursuri;
- identificarea resurselor psihice suplimentare, pe baza cărora se mai poate ameliora
performanţa.
Structura echipei interdisciplinare (team – work – ului) poate fi mărită, în cazul cluburilor
mai înstărite, adăugând şi alţi specialişti angrenaţi în managementul eficient al sportului de mare
performanţă. Îi prezentăm în continuare:
Şeful departamentului de cercetare-dezvoltare. În componenţa acestui departament mai
intră: metodistul, informaticianul precum şi persoanele care deservesc asistenţa medicală,
psihologică şi socială. Principalele sarcini ale şefului de departament, sunt :
- asigurarea unei documentaţii vaste şi de actualitate privind domeniul sportiv şi în mod
special al informaţiilor cu caracter tehnic, fizic, metodic, medical, psiho-pedagogic etc specifice
ramurilor sportive ale clubului;
- implementarea demersului ştiinţific în practica de antrenorat şi în acţiunile de selecţie;
- asigurarea unei pregătiri ştiinţifice bazată pe dirijarea şi cuantificarea strictă a parametrilor
de efort şi refacere, pe baza unor evaluări periodice a capacităţii de performanţă;
- înregistrări video ale unor secvenţe de antrenament cu caracter tehnic şi analiza lor pe
calculator, din punct de vedere tehnic sau tactic, pentru a li se determina gradul de eficienţă;
- consultanţă ştiinţifică permanentă, bazată pe informaţii de ultimă oră, luate de pe Internet,
suporturi electronice (CD-uri, DVD-uri), literatură de specialitate etc.
Contabilul sau şeful serviciului financiar. Este singurul în măsură să operaţionalizeze toate
cheltuielile şi veniturile secţiilor de performanţă ale clubului sportiv. Are următoarele sarcini:
- realizează activităţile financiare curente în concordanţă cu legile financiare şi hotărârile
Consiliului de administraţie şi a managerului general;
- ţine la zi evidenţa veniturilor şi cheltuielilor secţiilor clubului sportiv;
- asigură folosirea resurselor financiare pentru procesul de pregătire şi participare în
competiţii, salarii, investiţii raţionale în baza materială şi în materiale sau aparatură de
antrenament, prime, investiţii în afaceri rentabile etc.
Specialistul în marketing are, în cadrul echipei, următoarele atribuţii:
- colaborarează direct sau prin intermediul managerului principal, cu toţi şefii ariilor de
management, pentru asigurarea resurselor necesare activităţii;
- stabileşte strategiile de atragere a sponsorilor (persoane particulare, firme, întreprinderi) şi
a modalităţilor de finanţare din partea acestora (prin donaţii, subvenţii, salarii la sportivi etc);
- investighează piaţa de valori pentru achiziţionarea sau vinderea unor sportivi la preţurile
cele mai rentabile;
- organizează activităţi şi afaceri rentabile în timpul competiţiilor (în special cu diverse
reclame de la sponsori) sau cu ocazia altor acţiuni, în vederea procurării de fonduri financiare
suplimentare.
Administratorul bazei sportive este o persoană foarte importantă în echipa
multidisciplinară, prin faptul că, o bază sportivă bine îngrijită asigură condiţii optime de
pregătire şi desfăşurare a competiţilor, precum şi oferte de închiriere avantajoase. Din aceste

23
motive el trebuie să fie un bun gospodar, cu multe relaţii şi cu o profesie apropiată de activitatea
pe care o desfăşoară (de preferinţă inginer sau profesor de educaţie fizică priceput). Are în
principal următoarele atribuţii:
- se preocupă de modernizarea bazei sportive prin amenajări, construcţii noi, reorganizarea
spaţiului pentru o mai mare funcţionalitate;
- asigură lucrările de întreţinere şi reparaţii curente la baza materială şi la echipamentul
sportiv existent;
- răspunde de serviciile administrative implicate în desfăşurarea unui climat optim de
pregătire a sportivilor (curăţenie, apă caldă, materiale de pregătire la dispoziţie etc).

Şeful departamentului relaţii şi purtătorul de cuvânt. De obicei această funcţie se

încredinţează unei persoane distinse (fost sportiv de mare performanţă, ziarist sportiv de
prestigiu) care are abilităţi diplomatice şi de întreţinere a unor relaţii amiabile între club şi
anturajul social sau chiar politic, în care acesta îşi desfăşoară activitatea. Această persoană
trebuie să cunoască foarte bine politica strategică a clubului şi să acţioneze numai în numele şi
în interesul acestuia.
Această prezentare a unei echipe lărgite, angrenată în conducerea operativă a unui club, ne
duce cu gândul la asemănarea domeniului nostru de activitate sportivă de mare performanţă cu o
mare întreprindere industrială, transferându-se de acolo multe idei şi reguli, ce dau o nouă matcă
profesionistă şi profitabilă acestei activităţi efervescente, care este sportul de mare performanţă.

24
 CAPITOLUL 3

CIBERNETICA - O ŞTIINŢĂ DE SINTEZĂ INTERDISCIPLINARĂ

3.1. Ce este cibernetica?

Din punct de vedere gnoseologic, Mihai Golu (1975) consideră că „cibernetica apare ca
răspuns la necesitatea, devenită acută în prima jumătate a secolului al XX-lea, de corelare şi
integrare a cunoştinţelor din diferite domenii, a căror fiinţare izolată face dificilă înţelegerea şi
explicarea nu numai a universului ca tot unitar, organizat, dar chiar şi a domeniului îngust pe
care-l investiga fiecare disciplină în parte. Cu alte cuvinte, cibernetica este de sorginte inter şi
multidisciplinară”.
De altfel, chiar părintele recunoscut al ciberneticii, matematicianul american Norbert Wiener
(1948), admite că „multe din ideile şi principiile care alcătuiesc corpul principal al noii
orientări, au fost elaborate şi enunţate cu mult înainte, sau în perioada imediat anterioară, în
cadrul uneia sau alteia din ştiinţele clasice - fizica, biologia, fiziologia, lingvistica, psihologia -
sau în cadrul tehnicii prin construcţia diferitelor tipuri de mecanisme automate. Numai că, aşa
răzleţe cum se găseau, ele erau minimalizate ca importanţă şi dominate de modelul de gândire
tradiţional, îngust şi determinist”.
Pentru ca aceste concepţii şi principii novatoare să poată deveni operaţionale, a fost nevoie să
se nască un nou model general de abordare - interconexional şi reglator - care a fost denumit de
Norbert Wiener cibernetică, după termenul grecesc kibernitis (reprezentând acţiunea de a pilota
nave sau de a conduce). Termenul a fost folosit pentru prima dată în celebrele dialoguri
platoniene, pentru a desemna arta de a conduce. Prin adoptarea inspirată a acestui cuvânt, s-a
obţinut o creştere de prestigiu şi erudiţie, o notă de noutate şi originalitate, stimulând în mod
nescontat o explozivă curiozitate a specialiştilor pentru a vedea ce se ascunde în spatele lui.
Caracterul interdisciplinar al ciberneticii este acceptat de majoritatea specialiştilor, care s-au
implicat în studiul acestui nou domeniu al ştiinţei. Relevantă în acest sens ni se pare aserţiunea
fiziologului rus Piotr-Kuzmici Anohin (1963), reprezentant de referinţă al şcolii neopavloviste
moderne şi autorul declarat al principiului aferentaţiei inverse: „Conform recunoaşterii
unanime, meritul ciberneticii stă în faptul că a stabilit legătura logică dintre domenii ale
cunoaşterii care s-au dezvoltat mult timp independent unele de altele şi erau concepute ca
domenii autonome ale ştiinţei. Aşadar, cibernetica a contribuit la ceea ce obişnuim să denumim
fecundare încrucişată ”.
Într-un mod foarte sugestiv, părintele de facto şi precursorul ciberneticii, Ştefan Odobleja,
vorbeşte în cartea sa Psihologia consonantistă şi cibernetica (1978), despre necesitatea "găsirii
unui fir al Ariadnei care să te ajute să te orientezi în acest complicat spaţiu de idei al
ciberneticii, pentru a intra pe uşa dinspre precursori şi dinspre ştiinţele clasice, străbătându-l
prin toate încăperile, ieşind, apoi, pe uşa urmărilor, a aplicaţiilor şi a diverselor ştiinţe noi -
interdisciplinare - derivate". Acelaşi autor, referindu-se la geneza ciberneticii, consideră că

25
aceasta este de două ori interdisciplinară: mai întâi ca provenienţă şi esenţă, apoi ca metodă
preconizată.
Meritul ciberneticii, ca metodă a acţiunilor interdisciplinare, depăşeşte faza constatativă a
relaţiilor şi influenţărilor dintre discipline, realizând o provocare voită şi conştientă a
cunoaşterii, îndreptată spre: influenţări, reglări, adaptări, împrumuturi de idei, de metode, de
cercetări şi evaluări etc, exercitate intensiv şi generalizat între toate ştiinţele.
Trebuie să remarcăm, de la început, numărul foarte mare de definiţii şi interpretări de care se
bucură cibernetica în literatura de specialitate, mai ales după anul 1948 când a apărut oficial cu
această denumire. Dar, să începem cu cel care a lansat-o sub această denumire, Norbert Wiener
(1948), pentru care "cibernetica este teoria conducerii, controlului şi comunicaţiilor la maşini şi
în organismele vii". Această definiţie sintetică are darul de a fi extrem de interpretativă şi
deschisă (chiar exhaustivă), motive pentru care ea a devenit de referinţă în toate abordările
ulterioare ale problematicii ei.
Chiar Şt. Odobleja (1978) consideră că pentru N.Wiener „cibernetica era multilateral şi
divers concepută, ea reunind laolaltă preocupări pentru conducere şi comandă, sistem nervos şi
mai ales creier, comportament şi gândire, memorie şi activitate conştientă, inteligenţă naturală
şi inteligenţă artificială, psihologie şi logică reunite, fiziologie şi tehnologie, biologie şi fizică,
analogii şi modelare, informaţie şi transmiterea ei, electrotehnică şi mesaj, binaritate şi feed-
back, cunoaştere şi metode de cunoaştere, generalizări şi sinteze, conlucrarea dintre ştiinţe,
unitatea ştiinţei şi unificarea ştiinţelor, teoria cunoaşterii şi filozofia ştiinţei”.
Pentru a completa definirea noţiunii complexe a ciberneticii apelăm şi la alţi autori.
G. Zapan (1966) defineşte cibernetica ca “ştiinţă a conducerii în sisteme diferite ce studiază
analogia dintre activitatea organismelor vii şi în special activitatea creierului uman, pe de o
parte şi pe de altă parte modul de funcţionare a unor maşini anume construite, unele din ele
fiind chiar denumite - prin analogie - creiere electronice”. Pentru Pavel Apostol (1969):
"cibernetica este partea din studiul sistemelor care se ocupă cu varietatea de sisteme dinamice
cu autoreglare prin retroacţiune". Mihai Golu (1975) consideră că „obiectul ciberneticii
teoretice îl constituie studiul formal - abstract al sistemelor informaţionale - complexe şi
hipercomplexe, autoreglabile şi autoorganizabile - posibile, adică luate relativ independent de
determinările lor substanţial - calitative concrete”. Mihai Epuran (1996) defineşte cibernetica
ca fiind o "ştiinţă de sinteză interdisciplinară, care se ocupă de legile şi mecanismele comune şi
generale ale organizării şi conducerii în sisteme diferite, cu autoreglare (maşini, organisme vii,
psihic, societate) cu posibilitate de formalizare matematică”.
Şirul definiţiilor ar putea continua, dar constatăm uşor că ele nu sunt contradictorii şi
incompatibile, ci sunt legate, în esenţă, prin fire de asemănare, exprimând, în mod diferit,
problematica complexă a ciberneticii.
Ar mai merita să menţionăm în loc de definiţie entuziasmul lui Pierre Latil (1963) privind
aprecierea admirativă asupra ciberneticii: "O ştiinţă explozivă! Este acolo o întreagă ştiinţă
nouă care ne aduce promisiunea celei mai mari revoluţii atât filozofice cât şi ştiinţifice. Da, cea
mai mare, şi născută şi ea tot din război. Dacă cealaltă revoluţie a făcut să explodeze o bombă,
cibernetica explodează ea însăşi. Deflagraţia a izbucnit între cele două borne până aici
independente, ba chiar opuse, între matematici şi fiziologie, între maşină şi viaţă. Potenţiale
enorme de energie se acumulează la fiecare bornă... Şi deodată, cei doi poli fiind făcuţi să se
apropie, scânteia a ţâşnit. La lumina ei, prăpastia cea neagră căscată între materie şi spirit, ne
dezvăluie o lume nouă. Pe ţărmurile de mult timp cunoscute ale ştiinţelor apare o mare lumină.
Nici un tărâm al cunoaşterii - sau chiar al ignoranţei - care să nu primească lumină din marea
Lumină”.
Cibernetica nu se ocupă însă de natura concretă sau de substanţa particulară din care este
alcătuit sistemul şi nici de tipul de energie pe care o utilizează, ci de modul de organizare şi
funcţionare al sistemelor pentru a-şi păstra echilibrul şi identitatea.

26
 Pentru a deveni cibernetic, un sistem trebuie să-şi organizeze elementele sale într-un
subsistem de comandă şi unul de execuţie. Subsistemul de execuţie trebuie să se afle nu numai
sub comanda, ci şi sub controlul sistemului de comandă, care devine astfel subsistem de
comandă şi control. Prin decizia pe care o ia în urma prelucrării informaţiilor primite din afară,
sistemul de comandă caută să adapteze funcţionarea sistemului de execuţie la condiţiile care au
generat informaţiile respective. Prin controlul pe care îl execută în permanenţă asupra modului
în care sistemul de execuţie reuşeşte să îndeplinească deciziile primite, sistemul de comandă
caută să corecteze influenţele pe care diferitele perturbaţii le au asupra elementului reglat. Într-
un mod simplificat de exprimare, prin comandă se realizează adaptarea ieşirilor în funcţie de
intrări, iar prin control se realizează adaptarea comenzilor în funcţie de ieşiri. Aceste procese de
comandă şi control se pot desfăşura în sisteme foarte diferite, atât la fiinţe cât şi la maşini.
Din considerente pro domo am dori să revenim la Psihologia consonantistă a românului Şt.
Odobleja. "Consonanţa, aşa cum a înţeles-o Şt. Odobleja, este o interacţiune cu caracter
regulator, pe de o parte, între diferitele subansamble în interiorul unuia şi aceluiaş sistem, iar
pe de altă parte, între sistem - luat ca tot - şi mediul ambiant. În acest context, este pur
cibernetică (în accepţiunea contemporană a termenului) sublinierea, că atât menţinerea unei
stări de echilibru optim, cât şi adaptarea, presupun ca sistemul să realizeze un model (o
imagine) intern al mediului său extern. Aceasta implică în mod logic procesul comunicării,
schimbului energetico-informaţional dintre sistem şi mediu" (Mihai Golu, 1978). În acelaşi
context, Psihologia consonantistă face referiri efective la termenii de intrare şi ieşire între care
Şt. Odobleja postulează o relaţie de tip circular, prefigurând schema logică a procesului
comenzii şi comunicării sau al autoreglării, ca acţiune definitorie a ciberneticii. Psihologia
consonantistă mai face referiri şi la conceptul opus organizării (consonanţei), prin conceptul de
dezorganizare desemnat prin termenul de disonanţă, ce azi se exprimă prin entropie (sau
pierdere de energie).
Aceste confluenţe la care, printr-o analiză şi interpretare atentă, s-ar putea adăuga şi altele
(principiul analizei binare, metoda analogiei etc), ne îndreptăţesc să reevaluăm Psihologia
consonantistă, considerând-o prima variantă a concepţei cibernetice, elaborată în anul 1938.
Acelaşi cercetător de prestigiu prefigurează domeniile principale ale conceptului de cibernetică,
pe care le vom prezenta şi noi, succint, în continuare.

3.2. Principiile şi aplicaţiile conceptului de cibernetică

3.2.1 Teoria reglajului cibernetic şi a procesului ciclic

Cu peste 200 de ani în urmă, dispozitivul igenios a lui J. Watt conţinea germenii reglării pe
care cibernetica de azi îşi întemeiază virtuţile feed-back-ului. Această calitate esenţială a ei,
reglajul cibernetic, bazat pe acţiunea inversă (retroacţiune), denumită în unanimitate feed- back,
a fost deopotrivă revendicată de către biologi, medici, psihologi şi tehnicieni - fenomenele de
reglaj fiind sesizate de mai mult timp atât în fiziologie, cât şi în tehnică.
Apreciind teoria reglajului cibernetic, Anohin (citat de Odobleja, 1978) a considerat că: "Se
poate spune că cel mai important principiu care reuneşte sistemele funcţionale vii şi pe cele
lipsite de viaţă este principiul conexiunii inverse. Acest principiu general al ciberneticii, adică
necesitatea unei informări inverse asupra efectului obţinut, este caracteristic pentru
funcţionarea tuturor tipurilor de dispozitive mecanice (inclusiv a maşinilor cu reglaj automat)
precum şi pentru comportamentul organismelor vii".
Edmond Nicolau (1971) exprimă sugestiv că "Ideea centrală a ciberneticii este sistemul de
reacţie, bucla închisă ca vechiul simbol al şarpelui Uroboros, ce îşi ţine coada în gură,

27
sugerând o perpetuă revenire. Aceste sisteme sunt caracteristice pentru întreaga cibernetică, şi
aceasta în toate privinţele".
Majoritatea autorilor consideră specifică şi definitorie pentru cibernetică, generalizarea
procesului ciclic, răspândind conexiunea inversă pretutindeni, infuzând-o în numeroase şi
variate domenii. Dar, cibernetica nu s-a mulţumit numai cu constatări teoretice sau simple
formulări abstracte, ci a păşit, de la descriere la înfăptuire, de la explicare la aplicare, de la
analize la aplicaţii practice. S-a ajuns, astfel, să fie folosită masiv în tehnica maşinilor şi în alte
domenii ale mecanismului circular.
Graţie conexiunii inverse şi reglajului se realizează efectuarea corecţiilor, a redresărilor, a
compensărilor, a optimizării şi eficientizării acţiunilor, a adaptării lor la anumite cerinţe, în
funcţie de nivelul sau scopul propus.
Ceea ce este important de reţinut este faptul că sistemele cibernetice acţionează într-un regim
deschis, ce implică întreţinerea unui permanent schimb de informaţii cu mediul extern. Fără
informaţie nu se poate realiza nici un fel de reglare şi nu se poate obţine acea ordine, care face
din sistemele cibernetice o pârghie divină de adaptare şi dezvoltare a vieţii pe planeta noastră.

3.2.2. Acţiunea antientropică a ciberneticii

Contrar aparenţelor, cibernetica arată că sisteme foarte diferite cum sunt cele tehnice,
biologice sau economice, funcţionează după aceleaşi principii generale de corectare (feed-back)
şi chiar de prevenire a erorilor (feed-before). Pe lângă proprietăţile generale ale tuturor
sistemelor de a reprezenta nişte elemente aflate în interacţiune, de a fi deschise, adică de a avea
un schimb de substanţe şi de energie cu mediul în care se află, sistemele cibernetice au şi
capacitatea de autoreglare. Prin acţiunile de autoreglare, sistemele cibernetice devin, după cum
remarca N. Wiener (1966), “nişte insule de organizare şi de progres în universul entropic,
eliberându-se cel puţin parţial, de sub dominaţia celui de al doilea principiu al termodinamicii”.
Se cunoaşte faptul că, în mod spontan, fenomenele tind spre o dezordine maximă. Contrar
acestui fapt, sistemele cibernetice tind, prin acţiunea mecanismelor de reglare, către o ordine
maximă. Reglarea cibernetică este astfel un mecanism activ care urmăreşte să imprime
fenomenelor un alt sens decât cel către care tind să se îndrepte în mod spontan. Pentru a imprima
fenomenelor un alt sens de desfăşurare decât cel către care tind să se îndrepte în mod spontan,
reglarea trebuie să înfrunte acţiunea celui de-al doilea principiu al termodinamicii, care
urmăreşte creşterea entropiei, în timp ce reglarea urmăreşte scăderea ei. Din aceste motive,
reglarea cibernetică este un mijloc de luptă împotriva entropiei.
Pentru a putea pune ordine în sistemele cibernetice, mecanismele de reglare trebuie să
consume o anumită cantitate de energie. O parte din această energie va fi cedată mediului
înconjurător sub formă de căldură, iar o parte va fi folosită pentru a-şi dobândi propria ordine şi
organizare. Mecanismele de reglare nu vor putea totuşi să menţină o ordine perfectă, deoarece
pentru a se opune diferiţilor factori perturbanţi, produc ele însele o anumită cantitate de
dezordine locală, adică o creştere a entropiei locale. Pentru ca reglarea să fie eficientă, este
necesar ca ordinea pe care o obţine în sistem să fie mai mare decât dezordinea existentă. Putem
desprinde astfel concluzia că ordinea obţinută în sistem este cu atât mai mare cu cât
mecanismele de reglare sunt mai perfecţionate.
În acelaşi timp, mecanismele de reglare trebuie să controleze energia de care dispun,
deoarece o energie necontrolată duce de obicei la creşterea dezordinii, aşa cum se întâmplă în
cazul unei explozii care distruge ordinea existentă. Dacă mecanismele de reglare ale
organismului nu ar controla energia de care dispune acesta, atunci punerea bruscă în libertate a
energiei unui singur mol gram de glucoză (180 grame) ar elibera, după calculele lui Vasile Soran
(1973) 686 kcal, ceea ce ar creşte temperatura corpului cu aproximativ 10 grade Celsius, ducând

28
la coagularea proteinelor sale. Nici în ciclul lui Krebs oxidarea nu se produce direct, ci printr-o
serie de hidrogenări şi dehidrogenări succesive, care totalizează peste 40 de etape intermediare,
până se ajunge la dioxid de carbon şi apă. Reacţiile de oxidoreducere, la rândul lor, sunt cuplate
cu formarea de ATP şi derivaţi ai acestuia (ADP, AMP). În acest mod, extrem de inteligent,
energia substanţelor nutritive este acumulată şi eliberată în trepte, evitându-se tulburările care ar
putea să apară printr-o eliberare bruscă şi necontrolată a acesteia.
Pe lângă mecanismele de reglare bazate pe feed-back, se pot concepe mecanisme de
prevenire a producerii erorilor, prin alimentarea cu informaţii, înaintea producerii acestora.
Aceste mecanisme de reglare sunt numite feed-before şi se bazează pe existenţa unor traductori,
care informează centrul de comandă despre evenimentele ce ar putea produce anumite erori.
Centrul de comandă, la rândul său, trebuie să prelucreze în aşa fel informaţiile primite, încât să
poată ajunge la decizia optimă pentru prevenirea acestora. Mecanismele de feed-before, pot fi
întâlnite, ca şi cele de feed-back, în sisteme cibernetice cu structuri particulare foarte diferite,
atât biologice, cât şi tehnice şi economice.

3.2.3. Inteligenţa artificială

Evoluţia inteligenţei artificiale, de la programe bazate pe mecanisme şi roţi dinţate, relee

electromagnetice, tuburi electronice, tranzistori, microprocesoare etc, la programele şi sistemele
de operare extrem de complexe, a fost de rapidă şi furtunoasă. Astfel, Mircea Herivan (1976)
prezintă o metodă relevantă pentru a măsura, în timp, vechimea unui proces, fenomen,
mecanism sau dispozitiv "raportând întreaga existenţă a educaţiei la parcursul unei singure
vieţi umane ar rezulta că a doua generaţie tehnico-didactică născută sub semnul galaxiei
Gutenberg, ca să folosim expresia consacrată de McLuhan, există doar de vreo două
săptămâni, iar cu generaţia a patra - electronică - am făcut cunoştiinţă doar de câteva minute".
Cibernetica a germinat şi s-a născut din conducerea umană. Acesta a fost modelul, punctul de
plecare şi nucleul central al sintezei tehnico-fiziologice sau tehnico–psihologice, tradus printr-un
transfer de informaţii între om şi maşină. În cadrul acestei conexiuni, maşinile au dat materia
(hardware), iar omul a oferit spiritul, ideile, conducerea, organizarea şi programarea (software).
Însufleţirea materiei în cadrul ciberneticii a fost opera sufletului - a psihologiei.
Asfel, putem conchide, că la origini, conducerea organismelor vii este o operă a naturii a
Divinităţii, pe când conducerea la maşini (gândirea artificială) este operă a omului, copiată după
natură - după om - şi concretizată în maşini cu conducere. Exprimat mai plastic şi mai ancorat în
realitatea de azi, nu natura se inspiră de la bioingineri (un domeniu al ştiinţei cibernetice născut
prin geneză interdisciplinară) ci aceştia copiază modele din natură pentru a ameliora atât viaţa
omului, cât şi protecţia naturii.

3.2.4. Metoda analogiilor, modelelor şi modelării cibernetice

Cibernetica ca metateorie îşi extinde sfera de activitate şi asupra analogiilor, a gândirii

analoage şi raţionamentului prin analogie. Paul Popescu - Neveanu (1978) a definit analogia (gr.
analogia - raport, legătură) ca „tip de raţionament larg valorificat de cibernetică” şi „o formă de
raţionament inductiv incomplect, în care derivarea unui enunţ din altul (inferenţă) se face
pornind de la asemănări parţiale între două fenomene şi ajungându-se la asemănări totale între
ele. ...Prin raţionamente inductive complete, prin verificarea experimentală etc se poate verifica
adevărul concluziei raţionamentului prin analogie" . Acelaşi autor mai face precizarea că
pentru a exista o probabilitate cât mai mare este necesar ca „însuşirile comune fenomenelor
comparate să aibă un grad ridicat de esenţialitate, aceste însuşiri comune să reflecte laturi sau
aspecte cât mai variate ale domeniilor comparate în cadrul fenomenelor date, însuşirea

29
transferabilă de la fenomenul la care a fost sesizată la fenomenul la care nu a fost încă relevată
să fie de acelaşi ordin şi nivel de esenţialitate ş.a.m.d.”
L.B.Itelson (1967), consideră că în ştiinţă „analogia este folosită de mult ca mijloc pentru
modelarea proprietăţilor şi legăturilor necunoscute ale fenomenelor pe care le studiem prin
intermediul proprietăţilor şi legăturilor cunoscute... Folosirea analogiilor şi reprezentarea
legităţilor necunoscute ale proceselor şi fenomenelor studiate, constituie una din problemele
ştiinţifice fundamentale ale ciberneticii”. Nicolau şi Bălăceanu (1961) observa că „Analogia
dintre maşinile electronice de calcul şi creierul uman este una din problemele cele mai
importante ale ciberneticii”.
Analogia ca metodă de analiză teoretică, fundamentează în cibernetică metoda modelării, de
largă răspândire, ce îşi oferă serviciile în toate domeniile de activitate. De la modelarea aplicată
unei ştiinţe anumite (în special psihologiei), cibernetica a devenit metodă a modelării
generalizate, în care rând pe rând, fiecare ştiinţă a preluat căutarea de modele pentru a-şi
optimiza activitatea din diverse domenii de exprimare. In literatura de specialitate psiho-
pedagogică şi nu numai, modelarea este o temă predilectă datorită valenţelor sale de optimizare
a diverselor laturi ale procesului didactic. Metoda modelării cuprinde un ansamblu de procedee
teoretice şi practice prin care se cercetează originalul prin modelul său, ce se poate exprima în
ştiinţă într-un mod foarte variat, şi anume, ca: machetă la scară redusă, ilustrare sau descriere a
unui fenomen analog sau similar, schemă de funcţionare, teorie a unui fenomen etc.
Mihai Golu (1975) precizează că "metoda modelării se compune din două subansambluri de
operaţii şi procedee:
1) ansamblul operaţiilor de transformare ideală a sistemului original într-o imagine
simplificată numită model şi
2) ansamblul procedeelor de utilizare a modelului ca instrument pentru cercetarea
originalului".
Acelaşi autor afirmă că, pentru a fi eficient, un model trebuie să satisfacă anumite cerinţe,
dintre care enumerăm:
- să fie simplu (nu simplist) şi accesibil pentru observare;
- să fie izomorf (gr. isos - egal, - morphe - formă), fidel originalului;
- să fie relevant, adică să evidenţieze în principal coordonatele de definiţie ale sistemului
original, care constituie obiectivul principal al cercetării;
- să aibă un caracter generalizat, adică să exprime o clasă de entităţi particulare, astfel încât
valoarea lor de referinţă să fie maximă.
Modelarea de tip cibernetic prezintă o serie de avantaje, care o impun ca una dintre cele mai
eficiente şi răspândite instrumente de cercetare ştiinţifică din zilele noastre, deoarece se bazează
pe considerarea obiectului cercetat, ca sistem informaţional autoreglabil, aflat în comunicaţie
permanentă cu mediul.
Un model, pentru a fi considerat cibernetic, trebuie să cuprindă următoarele verigi:
a) o intrare şi o mulţime precis determinată de variabile independente, care să acţioneze
asupra intrării, ca semnale informaţionale;
b) un ansamblu de operatori logici de prelucrare şi interpretare a informaţiei de intrare şi
transformare a ei în informaţie utilă;
c) o ieşire, care să reprezinte răspunsul modelului la influenţele de la intrare şi care să se afle
într-o anumită dependenţă de acestea;
d) conexiunea inversă, de la ieşire la intrare, să fie astfel încât să devină realizabilă
proprietatea autoreglării;
e) un ansamblu de condiţii şi criterii de echilibru, în raport cu care să se desfăşoare
prelucrarea şi interpretarea informaţiei.
Pentru Mihai Epuran (1996) „modelarea este o metodă de cercetare a fenomenelor din
natură şi societate prin intermediul modelelor şi constă în utilizarea analogiei care se stabileşte

30
între obiectul de cercetat (originalul) şi obiectul simplificat care imită, mai mult sau mai puţin
exact şi din anumite puncte de vedere, originalul”. El descrie opt operaţii importante ale actului
modelării, pe care le prezentăm în continuare:
a) identificarea originalului (sistem sau problemă complexă) ce trebuie studiat;
b) stabilirea analogiei semnificative între sistemul original şi un altul distinct de el;
c) formularea, pe baza ipotezei de analogie, a condiţiilor de aplicare a unor reguli de transfer-
transformare de la original la model;
d) construirea unui sistem model mai puţin complex, dar cu trăsături analogice;
e) cercetarea sistemului model, studiul proprietăţilor sau experimentarea asupra acestuia;
f) înregistrarea rezultatelor (cunoştinţe sau soluţii) obţinute din cercetarea modelului;
g) transferul sau extrapolarea concluziilor, de la model la original, verificarea experimentală
a rezultatelor;
h) formularea concluziilor privind noile cunoştinţe referitoare la original.
O formă a modelării cibernetice care tinde să se implementeze cu succes în tot mai multe
domenii, precum şi în cel al sportului, este simularea pe computere şi simulatoare. În mod
special, în sporturile individuale, această modelare se face cu mai multă uşurinţă, ea
experimentându-se deja, cu bune rezultate, în canotaj şi, mai nou, la maşina de alergat pe bandă.
Alergând pe acest aparat, utilizatorul sau antrenorul coordonator al activităţii are posibilitatea de
a seta o serie de parametri care sunt afişaţi pe ecranul aparatului. Pornind de la acţionări
standard, utilizatorul poate să crească sau să reducă solicitarea în funcţie de posibilităţile sale şi
de starea de dispoziţie pe care o manifestă în momentul exerciţiului. Maşina este inteligentă şi
realizează conexiunea inversă (feed - back-ul). În permanenţă, efectul şi eficienţa mişcărilor de
la output (ieşire) permite tehnicianului sau utilizatorului să constate şi să regleze coordonatele
mişcării supuse exersării (la comanda de intrare).
Modelarea este organic legată de sistemul cibernetic şi teoria generală a sistemelor. Cu
siguranţă, metoda modelării are o valoare euristică şi practică evidentă, extinzând sistemul
mijloacelor de investigaţie (asupra unor modele originale), în vaste domenii de activitate.

3.2.5. Metoda "cutiei negre" (black - box)

Metoda a fost folosită mai întâi de exponenţii behaviorismului, preocupaţi mai mult de reacţia
la un stimul şi mai puţin de ce se petrece în creier. Modelul black – box este preluat şi prelucrat
de cibernetică şi teoria sistemelor, pentru a stabili tipurile de conexiuni între părţile sistemului,
pe baza analogiei funcţionale. Metoda cutiei negre se pretează mai ales la cercetări complexe
funcţionale.
Prezentăm în continuare câteva consideraţii de principiu pe care se întemeiază aeastă metodă
formulate de Mihai Golu (1975).
1) într-un sistem complex, alcătuit dintr-un număr foarte mare de elemente şi puternic saturat
în legături interne, este dificil sau imposibil de observat şi de controlat nemijlocit dinamica
fiecărui element component şi fiecare transformare internă în parte;
2) obiectul observaţiei şi investigaţiei directe îl constituie doar extremele lui: ceea ce
recepţionează din mediul extern ("intrarea") şi răspunsurile pe care le dă la influenţele
recepţionate ("ieşirea");
3) complexitatea structurii interne se reflectă indirect în complexitatea combinaţiilor dintre
"intrare" şi "ieşire"; de aceea, neputând fi direct observată, iar comportamentul având un
caracter emergent, se poate face abstracţie în cursul cercetării, de ceea ce se petrece în interior,
socotind sistemul ca pe o "cutie neagră", la care nu se văd decât "firele" care vin şi "firele" care
pornesc de la ea;

31
 4) între structura substanţială şi comportament nu există o legătură cauzală directă şi
invariabilă (comportamentul unui sistem nu poate fi considerat ca o emanaţie exclusivă a
elementelor sale componente, ci ca un rezultat al interacţiunii lui, ca un "tot", cu mediul); unul şi
acelaşi tip de comportament poate fi, în principiu, realizat de structuri substanţiale diferite; deci,
domeniul de investigaţii trebuie să reprezinte dinamica raporturilor "sistem - mediu" , care se
evidenţiază în combinaţiile "intrărilor" şi "ieşirilor" ;
5) luând un număr absolut mic de "intrări" şi "ieşiri", dar asigurând posibilitatea combinaţiilor
libere ale valorilor lor, se poate obţine tabloul unui comportament oricât de complex;
6) chiar în cazul în care am presupune că nu este cunoscută structura internă, modul de
dispoziţie şi legăturile dintre elementele componente ale sistemului cibernetic considerat (ca în
cazul unei maşini de pildă), în procesul cercetării comportamentului global, el tebuie luat tot ca
o "cutie neagră", adică trebuie să ne abstragem, relativ, de la ceea ce se petrece în interiorul lui".
În urma acestor consideraţii de principiu, aplicarea metodei cutiei negre presupune
efectuarea următoarelor secvenţe de operaţii:
- identificarea şi stabilirea conţinutului intrărilor sau al variabilelor independente distincte pe
care sistemul le poate recepţiona;
- stabilirea numărului şi valorii ieşirilor de răspuns semnificativ pe care sistemul îl
furnizează;
- asigurarea evidenţei riguroase asupra fluxului informaţiilor (mărimii) de la intrare;
- înregistrarea fidelă a transformărilor de la ieşirea din sistem (a rezultatelor transformărilor);
- stabilirea gradului de influenţă retroactivă - din partea ieşirii în funcţie de intrare;
- elaborarea legăturilor funcţionale şi corelative dintre ieşire şi intrare şi exprimarea acestora
în legi corelaţionale.
Într-o încercare sintetică de a concluziona prezentările din acest subcapitol, constatăm că
cibernetica, având o provenienţă interdisciplinară şi o arie de extindere extrem de largă, a fost
privită de diferiţi autori din diverse puncte de vedere, ceea ce a dat naştere la multiple feluri de a
o defini şi a-i delimita obiectivele. Din aceste încercări ale specialiştilor din diverse domenii ale
ştiinţei, reiese că cibernetica nu este o disciplină oarecare, circumscrisă la un domeniu îngust şi
strict delimitat, ci un complex de discipline născute din psihologie şi alte ştiinţe (biologie,
medicină, matematică fizică ş.a.) şi ramificate spre multiple domenii de activitate.
Dată fiind structura arborescentă a ciberneticii, clasificarea şi înţelegerea ei justă, implică
luarea în calcul nu numai a unor componente considerate în mod izolat, ci în totalitatea lor,
precum şi a ordinii naturale de derivare a acestora. A încorseta cibernetica într-o definiţie
îngustă, rigidă şi fără perspective ar însemna să-i tăiem rădăcinile şi să-i îngrădim evoluţia. O
concepţie largă reprezintă o fereastră deschisă spre un viitor ce rezervă ciberneticii un piedestal
impunător. Mai mult ca oricare încercare anterioară, mai mult ca orice alt curent filozofic,
cibernetica, prin raţionamentele sale, ne face să acceptăm combinarea ştiinţelor, a ideilor şi a
lucrurilor în toată complexitatea lor. Ea ne-a obişnuit cu apropierea lor, cu extinderea lor, cu
generalizările, cu unificările, cu modelările, introducându-ne în lumea miraculoasă a
calculatoarelor electronice. Această bogăţie de sensuri este incitatoare, dând imbolduri
intelectuale celor cuprinşi în mrejele ciberneticii. Ştefan Odobleja a asemănat cibernetica cu o
simfonie intelectuală - o simfonie a ideilor şi a ştiinţelor.

3.3. Cibernetica în ştiinţa sportului

Studiind un domeniu extrem de dinamic, în care performanţa sportivă galopează fulminant

spre limitele ei, ştiinţa sportului, depăşită deja în multe situaţii de rezultatele practice ale
antrenorilor, s-a îndreptat în mod inspirat spre cibernetică şi sistemele ei miraculoase. Această
orientare a ştiinţei sportului s-a dovedit benefică, pentru a se lansa de pe această nouă platformă,

32
în dezvoltarea sa viitoare. În anii 1970-1975, care coincid cu perioada de naştere a ştiinţei
sportului, cibernetica era deja bine reprezentată în lumea ştiinţei şi dispunea de un arsenal
puternic de informaţii, metode, maşini şi chiar calculatoare din a treia generaţie, operante mai
ales în ţările industrializate şi bogate.
Presiunea marilor competiţii de nivel european sau mondial, au obligat ştiinţa sportului la o
dezvoltare rapidă, silind-o să ţintească la vârf, spre domeniile cele mai eficiente ale ciberneticii,
validate deja de tehnologia didactică. Timpul paşilor mici expirase, era nevoie de un tempo
susţinut sau chiar infernal pentru a ţine pe umeri performanţe incredibile, dar adevărate. Sărind
peste trepte, ştiinţa sporului s-a îndreptat spre noţiunile cheie ale ciberneticii, reprezentate în
mod special, de reglare şi autoreglare, modelare, programare, inteligenţă artificială etc, pe care
le-a adaptat cu mult succes la problematica sportului de performanţă. Din confruntarea acestor
metode pragmatice cu specificul practicii sportive, ştiinţa sportului a ieşit mult întărită,
aliniindu-se în rând cu celelalte discipline care au primit mai repede botezul ştiinţei.

3.3.1. Capacitatea de performanţă ca rezultat al unui sistem de reglare şi autoreglare

Atributul reglării intră chiar în definiţia obiectului ciberneticii, studiind, pentru prima dată, un
model generalizat al echilibrării dinamice a sistemului cu mediul ambiant, pe baza prelucrării şi
utilizării informaţiei şi prin intermediul operatorului conexiunii inverse. Acest model poate fi
utilizat cu succes în analiza comportamentului sistemelor biologice şi sociale.
Prin reglare, Mihai Golu (1975) înţelege „un ansamblu de acţiuni (transformări) aplicate de
către un subsistem (numit mecanism de reglare) altui subsistem (numit obiect al reglării) - în
interiorul unuia şi aceluiaşi sistem - sau de către un sistem ca tot (factorul de reglare) unei
variabile de definiţie a mediului ambiant (obiectul reglării), pentru menţinerea sau aducerea
acestor obiecte (ale reglării) la anumite valori convenţionabile ori considerate optime”. Cu alte
cuvinte, reglarea reprezintă acţiunile multiple ale sistemului pentru menţinerea propriei existenţe
în confruntarea cu influenţele perturbatoare din interior sau din afară.
În cadrul reglării se disting două momente: momentul declanşator şi momentul executiv al
reglării. Declanşarea presupune apariţia din interior sau din mediul extern al unor semnale de
discordanţă faţă de starea de echilibru (căutată în permanenţă). Aceste semnale generate de
anumiţi senzori sau traductori de comparare-evaluare trebuie să fie recepţionate şi transmise
mecanismului de comandă - decizie, care în urma analizei situaţiei va emite comenzi de
declanşare ale procesului de reglare.
În funcţie de complexitatea sarcinii de reglare, ea va avea o desfăşurare mai scurtă sau mai
întinsă în timp, fără o prelungire nedefinită, care ar altera sistemul.
Atunci când, în cursul mecanismului de reglare se realizează o circulaţie în dublu sens al
fluxului informaţional, sistemul în ansamblu devine autoreglator.

3.3.2. Reglarea şi autoreglarea stărilor psihomotrice ale sportivilor

Trecând în domeniul activităţii sportive, reamintim că antrenamentul sportiv este un proces

pedagogic sistematic şi continuu, de adaptare a organismului omenesc la eforturi fizice şi psihice
intense, în scopul creşterii capacităţii de efort şi performanţă. Prin definiţie, acest proces
complex şi de durată se leagă organic de mecanismele multiple ale reglării şi autoreglării.
Sportivul de performanţă este obligat să realizeze un comportament adecvat îndeplinirii unor
sarcini precise pentru a-şi realiza obiectivele propuse.
Acţiunile motrice specifice diferitelor ramuri sportive sunt sisteme supuse reglării şi
autoreglării, posedând capacităţi superioare de alegere a variantelor optime de execuţie, pentru
echilibrarea cu cerinţele mediului extern sau intern. Caracteristicile tehnice ale mecanismului de

33
bază la diferite ramuri sportive, cum ar fi: faze, traiectorii, direcţii, amplitudini, oscilaţii, viteză
de execuţie, ritm de execuţie, acceleraţii etc, se cer a fi în permanenţă, adecvate modelului tehnic
şi performanţial de maxim randament. Acest fapt implică o reglare şi autoreglare prin feed-back,
realizată printr-o circulaţie a informaţiei în ambele sensuri: de la centrul de comandă la periferie
şi invers.
Mecanismele componente ale reglării operaţionale a acţiunilor motrice specifice activităţilor
sportive se înscriu în schema-bloc a reglării (Fig. 1) descrisă de Adrian Dragnea şi Aura Bota
(1999). Acestă schemă cuprinde:
- mecanismul de comandă şi reglare (MC) – care elaborează semnale specifice (xc), pe baza
evaluării şi comparării diferenţei dintre parametrii execuţiei şi valoarea preconizată, a
modelului propus spre învăţare-perfecţionare (tehnic, fizic, psihic etc);
- mecanismele de execuţie (ME) – care transformă comenzile xc în semnale de declanşare a
acţiunii reglatorii (xr);
- obiectul reglării (O) – exerciţiul propriu zis, cu valoare de subsistem, care îşi modifică
succesiv stările (y) ca răspuns la acţiunile reglatorii;
- veriga conexiunii inverse (k), care aduce valoarea variabilei reglabile (yr) -traiectorie,
direcţie, unghi, grad de încordare musculară etc, la valoarea etalon (y0) reprezentată de
modelul propus (de selecţie, de pregătire, competiţional,managerial etc).

ME O

MC

ME O

MC

Fig.nr. 1 Schema-bloc a reglării (după A. Dragnea şi A. Bota, 1999 )

Parametrii optimi ai reglării şi autoreglării acţiunilor motrice din activitatea sportivă sunt:
durata reglării, finalitatea reglării şi eficienţa reglării.
Durata reglării marchează aproximativ timpul dintre momentul în care s-a declanşat
acţiunea de reglare ( în etapa de învăţare, consolidare, perfecţionare) a mişcării şi momentul în
care s-a atins scopul acesteia. În primele etape, de învăţare şi consolidare a acţiunilor motrice,

34
durata reglării este mai mare datorită numărului mare al impulsurilor reglatorii cu care este
confruntat subiectul. Durata reglării este condiţionată în mare măsură de eficienţa învăţării şi
disponibilităţile aptitudinale ale subiecţilor. Iată şi motivele pentru care trebuie să dăm cea mai
mare atenţie verigii de învăţare şi de selecţie a sportivilor cu aptitudini deosebite pentru un
anumit tip de activitate motrică, specific fiecărei ramuri sportive. Durata reglării se va putea
reduce printr-un număr mare de exersări şi de un schimb informaţional reglator optim instituit
între antrenor şi sportiv. Pe toată durata reglării, sportivii mai sunt confruntaţi cu priorităţi
determinate de raportul dintre acţiunile reglării actuale (de moment) şi cele implicate în reglarea
pe termen lung, între care trebuie să se asigure o îmbinare utilă şi echilibrată.
Finalitatea reglării presupune, din punct de vedere teoretic, atingerea unei stări superioare
de manifestare motrică, concretizată prin rezultate cifrice sau de loc. Cu alte cuvinte, finalitatea
reglării trebuie să asigure atingerea obiectivelor propuse în planul de pregătire anual sau de
perspectivă. Toate demersurile de reglare, cuprinse într-o arie multi şi interdisciplinară, se
însumează şi au ca efect final (sau ar trebui să aibă) creşterea capacităţii de performanţă.
Eficienţa reglării defineşte (după A. Dragnea şi A. Bota, 1999), valoarea sa pragmatică,
raportată la valoarea etalon (sau la modelul propus). Acţiunea de reglare este eficientă în cazul
în care starea finală a variabilei reglabile (viteză, direcţie, amplitudine etc) coincide cu valoarea
etalon stabilită în planul de pregătire. În urma unor sisteme de evaluare, în care competiţia este
determinantă, acţiunea poate fi calificată ca slabă, eficientă sau foarte eficientă, în raport cu
valoarea rezultatelor obţinute în cadrul acesteia. Eficienţa reglării se bazează pe acţiuni foarte
bine dirijate de către profesor sau antrenor, prin demersurile metodice, cuprinse în sintagma
design-ul instrucţional al învăţării motrice şi celor subsidiare acestuia.
Pentru a creşte eficienţa reglării în unele ramuri sportive ca înot, atletism, canotaj etc,
antrenorii folosesc tabele etalon de tempouri de parcurgere a distanţelor, care prevăd intensitatea
efortului, volumul efortului exprimat prin însumarea bucăţilor (distanţelor) parcurse pe diferite
distanţe şi pauza de revenire. Acţiunea de cronometrare a acestora vizează chiar veriga
conexiunii inverse, care aduce valoarea variabilei reglabile (timpul obţinut) în concordanţă cu
valoarea etalon (cele din tabelele de tempouri).
În funcţie de natura sarcinilor care se realizează prin mecanismele reglării, autorii menţionaţi
identifică câteva forme specifice de manifestare a acesteia, cum ar fi: reglarea de stabilizare
(homeostazică), reglarea programată, reglarea competitivă (în situaţii de concurs), reglarea de
dezvoltare etc.
În componenta psihomotrică a reglării, psihicul are un rol bine determinat pentru creşterea şi
mai ales pentru exprimarea capacităţii de performanţă. Ca atare, în continuare vom prezenta
câteva aspecte definitorii ale reglării psiho-comportamentale, implicate în creşterea capacităţii
de performanţă. Psihicul uman şi comportamentul său este în permanenţă supus reglării, dar,
dintre factorii multipli de influenţare se detaşează procesul instructiv-educativ. În cadrul lui,
deschis în ultimul timp pentru toate vârstele, se declanşează o vastă acţiune de informare şi
educare în vederea cunoaşterii diverselor pârghii sau modalităţi de acţionare pentru menţinerea
stărilor psihice în echilibru.
Demersul studierii mecanismelor de reglare şi autoreglare ale stărilor psihice ale sportivilor
(cognitive, afective, volitive, ale conştiinţei etc) pentru a le pune la îndemâna antrenorilor şi
celor angrenaţi în activitatea de performanţă, au fost aprofundate la noi în ţară de către Mihai
Epuran şi Irina Holdevici (2001). Reglarea şi autoreglarea stărilor psihice la sportivi (şi nu
numai) urmăreşte, după părerea aceloraşi autori, să realizeze în principal:
- controlul emotivităţii;
- controlul anxietăţii;
- controlul nivelului motivaţiei şi aspiraţiei;
- controlul şi mobilizarea capacităţilor intelectuale;
- controlul stresului;

35
 - creşterea capacităţii de angajare voliţională maximă;
- mobilizare energetică;
- mobilizare şi "acordare motorie" în funcţie de specificul situaţiilor;
- echilibrarea, reechilibrarea sau normalizarea stărilor psihice momentan negative, cum sunt:
agitaţia, rigiditatea, pasivitatea, neîncrederea în sine, îngâmfarea, lipsa de concentrare,
agresivitatea, nervozitatea, apatia, precipitarea, hipomotivaţia etc.
Aceste mecanisme sunt puse în mişcare pentru a determina:
a) realizarea unei stări psihice optime a sportivului care, cu timpul, prin stabilirea conduitei în
anumite limite de eficienţă, să poată mări şi să asigure fiabilitatea sistemului;
b) influenţarea pozitivă a stărilor psihice deteriorate şi care periclitează realizarea
performanţei;
c) crearea unei rezistenţe specifice crescute faţă de agresorii stabilităţii psihice: oboseala,
plictiseala, teama de accident sau insucces, factorii externi stresanţi, sub raport informaţional sau
motivaţional;
d) prevenirea posibilităţilor de apariţie a unor stări psihice anormale, de tip nevrotic.
Reglarea şi autoreglarea au un caracter bivalent, în sensul influenţei de activare a stărilor
psihice sau în scop profilactico–curativ, asupra diferitelor stări şi funcţii psihice specifice
sportului de mare performanţă. O caracteristică importantă a mecanismelor de reglare şi
autoreglare este constituită de conştientizarea acţiunii de stabilizare, optimizare şi dezvoltare a
activităţii psihocomportamentale la sportivi. Fără această înţelegere, transformată chiar într-un
crez, acţiunile de reglare vor fi şterse, slabe şi de cele mai multe ori fără succes.
Reglările şi autoreglările stărilor psihomotrice în sport au cele mai mari implicaţii în:
a) Competiţiile sportive. Acestea sunt confruntări din ce în ce mai profesioniste, generând
emoţii puternice, bazate pe mize foarte stresante (bani mulţi, loc în echipe reprezentative,
baremuri de participare la competiţii de anvergură etc). Nu toate situaţiile din timpul desfăşurării
competiţiilor pot fi prevăzute şi modelate în cadrul antrenamentului, de aceea sunt întotdeauna
rezerve de surprize, care trebuie depăşite, printr-o acţiune de reglare creativă din partea
competitorului.
b) Antrenamentele sportive. Prin tendinţa lor de a fi totale, solicită la maximum capacitatea
adaptativă a sportivului, obligându-l la eforturi aproape de limita maximă care, adesea le
depăşesc pe cele din competiţie. Cel care cedează la aceste solicitări mari, critice, nu este
pregătit psihic pentru a fi campion.
c) Timpul liber sau din afara pregătirii sportive, activităţi sociale etc. Această categorie mai
este denumită sugestiv în sport spatele frontului, deoarece asigură în mare măsură energia
psihică şi fizică pentru antrenament sau competiţie. Instalarea unor factori perturbanţi în acestă
zonă (lipsa de odihnă, tutun, alcool, relaţii sexuale în exces, probleme la şcoală sau acasă cu
părinţii, familia etc), vor induce stări psihice tensionate. Acestea, nesoluţionate la timp, vor avea
repercursiuni extrem de negative asupra randamentului de pregătire în cadrul antrenamentului
sportiv sau al participării în competiţii.
Importanţa reglării şi autoreglării stărilor psihice ale sporivilor este de necontestat, dar
antrenorul şi sportivul trebuie înarmaţi, în acelaşi timp, cu mijloace specifice şi operaţionale
pentru a le transpune în practică. Varietatea mijloacelor şi metodelor de reglare a stărilor psihice,
de la relaxarea simplă la relaxarea progresivă, autogenă, psihotonă, sofrologică şi alfagenică,
este atât de mare, încât nu ne permite să le abordăm mai în detaliu. Din acest motiv, ne vom
referi doar la conştientizarea corporală şi bio-feed-back, noţiuni care stau la baza tuturor
tehnicilor de relaxare.
Bio-feed-back-ul este informaţia inversă, provenită de la diverse sisteme fiziologice ale
organismului (informaţia inversă cu privire la respiraţie, la ritmul cardiac, sau la temperatura
cutanată).

36
 Antrenamentul de conştientizare senzorială bazat pe acest tip de relaţie inversă (care poate fi
numai la fiinţe vii), realizează o mai atentă şi nuanţată percepţie a funcţionării diverselor procese
fiziologice, în special ale celor cu o mai mare implicare în eforturile sportive (respiraţie,
circulaţie, sistem nervos etc), în vederea autoreglării lor voluntare. Astfel, sportivul învaţă să
detecteze mesajele corpului său, conştientizează ceea ce este pozitiv sau negativ în funcţionarea
acestuia, pentru a institui mecanismele de corecţie. Dar, sprijinul aparaturilor electronice şi-a
făcut apariţia şi în aceste subtile dialoguri cu subconştientul uman, considerat a fi bine ferecat cu
lacăte cifrate, deschise uneori doar de yoghini sau de practicile paranormale. Începând din anul
1960, se iniţiază cercetări spectaculoase asupra bio-feed-back-ului, prin intermediul unor
aparaturi special construite, care au menirea să transmită subiectului, prin semnale vizuale sau
auditive, informaţii cu privire la funcţiile fiziologice ale organismului. Pe baza acestor
informaţii, subiecţii învaţă mai uşor să-şi controleze funcţiile fiziologice, considerate până atunci
absolut autonome, în sensul de automate, involuntare şi neputând fi supuse controlului
conştient.
Primele studii sistematice asupra bio-feed-back-ului la om sunt realizate de Kamiya în 1960
(citat de Epuran, 2000), care a demonstrat că subiecţii supuşi experimentului, puteau, pe baza
unui semnal sonor, să-şi reducă ritmul alfa cerebral inducând o stare de relaxare. Mulţi
antrenori au constatat că printr-o relaxare a musculaturii frunţii sau a umerilor, se dă
posibilitatea instaurării automate a unei stări generale de relaxare. De asemenea, asistăm adesea
la alergări, mai ales pe distanţe lungi, în care unii atleţi îşi ridică în mod voluntar temperatura
cutanată la nivelul degetelor (prin purtarea de mănuşi) pentru a dobândi o relaxare profundă şi
eficientă. În cadrul probelor de alergări de viteză, se ştie faptul că relaxarea musculaturii faciale
(cu gura uşor deschisă) şi a umerilor, va atrage după sine şi o relaxare a cefei şi a musculaturii
gâtului, ceea ce va induce o alergare mult mai eficientă.
Domeniul de aplicare a autoreglării pe bază de bio-feed-back s-a extins şi în clinicile
medicale pentru tratamentul unor serii de boli psihosomatice. Astfel, bio-feed-back-ul E.M.G. cu
acţionare asupra muşchilor frunţii se utilizează cu succes în tratamentul migrenelor şi al unor
tulburări de tip nevrotic (anxietate, fobii, depresie, insomnie etc). Bio-feed-back-ul temperaturii
cutanate s-a dovedit util în terapia hipertensiunii, a unor dureri de cap de natură circulatorie şi a
altor afecţiuni ale circulaţiei periferice.
Preocupări şi cercetări sistematice privind introducerea şi utilizareea bio-feed-back-ului în
domeniul sportiv, datează din anul 1976 prin experimentările lui Teague (1976) şi French (1978),
citaţi de M. Epuran (2000). Aceştia au demonstrat posibilitatea îmbunătăţirii rezultatelor la
proba de echilibru prin antrenarea pe baza acestui procedeu.
În ţara noastră, Adrian Gagea şi colab (1980;1984) au utilizat un aparat de concepţie proprie
pentru influenţarea modificării voluntare a undelor alfa cerebrale, la un nivel cât mai apropiat de
cel necesar creşterii performanţei motrice.
Centrul de Cercetări pentru Probleme de Sport din Bucureşti a pus la punct, prin strădania
prof.dr. P.De Hillerin (1999), o instalaţie originală asistată de calculator, denumită "Ergosim",
simulator de mişcare, prin intermediul căruia sportivul realizează în laborator, o sinteză vizual-
proprioceptivă, a unei mişcări sau a unor mişcări specifice dintr-o ramură sportivă.
Experimentările pe acest aparat, foarte multe la număr, au demonstrat creşteri semnificative ale
capacităţii de performanţă, în special ale forţei şi coordonării, fără încărcături traumatizante de
haltere sau alte mijloace epuizante.
Cercetătorii din cadrul Asociaţiei americane de bio-feed-back, consideră oportună folosirea
conştientizării senzoriale în sport pentru:
a) reducerea anxietăţii de fond şi situaţionale, ştiindu-se cu certitudine că aceasta diminuează
dramatic capacitatea de performanţă intelectuală şi fizică ;
b) reeducarea musculară după un traumatism, în sensul accelerării acesteia ;

37
 c) informare rapidă, cu privire la activitatea musculară, pentru perfecţionarea deprinderilor
motrice.
Avantajul deosebit al folosirii aparatelor de tip bio-feed-back constă în faptul că oferă
subiectului un suport obiectiv pentru controlul stărilor prin care trece, control ce lipseşte sau este
mai puţin perceptibil, în celelalte sisteme de autoreglare. Deocamdată, inconvenientele lărgirii
utilizării acestui sistem este determinat de preţul de cost relativ ridicat şi de faptul că nu se
fabrică pe scară largă.

3.3.3. Modelarea în activitatea sportivă

Conceptul de modelare, extrapolat din cibernetică şi în domeniul educaţiei, cunoaşte o

răspândire impresionantă la toate nivelele şi palierele acesteia. În acest context de expansiune
generală, modelul şi modelarea au pătruns de mult şi-n cadrul disciplinelor de educaţie fizică şi
sport, atât ca metodă, cât şi ca principiu, dovedind, încă o dată, aplicativitatea extinsă pe care şi-
o poate asuma.
Pavel Apostol citat de Adrian Dragnea (1996), consideră că „cibernetica a dat modelării o
importantă funcţie metodologică prin următoarele argumente :
- creşterea frecvenţei folosirii metodei modelării în raport cu frecvenţa folosirii metodelor
clasice;
- subordonarea unor metode clasice faţă de funcţia cognitivă a modelului;
- trecerea de la descoperirea experimentală a particularului la construirea modelelor privind
generalul;
- trecerea de la studiul aspectelor multiple şi complexe (prin observare şi experiment) la
studiul global pe model”.
În acest context, metoda modelării se conturează ca o unitate de legătură între cunoaştere şi
acţiune şi între teorie şi practică. Modelarea presupune în primul rând elaborarea unui model ce
trebuie conceput întotdeauna ca realizabil în plan practic. Ea se aplică ori de câte ori avem, ca
obiect de studiu, un sistem complex (original) şi care nu poate fi abordat prin metodele clasice.
În această situaţie se recurge la elaborarea unor modele ce păstrează trăsăturile esenţiale ale
originalului dar, la altă scară de valori.
Adrian Dragnea stabileşte următoarele secvenţe în aplicarea metodei modelării în activitatea
sportivă (Fig.2):
- delimitarea sau cunoaşterea limitelor cantitative şi calitative ale sistemului original
(obiectul modelării);
- obţinerea unor date generale esenţiale şi neesenţiale despre sistemul original;
- formularea unor ipoteze în legătură cu proprietăţile originalului, modul de funcţionare şi
organizare, a comportamentului acestuia;
- construirea modelului cu ajutorul trăsăturilor esenţiale (fundamentale), concret sau formal;
- experimentarea modelului, verificarea funcţionării acestuia şi a datelor vehiculate;
- optimizarea modelului, dacă este cazul, pentru adecvarea deplină a acestuia la sarcinile
cercetării;
- extrapolarea concluziilor desprinse din studierea şi aplicarea modelului, la sistemul
original care nu a putut fi abordat în studiu decât cu ajutorul modelului.

38
 Fig.nr. 2 Secvenţele metodei modelării – după Adrian Dragnea

Literatura de specialitate din cadrul ştiinţei antrenamentului sportiv, face din ce în ce mai des,
referiri la modelul campionului, model de selecţie, model de concurs, model de pregătire,
modelul pregătirii psihologice, modelul pregătirii fizice, model de medicamentaţie de efort şi
refacere, model de cercetare ştiinţifică etc. Aceste modele, consideră Adrian Dragnea,
"evidenţiază paleta foarte largă de aplicare a modelării, începând cu etapa proiectivă, de
concepţie a antrenamentului, unde metoda este fundamentală, mergând apoi în etapele
ulterioare de aplicare practică sau experimentare a modelului".
Specialiştii descriu mai multe tipuri de modele, în funcţie de criteriile lor de organizare.
Astfel, în funcţie de natura lor, modelele sunt catalogate, după Adrian Dragnea şi alţi autori, în
două mari categorii:
a) modele ideale sau mentale, care reproduc un sistem complex de idei sau norme,
constituind, de fapt, o etapă necesară în construirea oricărui model. Ele se exprimă prin idei sau
ecuaţii matematice;
b) modele materiale sau concrete, cum sunt diferite machete sau alte sisteme teoretice şi
practice analoge cu originalul. În cazul antrenamentului sportiv, diferite laturi sau aspecte ale
acestuia, care prezumtiv (prezumţie ce va fi validată de experimente practice) vor duce la
creşterea unor rezultate sau obţinerea unui titlu (de campion, vicecampion etc), în funcţie de
obiectivul propus.
O altă clasificare are în vedere ierarhia modelelor, definind următoarele tipuri:
- modele finale ce reprezintă caracteristicile concursului următor de mare amploare la care
urmează să se participe (J.O., C.M., C.E.). Acestea încheie perioade de timp mai lungi de
pregătire (2 - 4 ani), în intervalul dintre două ediţii ale J.O., C.M., C.E., J.M. şi alte competiţii de
mare anvergură. Aceste tipuri de modele se concretizează de regulă în programe ce conţin
strategii de aplicare pe componente ale antrenamentului. În practică, aceste modele pe care le
putem numi şi globale, conţin în subordine "submodele" de selecţie, pregătire şi concurs;
- modele intermediare, care sunt elaborate ca trepte succesive cu caracteristici valorice
progresive. Ele asigură parcurgerea ciclică a obiectivelor, modelului final. Modelele

39
intermediare pot fi asemănate cu planurile anuale sau pe macrociclu, evidenţiind legătura
strânsă între procesul de planificare şi cel de modelare.
- modelele operaţionale sunt alcătuite din sisteme (mijloace) de acţionare (exerciţii
raţionalizate, pauze de refacere, intensităţi de lucru, volum de alergare sau distanţe, număr de
repetări etc), eşalonate în cicluri săptămânale sub forma lecţiilor de antrenament din diferite
perioade ale mezociclului de pregătire (model de ciclu săptămânal din perioada de pregătire
fundamentală, model de ciclu săptămânal din perioada competiţională terminat cu concurs
principal etc).
Raţionalizarea mijloacelor, pentru a dobândi valoare de modele operaţionale, se face prin
diferite căi interdisciplinare: logice, statistice, matematice etc. În ramurile de sport în care
mijloacele de pregătire sunt precis cuantificabile, cum este în cazul atletismului, înotului,
canotajului şi altor sporturi, elaborarea modelelor de acţionare este mai facilă şi mai
obiectivizată decât la alte ramuri sportive. Astfel, este foarte cunoscut şi exemplificat drept
model de selecţionare a mijloacelor pentru pregătirea alergătorilor de viteză, demersul lui
Vasile Dumitrescu, care a calculat matematic, prin metoda corelaţiei, că, din 120 de exerciţii
preconizate pentru pregătirea sprinterilor, pot fi reţinute, numai 12 exerciţii, ca având maximum
de eficienţă, cu un coeficient de corelaţie de peste 0,8. Aceste exerciţii se constituie în modelul
mijloacelor de acţionare pentru probele de sprint şi garduri.

Fig. 3 Modelul matematic (corelaţional) propus de Vasile Dumitrescu

Pe lângă aceste funcţii, modelele au şi un pronunţat caracter prospectiv (modelul concursului

următor de mare amploare la care urmează să se participe – J.O., C.M. sau C.E), putând servi
chiar ca ipoteză de lucru, având în vedere proiectarea lor în viitor. Realizarea acestei ipoteze
concrete, consideră Adrian Dragnea, presupune o strategie, o structură organizatorică şi
materială, în măsură să creeze condiţiile de ambianţă în care modelul elaborat să poată funcţiona
(modele elaborate la nivel mondial/naţional de dezvoltare a sportului olimpic, model la nivel
naţional ce analizează resursele materiale, financiare, cadrele de specialitate ale sistemului etc).

40
 Dumitru Colibaba-Evuleţ şi Ioan Bota (1996), consideră că se pot elabora (construi)
următoarele tipuri de modele fundamentale operabile în practică:

a) Model integrativ (global) de joc sau probă (în cazul sporturilor individuale);
b) Model de orientare şi selecţie;
c) Model de pregătire;
d) Model de cercetare ştiinţifică.
La aceste tipuri de modele noi am mai adăuga cu certitudine şi modelul de participare în
competiţie. Între aceste modele există o conexiune foarte strânsă, în care poziţia principală o are
modelul integrativ al probei (a), cu menirea de a stabili conţinutul şi exigenţele celorlalte tipuri
de modele sau a modelelor colaterale.
Potrivit aceloraşi autori, modelul integrativ sau global este un sistem hipercomplex, format
dintr-o mulţime de subsisteme (componente), între care se realizează o serie de conexiuni
(interne, între ele şi externe, cu mediul ambiant), care acţionează sinergic, spre finalităţi
performanţiale.
Mai precizăm faptul că fiecare subsistem în parte poate fi reprezentat printr-un model cu
determinare proprie. Această precizare vine în sprijinul antrenorului care poate aplica cu
fidelitate analogia şi modelarea, atât la conexiunile dintre diferite modele cât şi la nivelul
conexiunilor interne din aceste modele. Multe din modelele cu care se operează în prezent, în
activitatea practică specifică diferitelor ramuri sportive, conţin deja referiri la disciplinele
conexe ştiinţei sportului (ex: componenta medico biologică a modelului, profil fiziologic, profil
psihologic, profil endocrino-metabolic etc).

3.4. Utilizarea calculatoarelor în domeniul sportului

Vom încerca, în acest subcapitol, să vă invităm în lumea miraculoasă a calculatoarelor şi a

folosirii lor în domeniul sportiv.
“Calculatorul electronic, spune Jean Jaques Servan Schreiber (1990), face astăzi pentru
omenire ceea ce acum cinci secole a făcut invenţia tiparului. El produce schimbări radicale în
toate aspectele vieţii noastre, înaintând cu viteză ameţitoare şi descătuşând forţe ce pot
adeseori traumatiza”.
În acelaşi context am dori să exprimăm, o reflecţie ce ne aparţine, prin care încercăm să
conturăm dimensiunile fenomenului informaticii, care a cucerit în forţă, toate domeniile de
activitate ale omului. Astfel, considerăm că dacă descoperirea pârghiilor a însemnat o
amplificare uriaşă a forţei fizice a omului, descoperirea calculatorului a reprezentat
amplificarea, practic nelimitată, a forţei minţii omului.
Implementarea sistemelor informaţionale deschide larg porţile cunoaşterii, determinând
strategii de dezvoltare bazate pe calculatoare, roboţi şi inteligenţă artificială care valorifică, în
prim plan, resursele umane şi în mod special inteligenţa umană. Astfel, tot mai mulţi specialişti
şi analişti de prestigiu acreditează ideea priorităţii absolute ce se impune a fi acordată resurselor
umane, practic inepuizabile şi nepoluante. Recunoaşterea rolului central al ştiinţei informaticii în
dezvoltarea economico-socială înseamnă a da, în mod real, prioritate factorilor care ţin de
educaţie, în sensul că oamenii, îndeosebi tinerii, având la dispoziţie reţele de calculatoare şi
condiţii de învăţare, să se dezvolte la limita superioară a capacităţii naturale cu care sunt dotaţi.
„Să facem instruirea şi învăţarea mai eficiente, iată deviza pedagogilor şi psihologilor moderni.
Prezentul înseamnă căutare, el înseamnă posibilitate”, remarca sugestiv Ioan Neacşu (1990).
Folosirea calculatoarelor în procesul învăţării a deschis deja perspectiva unei noi strategii de
optimizare a acestui proces, urmând să fie preluată cu întregul ei potenţial, la scară naţională, de
către şcoli şi universităţi. Un singur exemplu, de pornire în forţă în acest domeniu, credem că

41
este semnificativ. În anul 1986, Universitatea Carnegie-Helon din statul Pennsylvania dispunea
de peste 10000 de calculatoare în multiple reţele, pentru un număr de 6000 studenţi. Astfel,
acolo a apărut primul campus computerizat, în care studenţii universităţii lucrează într-o
ambianţă de studiu intens, graţie abundenţei de echipamente electronice, personalului didactic de
înaltă calificare şi faptului că universitatea excelează în domenii, ca: inteligenţă artificială,
robotică, inginerie electronică, ingineria software-ului şi psihologia cunoaşterii.
Acest experiment, în stil american, a dat rezultatele scontate, transformând Universitatea din
Pennsylvania într-o renumită citadelă universitară plină de vrajă pentru spirit. La porţile acesteia
au bătut mii de tineri din toată lumea, pentru a se pregăti potrivit unor înalte standarde
internaţionale de competenţă. Părăsind lumea ignoranţei, tinerii şi toţi cei interesaţi şi captivaţi
de universul informaticii, doresc să se îndrepte azi spre o nouă frontieră a cunoaşterii, dincolo
de care se profilează ţinutul povestirilor de science-fiction.
Lumea sportului, şi în primul rând a celui de înaltă performanţă, confruntat cu rezultate
incredibile, înzestrate cu o valoare simbolică imensă, aceea a căutării limitelor umane, a lansat
un semnal spre calculatoarele performante şi multimedia, pentru a-i veni în ajutor să doboare
barierele sacre, ridicând ştacheta exigenţei spre domeniul spectacolului şi al artei în sport.
Publicul spectator de pe mapamond, precum şi managerii de cluburi, sunt din în ce mai exigenţi,
dinamizând procesul de dezvoltare al activităţii sportive.
Ajutorul generos al calculatoarelor nu s-a lăsat aşteptat, astfel că ele au inundat stadioanele,
sălile şi arenele de competiţii, dar în paralel şi laboratoarele cercetătorilor şi specialiştilor în
domeniu.
Calculatoarele, mini, micro şi de reţea, au numeroase întrebuinţări circumscrise domeniului
ştiinţei sportului. O sinteză relativ recentă elaborată de Harry A. King, (1998) de la Universitatea
de Stat din San Diego, identifică peste 400 de articole care tratează astfel de aplicaţii ale
calculatoarelor.
Asistarea activităţii sportive de către calculator, vizează în principal, ameliorarea unor
componente determinante pentru creşterea capacităţii de performanţă. Aceste aplicaţii, în
continuă expansiune, ţintesc spre utilizarea calculatoarelor în următoarele domenii:

a) Măsurări şi testări
Lumea modernă preferă o rezolvare cuantificabilă a unei probleme în locul uneia
necantitative. Se presupune că prin folosirea cantităţilor în relaţiile cu caracteristicile lumii fizice
şi a persoanelor, rezolvarea problemelor devine mai eficientă şi mai uşor de abordat. Această
opinie a devenit esenţial implicată în lumea abordării ştiinţifice a fenomenelor şi pare a fi foarte
rar contestată. Disponibilităţile mari ale calculatoarelor au îmbunătăţit capacitatea de a investiga
problemele de măsurare şi testare din cadrul evaluărilor.
Această îmbunătăţire poate fi rezumată în capacitatea calculatorului de:
- a reconfigura şi rezuma uşor informaţiile colectate într-o formă care să facă înţelegerea mai
uşoară (capacitate de analiză ştiinţifică);
- a obţine toate rezultatele unor modele ipotetice de predicţie, printr-o putere de calculare foarte
mare (capacitate de simulare);
- a achiziţiona repede mari cantităţi de date, în timp real (capacitate de achiziţie);
- a stoca mari seturi de date, într-o formă care permite accesul unui număr mare de utilizatori
(capacitate de stocare şi de redare a informaţiilor);
- a acorda ajutor, prin mijloace foarte eficiente, de a da instrucţiuni şi a-şi evalua rezultatele.

b) Evidenţa şi evaluarea rezultatelor din antrenamente şi competiţii prin asistarea

acestora de calculator
Prin această utilizare, se urmăreşte obiectivizarea rezultatelor competiţiilor sportive, astfel
încât corectitudinea deciziilor şi măsurătorilor arbitrilor să fie de necontestat. Astfel, la atletism,

42
startul şi ordinea sosirii este comandată şi decisă de arbitri, prin intermediul camerelor de luat
vederi legate la calculatoare, evidenţiindu-se orice eroare. Starturile furate sunt semnalizate
automat în casca starterului care va relua plecarea în cursă, avertizându-l pe cel vinovat. Ordinea
sosirii se determină, la sutimi de secundă, prin ordinatoare care citesc imaginea video a sosirii şi
decid timpii, pentru fiecare alergător. În acelaşi mod, asistat de reţele de calculatoare şi camere
de luat vederi, se înregistrează, cu cea mai mare obiectivitate, şi rezultatele celorlalte probe de
sărituri şi aruncări din cadrul concursurilor atletice.
Tot calculatoarele fac clasamentele pe probe, decid ordinea clasificării în serii, sferturi,
semifinale şi finale, ordinea culoarelor, ordinea participării în probă şi a rezultatelor obţinute la
sărituri şi aruncări, punctajele la probele combinate, asigurând, astfel, operativ, întregul
secretariat al concursului. La scurtă vreme după terminarea unei probe se afişează rezultatele
(clasamentul şi timpul pentru fiecare competitor), care apoi sunt listate şi înmânate delegaţiilor
sportive participante.
Cu ani în urma, modalitatea de a realiza un sistem de cronometraj electronic asistat de
calculator, a fost obiectul unor căutări, din partea noastră, împreună cu o echipă de
informaticieni de la ITC Cluj. Rezultatele au fost publicate în Revista de Educaţie Fizică şi
Sport nr. 2 din anul 1988. Căutările noastre de atunci au avut un caracter de pionierat, dar nu au
putut fi finalizate integral, din lipsă de aparatură competitivă şi a fondurilor de cercetare.

c) Analiza biomecanică a tehnicilor de execuţie şi elaborare de modele tehnice

La nivelul actual al performanţelor sportive, fără o muncă aprofundată de perfecţionare a
tehnicii, nu se poate accede spre rezultate înalte. Lipsa unei tehnici raţionale devine un factor
limitativ în punerea în valoare maximă a calităţilor psiho-motrice, specifice probei. O sursă
importantă de perfecţionare a tehnicii o constituie studierea aprofundată a biomecanicii
diverselor tehnici specifice fiecărei ramuri sportive.
Biomecanica beneficiază azi de aportul extraordinar al camerelor de luat vederi, care au
posibilitatea de a filma tridimensional, cu sute de imagini pe secundă. Aceste imagini sunt
transmise unor calculatoare performante, care pe baza unor programe adecvate, descompun şi
analizează imaginile, efectuează măsurători exacte, le înregistrează şi le redau în diferite secţiuni
şi detalii. Dacă ne gândim că aceste informaţii, se obţin concomitent cu execuţiile sportivilor, la
marile competiţii europene sau mondiale (JO, CM, CE) şi că fiecare punct al imaginii este
memorat într-un calculator, care furnizează apoi o serie de informaţii de interes tehnic (viteză,
acceleraţie, forţe, unghiuri, amplitudini, direcţii, planuri, axe, etc), se înţelege uşor importanţa
acestor tehnologii, în procesul de analiză şi perfecţionare continuă a tehnicii. Prin aceste
tehnologii, se pot introduce în calculator imagini video direct din desfăşurarea concursurilor, sau
imagini filmate video (recorduri mondiale, olimpice, europene, execuţii celebre, stiluri noi de
tehnică), ce vor putea fi analizate, interpretate, mixate, de către calculator.

d) Elaborări de programe de antrenament asistate de calculator

Fără a avea posibilitatea unor abordări mai extinse, datorită unor limite, determinate de câţiva
factori esenţiali de progres în acest domeniu, cum ar fi: acces întârziat cu cel puţin 10 ani la
tehnica actuală de calcul, faţă de specialiştii americani sau din alte ţări dezvoltate, acces limitat
şi sporadic la informaţiile din domeniu cu aplicaţii în activitatea sportivă, menţionăm faptul că
am fost preocupaţi de ideea introducerii unei tehnici moderne de programare a antrenamentului
sportiv în domeniul atletismului. Astfel am avut câteva realizări “de pionerat” din punct de
vedere teoretic şi practic, cum ar fi tabelele de tempo elaborate pe calculator, încă din anul
1987. Acestea, au fost aduse “la zi” printr-o tehnică de calcul performantă şi programe de
software laborioase, efectuate împreună cu specialişti entuziaşti din domeniul informaticii, care
au răspuns cu yes la help-ul lansat de noi. Din această colaborare cu informaticienii s-a născut,
în premieră în ţara noastră, programul de planificare a antrenamentului asistat de calculator, la

43
atletism, denumit Info- Secund (secundul informatician). Acest program a fost prezentat
federaţiei de specialitate şi Centrului de Cercetări pentru Problemele Sportului, urmând a fi
preluat în mod experimental de către toţi componenţii lotului naţional.
Conţinutul, caracterul interactiv şi facilităţile foarte mari ale acestui program de a gestiona
mii de informaţii, le vom descrie, pe larg, în partea a III-a lucrării.

e) Analize antidoping asistate de calculator

Introducerea utilizării calculatoarelor, prin programe speciale de depistare a consumului de
substanţe dopante, începe să dea roade extrem de favorabile în combaterea acestei practici a
unor sportivi de performanţă. Se beneficiază azi de laboratoare antidoping, extrem de dotate cu
aparaturi de ultimă generaţie care sunt în măsură să depisteze, chiar urme de substanţe trecute pe
lista neagră a celor dopante, după luni de zile de la consumarea acestora. Aceste laboratoare
asistă marile competiţii internaţionale şi au drepturi depline de a efectua pentru orice sportiv
controlul antidoping, inainte de competiţie sau pe parcursul acesteia.
Desigur că am mai putea enumera şi alte domenii de utilizare a calculatoarelor în sport
(tehnici multimedia, elaborări de site-uri ale federaţiilor pe ramuri sportive etc), deoarece
extinderea folosirii lor tinde să se generalizeze.

44
 CAPITOLUL 4

ABORDAREA CORELATIVĂ, CONDIŢIE A INTERDISCIPLINARITĂŢII

Interdisciplinaritatea, ca proces gnoseologic, ca act metodologic şi acţiune pragmatică, se

realizează prin corelarea datelor şi a rezultatelor ştiinţifice. În afara principiului corelaţiei, datele
ştiinţifice ar rămâne izolate în fiecare disciplină sau acţiune întreprinsă în cadrul acesteia, golind
interdisciplinaritatea de conţinut, sens şi finalitate.
Prospectologi consacraţi, ca Walter Kaufman (1977), consideră că „am inaugurat şi vom trăi
într-o eră a interdisciplinarităţii” şi defineşte imperativul conexiunilor drept ”condiţie sine qua
non a realizării interdisciplinarităţii”. Apreciind că “fiecare text are un context”, Walter
Kaufman întrevede obligativitatea corelării informaţiilor unei discipline, cu rezultatele altor
discipline, spre realizarea plenitudinii cunoaşterii şi statornicirii principiilor acţiunii. Acelaşi
autor mai consideră că progresul ştiinţific depinde de descoperirea conexiunilor dintre lucruri şi
că legătura dintre interdisciplinaritate şi corelaţie este cât se poate de necesară, mai ales în
domeniul prospectologiei.
Caracterul de actualitate al corelaţiei, în abordarea interdisciplinară şi nu numai, nu-l implică
şi pe cel de noutate. După cum relatează Victor Isac (1980), corelaţia ca gen de relaţie şi
categorie primordială a gândirii, a fost inclusă de Platon, în categoria identitate-alteritate, de
Aristotel, în categoria proprie de relaţie, iar de Kant, în grupa a treia a categoriilor inerenţă,
subzistenţă, cauzalitate şi comunitate.
În dorinţa lămuririi conceptuale a corelaţiei, vom nominaliza câteva interpretări şi definiţii ale
acesteia, elaborate de diverşi autori consacraţi.
Astfel, Paul Popescu Neveanu (1978) defineşte corelaţia drept ”relaţie de interdependenţă
între doi termeni, exprimată fie în faptul că unul nu poate exista fără celălalt (pozitiv, negativ),
fie că modificarea unuia antrenează modificări ale celuilalt (respiraţie – circulaţie, cunoaştere -
afectivitate)”. El mai arată că asocierea se exprimă numeric, printr-un raport numit coeficient de
corelaţie. În cazul în care legătura dintre variabilele măsurabile este simplă, se foloseşte
coeficientul de corelaţie Bravais-Pearson, care poate varia între –1 şi +1. În cercetările din
psihologie se mai foloseşte, pe scară largă, coeficientul de corelaţie al rangurilor, introdus de
Spearman.
Termenul de corelaţie reprezintă, conform Dicţionarului de psihologie (1997), coordonat de
Ursula Şchiopu, un “Tip de legătură între două sau mai multe valori statistice privitoare la
caracteristici psihice”. Conform aceloraşi autori, corelaţia arată că modificarea într-un anumit
sens (crescător sau descrescător) a uneia din valori (variabile) este însoţită de modificarea
lineară, în acelaşi sens sau în sens opus a celeilalte. Corelaţia poate avea grade de tărie diferite,
măsurabile prin indici numerici speciali, numiţi coeficienţi de corelaţie.
Un termen similar şi la fel de definitoriu pentru corelaţie este acela de conexiune, pe care îl
întâlnim la V. Săhleanu (1973), sub următoarea formulare: “Numai o conexiune dintre
fenomenele A şi B ne poate furniza informaţii despre A, prin mijloacele lui B şi despre B, prin
A”, realizându-se aşa numitele legături de tip informaţional (L.T.I.). În viziune acestui autor
corelaţia este conexiunea de tip informaţional axiologic, adică L.T.I.A. (legătură de tip
informaţional axiologic), asemănător cu ce V. Stancovici (1975), numeşte “procesul de
umanizare a informaţiei” .
Din punct de vedere sistemic, corelaţia deschide porţile coerenţei şi interdependenţei
acţiunilor în cercetările interdisciplinare, devenind o paradigmă semnificativă de rezolvare a
problemelor de viitor ale societăţii. În raportul de previziune şi acţiune, corelaţia nu este doar o

45
exprimare logică, ci una complexă socio-umană, năzuind, formulând şi purtând valori de
orientare şi de decizie ale acţiunilor menite a asigura omului un control, fie şi parţial, asupra
viitorului.
Calitatea corelaţiei, ca principiu al cercetării interdisciplinare, rezultă “din faptul că sistemul
social este prin excelenţă nonliniar”, iar “sistemul social şi modelul său abstract pot fi
abordate numai interdisciplinar” (Pavel Apostol, 1975). Întrucât non-liniaritatea implică şi
impune inevitabil principiul corelaţiei, rezultă că abordarea sistemului social, în mod
interdisciplinar, foloseşte principiul corelaţiei, ca postulat metodologic ce-şi asumă o finalitate
prospectivă.
Legătura dintre interdisciplinaritate şi corelaţie sau studiu corelativ este aşa de mare, încât se
poate ajunge, uneori, chiar la identificarea sau substituirea noţiunilor, operaţiune nejustificată
însă, din multe puncte de vedere. În istoria culturii umane se întâlnesc corelaţii axiologice
tradiţionale, preluate şi transmise de-a lungul timpului, ca modele de viaţă sau ca modele
comportamentale. Cine nu cunoaşte azi expresia perfecţiunii elene, exprimată prin kalokagathia
(frumos şi bine) sau a lui Juvenal “Mens sana in corpore sano” (minte sănătoasă în corp
sănătos), mesaje transmise peste milenii cu aceeaşi încărcătură spirituală.
Sub presiunea viitorului supertehnicizat ce ameninţă lumea naturală a fiinţei umane, credem
că ar trebui să promovăm cu toţii, corelaţia dintre înţelepciune şi ştiinţă, pentru a trăi mai
departe în linişte şi armonie pe planeta noastră binecuvântată de Dumnezeu.
Drept concluzie la acest subcapitol introductiv, relevăm încă odată faptul că principiul
corelaţiei şi interdisciplinaritatea se impun ca două paradigme complementare ale activităţii
ştiinţifice contemporane şi drept coordonate principale ale ştiinţei, ca factor decisiv în
soluţionarea problemelor de azi şi de viitor ale omenirii.

4.1. Cercetarea corelaţională în analiza statistică

În analiza statistică, intervin adesea repartiţii, în care fiecărei unităţi a populaţiei cercetate, îi
corespund simultan una sau mai multe caracteristici, de aceeaşi natură sau de natură
diferită.Astfel, de multă vreme, greutatea excesivă a unui individ, a fost incriminată ca
reprezentând un factor de risc asupra speranţei de viaţă.
Îndelungi observaţii, analizate statistic, sub formă de repartiţii bidimensionale au confirmat
ipoteza, emisă de medici, care a pus în evidenţă mărimea riscului de scurtare a anilor de viaţă,
în grupele de populaţie cu excese ponderale. Pe căi asemănătoare sunt investigate azi, tot în
medicină, corelaţiile posibile între diverşi parametri ai vieţii moderne (stres, agitaţie, poluare,
zgomote, impactul imaginii supercomercializată şi golită de mesaj spiritual etc) şi bolile de
etiologie multifactorială. În măsura în care ipotezele se verifică, cercetătorii se angajează în
estimaţii numerice de genul: comportamentul mereu agitat duce de 2-3 ori mai mult la angină
pectorală, faţă de ceilalţi şi de 4-3 ori mai mult la infarct. Astfel, problemele de mare importanţă,
puse în studiul repartiţiilor statistice multidimensionale evidenţiază şi cuantifică legăturile dintre
variabilele observate şi fenomenele pe care le reprezintă.
Două fenomene se pot afla într-o legătură strictă, rigidă, exprimată prin formula y = f(x); ceea
ce înseamnă că pentru o valoare determinată a variabilei independente x, variabila dependentă y
ia de asemenea o valoare determinată, discretă. Situaţia opusă este aceea, a independenţei
complete a două fenomene. Între aceste două extreme se întinde câmpul larg al legăturilor suple,
neunivoce, de tip statistic.
Legătura statistică este generată de factori multipli, cu influenţe în sensuri şi intensităţi
diferite. Ea este expresia acţiunii necesităţii şi întâmplării, necesitatea realizându-se prin
intermediul jocului factorilor aleatori. Ca urmare, dependenţa nu se manifestă în fiecare caz în
parte, ci numai în general şi în medie, într-un număr mare de cazuri.

46
 Ideea de legătură, între variabilele observate în colectivităţi statistice, transpusă în limbaj
matematic de Şcoala biometrică Galton-Pearson, s-a constituit într-o teorie, numită teoria
corelaţiei statistice sau corelaţie. Termenul “corelaţie” este împrumutat din ştiinţele naturii. El a
fost folosit pentru prima dată de naturalistul francez Georges Cuvier (1769-1832), fiind preluat
în varianta de “variabilitate corelativă” de Charles Darwin. F. Galton a transpus termenul
corelaţie în statistica matematică, cu semnificaţia de raporturi reciproce între caracteristicile
părinţilor şi fiilor. Astfel, Galton a examinat legătura dintre înălţimea părinţilor şi a fiilor,
postulând existenţa unei regresii către valoarea medie: din părinţi cu talia mai mare decât media
grupului se nasc copii cu o talie inferioară lor şi invers.
Corelaţia include două probleme fundamentale: prima constă în a descrie legea de variaţie
medie a unei variabile în funcţie de o alta (sau altele), cunoscută sub denumirea de regresie şi
rezolvată pe baza funcţiei de regresie, iar a doua, în caracterizarea intensităţii legăturii printr-un
coeficient numeric, independent de unităţile de măsură ale variabilelor corelate. Răspunsul
matematic la a doua problemă a fost dat de Karl Pearson prin introducerea celebrului său
coeficient de corelaţie. Corelaţia se traduce matematic, după Yule citat de Moineagu şi
colaboratori (1976), prin “... formarea ecuaţiei ce dă valoare unei variabile, în funcţie de o alta
sau de mai multe altele şi prin determinarea valorii coeficientului de corelaţie, care ... măsoară
exactitatea cu care ecuaţia de regresie se aplică”.
În terminologia statistică actuală, conceptul de corelaţie apare, uneori, cu înţeles foarte
general, acoperind orice legătură statistică - fie între variabile cantitative, fie între variabile
calitative (E. Morice, 1968). Alteori, noţiunea de corelaţie semnifică numai relaţiile dintre
variabilele cantitative.
După părerea specialiştilor români, C. Moineagu, I. Negură, şi V.Urseanu (1976), “metoda
corelaţiei întruneşte întregul complex de procedee de investigaţie a conexiunilor statistice,
conducând la expresii numerice sintetice: ecuaţii de regresie, coeficienţi de regresie, coeficienţi
de corelaţie, coeficienţi de determinare, erori de estimare etc” .

4.2. Premisele calculelor de corelaţie

Practica îndelungată a calculelor de corelaţie stabileşte câteva premise, de a căror respectare

depinde în măsură hotărâtoare, valoarea de cunoaştere şi încredere a indicatorilor de corelaţie.
Prezentăm, în continuare, câteva dintre aceste premise, descrise de Costache Moineagu şi
colaboratorii săi.
a) Legăturile statistice sunt de natură probabilistică şi deci imperfecte.
Această particularitate face uneori, dificilă descifrarea cauzelor generatoare ale anumitor
comportări ale fenomenelor investigate.
b) Practicarea unor simplificări în cadrul formalizării matematice.
Conform acestei premise, se includ în calcul, după caz, unul sau mai mulţi factori cu
influenţă esenţială, iar restul factorilor se tratează global.
c) În procesul selecţionării variabilelor, indiferent de sistemul folosit, trebuie să se tindă spre
un model cât se poate de economic.
Este evident că restrângerea numărului de factori trebuie să aibă loc numai cu respectarea
strictă a principiilor analizei de corelaţie. La construirea oricărui model, cercetătorul este
ameninţat de două pericole, caracterizate foarte sugestiv de cunoscutul matematician R.
Bellman, citat de C. Moineagu (1976): “capcana suprasimplificării şi mlaştina
supracomplicării”.
d) Stabilirea formei ecuaţiei de regresie, destinată să descrie relaţia dintre variabila
dependentă şi variabila independentă.

47
 O soluţie convenabilă presupune, în primul rând, înţelegerea esenţei şi mecanismului
legăturii, reprezentarea legităţii schimbării fenomenului modelat sub acţiunea factorilor aleşi, iar
după aceea, alegerea, din arsenalul funcţiilor matematice, a tipului de funcţie adecvat legităţii
sesizate.
e) Omogenitatea datelor şi un număr mare de observaţii.
Precizăm faptul că în calculele de corelaţie se operează cu mărimi medii şi orice medie
reflectă, cu atât mai precis, proprietăţile tipice ale colectivităţii, cu cât aceasta este mai omogenă
şi mai mare. Caracterul omogen sau neomogen al colectivităţii poate fi sesizat cu uşurinţă, prin
examinarea diagramei de dispersie. Tendinţa punctelor de a se strânge în două sau mai multe
grupuri, ori situarea unor puncte cu mult în afara “norilor de puncte” evidenţiază eterogenitatea
colectivităţii.
Pe lângă aceste premise, se mai recomandă o mare atenţie la gruparea datelor statistice. Prin
această operaţie se comprimă un mare volum de date, economisindu-se timpul de efectuare al
calculelor de corelaţie, dar, pe fondul sacrificării unei anumite cantităţi de informaţie. În
consecinţă, valorile obţinute din datele grupate, diferă de valorile care s-ar fi obţinut, dacă
calculele de corelaţie s-ar fi efectuat pe baza datelor negrupate. Se recomandă deci, folosirea
repartiţiilor cu intervale egale, drept regulă generală, motivată teoretic şi confirmată de
experienţa rezolvării modelelor de corelaţie.

4.3. Cercetarea corelaţională în sport

Antrenorii profesionişti, conştienţi de necesitatea dirijării ştiinţifice a procesului de pregătire

şi participare în competiţii, sunt interesaţi în permanenţă de nivelul relaţiilor complexe existente
între multitudinea indicatorilor motrici şi bio-psiho-sociali ai sportivilor şi capacitatea lor de
performanţă. Spre exemplu, devin extrem de edificatoare pentru dirijarea antrenamentului,
relaţia dintre mijloacele de pregătire (de tip anaerob, aerob, mixt sau, altfel exprimat, îndreptate
spre dezvoltarea forţei, vitezei, rezistenţei sau tehnicii de execuţie) şi timpul realizat la alergarea
pe o anumită distanţă sau relaţia dintre un test cardiovascular de adaptare la efort (Scăriţa) şi
capacitatea de performanţă din acel moment. Alteori, se doreşte cunoaşterea unei relaţii între
trăsături de caracter, comportamente etc şi capacitatea de performanţă; spre exemplu, legătura
dintre caracteristicile de personalitate şi participarea la unele probe atletice cu grad mare de
concentrare (înălţime, prăjină, sprint etc). De acelaşi interes se bucură şi cunoaşterea relaţiei
între măsurătorile antropometrice şi randamentul obţinut în anumite ramuri sportive.
Investigarea atentă, sistematizarea şi operaţionalizarea multiplelor corelaţii existente între
sfera bio-motrică, psiho-socială şi capacitatea de performanţă a sportivilor, aduce cel puţin patru
mari beneficii în eficientizarea procesului de antrenament, îndreptate spre:
- îmbunătăţirea specificităţii selecţiei;
- raţionalizarea mijloacelor de pregătire;
- dirijarea ştiinţifică a procesului de pregătire;
- predicţia rezultatelor.

4.3.1. Îmbunătăţirea specificităţii selecţiei

Definind caracteristicile antrenamentului sportiv, Mihai Epuran (1997), consideră că acesta

”este o activitate care se adresează indivizilor dotaţi din punct de vedere motric şi psihic,
operând progresiv selecţia şi specializarea celor superior înzestraţi pentru marea performanţă”
Până mai ieri în sport se venea, de obicei, întâmplător sau circumstanţial şi mult mai puţin în
cadrul unui sistem bine organizat de selecţie. Ori, consideră Ioan Drăgan, (1998), ”societatea de
azi, din ce în ce mai dispusă să funcţioneze pe baze ştiinţifice şi materiale, a sesizat că nu este

48
rentabil, nici pentru individ şi nici pentru colectivitate, să facă investiţii materiale şi morale
pentru ca după câţiva ani, totul să fie zadarnic, nerentabil. Aşa a apărut necesitatea instituirii
unui sistem organizat ştiinţific, care să permită ca pe baza unor criterii obiective, medico-
biologice şi a prognozei respective, să-i selecţioneze, pe cei mai talentaţi, pe cei mai dotaţi, care
în urma unui antrenament corespunzător să realizeze modelul biologic al performerului”.
Cunoscându-se astfel modelul biologic al fiecărei ramuri sportive sau fiecărei probe atletice,
se va da prioritate, pe baza unor sisteme de corelaţii specifice, indicatorilor cu cea mai mare
pondere de reprezentare genetică şi calităţilor celor mai puţin perfectibile. Conform acestei
judecăţi, ar fi inoportun să eliminăm printr-un examen de selecţie pentru o grupă de sprint, copiii
longilini cu talii peste media lor de vârstă, în folosul unora cu talii mici, dar cu timpi mai buni la
un test de viteză. Corelaţiile existente la vârsta de 11-12 ani îi favorizează pe cei cu talii mici,
urmând ca la vârsta junioratului mare, sensul corelaţiilor să se schimbe, în favoarea celor cu o
talie mai mare.
Se cunosc de asemenea corelaţiile semnificative între potenţialul de viteză şi ponderea
fibrelor albe în musculatura striată. Se aşteaptă, azi, găsirea şi operaţionalizarea unor investigaţii
de laborator simple, ieftine şi netraumatizante, care să pună în evidenţă corelaţii semnificative
între indicatori şi determinaţi genetici cu nivelul prezumtiv al marilor performanţe. Menţionarea
rezultatelor în fişa medicală a sportivului, ar feri pe mulţi antrenori, de mii de ore de
antrenament irosite pe direcţii de selecţie greşit orientate.

4.3.2. Raţionalizarea mijloacelor de pregătire

Raţionalizarea este o acţiune cu caracter metodic, întreprinsă în cadrul procesului de

obiectivizare a antrenamentelor şi concursurilor, care “dezvăluie inventarul de mijloace cu cea
mai mare eficienţă în fiecare din formele de organizare şi în special a pregătirii pentru concurs”
(Adrian Dragnea, 1996).
După ce au fost analizate şi desprinse caracteristicile cele mai importante ale probelor (durată,
tip de efort, calităţi motrice implicate, sisteme energogenetice, tip somatic, calităţi psihice
dominante etc), se determină ansamblul de exerciţii raţionalizate ce sunt sistematizate după
anumite criterii, constituind un sistem unitar de acţionare în diferite perioade de pregătire.
Un model de raţionalizare şi în final, de stabilire a mijloacelor de pregătire, se realizează,
după Adrian Dragnea (1996), „prin metoda corelaţiei statistice dintre două variabile: exerciţiul
pregătitor (x) şi performanţa în concurs (y)’’.
Pe baza gradului de legătură dintre aceşti doi factori, Vasile Dumitrescu (1972) a stabilit,
pentru probele de sprint, că dintr-un numar de 120 de exerciţii de pregătire utilizate de diferiţi
antrenori, doar un număr de 12 mijloace au un grad ridicat de corelare cu aceste probe.
Cercetările ştiinţifice din domeniul corelaţiilor statistice în atletism şi în alte ramuri sportive
sunt, din păcate, foarte reduse astfel că raţionalizarea mijloacelor se face de cele mai multe ori
empiric, prin valorificarea în timp a experienţei acumulate sau transmise de diverşi antrenori. Se
pierde, în acest mod, prea mult timp şi bani, fără a avea certitudinea promovării, prin linii
metodice standardizate, a unor structuri de exerciţii de maximă eficienţă, adecvate vârstelor de
pregătire.

4.3.3. Dirijarea ştiinţifică a procesului de pregătire

Printr-o analiză interdisciplinară a antrenamentului de înaltă performanţă, care trebuie să se

desfăşoare coroborat şi unitar din punct de vedere motric şi biologic, psihologic, metodic,
igienic, organizatoric etc, constatăm că principala rezervă de progres a performanţelor o
constituie dirijarea ştiinţifică a acestuia.

49
 Ştiinţa (medicală, tehnologică, biochimică, psiho-pedagogică, informatică etc) s-a implicat
profund şi decisiv, în ultimele decenii, în performanţa sportivă, apreciază Ion Drăgan (1989),
“Am putea spune aproape că nu există domeniu de bază al ştiinţelor care să nu fie aplicat în
sport (exemple grăitoare îl constituie matematica, fizica, cibernetica ş.a.)”. Multitudinea de
aspecte şi laturi ale pregătirii sportive de înaltă performanţă trebuie interpretate relaţionist,
înţelegând antrenamentul ca un sistem dinamic de reglare şi autoreglare, ce trebuie să-şi
optimizeze în permanenţă efectul performanţial. În acest sens, de mare ajutor ni se pare a fi,
pentru dirijarea în cunoştinţă de cauză a pregătirii, stabilirea unor funcţii sau coeficienţi de
corelaţie între capacitatea de performanţă şi miile (cifra estimată de unii specialişti este de
aproximativ 4000) de indicatori de natură motrico-biologică, psiho-pedagogică sau socială ce o
determină sau o influenţează. Pentru acest demers, avem azi la dispoziţie programe pe calculator
capabile să facă operaţiuni extrem de complexe, pentru a fi interpretate cifric şi grafic, în timp
foarte scurt şi cu o precizie foarte mare, influenţate numai de veridicitatea datelor introduse.
Prin informaţiile ce oglindesc influenţa şi interrelaţiile dintre sistemele de acţionare şi
răspunsul performanţial al sportivului, antrenorul îşi va putea menţine postul de comandă al
procesului de pregătire, dirijându-l spre capacitatea maximă de exprimare. În nici un fel, marea
performanţă nu poate fi rodul întâmplării, ci cumulul unor minţi inteligente dominate de
inventivitate şi spirit ştiinţific. Aprofundarea corelaţiilor, prin elaborarea unor baze de date
vaste, experimentate la diferite vârste şi pe eşantioane reprezentative de sportivi, va duce în mod
sigur la raţionalizarea ştiinţifică a procesului de antrenament şi la elaborarea programelor de
pregătire asistate de calculator.

4.3.4. Predicţia rezultatelor

Am mai afirmat faptul că, scopul principal al utilizării corelaţiilor este de a face estimări şi
predicţii. Cu cât este mai mare corelaţia dintre cele două variabile, cu atât precizia estimării unei
variabile pe seama alteia este mai mare. Dacă am avea o corelaţie perfectă, estimarea ar fi
extrem de precisă. Spre exemplu, se încearcă estimarea unei variabile, cum ar fi procentul de
ţesut adipos corporal prin măsurarea grosimii plicilor cutanate sau consumul maxim de oxigen
într-o alergare. În studiile de acest tip, variabilele independente (predictoare) sunt mai puţin
consumatoare de timp, mai puţin costisitoare şi mai uşor de efectuat în cadrul unui studiu amplu
decât variabilele dependente.
Cunoscând o serie de corelaţii dintre anumite norme de control cum ar fi, în cadrul probelor
de sprint şi garduri: lungime fără elan, triplu, penta f.e. semigenuflexiuni sau rezultatele la
mijloacele standardizate de antrenament, gen 3 x 150 m P:3’, 2 x 300 m P:3’ şi potenţialul de
performanţă pe aceste distanţe (60 m, 100 m, 200 m, 400 m, 100 mg, 110 mg, 400 mg), vom
putea estima, cu destul de mică marjă de eroare, capacitatea de performanţă a atleţilor, exprimată
cifric pe distanţele de concurs. Aceste predicţii vor fi cu atât mai apropiate de timpii realizaţi în
competiţii, cu cât se va apela la mai multe corelaţii semnificative ale potenţialului bio-motric şi
psiho-social al sportivului.
Efectiv, în practica de antrenorat se întâlnesc adesea situaţii şi discuţii pe marginea lor prin
care antrenorii nu-şi pot explica unele rezultate sub aşteptări faţă de cele obţinute la
antrenamentele recente sau la probele de control. Exemplul relatat denotă faptul că ideea de
corelaţie funcţionează la mulţi antrenori, dar într-un mod prea simplist şi empiric, bazată numai
pe experienţa personală şi nu pe investigaţii şi calcule laborioase, de care marea majoritate a
antrenorilor se tem şi le resping.
Studiile de previziune utilizează de obicei regresia multiplă, deoarece acurateţea ei în
previziunea unui comportament-criteriu este aproape întotdeauna îmbunătăţită prin utilizarea
mai multor variabile predictive. Analiza pe bază de discriminare este o tehnică utilizată pentru

50
previziuni cu privire la membrii unui grup, iar corelaţia canonică este o metodă de previziune a
unei combinaţii de diferite variabile-criteriu, pornind de la mai multe variabile predictive.

4.6. Consideraţiuni finale

Cercetarea corelaţională este descriptivă prin aceea că explorează relaţiile care există între
variabile. Diferenţa esenţială dintre cercetarea experimentală şi cercetarea corelativă este că cea
din urmă nu determină apariţia unor fenomene sau a situaţiei cercetate.
De asemenea, în cercetarea corelaţională nu există o manipulare a variabilelor şi nu se
administrează nici un tratament experimental.
Scopul de bază al cercetării corelaţionale, în domeniul sportiv, este determinarea relaţiilor
dintre variabile, urmată de previziunea şi transpunerea acestor relaţii în comportamente motrice,
exprimate prin capacitate de efort şi performanţă. Examinarea relaţiilor se face pe o bază logică
şi în concordanţă cu toate prescripţiile calcului statistico-matematic. Uneori, cercetătorul poate
să folosească corelaţia simplă sau corelaţia parţială, pentru a studia felul în care variabilele se
asociază unui anumit criteriu al performanţei sau al comportamentului.
Cercetarea corelaţională este complexă şi se bazează pe noţiuni matematice, destul de greu
accesibile unor persoane dezinteresate de aceasta şi de calculele statistice. Considerăm că acest
inconvenient a stat şi mai stă încă în calea aplicării pe scară largă a corelaţiilor, în domeniul
activităţii sportive de înaltă performanţă.
Această barieră artificială este ridicată astăzi, prin implementarea pe scară largă a unor
programe de corelaţii, în sistemele de operare ale majorităţii calculatoarelor. Noul val tehnologic
generat de calculatoarele personale şi uriaşa putere a programelor de software vor trebui să intre
cu îndrăzneală şi în casa sportului de mare performanţă. Prin intermediul programelor de
corelaţii, rulate pe calculator, se deschide perspectiva calculării acestora într-un mod extrem de
operativ, prin simpla introducere a datelor ce urmează a fi interpretate corelativ. Această
practică, relativ simplă, va elimina teama şi repulsia specialiştilor din domeniul nostru de
activitate, de lungile calcule matematice pline de radicali, sume, pătrate, fracţii supraetajate,
ecuaţii etc, pe care le face aproape instantaneu calculatorul.
Antrenorii vor fi, în acest fel, doar beneficiarii acestor calcule şi interpretări, folosindu-le ca
pârghii puternice de dirijare ştiinţifică a procesului de pregătire şi participare în competiţii, în
scopul creşterii capacităţii de performanţă.
Se deschide astfel perspectiva realizării unor baze de date foarte mari, ce vor gestiona mii de
parametri şi indicatori biologici, motrici, psiho-pedagogici şi sociali în cadrul unui plan ştiinţific
de pregătire şi participare în competiţii.

51
 PARTEA II

CAPITOLUL 1

CAPACITATEA DE PERFORMANŢĂ

1.1. Istoric

Interesul pentru pregătirea metodică a competiţiei sportive nu datează de azi de ieri, ci se

pierde în negura vremurilor, ducându-ne din nou în antichitate, la "miracolul grec" cu faţetele lui
sclipitoare, spre spirit şi armonia acestuia cu lăcaşul său. Astfel, dacă amintim doar că în Grecia
antică sunt înregistrate primele cantonamente, pe o durată de două sau trei săptămâni, organizate
pentru participarea atleţilor la Jocurile Olimpice, putem intui dimensiunile şcolii de sport
greceşti, concepută "din dorinţa de a pregăti, printr-un antrenament serios, marile competiţii"
(J.Ulmann, citat de R. Thomas, 1995). În zilele noastre, odată cu renaşterea sportului în Anglia
veacului al XVIII-lea, atât antrenorii cât şi teoreticienii din domeniul sportului, încearcă să
sistematizeze practica.
După cel de al II-lea război mondial, evoluţia sportului de mare performanţă a dat naştere
unei puternice organizări pe principii raţionale ale antrenamentului şi selecţiei sportive. Acest
lucru i-a determinat pe antrenori să utilizeze în mai mare măsură rezultatele ştiinţelor naturii şi
ale ştiinţelor umaniste, spre a-şi îmbunătăţii rezultatele. Drept consecinţă, cercetătorii au început
să stabilească modele ale performanţei sportive, spre a o investiga şi stăpâni mai bine. Ca şi
pentru alte tendinţe din domeniul sportiv, reîntâlnim şi aici, idei ce au fost dezvoltate şi probate
în diferite sectoare ale activităţii umane. Dintre acestea, au intrat în atenţia specialiştilor din
sport, cele referitoare la ergonomie şi eficientizare. Prezentăm în continuare câteva dintre aceste
modele la care face referire R.Thomas, J.P.Eclache, J Keller (1995):

Producţie = Capacitate x Motivaţie - Oboseală

Extrapolate la domeniul sportiv s-ar putea nota (după Singer, 1975) astfel:

Performanţă = Învăţare + Motivaţie

sau după Richard Suinn:

Performanţă = Aptitudine + Îndemânare dobândită

Ecuaţiile acestea, care fac o analogie simplă între producţie şi sport, muncitor şi sportiv, nu
sunt singurele modele furnizate de literatura de specialitate. Există şi altele, prezentate de aceiaşi
autori, care iau în seamă un număr mai mare de factori şi nu au forma unor ecuaţii, ci a unor
modele, reprezentate de scheme sugestive ce încearcă să scoată în evidenţă diferite componente
calitative determinante.

Modelul lui Cratty (1967) preluat de Carron (1980) conţine patru mari categorii de variabile
ce influenţează performanţa: factorii sociali, structurali, fiziologici şi psihologici. Ei se pot găsi

52
în anturajul imediat al sportivului, în apropierea lui sau mai departe de el. Îi prezentăm în figura
alturată:

FACTORII FACTORII FACTORII FACTORII

SOCIALI STRUCTURALI FIZIOLOGICI PSIHOLOGICI

Factori aflaţi departe de subiect

Factori aflaţi în apropiere socială de subiect prin

intermediul influenţelor primite
de la grupele de apartenenţă

Factorii aflaţi în imediata vecinătate

a subiectului

PERFORMANŢA

Fig. 1. Factorii care influenţează performanţa motrică.

(După schema lui Cratty).

În continuare, ni se pare important să prezentăm Cadrul de referinţă a lui Astrand (1970), unul
dintre fiziologii cei mai de vază din domeniul sportului. Potrivit opiniei lui, nu se poate construi
un model al performanţei, ci numai un cadru de referinţă. După cum o indică şi figura
următoare, performanţa este dependentă de câteva mari tipuri de factori distribuiţi astfel :

53
 PERFORMANŢA FIZICĂ

Consum energetic

Proces aerob
Proces anaerob

Activitate neuromusculară
Forţă
Tehnică
Factori psihologici
Motivaţie
Tactică

Fig. 2. Cadrul de referinţă a lui Astrand, destinat să indice principalele grupe de factori care
condiţionează performanţa

Modelul lui Alderman

Conform părerii acestui psiholog, cele patru ansambluri de variabile care condiţionează
performanţa sunt: forma fizică, aptitudinile tehnice, caracteristicile fizice şi elementele
psihologice, conform schemei alăturate :

PERFORMANŢA FINALĂ

Capacităţi Aptitudini Caracteristici Elemente psihologice

motrice tehnice fizice şi comportamentale

Rezistenţă
cardio-respiratorie Coordonare Alura fizică Realizare
Timp de reacţie Înălţime Agresivitate
Forţă musculară Chinestezie Greutate Putere NEVOI
Îndemânare Aptitudini motrice IndependenţăRealiza
Supleţe Orientare re de sine
Tensiune
Dorinţa de autodepăşire
Dorinţa de a cîştiga
ELEMENTE Hotărâre Perseverenţă
Incredere în sine
PRIVIND
PERSONALITATEA Stabilitate fizică

Extravertire
Sociabilitate

Fig. 3 Bazele performanţei sportive (după Alderman, 1974)

54
 Edmund Burke, personalitate care se situază atât în aria psihologiei, cât şi în cea a fiziologiei,
propune schema din fig. 4. Acesta prezintă mai multe ansambluri de variabile. Fiecare dintre ele
este socotită ca având o anumită identitate. Autorul consideră că ansamblul care cuprinde suma
elementelor ce se înscriu între emoţia şi voinţa de a câştiga, depinde, în principal, de sistemul
nervos central. În schimb, cel reprezentând forma fizică i se pare mai puţin dependent de acesta,
în sensul că ori de câte ori sunt măsurate variabile ca forţa sau supleţea, el nu intervine decisiv.

Emoţie
Incredere în sine
Inteligenţă
Motivaţie
Cultură
Personalitate
Percepţie
Imagistică mentală
Calităţi de conducător Sistem P
nervos E
central R M
F O
Agilitate Componente O T
Coordonare ale R R
Echilibru formei M I
Putere aerobă Timp de motrice A C
Putere anaerobă reacţie N Ă
Vigilen ]@
Morfologie Componente Ţ
Voin]a de
Foraţă c$}tiga formă fizică Ă
Anduranţă musculară

Suple]e

Fig 4 Modelul de performanţă sportivă după Edmund Burke

55
 Modelul lui Weineck (1983)

Specializat în teoria antrenamentului sportiv, Weineck percepe performanţa ca fiind

determinată de patru grupe de factori, pe care îi prezentăm în schema următoare:

Capacităţi fizice:
Rezistenţă, Forţă,
Viteză, Mobilitate,
Îndemnare

Personalitate: Capacitate şi
Trăsături psihice PERFORMANŢĂ Pricepere
Capacitate tehnico-
Intelectuală tactică

Factorii
constituţiei
fizice
Fig. 5 Modelul lui Weineck (1983)

Modelul lui Thomas (1986). Reprezintă un model mai laborios de atingere a nivelului înalt
de performanţă, prin denumirea factorilor care pot favoriza sau frâna înaintarea unui sportiv
către practică apoi către nivelul înalt.

56
 CULTURA CULTURA
POLITICĂ
Nivel înalt POLITICĂ

ORGANIZAREA TIMPULUI DE LUCRU

(şcolar sau profesional)

APTITUDINI – ATITUDINI – ANTRENOR – MEDIU FAMILIAL

(mediu general şi specific)

INIŢIERE CORECTĂ Intreruperi:

(respectarea etapelor de căsătorie, naştere
evoluţie) ...eveniment

PRACTICA
COST FINANCIAR Frânare
TIMP DISPONIBIL

MEDIUL FIZIC SI PSIHOLOGIC

MASS-
(particularităţi geografice,
MEDIA
distanţă şi echipament)

INTREPRINDERE
+
ŞCOALA CARACTERISTICI PERSONALE

GRUP DE Aptitudini – Atitudini

PRIETENI Personalitate – Motivaţie
Sex – Vârstă Rang în familie
PERSOANĂ
APROPIATĂ

CLASA SOCIALĂ FAMILIA

SISTEME DE VALORI
CULTURA
CULTURA POLITICĂ
POLITICĂ

57
 Fig. 11 Modelul lui Thomas (1986)
Fig.6

58
 Modelul CNEFS elaborat de I. Kunst-Ghermănescu şi C. Florescu (1971), propune trei factori
determinanţi ai performanţei: 1) tipul somatic; 2) capacitatea psihică; 3) capacitatea motrică.
După concepţia autorilor, în fiecare ramură sportivă cei trei factori au ponderi diferite, (dintr-un
total de 100%), fiecare dintre aceştia fiind reprezentat prin componentele sale specifice
(Fig.12).

Tip
Capacitatea Capacit. somatic
psihică
motrică 10%
25%
65%

Lungime
membre
Rezisten]a Mobilizare
inferioare
anaerobă 40% 40%
50%

Dezvoltare
Rezisten]a Combati- Musculară
vitate posteriori
de detentă 30%
30%
30%

Stăpînire Relaxare
de sine musc.
Viteza 30% 30%
20%

Fig. 7 Modelul de performanţă la probele de sprint şi garduri

59
 Analizând opiniile prezentate privind structura capacităţii de performanţă, Adrian Dragnea
consideră, în sinteză, că există două grupuri de factori determinanţi:
- un grup al factorilor interni, care cuprinde aptitudinile, atitudinile, caracteristicile activităţii
funcţionale şi structurii corporale;
- al doilea grup de factori, constituit din ambianţă, în structura căreia intră antrenamentul şi
competiţia, ca mediu socio-educativ special, mediul socio-educaţional şi mediul natural prin
factorii fizici şi chimici.

Fig. 8 Factorii determinanţi ai structurii capacităţii de performanţă

(după A. Dragnea şi S. Mate-Teodorescu, 2001)

După cum se poate observa, factorii care influenţează capacitatea de performanţă sunt
numeroşi şi ei sunt cuprinşi în ponderi diferite (în funcţie de formaţia profesională a celui care le
elaborează), în modelele prezentate anterior. În orice caz, încercările de a modela performanţa,
din diferite puncte de vedere, sunt extrem de utile pentru cei angajaţi în realizare ei practică, deşi
nu se beneficiază încă de un sistem unanim acceptat. Credem că datorită complexităţii şi
diversităţii fenomenului performanţial, abordările unice sunt greu de realizat şi nu ar deschide

60
toate căile pentru maximizarea valorii ei. Din aceste motive reiese încă odată, necesitatea
determinării multidisciplinare şi interdisciplinare a performanţei sportive, bazată pe îmbinarea
caracteristică a mai multor factori, care pot fi grupaţi, în funcţie de natura lor, în: motrici,
biologici, psiho-sociali şi manageriali.

1.2. Definiţia capacităţii de performanţă

Pentru definirea capacităţii de performanţă, vom pleca, într-un prim demers, de la analiza
terminologică specifică noţiunilor compuse.
Performanţa este definită, în Mic dicţionar enciclopedic,1972, drept: "rezultat prestigios
obţinut de un sportiv sau de o echipă; realizare deosebită într-un domeniu de activitate;
rezultatul cel mai bun dat de un sistem tehnic, de o maşină, de un aparat etc" , iar P.P. Neveanu
(1978), o apreciază ca fiind o "acţiune cu un efect ce depăşeşte nivelul comun, este superior,
poate constitui chiar un record. În psihologie se apreciază ca performanţă, toate rezultatele
activităţii, ce deţin un rang maxim şi aceasta fie în ordinea individuală fie în cea colectivă.
Performanţa sportivă, rezultat valoros individual sau colectiv, obţinut într-o competiţie sportivă
şi exprimată în cifre absolute, după sistemul baremurilor oficiale sau prin locul ocupat în
clasament. Realizarea unei anumite performanţe sportive poate constitui motivul fundamental al
întregii activităţi de pregătire şi participare la competiţie".
Şirul definiţiilor date performanţei esta foarte cuprinzător. Noţiunea de performanţă sportivă
constituie esenţa dezideratelor din lumea sportului şi se referă, în mod special, la acest domeniu,
de aceea considerăm că nu e lipsit de interes să mai menţionăm câţiva autori.
Astfel, Adrian Dragnea (1966), consideră că „performanţa sportivă poate fi definită ca o
valoare bio-psiho-socială realizată în cadrul unei competiţii oficiale, ca rezultat al unei
capacităţi multiplu determinate şi apreciate pe baza unor criterii sau baremuri riguros
stabilite”.
Pentru Mihai Epuran (1977), „noţiunea de performanţă are ca notă distinctivă rezultatul
deosebit, remarcabil, obţinut de om într-o probă, încercare sau întrecere... rezultat măsurat al
unei prestaţii, activităţi sau aptitudini”.
Omul, prin statutul condiţiei sale, a fost nevoit din totdeauna să se confrunte în lupta pentru
existenţă, cu natura, cu animalele şi chiar cu semenii săi. Acest statut de luptător are astfel la
om, o determinare ancestrală şi poate constitui germenul perfecţiunii sale. Nevoia de întrecere şi
afirmare, regăseşte astfel în datul nostru ereditar şi aşteaptă în fiecare moment să fie valorificată.
Iată o explicaţie, printre multe altele, a naşterii Jocurilor Olimpice antice şi a tendinţei
permanente spre performanţă şi succes, a rasei umane. Jocurile Olimpice antice şi moderne,
precum şi alte nenumărate competiţii sportive moderne, au instituţionalizat performanţele
sportive şi succesul.
Performanţa sportivă, individuală sau colectivă, se obţine într-o competiţie sportivă care se
desfăşoară după un regulament bine precizat şi se exprimă printr-un rezultat, loc sau scor ce
realizează o evaluare ierarhică a competitorilor. Dar, performanţa sportivă nu poate fi privită
numai ca un rezultat, de multe ori exprimat sec, printr-o cifră. Ea este, în realitate, un
angajament deschis şi o provocare pentru căutarea limitelor umane.
Capacitatea este definită de P.P.Neveanu (1978), drept: „sistem de însuşiri funcţionale şi
operaţionale în uniune cu deprinderile, cunoştinţele şi experienţa necesară, care duc la acţiuni
eficiente şi de performanţă. Capacitatea este întotdeauna demonstrată şi demonstrabilă prin
fapte, spre deosebire de aptitudini, care după un sens mai vechi, reprezintă numai un segment al
capacităţii, respectiv însuşirile potenţiale ce urmează să fie puse în valoare” , sau după Pieron
(1968), „putinţa de a obţine o reuşită în executarea unei sarcini sau în executarea unei profesii.
Ea poate constitui obiectul unei evaluări directe, sub rezerva de a-l pune la încercare pe cel a

61
cărui capacitate vrem să o cunoaştem; ea este condiţionată de o aptitudine pe care o relevă
indirect, dar depinde de condiţii prealabile între care gradul de maturaţie sau, în sens invers,
de involuţie al formaţiei educative sau al învăţării şi exerciţiului”.
O definiţie mai concisă o expune Adrian Dragnea (1966), „capacitatea este o rezultantă
plurifactorială determinată de aptitudini, de gradul de maturizare al personalităţii, de învăţare
şi de exerciţiu”. Din definirile termenului de capacitate prezentate anterior, reiese că acesta are
un înţeles polisemantic.
După părerea noastră, capacitatea ar mai putea fi înţeleasă şi ca un potenţial, ca o acumlare
de energii, în stare să funcţioneze după anumite reguli proprii, determinate de gradul de
încărcare şi natura acestor energii (motrice, biologice, psihice, sociale, educaţionale etc.)
Reunind caracteristicile principale ce definesc cele două noţiuni, Adrian Dragnea (1996), dă
capacităţii de performanţă următorul înţeles: „Capacitatea de performanţă poate fi considerată
rezultatul interacţiunii operaţionale a unor sisteme biopsihoeducogene, concretizată în valori
recunoscute şi clasificate pe baza unor criterii elaborate social-istoric. Este manifestarea
complexă a disponibilităţilor (a integralităţii) individului, materializată în valori obiective sau
obiectivate în puncte, locuri, clasamente, goluri marcate, kilograme ridicate, drepturi câştigate
(promovări) etc”.

1.3. Structura capacităţii de performanţă

Numeroşi autori, pe care i-am prezentat în incursiunea noastră istorică privind studiul
capacităţii de performanţă, au căutat să reliefeze principalii factori care determină performanţa.
S-a constatat astfel un interes marcant pentru studiul modelului de capacitate de performanţă,
din diverse puncte de vedere, constituite pe principiul interdisciplinarităţii. Studiul acesteia a
fost făcut în general, pe componente, analitic, încercându-se ca evaluarea să aibă efecte, prin
implicarea lor separată. În această etapă însă, studierea structurii capacităţii de performanţă,
trebuie să se realizeze din perspectivă integrativ operaţională, ca rezultat al acţiunii sistemice a
factorilor implicaţi.
Din această perspectivă, ni se pare mai operantă taxonomia sistemelor abordate de Mihai
Epuran, care a studiat această problematică încă din anul 1979, cu reveniri periodice de
optimizare şi aduceri la zi. Propunerile lui Mihai Epuran, privind factorii performanţei sportive
(1979 şi 1981) au pornit de la două postulate teoretice : primul, că omul, realizatorul
performanţei sportive, este un produs complex al factorilor biologici, psihologici şi social-
culturali, iar al doilea, că optimizarea proceselor instructiv educative de maturizare şi dezvoltare,
depinde de gradul de utilizare al datelor ştiinţelor de către educatori şi antrenori. Din sinteza
acestor postulate şi a preocupărilor sale pentru construirea structurii capacităţii de performanţă,
Mihai Epuran desprinde patru factori globali, implicaţi într-o interrelaţie funcţională:
aptitudinile, atitudinile, antrenamentul şi ambianţa. Structura aceasta mai este cunoscută şi sub
forma celor 4 A.
Profesorul Adrian Dragnea (1996) defineşte capacitatea de performanţă „ca un vector,
rezultat al interacţionării celor patru factori” .

62
 CAPACITATEA
CAPACITATEA
DE
DERMAN[~
PERFORMANŢĂ

APTITUDINI ANTRENAMENT

AMBIANŢĂ ATITUDINI

Fig. 9 Capacitatea de performanţă ca vector al interacţiunii celor "4A" (după A.

Dragnea, 1996)

63
 CAPITOLUL 2

FACTORII PERFORMANŢEI SPORTIVE ŞI INTERRELAŢIILE DINTRE

ACEŞTIA

Din trecerea în revistă a diferitelor puncte de vedere privind structura capacităţii de

performanţă, o vom dezvolta în continuare pe cea propusă de Mihai Epuran, care ni se pare că
oferă, prin cei 4A, mari posibilităţi de extensie a sferei lor de definire. Ar fi destul chiar, pentru a
înclina balanţa în favoarea aceastei alegeri, să ne gândim la oportunitatea introducerii
antrenamentului sportiv ca factor al capacităţii de performanţă, care înseamnă mult mai mult
decât capacitatea fizică cu care este substituit în alte sisteme de abordare. Considerăm, astfel, că
aşezarea capacităţii de performanţă pe suportul oferit de cei 4A, reprezintă un model eficient şi
inspirat, ce poate să-i asigure o abordare interdisciplinară temeinică şi o bază de lansare sigură
spre rezultate de valoare. Am mai dori să facem precizarea că, oricare dintre aceşti patru factori,
au o încărcătură informaţională substanţială în literatura de specialitate psiho-pedagogică şi
sportivă, putându-se constitui în tematici de sine stătătoare de studiu aprofundat. Din aceste
motive, în lucrarea noastră nu avem posibilitatea şi intenţia unor abordări exhaustive, în
consecinţă ne vom strădui să selectăm acele aspecte, care ni se par relevante pentru urcarea
drumului anevoios spre marea performanţă.

2.1. Aptitudinile

Reprezintă unul din subiectele predilecte de studiu ale domeniilor psihologiei, pedagogiei,
educaţiei fizice şi sportului, muzicii, artelor plastice etc, de care s-au ocupat foarte mulţi autori,
deoarece dotarea a fost considerată dintotdeauna un sâmbure al performanţei. Pe acest temei se
vorbeşte tot mai mult despre discipline aptitudinale în care se încadrează cu predilecţie muzica,
artele plastice şi sportul.
Micul dicţionar enciclopedic (1972), consideră aptitudinea, ca o „însuşire psihică
individuală, care condiţionează reuşita îndeplinirii unei activităţi; înclinare, destoinicie,
însuşire sau sistem de însuşiri ale subiectului, mijlocind reuşita într-o activitate; posibilitatea de
a acţiona şi a obţine performanţe”.
După P.P.Neveanu (1978), „aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate
în mod original pentru efectuarea cu rezultate înalte a activităţii”.
Mihai Epuran (1997), defineşte aptitudinile ca fiind „orice însuşiri fizice sau psihice
considerate sub unghiul randamentului”.
Eduard Claparede, citat de Adrian Dragnea (1996), consideră aptitudinile ca fiind
„caracteristici actuale ce indică potenţialităţi viitoare”.
Fleisman, citat de Renato Manno (1996) : „termenul de aptitudine se referă la o trăsătură
mai generală dedusă din constanţa anumitor reacţii la un grup limitat de sarcini”.

64
 Renato Manno (1996), defineşte aptitudinile ca fiind „un ansamblu de predispoziţii sau
potenţialităţi motrice fundamentale ale omului, pe care se clădesc abilităţile motrice învăţate”.
Definiţiile şi interpretările privind aptitudinile sunt foarte numeroase, disputele sunt încă
deschise pe multiple sensuri. Unele dintre acestea încearcă să delimiteze graniţa dintre
contribuţia eredităţii şi cea a mediului şi educaţiei. Studiile asupra gemenilor univitelini
constată că exerciţiul influenţează slab dezvoltarea funcţiilor elementare, dar este decisiv pentru
elaborarea şi progresul funcţiilor complexe. Aceasta ar însemna că, pentru aptitudinile ce
implică precumpănitor structuri senzoriomotorii, contribuţia eredităţii este importantă (62%
după K. Schottlewarth şi 80% după R. Zazzo, citaţi de P. P.Neveanu, 1978).
Manifestările precoce ale talentelor (este vorba de copiii minune care cântă, compun sau
pictează deosebit la vârste timpurii), a acreditat şi amplificat ideea importanţei factorului
genetic, dar, ulterior, o mulţime dintre aceste aşa zise excepţii ereditare sau talente nu s-au mai
confirmat, pierzându-se în anonimat sau în manifestări de valoare medie. Aceste fapte vin să
ateste, pe de altă parte, şi importanţa factorilor de mediu şi educaţionali, în afara cărora talentul
rămâne doar la valoarea de potenţial virtuos, fără deschidere spre realizare.
Şi în domeniul sportului s-au impus deja câteva discipline cu selecţii timpurii, ce depistează
din fragedă copilărie (5-6 ani), anumite aptitudini (în special coordinative), pentru practicarea
gimnasticii, nataţiei, patinajului artistic etc.
Disputa sau mai bine spus căutarea unor corelaţii dintre factorii genetici şi performanţele
sportive, au găsit un teren favorabil în acest domeniu, care se extinde la scară socială. Pentru a
economisi timp şi mai ales investiţii, managerii sportului de azi sunt interesaţi să introducă, în
pregătirea pentru marea performanţă, subiecţi cu aptitudini deosebite, bazaţi pe o zestre ereditară
de excepţie. Au apărut astfel campioni proveniţi din părinţi care au practicat sportul, iar în cadrul
acţiunilor de selecţie, mai ales la cele timpurii, sunt frecvente întrebările referitoare la talia şi
greutatea părinţilor, numărul de la pantof, dacă au făcut sport etc.
Evoluţia aptitudinilor sportive poate fi prevăzută, luându-se în considerare nivelul acestora în
momentul iniţial (t), prin efectuarea măsurătorilor cu teste adecvate: antropometrice, motrice,
psihomotrice, funcţionale etc. Pe baza rezultatelor obţinute, specialiştii efectuează comparaţii cu
datele din tabelele de prognoză (cum sunt cele pentru înălţime, anvergură şi calităţi motrice),
elaborează ipoteze şi teorii, luând în seamă şi propriile observaţii, apoi elaborează un model
teoretic al aptitudinii sau al grupului de aptitudini ce constituie obiectivul investigaţiei.
Din aceste operaţii rezultă mai multe variante de dezvoltare a aptitudinilor (d1, d2, d3,..... dn),
alegându-se cele cu probabilitatea cea mai redusă de risc.
Schematic, după Adrian Dragnea, previziunea evoluţiei aptitudinilor se prezintă ca în figura
următoare:

65
 N
F
Ipoteze, teorii O
R
privind CERCETĂTORI
M
APTITUDINILE A
O T
P I
Ţ I
I
MIJLOACE U
DE N
MOTIVAŢIE E
SUBIECTUL
CU NIVEL
APTITUDI-
SUBIECTUL NAL
CU NIVEL Decizii PREZENTAT
APTITUDI-
NAL

Câmpul posibilităţilor de educaţie

MODEL

TIMPUL (t)- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Fig. 1 Previziunea evoluţiei aptitudinilor (după Adrian Dragnea)

Aplicarea teoriei factoriale la analiza aptitudinilor dezvoltă un model teoretic util în

înţelegerea principalelor componente aptitudinale ale omului în general şi ale sportivului în
cazul nostru. Astfel, Mihai Epuran ca şi alţi specialişti, consideră că, la baza tuturor
aptitudinilor, majore, minore, specifice etc, stă ca nucleu central constituit factorul general (G).
Acest factor general (G) a fost identificat de către d-sa ca fiind inteligenţa individuală, iar în
domeniul sportiv ca reprezentând „talentul motric”.

capacitatea de învăţare a actelor motrice

rezistenţa la factori perturbatori;
”G capacitatea de mobilizare a energiei fizice şi psihice;
MOTRIC” capacitatea de refacere psihică;
capacitatea de refacere funcţională după efort

Fig. 2 Structura aptitudinii generale motrice ( după Epuran)

Se evidenţiază la acest model ponderea mare a componentelor psihologice, informaţionale şi

reglatoare, ce pun în valoare latura motorie.

66
 Faptul că sistemul aptitudinal influenţează performanţa sportivă este unanim recunoscut.
Problema care se pune are mai mult conotaţii practice de operaţionalizare, mai ales în procesul
de selecţie şi pregătire, pentru a intra pe direcţii eficiente, deschise spre marea performanţă.
Din acţiunea conjugată a componentelor sistemului aptitudinal, nu toate au aceeaşi pondere şi
acelaşi grad de determinare genetică sau de educabilitate. Astfel, sunt componente definitorii
pentru dobândirea unor performanţe de vârf în anumite probe atletice (talia cu segmente lungi
pentru alergătorii de garduri, săritorii în înălţime, baschetbalişti etc, viteza pentru sprinteri,
viteza şi detentă pentru săritorii în înălţime etc), care au o perfectibilitate limitată genetic. În
consecinţă, aceşti factori aptitudinali, trebuie să-i avem în vedere în primul rând în acţiunea de
selecţie, ca fiind criteriu principal de departajare. De asemenea, cercetările experimentale
efectuate de Mihai Epuran şi Valentina Horghidan (1971-1973) au dovedit că aptitudinile
psihomotrice se dezvoltă foarte bine de la 6 la 10 ani, tot aşa cum multe din aptitudinile
psihointelectuale, afective sau conative sunt educabile, mai ales dacă se acţionează în limitele
zonei optime de dezvoltare. Sfera psihică a aptitudinilor influenţează calitatea prestaţiei motrice,
printr-un evantai de acţiuni exprimate în eficienţa proceselor de învăţare, de rezolvare a
problemelor în mod creativ, de adaptare la ambianţă, de comunicare şi relaţii umane, de adaptare
la stres, de reglare a cuantumului motivaţional etc.
Din analiza ansamblului de aptitudini performanţiale, Mihai Epuran desprinde, sintetic,
următoarele aspecte teoretico-practice:
- performanţa sportivă impune selectarea indivizilor supradotaţi somatic (în funcţie de
cerinţele somatice ale modelului campionului din proba aleasă);
- probele din cadrul sistemului de selecţie trebuie să fie în concordanţă cu tipul de sport şi
caracteristicile de solicitare la care este supus sportivul;
- aptitudinile au o dezvoltare proprie, de la copilărie la adolescenţă şi tinereţe, cu ritmuri
adesea individualizate;
- analiza sistemului aptitudinal şi a modalităţilor sub care el se manifestă în comportamentul
sportivului este hotărâtoare pentru conducerea cât mai exactă, ştiinţifică a procesului de
pregătire şi dezvoltare a personalităţii lor;
- selecţia trebuie considerată o acţiune de durată, pe parcursul căreia se va realiza cunoaşterea
reală a aptitudinilor, în funcţie de dinamica performanţelor în probă, în special a ratei de progres
anual.
Zisulescu S., citat de Adrian Dragnea (1996), consideră că „aptitudinea se continuă cu
talentul, pe o treaptă superioară de dezvoltare, prin capacitatea de a fi original”. Astfel,
talentul aduce ceva nou în activitatea desfăşurată de subiect, prin spirit creator şi rezolvări
inedite de situaţii. Deşi tehnica probelor sportive este bine consolidată pe principii biomecanice
de eficienţă, totuşi apar mereu stiluri originale de execuţie, care la un moment dat vor putea da
naştere la procedee tehnice noi şi de mai mare randament motric şi energetic, promovate de
sportivi inventivi şi deosebit de talentaţi.
Ion Drăgan (1989), identifică talentul pentru sport cu „un profil optim din punct de vedere
morfologic şi funcţional, cu o psihomotricitate deosebită, ieşită din comun, pe un teren familial
propice sportului din toate punctele de vedere, cu o motivaţie pentru sport, un anumit sport sau
probă sportivă ce merge până la fanatism, fanatismul liderului, al campionului”. Tot el face
precizarea că numai acest talent sau dotare de excepţie pe multiple planuri, nu este suficient
pentru a deveni un mare campion. Calea spre marea performanţă a talentului este pregătirea
sportivă de excepţie, fundamentată ştiinţific şi eşalonată pe perioade lungi de angrenare. Dar, în
contextul marilor performanţe care animă competiţiile sportive în zilele noastre, trebuie să fim
convinşi că, fără talent şi o dotare biologică favorizantă, cu toată pregătirea de excepţie, nu se
pot atinge culmile gloriei sportive decât în mod excepţional sau conjunctural.
Alături de aptitudini şi talent se vorbeşte şi despre vocaţie. Aceasta ar reprezenta o
interacţiune optimă între aptitudini şi atitudini, în scopul îndeplinirii cu multă abnegaţie a probei

67
sau a profesiei alese. Descoperirea vocaţiei se realizează, după părerea noastră, mai târziu, în
prag de maturitate sau, din păcate, mult prea târziu, după ce aceasta nu mai foloseşte la nimic,
eventual la o autoconsolare.
Am dori, în continuare, să ne referim şi la părerile unor specialişti de prestigiu, expuse de
către reputatul profesor în teoria şi metodologia antrenamentului sportiv, Renato Manno (1996).
La baza clasificării aptitudinilor motrice pe care o prezintă Renato Manno a stat cea a
specialistului M. Gunlach (1968), potrivit căruia, aptitudinile motrice se împart în aptitudini
condiţionale şi coordinative.
Aptitudinile condiţionale se bazează pe eficacitatea metabolică a muşchilor şi aparatelor, în
timp ce aptitudinile coordinative sunt determinate de capacitatea de a organiza şi regla mişcarea.
De exemplu, rezistenţa este bazată pe disponibilitatea de energie, în timp ce modificarea
ritmului, a echilibrului sau a frecvenţei eforturilor la un gimnast, ţin de aptitudinile coordinative.
Tot astfel, prestaţia unui trăgător de tir nu este practic niciodată decisă de componentele
energetice de rezistenţă musculară sau de forţă, precum rezultatele unui maratonist nu vor
depinde de aptitudinile lui de echilibru.
În plan biologic, aptitudinea motrică este o acţiune conjugată a unor funcţii fiziologice
importante, în vederea realizării unui ansamblu foarte larg de sarcini, cum ar fi o durată
prelungită, tensiuni musculare ridicate, stabilitatea fizică a corpului, echilibru, viteză de execuţie
etc.
Aptitudinile condiţionale au la bază, după cum am mai relatat, eficacitatea mecanismelor
energetice. Dintre acestea fac parte:
- aptitudinile de forţă;
- aptitudinile de rezistenţă;
- aptitudinile de viteză.
Alţi autori (Bouchard C., Brunelle J., Goudbout P.), citaţi de Renato Manno, le definesc tot ca
fiind aptitudini organico-musculare, pentru a le diferenţia de aptitudinile perceptiv motrice care
corespund aptitudinilor coordinative.
Factorii limitativi ai aptitudinilor condiţionale sunt legaţi de cantitatea de energie disponibilă
în muşchi şi de mecanismele care le reglează debitul (enzime, viteză şi forţă de contracţie,
datorate aptitudinilor unităţilor motorii).
Aptitudinile coordinative sunt condiţionate de capacitatea de a dirija şi prelucra informaţiile
provenite de la analizatorii implicaţi în mişcare (tactil, chinestezic, vestibular, optic, acustic) şi a
le transforma în abilităţi motrice.
Aptitudinile coordinative se deosebesc net de cele condiţionale, prin următoarele
caracteristici:
- bazele funcţionale care generează nivelul de performanţă;
- forme de evoluţie la vârsta tânără;
- raportul între evoluţiile lor la cele două sexe;
- antrenabilitatea în raport cu vârsta.
Aptitudinile coordinative se dezvoltă, aproape în exclusivitate, în timpul perioadei
prepubertare, faţă de cele condiţionale, care au ca interval optim perioada cuprinsă între 12 şi
17-18 ani.
Diferenţa dintre aptitudinile coordinative şi cele condiţionale este, în mod esenţial, didactică,
în măsura în care nu există o frontieră marcantă între ele.
În învăţarea tehnicii, aptitudinile coordinative au o valoare considerabilă, neînsemnând, că
rolul celor condiţionale este mai puţin important.
Dacă anumite aptitudini motrice sunt uşor de deosebit, altele se situează la jumătatea
drumului între grupa aptitudinilor condiţionale şi cea a aptitudinilor coordinative. Printre acestea
se numără mobilitatea, supleţea şi viteza de reacţie simplă.

68
 Abordarea problematicii aptitudinilor de către Renato Manno mai are, în plus, explicaţii
fiziologice şi biochimice ale mecanismelor de producere a energiei musculare de contracţie.
Acestea sunt utile pentru înţelegerea bazelor teoretice (fiziologice, biochimice, motrice etc) ale
aptitudinilor condiţionale, în vederea corelării sistemelor specifice de dezvoltare a lor, cu
caracteristicile energetice ale tipurilor de efort pe care se bazează.
Se ştie că o contracţie musculară se realizează prin consum de energie, ca şi oricare lucru
mecanic. Consumul de energie creşte considerabil în funcţie de intensitatea, durata şi cantitatea
contracţiilor realizate. Muşchiul este, în acest caz, sediul unor serii de transformări ale energiei
chimice în energie mecanică, în condiţii proprii mediului celular, care nu pot varia peste anumite
limite, fără riscul de a provoca leziuni ireversibile. Aptitudinile condiţionale forţă, viteză şi
rezistenţă, au ca substrat energetic cele trei tipuri de efort:
- anaerob alactacid, ce alimentează forţa explozivă şi viteza în intervalul 1-6" (max. 9" după
unii autori), prin scindarea ADP-ului, care este singurul compus chimic ce furnizează celulei
energia necesară contracţiei musculare şi resinteza lui prin scindarea fosfocreatinei (CP);
- anaerob lactacid, ce alimentează eforturile de intensitate mare pe o durată de 25-50" de la
începerea acestuia. Substratul energetic este asigurat de degradarea glicogenului în lipsă de
oxigen (degradare anaerobă) cu producerea de acid lactic;
- aerob, ce stă la baza eforturilor de rezistenţă, care utilizează în prezenţa oxigenului, atît
acidul lactic, cât şi acizii graşi descompuşi. Este un proces foarte avantajos, deoarece pentru
aceeaşi cantitate de zahăr disponibilă, randamentul său este de 18 ori mai mare decât cel al
rezistenţei anaerobe.
Dacă se consideră aptitudinile condiţionale în funcţie de valorile de forţă (în kg), durată (în
secunde sau minute) şi viteză (în m/sec), fiecare aptitudine motrică se prezintă sub forma unui
paraleliped turtit pe axa valorii care o caracterizează cel mai mult. De exemplu: forţa se
caracterizează printr-o rezistenţă de învins ridicată, o durată scurtă şi o viteză redusă, viteza se
caracterizează printr-o viteză ridicată, o durată scurtă şi o rezistenţă de învins redusă, rezistenţa
se caracterizează printr-o durată lungă, o viteză redusă şi o rezistenţă de învins slabă.
Aptitudinile motrice vor constitui în continuare un subiect de studiu amănunţit şi pe toate
feţele, datorită implicării lor majore în creşterea potenţialului de performanţă al sportivilor.

2.2. Atitudinile

Sunt considerate de psihologi drept componente ale personalităţii umane şi un invariabil

etalon al conduitei, rezultate mai ales din educaţie şi influenţe sociale. Dacă aptitudinile
prezentate anterior reprezintă latura de eficienţă a comportamentului performanţial, atitudinile le
amplifică printr-un proces conştient şi activ de pregătire.
Deşi se bucură de un interes deosebit în literatura pedagogică, nu s-a căzut încă de acord
asupra unei definiţii unanim acceptate. Există însă încercări care duc spre prezentarea
particularităţilor distinctive ale atitudinilor. Redăm în continuare câteva dintre acestea:
„modalitate relativ constantă de raportare a individului sau grupului faţă de anumite laturi ale
vieţii sociale şi faţă de propria persoană; structura orientativ-reglatoare proprie sistemului
persoanei sau de sintalitate”, după Paul Popescu-Neveanu (1978); „predispoziţii de a reacţiona
într-un anumit mod independent de situaţii" după Klinneberg (citat de P.P.Neveanu,1978);
„relaţie selectivă a individului cu lumea înconjurătoare” după D. Vrabie citat de acelaşi autor;
„modalităţi de a reacţiona verbal sau prin comportamente (latente sau manifeste) în mod
personal evaluativ faţă de problemele curente de viaţă, cele legate de conduitele semenilor şi
cele privind munca, activităţile şi produsele personale inclusiv cretive, stilul şi valoarea lor”,
după Ursula Şchiopu (1997) ş.a.

69
 Evantaiul atitudinilor este foarte variat, vom enumera doar câteva dintre acestea: faţă de
persoanele apropiate, cunoscute doar, publice, faţă de idei, mentalităţi, stiluri, stiluri de viaţă,
faţă de societate, modă, conformism, evenimente politice, evenimente artistice, sport, idoli
sportivi şi enumerările ar putea continua. Această multitudine posibilă de atitudini, este
constituită din disponibilitatea relativ constantă şi organizată a sistemului psihic uman de a
percepe şi judeca realitatea şi de a reacţiona într-un anumit mod la aceasta, prin termeni de
manifestare ai personalităţii: opinie, preferinţă, orientare faţă de lucruri, convingeri, tendinţe şi
motive, sentimente, mod de relaţii în echipă sau grupă etc.
Autorii R. Muchielli, Paul Popescu Neveanu, D. Vrabie, A. C. Kovalev şi alţii, citaţi de Mihai
Epuran (2001), descriu următoarele tipuri de atitudini:
a) postura corporală, ca poziţie preoperatorie ce poate fi foarte bine exemplificată în sport
prin poziţia de start sau poziţii agresive pentru intimidarea adversarilor;
b) opinia ca modalitate de a înţelege şi exprima unele idei, „luarea de poziţie” faţă de
fenomene şi persoane;
c) caracteristică a exercitării voluntare a unui rol, ca răspuns la o situaţie: conştiincios,
încordat, degajat, tolerant, sever, conciliator etc;
d) caracteristică constantă şi involuntară a exercitării rolului, în situaţii date: agresiv,
ameninţător, critic, democratic, comprehensiv, descurajant etc;
e) predispoziţii generale de a adopta o anumită poziţie sau o anumită judecată, de a reacţiona
într-un anumit mod pe baza unor opinii, credinţe şi convingeri, idealuri ş.a. Aceste predispoziţii
generale le includ pe cele intelectuale de tip perceptiv-selective explicate prin motivaţie şi cele
de tip afectiv cu caracter evaluativ, dintre care cele mai importante sunt convingerile şi
idealurile. Tot aici trebuie incluse atitudinile de tip comportamental-acţional (conative);
f) structuri personale profunde, ca rezultat a trăirilor individului, a experienţei proprii, a
concepţiei de viaţă, filozofie personală despre lume etc.
Deşi această clasificare a atitudinilor este foarte cuprinzătoare, trebuie să avem în vedere că,
fiecare copil este caracterizat de un sistem atitudinal propriu, alimentat de propriile experienţe şi
trăiri.
În ultima perioadă de timp, s-a născut un curent atitudinal cu pronunţate valenţe de optimism
şi acţiune, încredere în posibilităţi, sub genericul pro, ce are mare audienţă în afaceri, relaţii
interumane, educaţie, familie şi, domeniile se extind cu repeziciune.
În sportul de performanţă, Mihai Epuran (2001), evidenţiază, după triada clasică a proceselor
psihice, atitudini cognitive, afective şi conative (motorii sau efectoare). La baza acestor tipuri de
atitudini stau stări psihice complexe în care cognitivul afectivul şi efectorul se întrepătrund.
Acelaşi autor evidenţiază în continuare următoarele modalităţi de exprimare a atitudinilor în
sport:
Atitudini de tip cognitiv. Se exprimă în procesele perceptive, ca stări de aşteptare şi
prevedere (anticipare a ceea ce urmează să percepem). Acest tip de atitudini sunt legate de o
serie de informaţii, privind ramura de sport sau proba practicată, a regulamentului ei de
desfăşurare, a modalităţilor de pregătire optimă, cunoaşterea potenţialului adversarului, a
palmaresului său, a comportamentului tehnico-tactic, fizic, a capacităţii psihice etc.
Atitudini de tip evaluativ. Cuprind aspecte privitoare la activitatea sportivă şi nesportivă a
individului, echipei sau colectivităţii. Pentru sportiv, se pune problema unui mod de evaluare a
tendinţelor, a deciziilor şi conduitei proprii sau a celorlalţi factori care influenţează performanţa,
pe baza unui sistem de valori elaborat ştiinţific, care se traduce, adesea, într-un contract strict
încheiat între acesta şi echipa managerială a clubului.
Un rol important în formarea unui sistem de valori îl are educaţia dobândită în şcoală şi
familie, care trebuie să aibă o funcţie profilactică, de protejare şi corectivă, împotriva
influenţelor cu caracter dăunător.

70
 Atitudini din structura caracterului. Se manifestă, după studiile lui Ananiev, citat de M.
Epuran (2001), „faţă de societate, faţă de muncă, semeni şi sine”. Aceste manifestări, ce
constituie profilul moral-caracterial al omului, au o audienţă pregnantă şi în sport, favorizând
sau frânând performanţa sportivă. Sportivul care nu are o atitudine de angajament faţă de munca
de pregătire, nu va ajunge la marea performanţă. În acest caz, există pericolul de a crea un
microclimat de delăsare şi neangajare în întreaga grupă sau echipă, fapt ce va perturba serios
calitatea întregii pregătiri. De asemenea, atitudini de desconsiderare faţă de coechipierii sau
colegii de pregătire, de supraapreciere sau anxietate, trebuie depistate din timp şi remediate,
pentru a nu împiedica bunul mers al pregătirii şi participării cu tot potenţialul performanţial în
competiţii.
Atitudini de tip efector operaţional. Acestea au în performanţa sportivă un rol foarte
important. Ele se prezintă ca preferinţe sau predispoziţii de a reacţiona la situaţii variate, fiind
dependente de experienţa subiectului (obişnuinţe, deprinderi şi învăţăminte) şi în acelaşi timp de
montajele perceptive şi preferinţele interpretativ-decizionale. „Montajele motorii, ca facilitare şi
activare neuromusculară vor asigura, reacţii mai rapide şi mai adecvate, mai corecte în raport de
sarcina propusă” (Mihai Epuran, 2001). Ele se pot realiza prin antrenament mental, repetând
reprezentarea mişcărilor ce urmează a fi efectuate şi prin încălzirea specială înainte de a intra în
competiţie.
Atitudinile precompetiţionale. Reprezintă, în mare măsură, modalităţile principale de
realizare a stării de preparaţie din cadrul activităţii de pregătire psihologică pentru concurs.
Aceste atitudini au fost studiate de Mihai Epuran încă din anul 1963 şi au rămas în uzul
practicienilor sub forma următoarelor acţiuni: 1) dispunere; 2) anticipare; 3) angrenare-
modelare; 4) aplicare-adaptare; 5) analiză. Aceste etape cuprind atitudini de tip anticipativ,
perceptiv, motor, afectiv sau de tip complex (cum este dispunerea sau angrenarea).

Motivaţia. In sfera noţiunii de atitudine, motivaţia se prefigurează ca o atitudine specială, ea

fiind un sistem de stări subiective interne, care direcţionează şi potenţează activitatea omului pe
baza unor trebuinţe şi aspiraţii. Cei mai mulţi autori pun în relaţie motivaţia cu atitudinile, atât
ca premisă, cât şi ca produs al atitudinii. Însemnătatea motivelor, canalizate, din păcate, în prea
mare măsură spre cele materiale, transformă sportul din zilele noastre, din ce în ce mai mult,
într-o afacere, în care nu el este câştigător (ca argumentaţie, am aminti celebra nuvelă a lui
Hemingway „Câştigătorul nu ia nimic”). Dar, nici o acţiune, în cazul nostru sportul, nu poate fi
eficientă dacă cel angajat - sportivul - nu este motivat într-un anumit fel pentru ceea ce face. În
acest conflict dintre motivaţie şi performanţă, psihologii consideră că intensificarea activării este
benifică numai până la un nivel moderat, creşterile peste acesta, antrenând dezorganizări
responsabile de involuţia performanţei.

Lista motivelor intrinseci sau extrinseci, care stau la baza activităţii sportive, este foarte
bogată: afirmarea de sine, realizarea, recunoaşterea, câştigul, promovarea, compensaţia, nevoia
de mişcare, gustul riscului, agresivitatea-combativitatea, responsabilitatea socială. Formarea
acestora depinde de modul în care sunt trăite trebuinţele de bază ale fiinţei umane, dar şi de
modul cum au acţionat factorii externi sociali şi pedagogici. Antrenorului îi revine un rol
important privind folosirea unui sistem de motivaţii, în care încurajarea şi lauda să ocupe un loc
central. La acestea, se adaugă factorul esenţial, obţinerea succesului, fără de care sportivul
demobilizează de cele mai multe ori, pierzându-şi tonusul psihic şi mentalitatea de învingător.

2.3. Antrenamentul sportiv

În cadrul ponderii celor 4A la creşterea capacităţii de performanţă, nu credem că s-ar supăra

cineva, mai ales din rândurile antrenorilor sau sportivilor, dacă atrenamentul sportiv ar fi scris cu

71
majuscule. Ştiinţa sportului, centrată în foarte mare măsură pe ştiinţa antrenamentului sportiv, a
făcut mari progrese în definirea şi investigarea lui. Astfel, s-a trecut de la o înţelegere simplistă a
lui, ca proces psiho-pedagogic de dezvoltare a aptitudinilor motrice - viteză, forţă, îndemânare,
rezistenţă - sau de învăţare şi consolidare a unor comportamente tehnico - tactice, la o abordare
praxiologică, sistemică şi interdisciplinară, ce-i oferă orizonturi şi strategii operaţionale mai
eficiente.
Antrenamentul sportiv a primit diferite definiţii, cu caracter pedagogic, psihologic, cibernetic,
operaţional, informaţional etc, dar oricum l-am numi, ca proces pedagogic complex de formare
a sportivilor, ca proces de comandă, conducere şi control al sistemului hipercomplex uman în
situaţii performanţiale, sau ca proces de reglare şi optimizare a comportamentului sportivului,
un fapt este relevant: el este o activitate cu caracter praxiologic, prin care se tinde, printr-o
eficienţă deplină, să se obţină o capacitate maximă de performanţă.
Mihai Epuran (1996) consideră antrenamentul sportiv „ca un proces complex de tip bio -
psiho - social, multifactorial, al cărui desfăşurare trebuie să se supună legilor care guvernează
fenomenele hipercomplexe, unele de tip determinis,t altele de tip probabilistic”. Aşadar,
antrenamentul se prezintă ca o realitate foarte complexă de condiţii, stimuli, strategii, tehnici şi
metode prin care se urmăreşte în principal:
- dezvoltarea maximă a capacităţii de performanţă;
- participarea cu maximum de randament în competiţiile sportive;
- dezvoltarea armonioasă a personalităţii socio-morale a sportivului şi încadrarea sa socială ca
cetăţean util după încheierea carierei sportive.
Pentru a face faţă presiunilor din ce în ce mai mari impuse de setea de performanţe pe care le
reclamă publicul, managerii, mass-media, antrenorii şi, nu în ultimul rând, sportivii,
antrenamentul sportiv se află într-o permanentă căutare de noutăţi şi excelenţe: în pregătire, în
selecţie, în participarea la competiţii, în pregătire psihologică, în echipamente, în forme de
organizare, în alimentaţie, în medicamentaţie de efort şi refacere etc.
În această cursă grea spre marea performanţă, antrenamentul sportiv s-a fundamentat
interdisciplinar, preluând informaţii şi metode din diverse domenii ştiinţifice, mai apropiate sau
mai îndepărtate de al său. De la teoria unităţii psihosomatice a individului, la tripla determinare
biologică, psihologică şi socială a fiinţei umane şi a manifestărilor ei, s-au făcut paşi decisivi
spre lărgirea sferei de conexiuni şi interpretare a antrenamentului sportiv. În această direcţie,
cuceririle ştiinţei contemporane au deschis noi perspective prin punctele de vedere cibernetice,
praxiologice şi sistemice, preluate din mers de către ştiinţa sportului. Pentru realizarea
performanţelor sportive s-a instituit un dialog fructuos între teorie şi practică, dialog îmbogăţit
cu terminologii şi metode din noile ştiinţe, cu precădere din cele ale acţiunii eficiente de
organizare a muncii, a conducerii şi managementului.
Căutările şi progresul psihologiei şi ştiinţelor educaţiei au fost preluate şi de către activitatea
instructiv educativă din cadrul antrenamentului sportiv, printr-o reproiectare riguroasă, didactică
şi ştiinţifică a întregului proces.
Astfel, un punct de vedere modern al reproiectării didactice, este prezentat de Jurgen
Weineck, care formulează obiectivele antrenamentului sportiv în termeni de obiective
psihomotorii, obiective cognitive şi obiective afective de învăţare.
Dumitru Colibaba-Evuleţ (1998), animat de aceleaşi preocupări, propune următoarele
demersuri etapizate ale proiectării didactico-ştiinţifice în cadrul procesului de antrenament (sau
designul instrucţional):
a) performanţele maxime realizate până în prezent (cine?, când?, cât ? şi unde ?) şi prognoza
creşterii lor în perspectivă;
b) condiţiile în care se produc aceste performanţe (resurse, cheltuite, disponibilităţi,
organizare, conducerea şi controlul procesului de producţie etc);
c) tehnologia şi strategia de producţie utilizată;

72
 d) distanţa sau diferenţa dintre performanţele maxime şi performanţele proprii realizate în
respectivul domeniu de activitate, prospectarea factorilor şi căilor care ar putea reduce această
distanţă;
e) criteriile de evaluare a calităţii şi eficienţei producţiei realizate.
Acestă succesiune a operaţiilor poate sta la baza unui lanţ praxiologic standardizat care este
format, după părerea lui I. Tudosescu citat de Dumitru Colibaba-Evuleţ (1998), din următoarele
verigi: „Agent (profesor, elev, grupă, clasă) - Interese şi motivaţii (nomologice, psihologice,
axiologice) - Scop - Strategie (programată sau planificată) - Situaţie (condiţii, mijloace,
norme) - Operaţii de realizare (decizie, conducere, execuţie-efectuare) - Obiect al acţiunii -
Valorizare Produs”. Lanţul praxiologic acţionează, în cazul antrenamentului sportiv pe scară
microstructurală (microcicluri, lecţii de antrenament, obiective operaţionale), mezostructurală
(mezocicluri, obiective intermediare) şi macrostructurală (ciclul olimpic, macrociclul anual,
obiective finale). Aplicarea demersurilor praxiologice va centra întreaga activitate de instruire pe
obiectivele propuse (operaţionale, intermediare şi finale), excluzând balastul formal reprezentat
de acţiuni ce nu folosesc la nimic, dar iau timp şi obosesc degeaba.
Pe de altă parte, sunt asimilate în tehnologia antrenamentului, progresele impresionante
realizate în domeniile ştiinţelor biologice, genetică, endocrinologie, biochimie celulară,
neurofiziologie şi altele, conferindu-i acestuia o bază ştiinţifică incontestabilă.
În procesul complex al creşterii capacităţii de performanţă, de un mare interes s-a bucurat
problematica refacerii sportivului după antrenament, nu numai pe căi biologice, ci şi psihice ori
psihoterapeutice, prin transferul unor tehnologii din clinica de psihiatrie sau laboratorul de
pregătire al cosmonauţilor şi piloţilor pe supersonice. Astfel, s-au împrumutat ori s-au adaptat
tehnicile antrenamentului autogen, psihoton, alfagenic, mental etc, vizând dezvoltarea capacităţii
de autocontrol a sportivului, s-a adaptat hipnoza şi sugestia hipnotică, alături de amplificarea
regulilor antrenamentului invizibil, pentru creşterea capacităţii de refacere a organismului după
efort.
Aceeaşi deschidere se manifestă şi faţă de ştiinţele tehnice, care revoluţionează materialele
sportive, echipamentele, aparatele, bazele sportive, sistemul informaţional, arbitrajul electronic
asistat de camere de luat vederi şi calculatoare etc. Ştiinţele tehnice au pătruns masiv în
antrenament, asociate cu cibernetica şi tehnologia didactică modernă, asigurând asistarea
pregătirii sportive, prin calculatoare, camere de luat vederi şi simulatoare.
Teoria şi practica sportivă au introdus de mai bine de două decenii termenul de antrenament
total, prin el înţelegându-se nu numai îmbogăţirea acţiunilor şi mijloacelor de solicitare în cadrul
antrenamentului, cât şi dezvoltarea întregii personalităţi a sportivului, solicitarea sportivă
adresându-se sistemului integral al acestuia.
Din aceste interacţiuni complexe şi intersecţii ale ştiinţelor generale şi ale celor particulare
cu antrenamentul sportiv, se defineşte modelul interdisciplinar al acestuia. Definirea aceasta nu
este, nici pe departe, încheiată, procesul continuă, zi de zi, cu noi achiziţii din sfera largă a
relaţiilor interdisciplinare ale antrenamentului sportiv.
Astfel, Mihai Epuran (2001) defineşte antrenamentul sportiv ca fiind, în esenţă, „un proces
instructiv educativ, dar cu caracteristici de proces de conducere, care sintetizează legităţi nu
numai din sfera biologică, psihică şi socială a sportivului (sau grupului), ci şi din sfera
fenomenelor interdisciplinare, transdisciplinare şi integratoare”.
Analizând practica şi teoria creşterii capacităţii de performanţă pe plan mondial, Adrian
Dragnea (1996) constată o serie de priorităţi şi factori favorizanţi ai antrenamentului sportiv, pe
care îi enumerăm şi noi în continuare:
1) Perfecţionarea continuă a strategiei de selecţie şi pregătire;
2) Creşterea considerabilă a volumului de antrenament al sportivilor;
3) Realizarea unei strânse legături între conţinutul şi metodica antrenamentului sportiv de
înaltă performanţă şi cerinţele de concurs ale ramurii de sport;

73
 4) Creşterea considerabilă a intensităţii efortului în lecţiile de antrenament;
5) Creşterea numărului mijloacelor de pregătire netradiţionale, prin folosirea unor aparate şi
instalaţii, ce valorifică în mai mare măsură rezervele funcţionale ale organismului;
6) Amplificarea ecoului social al sportului de performanţă şi creşterea numărului de tineri
care doresc să fie cuprinşi în această activitate;
7) Conducerea ştiinţifică a antrenamentului sportiv;
8) Accelerarea refacerii capacităţii de efort;
9) Raţionalizarea şi standardizarea principalelor mijloace de antrenament.
Cum nu ne-am propus, în lucrarea noastră, să dezbatem în mod detaliat problemele complexe
de teorie şi metodică ale antrenamentului sportiv, vom încheia cu aprecierea că antrenamentul
sportiv este placa turnantă a celor "4A", prin care se pun în manoperă aptitudinile, atitudinile
şi ambianţa pentru a se făuri din acestea, prin multă muncă şi inteligenţă, marea performanţă.

2.4. Ambianţa

Omul, încă de la naştere, este obligat să trăiască şi să se adapteze continuu, activ, selectiv,
variabil şi chiar creator mediului ambiant în care trăieşte. Acestă capacitate extraordinară de
adaptare a fiinţei umane la situaţiile ambientale extrem de variate, constituie chiar premisa
supravieţuirii, perpetuării şi hegemoniei speciei noastre. Teoria antropogenezei a explicat de
mult rolul mediului alături de ereditate şi educaţie, în dezvoltarea fiinţei umane.
Mediul înconjurător, fizic sau geografic, în care copilul sau adultul îşi desfăşoară activitatea
cotidiană, este foarte variat şi cu efecte diferite în timp (ex. noaptea, ziua, primăvara, vara, iarna
etc) şi spaţiu (latitudine, longitudine, altitudine etc), generând variaţii de temperatură, umiditate,
lumină, atmosferă, precipitaţii, presiune atmosferică, fus orar, la care acesta trebuie să se
adapteze cât mai bine.
Dar, prin excelenţă, omul este o fiinţă socială supraevoluată şi este dependent de mediul lui
social. Ambianţa relaţiilor sociale, cu un conţinut foarte complex, are o acţiune transformatoare
asupra comportamentului şi personalităţii omului, care, la rândul său, exercită o acţiune continuă
de ameliorare a condiţiilor şi calităţii vieţii.
Ambianţa socială este constituită din sistemul foarte complex al interrelaţiilor individuale cu
societatea, al instituţiilor, al factorilor istorici, culturali, al modelelor culturale, al normelor şi
valorilor sociale, al instituţiilor şcolare şi universitare, al instituţiilor şi organizaţiilor sportive şi
enumerarea ar mai putea continua în sfera vastă a socialului. Se vorbeşte azi, tot mai mult, de
ambianţă, de ambient şi ambietal, cu tendinţa de a se defini un mod de viaţă plăcut şi sănătos,
într-o corelaţie sufletească pozitivă cu tot ce ne înconjoară. Pentru armonia ambientală s-a
format deja un curent puternic de arhitecţi, constructori, designeri, filozofi, esteticieni etc, la
care se alătură din ce în ce mai multă lume, pentru a se construi un mediu agreabil şi nestresant.
În acesta, omul supraîncărcat psihic şi obosit fizic, se va putea relaxa cu repeziciune şi îşi va
putea reîncărca bateriile psihice pentru a-şi menţine sau spori capacitatea de muncă la un tonus
ridicat. Aceste medii ambientale liniştite se găsesc de obicei în afara forfotei marilor oraşe şi
pentru a ajunge la căsuţa ta se parcurg adesea, pe autostrăzi, zeci şi chiar sute de kilometri.
Imaginea zecilor de mii de maşini (sau a metrourilor şi trenurilor pline), care rulează seara spre
casă, dă adevărata dimensiune a mediului ambiental.
Performanţa sportivă, prin dimensiunile ei valorice extrem de ridicate, adesea la limitele
posibilităţilor umane, necesită fără îndoială, condiţii ambientale specifice, definite extrem de
judicios. Câteva exemple credem că ar putea fi edificatoare, privind interesul pe care trebuie să-l
acordăm multiplilor factori ambientali: diferenţa, ca timp de parcurgere, dintr-o alergare pe o
pistă de zgură la proba de 100 mp şi o alergare pe o pista de coritan, poate fi de patru-cinci

74
zecimi de secundă, readucând, din nou, recordul la această probă la peste 10 secunde; o dietă
neglijentă din punct de vedere igenic sau prea încărcată, ce ar putea produce înainte de
competiţie deranjamente stomacale repetate, duce, în mod sigur, la scăderea dramatică a
capacitătii de performanţă; un vânt din faţă, asociat cu ploaie şi vreme rece, nu numai că
diminuează capacitatea de performanţă, dar va favoriza şi apariţia unor accidentări (gen rupturi
musculare); probleme mari în familie sau la şcoală vor determina scăderea capacităţii de
concentrare şi chiar compromiterea rezultatului competiţiei; diferenţa dintre pregătirea la şes sau
la altitudine, mai ales când competiţia se desfăşoară la altitudine; acomodarea cu schimbarea
substanţială a fusului orar (8-10 ore) etc. Credem că ambianţa joacă rolul buturugii mici care,
datorită unor situaţii necontrolate în mod suficient, poate răsturna carul mare al performanţei.
Vom încerca să prezentăm, în continuare, câteva componente ale mediului ambiant, ce
exercită un impact mai mare asupra capacităţii de performanţă, scoase în evidenţă de Mihai
Epuram (2001) şi alţi specialişti:

a) Mediul tehnico-material
Este un produs al ingeniozităţii şi creaţiei specialiştilor din domeniul sportiv, în comun cu
tehnicieni şi specialişti din alte domenii, ce cuprinde o arie largă de preocupări îndreptate spre:
- perfecţionarea diferitelor amenajări destinate pregătirii şi participării în competiţii, ca
stadioane cu piste sintetice cu 8-10 culoare (în linie dreaptă), săli de sport pentru pregătire şi
competiţii, locuri de pregătire în cantonamente (Poiana Braşov, Băile Felix, Piatra Arsă, Slănic
Moldova etc);
- instalaţii pentru desfăşurarea competiţiilor sportive (cronometraj electronic, înregistrări
automate de date, garduri, obstacole, instalaţii pentru sărituri, prăjini din fibră de sticlă, saltele,
ring, pârtii artificiale etc;
- echipamente personale, pantofi cu cuie, ghete de fotbal, toate concepute regulamentar,
ergonomic, estetic, funcţional, fiabil şi ingenios;
- introducerea la toate concursurile oficiale, a tehnicilor electronicii şi informaticii, pentru
evaluarea rezultatelor. Cu ajutorul acestora, concursurile de atletism se desfăşoară în condiţii de
obiectivitate absolută, mai ales, dacă în paralel se face şi controlul antidoping;
- creşterea caracterului ştiinţific al alimentaţiei sportivilor, în funcţie de tipul de efort, tipul
de metabolism, etapa de pregătire, particularităţile individuale etc;
- refacerea capacităţii de performanţă prin aport consistent şi echilibrat de principii
alimentare, vitamine şi medicaţie de efort şi refacere;
- folosirea pe scară largă a factorilor naturali de mediu (aer curat şi bogat oxigenat, ape cu
efect terapeutic, nămolurile, altitudinea etc), pentru stimularea capacităţii şi energiei psiho-fizice
şi pentru refacerea accelerată a sportivilor.

b) Mediul sportiv
Cuprinde ansamblul relaţiilor din cadrul grupei din care face parte sportivul, relaţiile cu
antrenorul, cu conducerea secţiei şi clubului sportiv, la care se adaugă cele deschise spre marea
familie a sportului, ocazionate de pregătiri comune, cantonamente, competiţii, vizionări de
competiţii sportive etc. Acestă lume aparte a sportului, cu un sistem de valori proprii, extrem de
iubită de majoritatea tinerilor, le influenţează acestora comportamentul psihosociologic şi
răspunde la anumite trebuinţe fundamentale ale fiinţei umane: apartenenţă la un grup,
comunicare, stimă, statut şi viaţă sportivă, respect şi admiraţie din partea suporterilor, o
preocupare decisă din convingere şi, nu în ultimul rând, o bunăstare sporită. Puterea de
influenţare a mediului sportiv şi a climatului pe care acesta îl generează, induce în
comporamentul tânărului un spirit de luptă şi sacrificiu, extrem de puternic, îndreptat spre
îndeplinirea idealurilor sale prin sintagma nimic nu este mai presus decât titlul de campion. Dar,
să nu uităm că medalia are şi reversul ei, în capcana în care cad mulţi sportivi, victime ale unui

75
climat de delăsare, chiul şi pretenţii exagerate. Din aceste motive, mulţi antrenori cu experienţă
practică excluderea din grupă a celor cu tendinţe de vedetism sau refractari la angajamentul de
pregătire.

c) Mediul familial
Alături de şcoală, are rolul de a pune bazele educaţionale, intelectuale, afective şi fizice ale
copilului şi tânărului viitor sportiv. Familia işi pune amprenta hotărâtor asupra carierei sportive a
tânărului, prin stimularea practicării unui sport, sau frânarea interesului pentru practicarea
acestuia.
Din experienţa personală de antrenor în medii şcolare, universitare şi la lot naţional, am
constatat fără să generalizez, că, în ţara noastră, un interes mărit pentru orientarea copilului spre
practicarea unui sport îl au familiile mai sărace, cu motivaţia de a avea anumite beneficii
imediate (supraalimentaţie de efort, indemnizaţii de categorie de clasificare, echipament sportiv,
tabere de pregătire), sau în timp, (acces în echipe divizionare, lot naţional, competiţii
internaţionale, acces la studii universitare şi finanţarea lor). R. Thomas, citat de Mihai Epuran
(2001), arată că influenţa tatălui este mai mare decât a mamei în orientarea copiilor spre sport.
Fraţii mai mari, prietenii şi profesorul de educaţie fizică contribuie şi ei la această orientare.

d) Mediul cultural
Cuprinde instituţiile culturale la care are acces individul, valorile spirituale şi morale ale
grupurilor pe care le frecventează, totalitatea cunoştinţelor artistice, ştiinţifice şi din domeniul
sportiv la care poate aspira. Toate acestea sunt pârghii importante în formarea personalităţii
sportivilor, a culturii lor generale şi conduitei de integrare socială prin şcoală şi sport. Oricare
sportiv, având un suport intelectual şi educaţional bine format, va înţelege şi va conştientiza în
mai mare măsură acţiunile formării sale sportive, printr-o participare activă în procesul de
antrenament.
Unele federaţii de specialitae, printre care se numără şi cea de atletism (alături de cea de
gimnastică şi canotaj), promovează ideea unor pregătiri de circa 1400- 1800 de ore pe an, numai
în condiţii de ambianţă strict controlabilă, prin cantonamente centralizate, tot anul sau 11 luni
din an. S-a instituit astfel, cu aproximativ 15-20 de ani în urmă, sistemul de pregătire ce s-a
numit de seră, prin care i se asigură sportivului toate condiţiile ambientale optime pentru marea
performanţă. Prin acest sistem, sportivul este dezrădăcinat social şi transformat în ceva
asemănător unui robot, care este programat special cu un soft direcţionat strict spre marea
performannţă. Din punct de vedere etic, sistemul este condamnabil sau cel puţin suscită multe
discuţii contradictorii, dar pragmatic şi praxiologic, federaţiile care practică această abordare au
cele mai bune rezultate pe plan mondial. Comparând dezumanizarea, printr-o muncă titanică
desfăşurată zilnic pe un traseu fix, cu răsplata materială, adeseori imensă, pentru titlul de
campion, de cele mai multe ori, balanţa se înclină spre antrenamentul total, cu toate restricţiile şi
greutăţile lui.
Trebuie să specificăm faptul că, asigurarea unor relaţii psihosociale corecte între membrii
grupei sportive şi folosirea lor în sens educativ, revine în principal antrenorului, care, prin
comportament, ţinută, tact pedagogic, exemplu personal, dăruire şi spirit de sacrificiu pentru
profesia aleasă, poate stimula în mare măsură activitatea sportivă a elevilor săi. Toate aceste
acţiuni trebuie să aibă la bază utilizarea datelor ştiinţei, printr-o bună pregătire profesională, care
va duce cu siguranţă la succes.

76
 CAPITOLUL 3

DETERMINAREA MULTIFACTORIALĂ A CAPACITĂŢII DE PERFORMANŢĂ

3.1. Determinarea biologică

Caracterul multidisciplinar şi interdisciplinar al domeniului educaţiei fizice şi sportului a

început să se lanseze în primele decenii ale secolului trecut, odată cu trecerea la fundamentarea
mecanică şi mai ales biologică a exerciţiului fizic. Momentul biologic a fost hotărâtor pentru
începuturile definirii ştiinţifice a educaţiei fizice şi mai ales a sportului.
Lărgirea ariei pentru a defini, explica, adapta, ameliora şi circumscrie implicaţiile biologiei în
practicarea educaţiei fizice şi sportului de performanţă a constituit o preocupare permanentă şi
de mare interes a specialiştilor din cele două domenii. Contribuind treptat la naşterea şi evoluţia
ştiinţei sportului, factorul biologic s-a desprins ca axă principală de definire interdisciplinară a
acestei noi ştiinţe prin expresia generică de tip bio-psiho-social, utilizată cu succes în toate
formulările specialiştilor domeniului. Studiat şi dezvoltat pe o arie largă, de la primum non
nocere, pâna la potenţarea spre creşterea maximă a capacităţii de performanţă, factorul biologic
continuă să fie şi azi în centrul atenţiei, pentru a i se descoperi noi valenţe în căutarea limitelor
umane în sport.
Din punct de vedere biologic, modelul sportivului de performanţă se constituie pe baza unui
echilibru funcţional ridicat şi a unei adaptabilităţi mărite şi rapide la cerinţele efortului complex.
În literatura recentă de specialitate, o contribuţie remarcabilă la analiza şi prezentarea
factorului biologic în sport şi-o aduce Jurgen Weineck, prin lucrarea sa de referinţă intitulată
Biologia sportului (1992, 1995).
Din aria extrem de largă a factorilor biologici implicaţi în creşterea capacităţii de performanţă
a sportivilor ne vom opri, în prezentarea noastră, asupra celor cu o relevanţă mai pronunţată şi
într-o corelaţie semnificativă cu specificul efortului sportiv.

3.1.1. Energia contracţiei musculare

Pentru ca mecanismul contracţiei musculare să poată funcţiona, este necesar ca miozina

(proteina cea mai importantă pentru contracţia musculară) să dispună de ATP (Acid Adenozin
Trifosforic) ca sursă primară de energie. Celelalte surse de energie nu pot fi utilizate direct,
deoarece ATP-aza are o activitate specifică numai pentru hidroliza ATP în ADP şi P (fosfor
anorganic). Astfel, ATP-ul este sursa de energie primară, imediat disponibilă pentru contracţia
musculară. Rezervele intracelulare de ATP sunt scăzute, necesitând resinteza sa continuă. În
resinteza ATP-ului este general acceptat faptul că, sunt implicate trei tipuri diferite de procese
metabolice, în funcţie de intensitatea şi durata efortului. Aceste mecanisme (Claude Bouchard,
Albert W. Taylor, Jean-Aime Simoneau, Serge Dulac, 1997) se derulează astfel:
- mecanismul imediat de refacere a ATP, prin sistemul ATP-CP (Creatin Fosfat), anaerob
alactacid;
- calea glicolitică, anaerob - lactacidă a resintezei ATP (prin sistemul de transformare a
glicogenului în lactat);
- căi oxidative sau aerobe ale refacerii ATP.

77
 Reacţiile anaerobe se împart la rândul lor, în funcţie de substratul energetic folosit şi de
produsul de acid lactic obţinut, în reacţii de tip alactacid (fără producere de acid lactic) şi
lactacid (cu producţie de acid lactic).
La începutul unui efort cu o intensitate ridicată, necesităţile energetice nu pot fi satisfăcute
prin procesul oxidativ, din cauza unei inerţii relative a sistemului cardio-respirator, căruia îi
trebuie o anumită perioadă de timp pentru a se lansa cu un aport crescut de oxigen. În aceste
condiţii, pentru a se contracta, muşchiul este nevoit să utilizeze energia anaerobă. Prima reacţie
biochimică de producere de energie, provine din hidroliza ATP care, în mod simplificat, se
desfăşoară astfel:

Miozină- ATP-ază
ATP ----------------------------------> ADP + P + E
<---------------------------------

Rezervele de ATP din celula musculară sunt de circa 6 Mol/kg de muşchi umed, şi nu sunt
suficiente decât pentru 2-3" de contracţie musculară maximală (Keul, Doll şi Keppler citaţi de
Jurgen Weineck, 1995). Compusul difosfat (ADP) şi fosfatul anorganic (P), rezultate din reacţia
precedentă, stimulează respiraţia şi frecvenţa cardiacă, ajungând s-o înzecească, intensificând
astfel procesele metabolice. Imediat ce efortul încetează, ADP şi P reacţionează între ele pentru
a resintetiza ATP-ul, iar sistemul respirator revine treptat la starea de repaus.
Pentru ca efortul muscular să poată continua, ATP-ul este resintetizat cu o foarte mare
rapiditate printr-un alt compus bogat în fosfat - creatin fosfatul (CP), care se găseşte de
asemenea în muşchi. Rezervele de creatin fosfat sunt de ordinul a 20-30 mMol/kg de muşchi
umed (după aceiaşi autori citaţi anterior). Reacţia simplificată în scris a acestei sinteze este
următoarea:
Creatin kinază
ADP + CP ------------------------> CREATINĂ + ATP
<-------------------------
Această sinteză imediată a ATP, prin intermediul creatin fosfatului, permite continuarea
efortului maximal pe o durată ce variază între 6 şi 9", după unii autori chiar şi mai mult. Astfel,
putem considera că mobilizarea energiei, în primele 7" (cu aproximaţie) ale unui efort, se face pe
seama unui proces anaerob alactacid, fără producere semnificativă de lactat (acid lactic), în
timpul acestei perioade.
Dacă efortul maximal continuă peste duratele de timp menţionate, se vor epuiza practic
totalitatea rezervelor de ATP şi CP. În aceste condiţii se va apela, pentru furnizarea de energie
necesară contracţiei musculare, la faza lactică prin glicoliza anaerobă, conform reacţiei
următoare:

Enzimele sist. energetic

GLUCOZĂ ----------------------------------> 2 ATP + ACID LACTIC
<---------------------------------

Producerea de energie anaerobă are loc în sarcoplasma celulei musculare. Prin glicoliza
anaerobă se realizează aportul principal de energie, atunci când efortul este foarte intens, iar
necesităţile de oxigen ale altor reacţii chimice nu sunt satisfăcute. Puterea maximă a glicolizei
este atinsă aproximativ în secunda a 45-a.
Prin reacţiile anaerobe lactacide, numai glucoza sau glicogenul sunt utilizate ca substrat
energetic pentru a resintetiza ATP-ul şi creatin fosfatul. Glicogenul este mai convenabil ca sursă

78
de energie deoarece se găseşte în celula musculară şi nu necesită a fi transportat de sânge,
producând mai multă energie decât glucoza.
Dezavantajul considerabil al glicolizei anaerobe este determinat de producerea de acid lactic.
Acesta va determina atât modificări locale, cât şi generale în cadrul schimburilor metabolice.
După eforturi mari şi epuizante, mai ales în cadrul antrenamentului sportiv, valorile
concentraţiei de lactat pot depăşi la nivel muscular 25 mMol/kg, iar în sânge, concentraţia
maximală a acestuia se apropie de 20 mMol/litru. Se poate produce, astfel, o acidoză extremă,
pH-ul muscular scăzând până la circa 6.40, în timp ce pH-ul arterial va atinge valori de
aproximativ 6.8 faţă de 7.40 cât este normal. În aceste condiţii, există posibilitatea ca procesele
enzimatice locale ale glicolizei să fie inhibate, pe baza unui mecanism de oboseală de origine
nervoasă. Ca urmare, se va declanşa o autoprotecţie, pentru a preveni o acidoză prea ridicată,
care ar avea drept consecinţă distrugerea proteinelor intracelulare.
S-ar putea crede că ar trebuie acţionat pentru a nu se produce prea mult acid lactic, lucru
imposibil de realizat în sporturile bazate pe viteză şi putere. Transformarea acestuia în acid
piruvic şi metabolizarea lui aerobă prin ciclul lui Krebs ar însemnna scăderea intensităţii
efortului, lungindu-se astfel durate lui, pentru a permite un aport de oxigen specific reacţiilor
aerobe. În consecinţă, este necesar un antrenament specific de acomodare a contracţiei
musculare în condiţii de lactat, mărind rezistenţa LDH-ului (lactat dehidrogenază) la acesta.
Acidoza produsă cu ocazia unui efort de intensitate maximală nu poate fi compensată nici de
circulaţia sanguină, nici de respiraţie. În timpul perioadei de refacere, după încetarea unui
exerciţiu epuizant (în special 400 de metri), aciditatea din fibra musculară se normalizează
treptat (după 30-60' sau chiar mai mult), lactatul intramuscular trecând relativ uşor în sânge. El
este apoi reciclat (într-un timp mai îndelungat) în ficat, inimă şi, după unele studii, chiar în
muşchi (Howald, 1984). Este important să ştim că metabolizarea lui se accelerează atunci când,
în timpul fazei de refacere post-efort, organismul este supus unui efort cu intensitate scăzută
către medie (cum ar fi alergarea uşoară după antrenament sau chiar competiţie).
Împreună cu producerea de energie anaerobă, trebuie abordată şi problematica datoriei de
oxigen care se instalează în paralel. Aşa cum am prezentat anterior, la începutul şi pe parcursul
unui efort intens, cantitatea de oxigen necesară metabolismului oxidativ nu poate fi asigurată
prin cele câteva respiraţii care au loc pe parcursul acestuia. În consecinţă, organismul trebuie să-
şi extragă energia din procesul anaerob, până când efortul se întrerupe sau scade în intensitate,
astfel încât arderea substratului energetic să fie posibilă în mod economic pe cale oxidativă
(aerobă). Din aceste motive, pe parcursul efortului intens se instalează o mare datorie de oxigen,
care trebuie compensată la sfârşitul efortului muscular (Keul, Doll, Keppler1969, Hecht, 1972,
citaţi de J. Weineck, 1995). În funcţie de vârstă, gradul de antrenament şi motivaţie, se poate
contracta o datorie mai mare sau mai mică de oxigen. După oprirea efortului are loc
refosforilarea creatinei în creatinfosfat şi, în felul acesta, o reconstituire a rezervei compuşilor
fosfat macroergici, care reprezintă componenta principală a eliminării datoriei de oxigen. Plata
datoriei de oxigen se va face printr-o hiperventilaţie pulmonară în contul următorilor datornici:
- rezervelor de oxigen legate de mioglobină; în primele secunde ale unui efort de înaltă
intensitate, organismul utilizează şi rezervele de oxigen legate de mioglobină, acesta permiţând
un efort aerob cu o durată de 10 secunde (Astrand şi colab., citaţi de Weineck, );
- oxigenului dizolvat în plasma sanguină;
- necesităţii de oxigen a miocardului şi muşchilor respiratori;
- necesităţii crescute de oxigen, cauzată de creşterea temperaturii corporale în timpul
efortului.
Atunci când efortul depăşeşte durata de un minut şi nu este prea intens (pentru a bloca prin
cantitatea mare de acid lactic acţiunea enzimelor care permit resinteza glicogenului), producerea
de energie necesară contracţiei musculare se generează pe cale aerobă, deci în prezenţa

79
oxigenului. Faza aerobă se caracterizează prin faptul că, la sfârşitul ei, nu se mai acumulează
produse toxice. Reacţia aerobă a glucozei se prezintă, în mod simplificat, astfel:

Enzime specifice
procesului aerob
GLUCOZĂ ---------------------------------> ATP + CO2 + H2O
<----------------------------------

Pe cale aerobă, pe lângă glucoză, mai pot fi metabolizate şi grăsimile aflate sub formă de
acizi graşi liberi.
Precizăm faptul că intensitatea (viteza contracţiei musculare) şi volumul (exprimat, în cazul
acesta, prin durata de timp a unui efort moderat), sunt în corelaţie directă cu substratul energetic
utilizat pentru producerea de energie şi cu tipul de fibre musculare implicate în efort (Keul,
Kindermann şi Simon, 1978, citat de J. Weineck,1995). În cazul în care viteza şi intensitatea
contracţiei musculare sunt maxime (eforturi de până la aproximativ 6-9"), singurii furnizori de
energie sunt compuşii fosfat macroergici. La polul opus, se situează producerea de energie
musculară prin utilizarea grăsimilor, ce va determina un nivel mai scăzut de intensitate şi viteză
a contracţiei musculare.

3.1.2. Tipuri de fibre musculare

În funcţie de configuraţia structurii moleculare a filamentelor de miozină (miozină lentă şi

miozină rapidă), al căror procentaj este relativ variabil, sunt determinate disponibilităţile
fibrelor musculare, pentru eforturi de viteză sau de rezistenţă la oboseală. Astfel, fibrele
musculare pot fi împărţite, din acest punct de vedere, în:
- fibre lente (FL), pe care le găsim în literatura de specialitate şi sub denumirea de slow-
twitch, fibre ST, fibre tonice sau fibre de tip I;
- fibre rapide, pe care le găsim, de asemenea, sub diverse denumiri în literatura de
specialitate: fast-twitch, fibre FT, fibre fazice sau fibre de tip II. După unii autori, aceste fibre
pot fi împărţite, la rândul lor, în subcategorii distincte.
Cele două tipuri de fibre se diferenţiază prin următoarele caracteristici:
- fibrele rapide (sau albe) sunt puternic inervate, sunt bogate în compuşi fosfaţi, în rezerve de
glicogen şi cu o mare concentraţie de enzime, necesare eliberării de energie anaerobă;
- fibrele lente (sau roşii) sunt bogat vascularizate, cu o densă reţea de capilare şi conţin
importante rezerve de glicogen şi enzime specifice metabolismului aerob.
Ceea ce pare determinant în diferenţierea fibrelor albe de cele roşii este inervaţia de către
sistemul nervos central. Astfel, fibrele albe sunt inervate de nişte neuroni alfa mai mari, cu
viteză de conducere rapidă şi caracterizaţi prin trimiterea unor şiruri puternice de impulsuri
nervoase, tipice activităţii motrice voluntare. Tabelul următor (nr.1) prezintă principalele
diferenţieri caracteristice dintre cele două tipuri de fibre musculare (după H. Howald, 1984):

Tabelul nr.1
Caracteristici Fibre roşii Fibre albe
Timpul de contracţie 99 – 140 ms 40 - 88 ms
Indicele de oboseală 0.8 - 1.2 0 - 0.8
Tensiunea maximală 4.6 - 15 gr 4.6 - 203.5 gr
Viteza medie de conducere a 2,5 m/sec. 55,4 m/sec
membranei

80
 Activitatea ATP-azică 4 nmol P/min 9 nmol P/min pe mgm
miozină

Raportul sau procentajul diferitelor tipuri de fibre din muşchi par determinate genetic. Cu
toate acestea, nu este exclus ca aceste proporţii să poată fi modificate, ca urmare a mai multor
ani de antrenamente foarte riguroase, cum este cazul sportului de înaltă performanţă (Howald,
1982 şi 1984). Acelaşi autor identifică posibilitatea transformării fibrelor FT în ST, după un
antrenament de rezistenţă. Nu sunt însă certitudini privind influenţa unui antrenament de forţă
sau fracţionat asupra structurii fibrelor roşii, în sensul transformării lor în fibre albe.
La majoritatea populaţiei umane, procentajul de ST şi FT din muşchi pare să fie relativ
asemănător între indivizi. În unele cazuri este posibil să se găsească proporţii ST/FT de 10/90
sau 90/10. Aceşti subiecţi sunt net favorizaţi în practicarea anumitor activităţi sportive. La
sprinterul înnăscut, proporţia FT/ST este net în favoare fibrelor albe (FT), în vreme ce la
sportivii de rezistenţă înnăscuţi, fibrele de tip ST sunt cele predominante.

3.1.3. Modificările respiraţiei în timpul practicării sportului

81
 În ramurile sportive caracterizate prin eforturi anaerobe alactacide (de putere sau de viteză în
regim de forţă) sportivii bine adaptaţi nu respiră decât de câteva ori pe parcursul desfăşurării
acestora (aproximativ de 1-3 ori). Cantitatea de oxigen necesară arderilor interne, eliberatoare de
energie, nu este asigurată organismului pe parcursul efortului, acesta fiind depus în condiţii de
datorie de oxigen. După Zimkin şi colaboratorii (citat de Andrei Demeter,1972), necesarul de
energie pentru proba de 100 mp este de aproximativ 35 de kcal, pentru care ar fi nevoie de 8 litri
de oxigen. Realizând un consum uniform de oxigen de aproximativ 2,5-3 litri pe minut,
lichidarea datoriei s-ar putea realiza în primele 3-4 minute. Având în vedere că revenirea nu
respectă o curbă liniară, în primele minute respiraţia este mai intensă, după care va scădea, în
paralel cu volumul tot mai mic de oxigen necesar a fi recuperat. Liniştirea, spre limitele aproape
de normal ale respiraţiei se va realiza la aproximativ 5-8 minute după efortul maximal depus. În
ramurile sportive cu efort preponderent anaerob lactacid, intensitatea efortului fiind ceva mai
mică şi durata mai lungă (aproximativ până la 60 de secunde), nu mai este necesară blocarea
completă şi permanentă a toracelui în timpul efortului, în consecinţă, sportivul va realiza câteva
respiraţii, nu prea ample, în acest timp. Înregistrările profesorului Andrei Demeter au pus în
evidenţă un număr de 12-15 respiraţii/minut în probele de 400 m plat şi garduri. Necesarul de
oxigen pentru acoperirea energetică a distanţei de 400 mp fiind de 25-30 de litri, prin ventilaţia
pulmonară efectuată, atletul îşi asigură un aport de 2-3 litri de O2, ceea ce constituie doar 10 %
din valoarea totală, restul de 90% reprezentând datorie de oxigen. Calculată în valori absolute,
datoria de oxigen este mai mare decât în probele alactacide. Imediat după terminarea cursei,
sportivul realizează un debit respirator foarte ridicat (80-100 l/min) timp de 2-3 minute, ca apoi
acesta să scadă treptat, ajungând, după 20-30 de minute, la valori apropiate de cele normale din
repaus. Consumul de oxigen rămâne însă ridicat timp de 1-2 ore, cantitatea crescută de O2 fiind
asigurată prin utilizarea mai bună a oxigenului arterial, în urma măririi coeficientului de utilizare
a O2.

În urma antrenamentului sistematic pentru creşterea capacităţii de performanţă, se realizează

o serie de modificări funcţionale şi morfologice în cadrul sistemului respirator. Astfel,
antrenamentul va determina ameliorarea respiraţiei în ansamblul ei, printr-o reglare optimă şi
economie de energie. La începutul unui efort, subiecţii antrenaţi reacţionează mai rapid la
necesităţile metabolismului, ei îşi măresc volumul respirator mai mult prin creşterea volumului
curent, decât prin aceea a frecvenţei respiratorii. De asemenea, prin reducerea spaţiului mort al
ventilaţiei, se va mări şi cel al alveolelor aprovizionate cu aer proaspăt, implicându-se costuri
energetice de ventilaţie mai reduse pentru acelaşi tip de efort. În cazul unui efort submaximal
(85-95 %), specific multor antrenamente sportive, volumul de aer ventilat pe minut şi
echivalentul respirator (care este un indice al economiei respiratorii) se reduc sensibil, odată cu
creşterea nivelului de antrenament. La sfârşitul unui efort de tip anaerob, subiecţii antrenaţi au
capacitatea de a-şi readuce mai repede respiraţia la valoarea normală, de repaus. Această
adaptare este şi mai evidentă în cazurile eforturilor mixte sau aerobe. De asemenea, se consideră
că revenirea la valoarea de repaus este mai rapidă la sportivii tineri, decât la cei mai în vârstă.

În timpul perioadei de creştere şi în mod special al pubertăţii, masa pulmonară şi suprafaţa

alveolelor se măresc considerabil (volumul parenchimului pulmonar creşte cu 50% între 12 şi 16
ani, după Demeter, citat de Jurgen Weineck, 1992). Un antrenament sistematic, axat pe
rezistenţă şi rezistenţă în regim de viteză, poate conduce la aşa numitul plămân performant, în
paralel cu creşterea cuştii toracice.
Antrenamentul sistematic pentru creşterea capacităţii de performanţă generează, de
asemenea, prin mijloacele specifice de pregătire, o hipertrofie a muşchilor implicaţi în funcţia

82
respiratorie. Hipertrofia acestora creează avantajul creşterii amplitudinii respiraţiei, şi implicit, al
unui volum mai mare de aer şi de oxigen, necesar proceselor metabolice.
Aceste ameliorări morfologice şi funcţionale ale sistemului respirator al sportivilor antrenaţi
permit eliminarea, cel puţin parţială, a problemelor respiratorii înregistrate frecvent la subiecţii
neantrenaţi.

3.1.4. Modificările circulatorii

Spre deosebire de respiraţie, care în timpul alergărilor de viteză este foarte scăzută, activitatea
aparatului cardio-vascular este marcată de o intensificare considerabilă "în trepte", pe parcursul
acestor probe. Factorii declanşatori ai intensificării circulaţiei sanguine sunt consideraţi de către
Andrei Demeter (1979) a fi următorii:
- reflexele condiţionate, declanşate de apropierea orei concursului, vederea stadionului, a
adversarilor, discuţiile cu antrenorul sau cu conducătorii, despre rezultatele posibil de obţinut în
competiţie etc.;
- încălzirea înainte de probă;
- febra de start sau teama de a nu pierde competiţia, apărută cu câteva minute sau secunde
înainte de începerea acesteia (la cei cu activitate nervoasă mai puţin echilibrată), determină o
creştere marcantă a frecvenţei cardiace şi a tensiunii arteriale;
- frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială crescute în timpul efortului, sub influenţa
catecolaminelor revărsate în preajma plecării, precum şi datorită efectului de pompă a
circulaţiei, reprezentată de contracţiile şi relaxările unor grupe musculare mari, participante la
efort;
- în cazul probelor anaerobe alactacide, datorită duratei scurte de desfăşurare (10-15"), nici
frecvenţa cardiacă, şi nici tensiunea arterială nu au timpul necesar de atingere a valorilor
maximale, constatându-se valori (cu unele variaţii individuale inerente) în jur de 160-180
pulsaţii pe minut şi tensiuni arteriale de circa 180/70 mmHg. Aceste valori pot fi mai ridicate, la
cei cu un grad de antrenament mai redus.
În cadrul ramurilor sportive definite de eforturi anaerobe lactacide (200m şi 400mp şi garduri,
etc), nivelul modificărilor circulaţiei tinde să atingă valori maximale şi supramaximale, fiind
mult mai mari decât în cazul sporturilor bazate pe eforturi alactacide. Această comportare a
circulaţiei, aparent paradoxală, are explicaţii întemeiate pe legile hidrodinamicii conform cărora,
circulaţia periferică necesită timp pentru atingerea regimului maximal de funcţionare, perioadă
ce nu i se asigură pe parcursul probelor de durată scurtă. La proba de 400mp şi garduri, de
exemplu, durata efortului fiind în jur de 45-50", condiţiile măririi treptate a debitului cardiac şi a
tensiunii arteriale sunt mai prielnice, fapt ce se va oglindi în creşterea frecvenţei cardiace,
tensiunii arteriale şi debitului cardiac. Astfel, frecvenţa cardiacă va depăşi valori de 180-200
bătăi/minut, iar tensiunea arterială se va ridica spre valori de 200/ 40-60 mm Hg.
Imediat după terminarea efortului, activitatea aparatului cardio-vascular marchează o tendinţă
de revenire treptată, lipsind unii din factorii declanşării intensificării ei (emoţia, efectul de
pompă musculară, efortul maximal etc). Revenirea la nivelul de repaus se obţine odată cu
liniştirea respiraţiei, la 6-12 respiraţii pe minut, după efort, în cazul probelor alactacide şi după
15-30 minute în cazul celor lactacide.
Antrenamentul sportiv, sistematic şi judicios dirijat spre creşterea capacităţii de performanţă,
produce adaptări funcţionale semnificative asupra miocardului, circulaţiei sanguine şi
compoziţiei sângelui, pe termen scurt şi lung.
O modalitate adaptativă a muşchiului cardiac la eforturile specifice sportului de performanţă
se realizează prin hipertrofia acestuia şi creşterea capacităţii de dilatare, formând aşa numita
inimă de sportiv. Semnificaţia fiziologică a acestei hipertrofii este legată de creşterea sintezei de

83
noi elemente celulare funcţionale contractile, ce reduce sarcina de lucru a fiecărei unităţi
miocardice (Holmann şi Hettinger 1980, citaţi de J. Weineck, 1995). Prin creşterea cavităţii sale
ventriculare, inima sportivă dispune de un volum sanguin rezidual mai mare (chiar dublu), decât
inima subiectului neantrenat. Creşterea volumului sanguin rezidual este utilă, deoarece acesta
poate servi drept volum sistolic de rezervă în cazul unui efort, atunci când creşte necesarul
sanguin al muşchilor în activitate. În plus, acest volum sanguin rezidual joacă un rol de rezervă,
imediat disponibil pentru adaptarea precisă a variaţiilor debitului de întoarcere, la nevoile
imediate. În repaus, proporţia volumului rezidual faţă de volumul de ejecţie sistolică este de 2/3
la subiecţii neantrenaţi, faţă de 1/3 la subiecţii antrenaţi (Holmann şi Hettinger, 1980, citaţi de
Weineck,1995). Dilatarea funcţională a inimii reprezintă o economie de energie pentru miocard,
deoarece, pentru un volum identic de ejecţie sistolică, inima sportivului nu are nevoie de o
scurtare atât de mare a fibrelor sale musculare, ca inima unui nesportiv.
„Inima sportivă este o inimă care şi-a mărit volumul în toate proporţiile sale şi nu la modul
compensatoriu, datorită unei anumite patologii. Inima sportivă este performantă sub toate
aspectele şi poate, atunci când antrenamentul se diminuează, să revină la dimensiunile sale
iniţiale, fără consecinţe nefaste în ceea ce priveşte funcţionarea sa" (Nocker 1976, Findeisen,
Linke şi Pickenhain 1980, citaţi de Jurgen Weineck, 1995).
Creşterea dimensiunilor inimii şi a greutăţii sale are o corelaţie mai semnificativă, după
cercetările lui Keul şi colab. (1980), citaţi de J.Weineck (1995), cu probele (sau sporturile) în
care predomină rezistenţa.
În ceea ce priveşte creşterea volumului de ejecţie sistolică, nu numai dimensiunile ei duc la
modificarea de volum cardiac, ci şi influenţa impulsurilor nervoase provenite de la nervul
simpatic, care determină un retur venos mai crescut în urma unui antrenament sportiv de durată.
Antrenamentul pentru creşterea capacităţii de performanţă în activitatea sportivă are influenţă
nu numai asupra volumului cardiac, a volumului de ejecţie sistolică, a debitului cardiac, ci şi
asupra unui parametru uşor de măsurat în practică - frecvenţa cardiacă. Aceasta, în repaus, cât şi
în efort, este mai scăzută la sportivii antrenaţi. Copiii şi adolescenţii au o frecvenţă cardiacă mai
mare în repaus şi în efort, decât cea a adulţilor, datorită volumului mai mic al inimii.
„O diminuare a frecvenţei cardiace cu 10 bătăi/minut, (după Strauzenberg şi Schwidtmann
1976, citaţi de J.Weineck, 1995), permite o economie de energie de circa 15% în travaliul inimii
şi, de asemenea, o ameliorare a aprovizionării cardiace, deoarece raportul duratei
diastolă/sistolă este mai favorabil”. Aceiaşi autori mai consideră că frecvenţa cardiacă, cea mai
scăzută în repaus (identificată de unii la 24 bătăi pe minut), nu se explică doar prin creşterea
volumului cardiac, ci şi ca urmare a modificărilor vegetative, a creşterii consumului de oxigen şi
a utilizării substraturilor energetice periferice prin ameliorările reţelelor capilare.
În faza post-efort, inima sportivului revine rapid la starea iniţială de repaus; în primul minut
de refacere, frecvenţa cardiacă scade, spre exemplu, de la 180 bătăi/minut la 120 de bătăi/minut.
La subiecţii neantrenaţi, această revenire este mult mai lentă. Absenţa sau reducerea
antrenamentului face ca inima să revină la valori morfologice şi funcţionale normale. După o
activitate sportivă de mare performanţă, medicii şi biologii recomandă să nu se întrerupă brusc
efortul sportiv. Se indică ca renunţarea la antrenament să nu se facă de azi pe mâine, pentru a se
evita apariţia sindromului de decompensare acută şi a altor efecte negative de dezadaptare, în
absenţa unei mari încărcături de efort. În paralel cu trecerea treptată la un sistem de solicitare
mediu şi redus, se recomandă efectuarea unor examene medicale periodice, pentru a ţine sub
control starea de revenire la parametri normali de funcţionare ai cordului.
Influenţa antrenamentului sportiv asupra circulaţiei sanguine se realizează în principal prin
trei modalităţi adaptative: creşterea densităţii capilarelor, formarea colateralelor şi o mai bună
distribuire sanguină intramusculară.
Noţiunea de capilarizare continuă şi astăzi să fie controversată. „Este posibil să fie vorba de o
deschidere a capilarelor neutilizate, de alungire sau lărgire a capilarelor existente deja sau

84
poate chiar o proliferare concretă de noi capilare”, consideră Hollmann şi Hettinger (1980),
citaţi de Weineck (1995). În repaus, numai 3-5 % din capilarele existente sunt deschise, în timp
ce, într-un efort de anduranţă, toate capilarele sunt deschise şi dilatate. Numărul de capilare
deschise creşte de 30-50 de ori, în vreme ce dilatarea lor măreşte de 100 de ori suprafaţa totală
de schimb. În felul acesta există garanţia că, în ciuda creşterii puternice a debitului sanguin şi a
măririi vitezei de circulaţie, timpul de tranzit al sângelui în capilare rămâne normal, iar condiţiile
de difuzare a oxigenului şi substraturilor nutritive sunt optime (Strauzenberg şi Schwidtmann,
1976, citaţi de J. Weineck).
Pe lângă dezvoltarea de noi capilare, antrenamentul pentru creşterea capacităţii de
performanţă, în special cel de anduranţă, practicat ca suport pentru toate tipurile de antrenament
în prima perioada de pregătire, favorizează formarea de colaterale şi, implicit, o mai bună
distribuire sanguină intramusculară.
Adaptarea sângelui la antrenamentul sportiv se face pe termen scurt şi lung. Fenomenul de
adaptare pe termen lung se obţine, în principal, prin antrenamentul de anduranţă. Adaptarea pe
termen scurt intervine imediat după începerea unui efort maximal sau submaximal, printr-o
creştere relativă a elementelor celulare din sânge. Această creştere se datorează unui transport de
apă din compartimentul intravascular în cel extravascular, cu circa 5-10 %, producându-se astfel
o îngroşare provizorie a sângelui.
În cazul unui efort de foarte mare intensitate şi de scurtă durată, ieşirea lichidului la nivelul
capilarelor este mult mai pronunţată decât în cazul unui efort de rezistenţă, din cauza presiunii
foarte ridicate care predomină în acestea.

3.1.5. Modificările nervoase, neuromusculare şi endocrine în sportul de performanţă

Sistemul nervos central al sportivului trebuie să dispună de o mare energie a proceselor de

excitaţie şi inhibiţie corticală, de un bun echilibru al acestora şi de o mare mobilitate funcţională.
Orice abateri de la aceste premise ale activităţii nervoase superioare ale unui sportiv vor
compromite sau limita obţinerea de rezultate de valoare în ramura sportivă aleasă.
Antrenamentul şi competiţia, pe parcursul desfăşurării lor, solicită intens sistemul nervos şi
neuromuscular al sportivului, în mod special prin promptitudinea cu care se va răspunde la
diferite acţiuni motrice specifice fiecărei ramuri sportve. Însuşirile funcţionale ale sistemului
neuromuscular, legate de o mare excitabilitate a fibrelor musculare fazice, perioadă de latenţă
mică şi cronaxie musculară scurtă, se constituie în indici fiziologici preţioşi, în selecţia şi
pregătirea sportivilor pentru marea performanţă.
Activitatea neuroendocrină începe înaintea efortului, este minimă în timpul eforturilor
alactacide şi este susţinută în cadrul celor lactacide. Ea se manifestă prin creşterea producţiei
hipofizare de ACTH (adrenocorticotrop hormon), urmată de o supraproducţie de hormoni
corticosuprarenali şi catecholamine medulo-suprarenale (adrenalină şi noradrenalină). Efectele
acestor hormoni se manifestă prin creşterea tonusului muscular, accelerarea respiraţiei,
circulaţiei şi mobilizarea glucozei din glicogenul hepatic, ducând la declanşarea unei
hiperglicemii necesare efortului lactacid.
Implicaţiile factorului biologic în creşterea capacităţii de performanţă cunoşte o mare
extindere, dincolo de aspectele prezentate de noi şi considerate ca fiind semnificative în
contextul acestei cărţi. S-ar mai putea prezenta, cu acelaşi grad de interes, raportul multifactorial
între performanţa sportivă şi oboseală, refacere, nutriţie, medicaţie, doping, alcool, tutun etc şi
tot nu am putea afirma că am epuizat toate mecanismele de influenţare biologică a performanţei
sportive. Din aceste motive, ne vom limita la ceea ce am prezentat, formulând în continuare
câteva reflexii şi perspective în loc de concluzii.

85
 Ştiinţele biologice au cunoscut în ultimii 10-15 ani evoluţii extraordinare, care au culminat cu
punerea la punct a tehnologiilor de clonare, prin dezvoltarea de instrumente (sonde) şi tehnologii
capabile să izoleze, să segmenteze, să prevaleze ADN-ul din celulele noastre, să-i stabilească
individualitatea şi capacitatea de hibridizare in vitro. Multe dintre direcţiile şi realizările
biologilor sunt privite cu îngrijorare şi circumspecţie, de către mulţi specialişti din lumea ştiinţei,
existând pericolul pierderii controlului, cu consecinţe dramatice, greu de estimat.
Mai mult decât probabil, la începutul celui de-al III-lea mileniu, revoluţia care continuă să se
desfăşoare în domeniul biologiei moleculare, a biologiei reproducerii, prin fecundarea in vitro a
gameţilor de la donatori selecţionaţi va avea implicaţii şi în genetica umană, cu consecinţe
imprevizibile pentru lumea sportului. Printre aceste urmări, de altfel greu de prevăzut în
amănunt, specialistul Claude Bouchard (1997) de la laboratorul de ştiinţe ale activităţii fizice a
Universităţii Laval din Qebec, consideră că nu vor lipsi următoarele:
- vor fi mai bine înţelese bazele genetice ale performanţei, în cadrul fiecăreia din marile
familii de activităţi sportive, respectiv, în cazul acelor activităţi caracterizate prin exigenţe fizice,
fiziologice, metabolice şi de comportament relativ asemănătoare. Determinismul genetic al
performanţei fizice umane, nu poate fi absolut. Totuşi, trebuie să se recunoască faptul că
genotipul, individualitatea biologică, explică o fracţiune importantă a diferenţelor individuale în
cadrul performanţei;
- vor fi elucidate bazele genetice ale răspunsului organismului la diferitele tipuri de
antrenament fizic şi va fi mai bine înţeles rolul variaţiei genetice în fenomenul antrenabilităţii;
- biologii sportului, sub presiunea antrenorilor, sportivilor, părinţilor şi fără îndoială, a unor
conducători sportivi, vor recurge la baterii de sonde genomice şi mitocondriale, în special la cele
care se vor dovedi a fi marcatori siguri ai performanţei şi ai sensibilităţii la antrenament;
- cum studiile de depistare a polimorfismelor genetice nu vor necesita decât o mică prelevare
de sânge, ele vor fi aplicate pe scară largă şi copiilor mici la puţin timp după naştere;
- sub presiunea părinţilor ambiţioşi, depistarea polimorfismelor genetice cu putere de
discriminare în privinţa talentului pentru activităţile fizice sportive, ar putea fi făcută , eventual,
pe ADN-ul fetusului prin prelevare în uter;
- într-o fază ulterioară, tehnicile biologice de reproducere, ar putea fi exploatate şi în
scopul de a selecţiona şi implanta în uterul primitor, embrioni de un anumit sex, posedând
polimorfismele genetice dorite, pentru o categorie dată de performanţe sportive.
Este neîndoielnic că asemenea practici nu vor fi apanajul exclusiv al sportului. Se poate
anticipa că în societatea înaltei tehnologii, care preţuieşte atât de mult competiţia şi reuşita se va
recurge la aceste tehnici şi în lupta împotriva maladiilor ereditare, în eforturile de creştere a
longevităţii şi a speranţei de viaţă activă, în identificarea indivizilor dotaţi pentru muzică, sport
creaţii literare etc. Sportul va fi deosebit de atins, pentru simplul motiv că, particularităţile
genetice asociate randamentului lui, pot fi uşor de identificat în acest laborator natural şi
constant de observare, oferit şi asigurat de confruntările de pe stadion. De fapt, universul
sportului ar putea fi, împreună cu cel al medicinei genetice, unul din domeniile cele mai marcate
de noile puteri ale biologiei.
Aceste realizări şi perspective considerabile ale biologiei sportului nu trebuie totuşi să ne facă
să uităm că, aceloraşi ştiinţe biologice, li se datorează promovarea şi folosirea substanţelor
dopante în sport. Chiar dacă biologii din sport, nu au fost decât indirect asociaţi la lucrările
farmacologilor şi ale altor oameni de ştiinţă, care au reuşit să izoleze sau să sintetizeze compuşi
cu efecte ergogene, ei sunt primii care au pus în lumină rolul şi proprietăţile acestor substanţe, în
condiţiile efortului fizic ridicat, în contextul antrenamentului şi al competiţiei. Aceşti specialişti
au fost implicaţi şi în identificarea de compuşi, care permit mascarea anumitor substanţe
dopante, făcându-le greu detectabile la controalele antidoping.
S-ar putea adăuga, că tot biologia sportului poartă răspunderea pentru dopajul cu sânge, la
care s-a ajuns, pentru că unii din cei mai buni oameni de ştiinţă au manifestat interes pentru rolul

86
capacităţii de transport al oxigenului în performanţa anaerobă. În scopuri de cercetare, ei au
utilizat tehnicile de criogenizare a globulelor roşii, conservarea acestora şi reinfuzia în timp util
la donator, în vederea creşterii cantităţii totale de hemoglobină. De aici, s-a trecut repede la
folosirea lor în cadrul activităţilor fizice celor mai exigente, de efort aerob, în vederea
îmbunătăţirii performanţei. Pe lângă aceste cazuri de notorietate, mai există cu siguranţă şi alte
contribuţii ascunse (cu enzime, ACTH etc) ale unor biologi, în colaborare cu antrenori
ambiţioşi, prin care se introduce inechitatea ştiinţifică în sport.
Biologii angrenaţi în activitatea sportivă de mare performanţă au contribuit la introducerea
unor practici care comportă pericole potenţiale sau, care sunt considerate reprobabile din punct
de vedere moral. De altfel, trebuie să recunoaştem că aceste practici au fost adesea tolerate sau
încurajate, chiar de către conducătorii sau, mai bine spus, de către beneficiarii sportului. Atât ei,
cât şi publicul spectator, ziarişti, statisticieni etc, nu concep reîntoarcerea la rezultate mai
normale, în special la atletism (să zicem 9.95 sau 10.0 la suta de metri). Competiţiile mari ale
acestui sport, în care nu se bat trei patru recorduri europene sau mondiale, sunt considerate de
către unii specialişti ca fiind nereuşite. Dar, în ultimă instanţă, sportivii sunt totuşi cei care îşi
asumă consecinţele în ceea ce priveşte bunul lor cel mai de preţ, sănătatea.
Acelaşi specialist canadian de la Universitatea Laval din Quebec, analizând din punct de
vedere etic şi moral revoluţia biotehnologică, propune următoarele acţiuni:
- să se evalueze moralitatea şi acceptabilitatea unor practici, de felul celor descrise anterior,
pentru lumea sportului şi a societăţii în ansamblul ei. Nimeni nu trebuie să fie cruţat, că toţi -
sportivi, părinţi, antrenori, medici, sportivi, biologi din sport, conducători sportivi ş.a. - au o
parte de responsabilitate în această privinţă. Contribuţia filozofilor, a oamenilor de ştiinţă, a
juriştilor şi a celorlalţi cetăţeni, va fi de asemenea bine venită, dacă se doreşte să se ajungă la o
etică a sportului adaptată într-adevăr acestor timpuri;
- trebuie să se cerceteze un aspect special al eticii, prin prisma consecinţelor pe care le poate
avea asupra individului şi a vieţii sale, faptul că a ştiut de la o vârstă fragedă, că posedă sau nu,
în nucleele sale celulare, o combinaţie favorabilă de polimorfisme genetice, pentru unul sau mai
multe tipuri particulare de performanţe sportive;
- completarea şi promulgarea unor legi speciale, privind protecţia fiinţei umane, privind
impactul în sport şi în alte domenii, determinat de evoluţia biotehnologiilor viitoare.
Fără a se considera excesiv de pesimist, Claude Bouchard consideră că „încorporarea
progresivă a noilor puteri ale biologiei în universul sportului, prezintă riscuri apreciabile
pentru supravieţuirea acestuia”.

3.2. Determinarea psihologigă

Determinarea componentelor psihologice ale capacităţii de performanţă cuprinde sistemul de

cunoştinţe din acest domeniu, referitor la trăirile şi comportamentul manifest al sportivului, în
situaţiile specifice practicării diferitelor ramuri sportive.
Descrierea şi cunoaşterea solicitărilor psihofizice la care este supus acesta ne va sprijini în
demersul pentru mărirea capacităţii de performanţă, prin coroborarea unui număr foarte mare de
factori, dintre care nu trebuie să lipsească cei descrişi deja, aptitudinile, atitudinile,
antrenamentul şi ambianţa.
În acest capitol ne propunem să tratăm succint, câteva din solicitările şi relaţiile psihice ale
sportivilor, ce se ivesc pe drumul de excelenţă spre marea performanţă.
În demararea acestei problematici trebuie să pornim de la realitatea faptică care atestă
antrenorului în mod direct, funcţia de principal artizan al modelării capacităţii psihice a
sportivilor, componentă ce păstrează încă multe rezerve şi latenţe, care aşteaptă a fi mobilizate.
Dar aceste angrenări multiple ale antrenorului ar fi mult mai reuşite dacă ar beneficia, măcar

87
intermitent, de asistenţa şi sprijinul unui psiholog specialist. Activitatea acestuia, pe baza
cunoaşterii specificităţii fiecărei ramuri sportive, prin participarea la antrenamente şi competiţii,
se va orienta (după Mihai Epuran şi Irina Holdevici, 1980), spre următoarele direcţii prioritare:
alcătuirea fişelor şi profilelor psihologice, elaborarea unui plan-cadru de pregătire psihologică a
sportivului (cu precizarea obiectivelor şi mijloacelor de realizare) precum şi interpretarea
testărilor şi retestărilor din diferite etape.
Prestaţia psihologului va depăşi aceste obiective minimale, în cazul că el este integrat
permanent în echipa de tehnicieni. În acestă situaţie fericită, el îşi va extinde aria de preocupări
spre: activităţi de grup şi individuale (pentru o mai deplină cunoaştere a sportivilor), dezbateri,
convorbiri individuale şi asistenţă psihiatrică, şedinţe de sugestie, antrenament psihoton, şedinţe
şi acţiuni de relaxare psihică, şedinţe de instruire psihologică şi multe altele, în funcţie de
situaţiile ivite. La toate acestea am mai putea adăuga faptul că, prezenţa lui în grup va da
încredere antrenorului şi sportivilor.
Faptul că recurgem la psiholog (ca şi la medic), nu trebuie să-l facă pe antrenor să-şi
subestimeze meritele sau competenţele, ci dimpotrivă, să aibă sentimentul că abordează un
sistem de pregătire ştiinţifică, în beneficiul optimizării pregătirii sportivilor săi şi a participării
cu maximum de randament în competiţiile sportive.
Antrenorul, mai mult ca oricare altul, trebuie să realizeze faptul că performanţa sportivă este
astăzi produsul direct sau indirect al muncii şi cunoştinţelor unui mare număr de specialişti. Va fi
un antrenor cu atât mai bun, cu cât va şti să ceară şi să folosească sprijinul cât mai larg al
acestora. Oricum, el va rămâne figura centrală şi interfaţa principală dintre sportivi şi tot ce se
gândeşte şi se aplică pentru creşterea capacităţii de performanţă.
În vederea valorificării acestor disponibilităţi este necesar ca antrenorul, metodiştii, managerii
şi desigur, psihologii, să deţină un sistem complex de informaţii (M. Epuran, 1999) privind:
- definiţiile operaţionale ale sportului (ramurii sportive), din dicţionarele de specialitate;
- regulamentul de practicare al ramurii sportive;
- manualele tehnice cu descrierea cerinţelor aptitudinale şi ale pregătirii;
- manualele de teoria şi metodica sportului;
- datele obiective de ordin psihologic, de la antrenamentele şi concursurile sportivilor (pe
indivizi şi echipe);
- datele obiective biologice şi comportamentale de la antrenamente şi concursuri (volumul,
intensitatea, complexitatea şi alte caracteristici metrice ale efortului);
- indicatorii statistici biologici, fiziologici, motrici, performanţiali ai celor mai buni performeri la
Jocuri Olimpice sau Campionate mondiale, care oferă modelul de sportiv, într-o anumită perioadă
de timp;
- jurnalele de autocontrol, memoriile, autobiografiile celor mai buni performeri;
- jurnalele şi evaluările antrenorilor;
- foile de arbitraj, la unele sporturi;
- rapoarte ale arbitrilor şi ale observatorilor oficiali;
- psihografii - caracterizări psihologice complexe ale unui sportiv de excepţie;
- înregistrările video şi TV; relatările jurnaliştilor.
Am redat aceste cerinţe, pentru ca antrenorii să-şi poată orienta preocupările spre elaborarea
psihogramelor specifice acestora. Psihograma sau extensia acesteia, monografia psihologică,
face „inventarul, descrierea, expertiza şi sistematizarea solicitărilor psihice pentru fiecare joc
sportiv”, consideră D.Colibaba Evuleţ (1996).
Cunoaşterea inventarului de cerinţe şi solicitări psihice va orienta antrenorul spre:
- stabilirea criteriilor de selecţie, atât în faza iniţială, cât şi în faza măiestriei sportive;
- adecvarea instruirii şi antrenamentului (obiectivele, planificare-dirijare, cuantificare, metode de
pregătire, tehnici de evaluare etc), vârstei, sexului, nivelului de pregătire şi de aspiraţie al
sportivilor;

88
 - determinarea obiectivelor pregătirii psihice generale şi specifice (de ramură) şi formarea
deprinderilor psihice de autoreglare;
- formularea obiectivelor strategice ale pregătirii psihice pentru concurs şi pentru suportarea
suprasolicitărilor psihofizice sportive şi sociale.
Schema de întocmire a psihogramei, general valabilă pentru toate sporturile, a fost elaborată
pentru prima dată la noi în ţară de Mihai Epuran încă din anul 1968. Preocupările pentru acest
domeniu sunt încă în actualitate, D-sa încercând să facă o extindere sau glisare a psihogramei spre o
monografie psihologică a sporturilor, care să dea cadrul orientativ, pentru fiecare disciplină sportivă
sau probă atletică.

3.2.1. Conţinutul şi laturile pregătirii psihice, angrenate în creşterea capacităţii de

performanţă

Rădăcinile marilor performanţe nu-şi mai trag seva din butoaiele de transpiraţie pe care le invocă
Ozolin (1950), alimentate de sutele de bucăţi de 400m, pe care le digera aproape zilnic marele
Zatopec. “Multum”, din celebrul aforism latin al lui Pliniu cel Tânăr “non multa sed multum”,
înseamnă azi, pentru noi, multă inteligenţă şi multă ştiinţă a sportului, ce derivă dintr-un corolar
multi şi interdisciplinar.
Pregătirea psihică, concept cu semnificaţie complexă, a devenit de aproape patru decenii, în
accepţiunea majorităţii specialiştilor domeniului, o pârghie importantă de acţionare inteligentă şi
pragmatică pentru creşterea capacităţii de efort şi performanţă în antrenamente şi în competiţii.
„Pregătirea psihică, urmăreşte să realizeze, prin mijloacele antrenamentului sportiv şi ale
acţiunilor psiho-educaţionale, dezvoltarea acelor calităţi psihice, care determină eficienţa
activităţii sportive” (M. Epuran, 1997). Acelaşi autor consideră sugestiv că “această pregătire
asigură “dialogul” sportivului cu corpul propriu, cu obiectele, cu partenerii, cu adversarii sau cu
natura în condiţiile dificile ale performanţei ”.
Prestarea unui număr de 1200-1600 de ore de antrenament şi competiţii pe an, capacitatea de a
depune eforturi mari la antrenamente (de cele mai multe ori maximale şi supramaximale),
parcurgerea unor stadii îndelungate şi grele de pregătire centralizată, suportarea unui cotidian plin
de privaţiuni ce face parte din viaţa sportivă etc, implică un grad înalt de pregătire psihică ce trebuie
să fie indusă prin sistemele de acţionare specifice domeniului psihologiei, pedagogiei, sociologiei,
psihoterapiei, psihoigenei etc, cu consultarea sau monitorizarea psihologilor sportivi. Altfel, se rupe
hamul şi revenim la mitul lui Sisif, în care bolovanul (capacitatea de performanţă), ridicat cu trudă
pe vârful muntelui (forma sportivă maximă) se prăbuşeşte zilnic, la poalele lui.
Trebuie să subliniem de la început necesitatea concordanţei dintre conţinutul pregătirii psihice şi
caracteristicile fizice, tehnice, energetice, metabolice etc, ale ramurilor sportive.
Laturile sau direcţiile în care se acţionează pentru pregătirea psihică a sportivului de performanţă
sunt constituite din componentele sistemului psihic uman. În accepţiunea cibernetico-sistemică,
pregătirea psihică trebuie să asigure o bună funcţionare a subsistemelor psihice informaţionale,
decizionale, reglatorii, activatoare şi efectorii (M. Epuran, 1997). Laturile acestei pregătiri, în
exprimarea clasică (M. Epuran, 1990, 1997) cuprind:

a) Pregătirea psihomotrică (psihomotrice)

Valoarea capacităţii de performanţă a unui sportiv este corelată, în foarte mare măsură, cu
gradul de dezvoltare a psihomotricităţi sale.

b) Pregătirea intelectuală (sau cognitivă)

Urmăreşte dezvoltarea funcţiilor şi mecanismelor de cunoaştere (cognitive) şi de apreciere-
decizie. Pregătirea intelectuală se referă la:

89
 - cunoştinţe teoretice din ştiinţa sportului legate, în special, de mecanismele de refacere,
alimentaţie raţională, biomecanica probei etc;
- cunoaşterea regulilor de participare la antrenamente şi mai ales la competiţii;
- puterea de concentrare a atenţiei în diferite momente cheie ale competiţiei;
- planificarea mentală a acţiunilor şi comportamentului în concurs ;
- manifestarea unei gândiri pozitive (eu pot, trebuie să înving, am muncit foarte mult şi trebuie
să înving etc);
- memorie motrică bună şi operativă în fracţiuni de secundă;
- cunoaşterea valorii adversarilor;
- capacitate de aplicare creatoare a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, în situaţii
problematice;
- autoevaluarea obiectivă a posibilităţilor şi comportamentelor proprii, a succeselor şi eşecurilor
pentru a conştientiza ce a fost util, ce a fost perturbant, care ar putea fi faţetele noului model, ce se
distinge din această reglare (preconizată împreună cu antrenorul) sau autoreglare (pe baza deciziilor
proprii).

c) Pregătirea afectivă
Este cunoscut faptul că, dispoziţiile, emoţiile, sentimentele, pasiunile etc au o influenţă puternică
asupra oricărei activităţi. Din aceste motive, vom urmări să dezvoltăm la sportivii pe care îi
pregătim următoarele componente afective:
- convingeri şi sentimente morale;
- deprinderi de comportare morală în activitatea familială, şcolară, profesională, socială şi
sportivă;
- prietenie, colegialitate, acceptarea şi respectarea altora, spirit critic şi autocritic;
- tonus afectiv pozitiv, confort psihic;
- autoreglare emoţională prin: controlul emoţiilor, învingerea fricii, rezistenţă specifică la situaţii
stresante, stăpânirea iritabilităţii şi agitaţiei, eliminarea încordării interioare etc;
- autoreglare bazată pe cuvânt (autocomenzi, autoîmbărbătare) şi pe controlul gândurilor
(eliminarea gândurilor negative şi amplificarea celor pozitive);
- autoreglare bazată pe tehnici de relaxare (analitică, autogenă, psihotonă etc).

d) Pregătirea volitivă
Performanţa sportivă se realizează prin eforturi deosebit de mari care reclamă un grad înalt de
mobilizare a voinţei. Dintre calităţile volitive angrenate prioritar în activitatea sportivă, menţionăm:
- ambiţia realizării obiectivelor cifrice şi de loc (clasament), propuse în planul anual de pregătire,
în special la Campionatele Naţionale şi Internaţionale;
- stăpânirea de sine în situaţii tensionate, amânarea unor acţiuni sub incidenţă nervoasă ce vor fi
reluate cu calm şi raţiune;
- dârzenie, ambiţie, perseverenţă, calităţi fără de care succesul în viaţă este limitat, cu atât mai
mult în sport, unde starea concurenţială este mult mai mare;
- capacitate de mobilizare maximă, psihică şi fizică, mai ales la antrenamentele grele de
acumulare, în cele de intensitate mare şi în toate competiţiile;
- autoreglarea activităţilor voluntare de tip activ-mobilizator, prin formule sugestive, activare,
motivare optimă, nivel de aspiraţii ridicat etc.
- autoreglarea activităţilor voluntare de tip inhibitor: abţinere, reţinere, stăpânirea reacţiilor
impulsive, stăpânirea agresivităţii, stăpânirea ieşirilor afective etc;
- autoreglarea activităţilor voluntare de mare efort prin motivare şi mobilizare emoţional
sentimentală.

e) Formarea componentelor personalităţii

90
 Personalitatea este o trăsătură psihică extrem de puternică, cu o mare influenţă asupra capacităţii
de efort şi performanţă. Acţiunile sistematice ale antrenorului şi psihologului grupei (în cazul în
care acesta există, cu prestaţie episodică sau voluntară) trebuie să aibă în atenţie acţionarea spre
următoarele componente ale personalităţii:
- caracter integru, manifestat prin rezistenţă la factori perturbatori psiho-morali, cinste şi
consecvenţă;
- unitatea (congruenţa) dintre vorbe şi fapte;
- atitudini manifestate într-o viaţă sportivă echilibrată, cumpătată şi fără excese;
- motivaţie pentru performanţă (gustul performanţei, angajament, aspiraţie spre perfecţiune);
- rezistenţă psihică generală;
- vioiciune, energie, deschidere spre nou, spirit de pro-activitate, creativitate;
- capacitatea de comunicare cu alţii (expresivitate, acceptare, empatie, argumentare);
- spirit de fair-play şi detaşare de acţiuni contestabile din punct de vedere moral sau etic,
(neacceptarea unor medicaţii de efort sau refacere de tip doping etc);
- comportament favorabil colaborării cu antrenorul, echipa tehnică şi colegii din grupă.
Dinamica dezvoltării psihice a sportivului nu este liniară, dar depinde într-o mare măsură de
măiestria psiho-pedagogică a antrenorului, de climatul de muncă şi angajament pe care este în
măsură să-l întroneze şi să-l menţină în grupa de performanţă.

3.2.2. Treptele (sau etapele) pregătirii psihice

Deoarece viaţa sportivă poate începe de la o vârsta fragedă (5-6 ani, la unele ramuri sportive) şi
se poate încheia după 30 de ani, conţinutul pregătirii psihice se va eşalona pe parcursul mai multor
trepte în funcţie de vârstă, nivel de performanţă, situaţii sociale şi ambientale, pregătire, competiţie
(M. Epuran, 1997). După acelaşi autor, aceste trepte cuprind:

a) Pregătirea psihică de bază. În această primă treaptă sau etapă a pregătirii psihice se va
urmări cu precădere selecţia şi pregătirea de bază a viitorilor sportivi, în paralel cu educarea,
dezvoltarea şi ameliorarea sistemului psihocomportamental în ansamblu şi psihomotor în special.
Sportul de mare performanţă îşi alege campionii dintre cei supradotaţi fizic şi psihic, capabili să
muncească intens şi cu multe privaţiuni, pentru valorificarea acestor calităţi. Din aceste motive ni se
pare justificat ca prima treaptă a pregătirii să fie orientată obligatoriu spre o preselecţie psihică,
ţinându-i sub observaţie pe cei cu tendinţe manifeste de incorectitudine, lene, delăsare, apatie,
supramotivaţi, anxioşi etc. Ignorând cerinţele psiho-motrice specifice fiecărei ramuri sportive, vom
risca să introducem în pregătire sau în manoperă, cum s-ar exprima managerii de azi, subiecţi cu
slabe calităţi psihice şi inadecvate pentru sportul de mare performanţă. Rezultatele vor fi, de cele
mai multe ori, mediocre şi nu vor justifica cheltuiala de energie, bani şi de muncă asiduă a
antrenorului.
În această treaptă a pregătirii psihice de bază se va mai urmări şi educa în mod special: atitudinea
pozitivă faţă de muncă (învăţătură şi sport în principal), corectitudinea, potenţialul de voinţă în
situaţii mai dificile, nivelul emoţiilor şi controlul acestora, stăpânirea de sine, puterea atenţiei şi
capacitatea de mobilizare, trăsături pozitive de caracter etc. Calităţile psihice enuţate trebuie
potenţate de un fond intelectual (cognitiv) bine educat, capabil să conştientizeze acţiunile
psihomotrice specifice ramurii de sport alese.
Mijloacele principale prin care putem acţiona în etapa pregătirii psihologice de bază, pentru
îndeplinirea acestor obiective, sunt extrem de variate şi stau la îndemâna antrenorului. Aceste
acţiuni se pot realiza, în funcţie de situaţiile concrete ivite şi de obiectivele pe care le urmăreşte
fiecare antrenor, prin următoarele mijloace:

91
 - jocuri de mişcare şi ştafete aplicative, prin care se va urmări dezvoltarea spiritului de echipă,
mobilizarea maximă pentru victorie, dezvoltarea atenţiei, a creativităţii, a capacităţii perceptive, a
corectitudinii în respectarea regulamentului jocului şi deciziilor arbitrilor;
- observarea şi analiza execuţiilor altor sportivi şi studiul unor kinograme ale marilor campioni;
prin aceste mijloace se urmăreşte formarea unei imagini motrice cât mai apropiată de modelul
tehnic al probei, analiza greşelilor de execuţie ale colegilor şi a celor proprii, cultivarea unui cult
pentru marii performeri, dezvoltarea spiritului de observaţie şi analiză;
- antrenamente în condiţii îngreunate, pentru educarea voinţei şi tenacităţii;
- recompense şi sancţiuni, pentru educarea spiritului de disciplină şi ordine;
- laudă, stimularea atitudinii de hărnicie, a priceperii motrice, a devotamentului faţă de sport şi
pregătire conştiincioasă şi dojană pentru a sancţiona neatenţia, lipsa de concentrare, mici abateri
disciplinare;
- antrenamente şi concursuri cu public ce vor urmări eliminarea stărilor de anxietate şi ale
emoţiilor excesive.

b) Pregătirea psihică specifică

Conţinutul pregătirii la acest nivel capătă un caracter selectiv şi constă în dezvoltarea şi
perfecţionarea acelor calităţi care condiţionează direct creşterea performanţei, din fiecare ramură
sportivă.
Obiectivele specifice ale acestei pregătiri vor urmări, în principal:
- dezvoltarea capacităţii de adaptare şi autoreglare la cerinţele şi situaţiile specifice fiecărei
ramuri sportive (efort predominant maximal, stres competiţional şi de antrenament, putere mare de
concentrare, relaxare în condiţii de eforturi foarte intense care predispun la crispare etc);
- armonizarea funcţiilor biologice cu cele psihice şi dezvoltarea capacităţii de mobilizare a unor
mari cantităţi de energii pe durata efortului;
- dezvoltarea aspiraţiilor spre rezultate superioare susţinute prin muncă şi viaţă sportivă;
- dezvoltarea capacităţii de refacere psihică şi fizică;
- mobilizare prin limbaj intern;
- concentrarea atenţiei în momentele cheie ale competiţiei;
- luciditate în situaţii critice;
- înţelegerea tacticii adversarilor şi contracararea ei;
- gândirea pozitivă şi controlul sau inhibarea celei negative;
- capacitatea creativă de aplicare a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor în situaţii
problematice sau stresante;
- autoreglare emoţională prin controlul acestora în ziua concursului şi la start, în situaţii de eşec
sau succes, la apariţia unor factori perturbatori, în situaţii de suprasolicitare la antrenament şi mai
ales la competiţii;
- controlul emoţiilor prin încălzire, automasaj, respiraţii, relaxare, autosugestii;
- autoreglare prin tehnici de relaxare;
- capacitate mare de efort voluntar ;
- perseverenţă şi ambiţie;
-caracter integru manifestat prin rezistenţă la factori perturbatori psiho-morali, cinste şi
consecvenţă;
- autocontrol şi fair-play;
- capacitate de comunicare cu colegii şi cu antrenorul în elaborarea strategiei de pregătire.
Nominalizarea laturilor şi mijloacelor ar mai putea continua, dar considerăm că cele prezentate
definesc, în mare măsură, principalele pârghii ale pregătirii psihice angrenate în creşterea capacităţii
de performanţă.

92
 3.2.3. Metodele şi mijloacele pregătirii şi refacerii psihice

Metodele şi tehnicile multiple utilizate în pregătirea şi refacerea psihică a sportivilor sunt

prezentate amănunţit în literatura de specialitate. Din tot acest arsenal bogat, sportivii de
performanţă trebuie să beneficieze, în primul rând, de acele metode şi mijloace care sunt în măsură
să-i mobilizeze optim pentru eforturile maximale din antrenamente şi competiţii. Considerăm că din
acest joc subtil al solicitărilor maximale şi al supra refacerilor psiho-fizice extrem de bine dirijate,
se clădesc marile performanţe. Redăm în continuare, câteva metode şi tehnici de pregătire şi
refacere psihică a sportivilor cunoscute prin eficienţa lor:
- convingerea pentru a conştientiza de ce face sport, de ce trebuie să se antreneze intens, de ce
trebuie să respecte un program etc;
- încălziri intense sau adecvate tipului de activitate (antrenament, competiţie) şi condiţiilor
meteo, pentru a elimina riscul întinderilor şi teama de competiţie sau de adversari, concomitent cu
mobilizarea marilor funcţii pentru efort ;
- masaj activant, înainte de începerea competiţiei şi recuperator după antrenamentele intense sau
competiţii;
- exerciţii de respiraţie completă în sistemul Hatha-Yoga, printr-o respiraţie abdominală,
costală şi claviculară, ce va contribui la declanşarea unor mecanisme de echilibrare emoţională şi
revigorare a funcţiilor vitale ale organismului;
- antrenament autogen, ce va fi efectuat într-o ambianţă plăcută, fără stimulare luminoasă sau
sonoră excesivă şi într-o poziţie clasică de relaxare şi comoditate generală, culcat pe spate sau
şezând comod într-un fotoliu;
- antrenament psihoton, care are la bază tot inducerea relaxării pentru realizarea unei decontracţii
musculare şi psihice accentuate. Antrenamentul modelat propus de Vanek şi Macak (citaţi de M.
Epuran, 2000), are ca principiu pregătirea pentru proba specifică, printr-o concentrare de tip
ideomotor, pe dificultăţile fazelor acesteia. Antrenamentul de relaxare îşi va îmbunătăţi
adresabilitatea (la unele persoane), dacă va fi realizat pe un fond muzical în surdină. Aplicarea
antrenamentului psihoton, cuprinde o fază de învăţare de aproximativ 6 luni sub control psihologic
riguros şi o fază de explorare tehnică în colaborare cu antrenorul;
- relaxarea sofrologică, bazată pe doctrina armonizării corpului cu mintea, relansată în 1960 de
Alfonso Caycedo, prin reunirea unor tehnici ale culturii europene, cu tehnici orientale, împrumutate
din doctrinele Yoga, Budism şi Zen, într-un concept de antrenament sofrologic. L. Fernandez
(1988) citat de M. Epuran (2000) subliniază nevoia de a efectua aceste exerciţii sub îndrumarea
unui specialist, pregătit solid în acest domeniu, pentru a se evita unele pericole de decompesnsare
psihotică sau alte fenomene ieşite de sub control;
- formule autosugestive, de genul: eu pot, sunt foarte bine pregătit, am muncit prea mult ca să nu
mă calific în finală etc;
- gândire pozitivă împotriva unor îndoieli, a unor gânduri neraţionale, a unor profeţii nefireşti şi
păgubitoare. Lipsa de încredere este de obicei rezultatul imaginii negative despre sine, în timp ce
încrederea în sine este rezultatul imaginii pozitive. Stimularea prin gândire pozitivă se va realiza
situând sportivul într-o poziţie comodă specifică acţiunilor de relaxare, formule autosugestive de
genul celor prezentate anterior, sau altele care să stimuleze încrederea în propriile forţe şi şanse.
Într-un mod foarte sugestiv, Terry Orlick (1986) citat de M. Epuran (2000), consideră că
“Autosugestia sau gândirea pozitivă nu ajută întotdeauna, dar cea negativă este păgubitoare
totdeauna”. Credem cu toată sinceritatea că are dreptate, nu numai în sport, ci şi în viaţa cotidiană;
- antrenamentul mental are o justificare foarte bine argumentată, cel puţin din trei puncte de
vedere: este nesolicitant fizic, dar fixează şi conştientizează antrenamentul practic, este singurul
mijloc în caz de accidentări şi... orice mijloc care poate aduce un aport cât de mic la creşterea
capacităţii de performanţă, trebuie apelat. El constă în reprezentarea mentală a unor deprinderi

93
motrice pentru menţinerea şi consolidarea lor. Repetarea mentală a acestor reprezentări va avea ca
efect activarea formaţiunilor neuromusculare şi creşterea eficienţei lucrului practic;
- relaxare pentru imunitate la perturbaţii şi concentrarea pe sarcinile impuse sau autoimpuse din
planul de pregătire;
- respingerea provocărilor care ar putea da naştere la stări tensionale cu efecte negative asupra
antrenamentelor de pregătire şi competiţiilor sportive;
- controlul energiei psihice şi canalizarea acesteia spre mărirea capacităţii de performanţă;
- controlul stresului prin implementarea unei conduite detaşate faţă presiunile cotidiene;
- controlul anxietăţii, prin detaşarea de sentimentele de teamă şi neîncredere, centrarea pe o
gândire pozitivă şi pe ideea că sportul dă putere fizică şi psihică, iar toate acestea vor contribui la
reuşită, atât în competiţiile sportive, cât şi în viaţă.

3.2.4. Pregătirea psihologică pentru concurs

Concursul sau competiţia reprezintă ţinta finală şi piatra de încercare a fiecărui sportiv. Acesta
îl pune într-o situaţie specială de întrecere, de luptă pentru victorie sau atingerea şi depăşirea unor
performanţe propuse. În limbajul vechilor greci, întrecerea şi lupta se numea agon; peste milenii,
agonistica s-a impus drept caracteristică esenţială a sportului. Fără componenta emulativă
(strădania de a depăşi pe cineva şi pe tine însuţi), sportul şi-ar pierde forţa de propulsie, ar lenevi
şi s-ar stinge, lipsind fiinţa umană de un mecanism de perfecţionare colosală, care-i asigură,
alături de alte atuuri, supremaţia totală pe planetă.
Scopul pregătirii psihice pentru concurs constă în formarea la sportivi a unui sistem de atitudini
şi conduite, prin intermediul cărora să contribuie la mărirea capacităţii de performanţă. Această
intervenţie a psihicului asupra capacităţii de efort, în antrenamente şi competiţii, se va realiza printr-
o potenţare a eliberării energiilor bio-motrice de care dispune organismul, la limita lor maximă de
acţionare, fără a depăşi însă zona de autoprotecţie şi reversibilitate a refacerii. Toate aceste acţiuni,
foarte bine formulate teoretic, trebuie însă să se manifeste practic, în iureşul unor mari competiţii cu
o suprasolicitare fizică şi nervoasă, adesea imprevizibilă. Aceasta este marea dificultate de ordin
pragmatic, pe care trebuie să o învingă pregătirea psihologică pentru concurs. În acest context
competiţional, pregătirea psihică pentru concurs va urmări crearea tuturor condiţiilor pentru o
conduită eficientă, rezistentă la suprasolicitări şi factori perturbatori, mai mult sau mai puţin
previzibili.
Ce trebuie să le spună antrenorul sportivilor săi înaintea unei finale este greu de standardizat,
creativitatea lui şi a echipei sale trebuie solicitată la maximum. În aceste situaţii ce se derulează cu
repeziciune, totul trebuie spus în cuvinte puţine, poate chiar şi un gest oportun transformă într-un
vârf de lance întreaga pregătire psihică acumulată de-a lungul anilor. Altfel spus, marea variabilitate
a individualităţilor sportive conturează fragil şi figurat un model comportamental competiţional. În
mod particular, putem vorbi totuşi de strategii de informare, de rezolvare creativă a situaţiilor
problematice şi, desigur, de autoreglarea stărilor psihice ale concurenţilor.
Pe baza unor experienţe la lotul naţional de atletism, la grupa de alergători de viteză (sprint,
garduri) şi la decatlon, cu care am participat la Jocurile Mondiale Universitare de la Bucureşti-
1981 şi la alte competiţii de valoare internaţională, considerăm că subiectele cele mai fierbinţi ale
pregătirii psihice pentru concurs a sportivilor sunt frica, anxietatea şi stresul. Un sportiv anxios şi
cu frica în sân se ştie că va concura de cele mai multe ori crispat, modalitate ce blochează cu
siguranţă drumul spre marea performanţă. Aceşti sportivi vor obţine în schimb rezultate
remarcabile la antrenamente sau concursuri de mai mică anvergură. Rezultatele slabe din
concursurile cu miză, determinate de un comportament de evitare, vor fi motivate mereu de
presupuse întinderi, îmbolnăviri stupide, insomnii, condiţii de concurs nefavorabile sau
autoaprecieri de tipul m-am antrenat prea puţin, azi nu sunt în formă etc.

94
 Formele de manifestare a fricii sunt multiple, dar printre ele angoasa, teama de eşec, frica de
adversar sau de antrenor, teama de întinderi, teama că pierde şefia sunt cele mai frecvente la
sportivii de performanţă. Dacă frica este foarte mare, aceasta declanşează o puternică inhibiţie
corticală, care se însoţeşte de regulă, cu pierderea totală a autocontrolului.
Dar, curajul şi frica se înrudesc şi lupta împotriva fricii competiţionale ar trebui să pornească de
la celebrele cuvinte ale lui Pericle adresate atenienilor: “ curajul constă, în a nu permite, ca
propria acţiune să fie dictată de frică”. Astfel, conştientizarea fricii şi înfrângerea ei este de fapt
principala provocare şi motivul de a te pregăti pentru fiecare concurs cu răbdare, concentrare şi
autodisciplină. Asistenţa antrenorului în timpul competiţiei ar trebui să insufle, în principal,
încredere şi curaj. Dar, curajul se dovedeşte în acţiuni care nu sunt dictate şi al căror rezultate nu
sunt dinainte cunoscute. Accesul la propria frică constituie rădăcina curajului, demers ce va putea
descătuşa spontaneitatea şi originalitatea, inhibate de către aceasta.
Lupta împotriva fricii se poate realiza prin multiple resorturi de insuflare a curajului care
constau din: relaxare sofrologică (de sofroacceptare), dezvoltarea încrederii în sine până la
supraevaluare, motivaţii optime, încălziri adecvate, concentrare mentală etc.
Anxietatea este alt factor perturbator al potenţialului psihic de concurs. Ea este definită de cei
mai mulţi autori ca teamă fără obiect, spre deosebire de starea de frică care este orientată spre ceva
precis (frica de accidentare, de antrenor, de ce va zice sponsorul, mass-media etc). Observaţiile
empirice ale antrenorilor şi psihologilor angrenaţi în activitatea sportivă scot în evidenţă existenţa
unui nivel mai ridicat al anxietăţii înainte de competiţii, diminuându-se treptat odată cu demararea
acesteia. Cu cât atleţii vor fi mai bine pregătiţi, cu atât nivelul de scădere al anxietăţii va fi mai
mare, apropiindu-se de valoarea de bază. Scăderea anxietăţii este determinată şi de vârsta
concurenţilor şi de experienţa de participare în competiţii.
R. Martens (1982) citat de M. Epuran (2001), caracterizează astfel principalele concepte din
sfera anxietăţii:
- anxietatea-stare este nivelul concret sau obişnuit emoţional, caracterizat prin sentimentul
aprehensiunii (neliniştii) şi tensiunii, asociat cu activitatea organismului. Anxietatea-stare are efect
negativ asupra comportamentului;
- anxietatea-trăsătură este predispoziţia de a percepe anumiţi stimuli din ambianţă, ca
ameninţători sau neameninţători şi de a răspunde la ei cu niveluri diferite de anxietate-stare;
- activarea (trezirea) descrie starea organismului care variază pe un continuum, de la somn
profund la excitare intensă;
- ameninţarea, este perceperea unui pericol fizic sau psihologic. Este percepţia dezechilibrului
dintre cerinţele ambientale şi capacitatea de răspuns;
- stresul, este procesul care implică percepţia unui dezechilibru accentuat între cerinţele
ambianţei şi capacitatea de răspuns, în condiţiile în care eşecul în faţa cerinţelor, este perceput ca
având consecinţe importante, fiind însoţit de niveluri crescute de anxietate-stare.
Studiul anxietăţii sportive a fost realizat de R. Martens (1982), care a elaborat şi “Testul
anxietăţii competiţionale în sport” (celebrul SCAT- Sport Competition Anxiety Test), cu scale
valorice de interpretare. Tot el consideră că anxietatea este legată de conceptul de activare. Aceasta
se referă la nivelul de intensitate al comportării, pe o scară de la somn la excitare intensă.
În relaţia dintre nivelul activării şi cel al anxietăţii, Craty (1973) emite o ipoteză, din care ar
rezulta că performanţa îşi păstrează valoarea, în cazul în care activarea este slabă, atât la anxioşi
puternici, cât şi în cazul celor cu o slabă anxietate, se deteriorează la anxioşi puternici cu o activare
mare, crescând numai în cazul subiecţilor cu anxietate redusă şi cu nivel ridicat de activare. Din
această constatare s-ar părea că numai o intervenţie, prin care am putea scădea nivelul de anxietate,
ar duce, prin activare, la creşterea performanţei. Cu toate acestea, relaţiile dintre activare, anxietate
şi performanţă sunt mult mai subtile, deoarece, în multe cazuri practice, un nivel foarte ridicat de
activare, însoţit de un nivel ridicat de anxietate cognitivă, poate conduce fie la o performanţă foarte
proastă, fie la una excepţională. Datele experimentale demonstrează totuşi, că un nivel moderat de

95
anxietate (aflat în afara capetelor scării de anxietate), îi ajută de cele mai multe ori pe sportivi să
obţină rezultate foarte bune.
Pentru sportivi cu un nivel ridicat de anxietate se recomandă o serie de măsuri, pentru ca aceasta
să fie redusă şi pusă sub un control relativ. Aceste măsuri au o arie întinsă de acţionare, de la
perfecţionarea în toate detaliile tehnicii, până la variate psihoterapii, în funcţie de intensitatea
răspunsului. Pentru a exercita un control asupra anxietăţii, sportivii trebuie mai întâi să perceapă
semnele acesteia şi să desluşească, dacă modificările de ordin fiziologic dinaintea concursului
(transpiraţia palmelor, pulsul accelerat, încordarea musculară etc), sunt datorate activării, sau
excesului de anxietate.
După Craty (1973), Mikes (1987) şi Weinberg (1988), citaţi de M. Epuran (2001), toate stările
de manifestare excesivă a anxietăţii pot fi reduse prin tehnici psihoterapeutice speciale. Dintre
acestea, le vom prezenta şi noi pe cele pe care le considerăm mai eficiente:
- creşterea încrederii în sine, prin tehnici sugestive sau autosugestive;
- evitarea gândurilor negative;
- exersarea relaxării progresive – Jacobson;
- controlul respiraţiei în diferite variante;
- folosirea cuvintelor cheie sau a cuvintelor sugestive;
- relaxarea în drum spre locul de concurs;
- a nu gândi nici un moment că vei pierde;
- exersare în situaţii de stres.
În privinţa stresului, ca solicitare imprevizibilă ce influenţează capacitatea de performanţă, vom
prezenta, în continuare, cei mai frecvenţi factori care îl determină în activitatea sportivă:
- factori de natură fizică determinaţi de efort fizic foarte mare, modificarea regimului înaintea
competiţiei, traumatisme, căldură excesivă, frig, etc;
- factori de natură psihologică induşi de insucces, imposibilitatea prevederii comportamentului
în competiţie şi a rezultatului acesteia datorită unor informaţii insuficiente şi a condiţiilor dificile,
teama de a fi eliminat din serii sau semifinale, pierderea statutului social de lider, decalajul dintre
aspiraţii şi posibilităţi, lipsa încrederii în posibilitatea de a obţine succesul, presiunile exagerate
exercitate de către antrenor şi conducător, supramotivaţia pentru succes etc.
Din prezentarea factorilor stresanţi ai antrenamentului şi competiţiilor sportive în literatura de
specialitate (M. Epuran 2001, E. Hahn 1996 ş.a.) şi experienţa noastră în pregătirea sportivilor
atleţi, propunem sintetic următoarea listă a acestora:
- monotonia, determinată de lipsa de variaţii în antrenamente, exerciţii identice, prea multe
repetări, etc;
- conţinut şi organizare inadecvată a antrenamentului sportiv, neconformă cu obiectivele propuse
şi specificul ramurii sportive;
- cantonamente prelungite efectuate în acelaşi loc, ce amplifică monotonia;
- condiţii psiho-sociale manifestate prin relaţii proaste antrenor-sportiv, sportiv-conducere,
antrenor-familie, prietenă, soţie etc;
- lipsa unei motivaţii rezonabile, în special de ordin material, care să rentabilizeze efortul extrem
de intens, specific sportului de mare performanţă;
- echipament învechit, depăşit, jenant în comparaţie cu al celorlalţi competitori;
- fosta apartenenţă la ţările blocului de est;
- factori sociali: învăţătura, profesia, familia etc;
- lipsa unor pauze de refacere, după perioadele competiţionale încărcate cu multe concursuri
grele şi stresante.
Identificarea stării de stres a sportivilor se poate realiza prin anumiţi indicatori specifici
declanşării acesteia, de natură: fiziologică (creşterea frecvenţei cardiace, modificări ale T.A.,
accelerarea respiraţiei, deranjamente stomacale etc), comportamental-motrică (tremurături,
dezorganizarea coordonării motrice fine, scăderea amplitudinii fuleului de alergare, creşterea

96
numărului de greşeli etc) şi psihică (reacţii comportamentale necontrolate şi neadecvate
momentului acţiunii, creşterea gradului de susceptibilitate, gânduri negre etc).
În privinţa controlului stresului, literatura de limbă engleză foloseşte termenii cope şi coping,
pentru a indica lupta, disputa, înfruntarea, depăşirea, precum şi rezistenţa, supravieţuirea,
capacitatea de a face faţă situaţiilor dificile, de a le stăpâni sau controla. Modalităţile prin care o
persoană poate face faţă stresului sau tensiunii provocată de evenimente critice, se realizează prin
reacţii de reducere a tensiunii sau reacţii de evitare a lor.
Strategia de apărare faţă de stres constă din:
- acţiunea directă asupra evenimentului stresant (se recomandă chiar acţiuni agresive la adresa
agentului stresant);
- comportamente de evitare a evenimentului stresant;
- raţionalizarea situaţiei şi găsirea unei explicaţii cauzale;
- minimizarea conştientă a efectelor şi instalarea situaţiei de calm;
- distragerea de la efectele unui stres inevitabil, prin comutarea pe un eveniment fericit real sau
imaginar.
Reducerea pagubelor pricinuite de stres, capacităţii de performanţă, prin intermediul factorilor
psihologici, aduce un semn de speranţă pentru antrenori şi psiholog, în prevenirea unui număr
însemnat de stări generatoare de insuccese, traumatizante din punct de vedere psihic şi fizic.
În acelaşi context de a stăpâni stresul şi a-i micşora efectele, M. Epuran (2001) consideră utile
următoarele sfaturi:
a) să ne planificăm cu grijă activitatea, ştiind că dezorganizarea este o mare generatoare de stres;
b) să ne însoţim activitatea cu obiceiuri sănătoase şi cu relaxare, recreaţii, jocuri, yoga,
meditaţie;
c) să discutăm stresurile personale cu prietenii, soţia sau persoanele apropiate (un fel de
spovedanie!);
d) atitudinea personală este foarte importantă. Să evităm gândurile negative, fără spernţă sau
defetiste;
e) să acceptăm recompensele, satisfacţiile provenite din micile noastre realizări;
f) să acceptăm şi să tolerăm modurile de viaţă şi stilurile altora. Stresul este şi aşa destul de
mare, fără să-i mai adăugăm şi contrele altor persoane.

3.3. Determinarea socială

Componenta socială şi-a consolidat, în ultima perioadă de timp, rolul în definirea şi

exprimarea capacităţii de performanţă, fapt ce a dus la depăşirea conceptului psiho-somatic şi
înlocuirea acestuia cu conceptul triadic bio-psiho-social, în lumina căruia se explică azi
fenomenele şi se încearcă dirijarea lor. Această reabilitare se explică prin faptul că, în afara
oricărei îndoieli, mediul social, prin vasta lui arie, constituie unul din factorii cu cea mai mare
influenţă asupra vieţii individului şi dezvoltării personalităţii acestuia.
Menţionăm faptul că, o parte considerabilă din interrelaţiile foarte complexe ale sportivului
cu mediul ambiental, au fost descrise într-un capitol anterior, ce cuprindea factorii performanţei
sportive sau cei 4 “A”. Din aceste motive, în continuarea acestui subcapitol, vom prezenta, într-o
pondere mai mare, impactul sportului de mare performanţă asupra socializării şi integrării
sociale a celor care îl practică.

3.3.1. Socializarea prin practicarea sportului de performanţă

Socializarea este definită de I. Drăgan (1983), ca fiind “procesul social fundamental prin
care orice societate îşi proiectează, reproduce şi realizează prin conduite adecvate ale
membrilor săi, modelul normativ şi cultural”. M. Voinea (1993) consideră că integrarea socială

97
este “procesul social fundamental care presupune acomodarea, adică soluţionarea conflictelor
existente între diferite aspiraţii şi atitudini comportamentale, între indivizi, grupuri, clase”. Prin
acest proces se realizează ajustarea sau reglarea propriului comportament cu condiţiile de
existenţă socială şi ecologică dintr-un anumit moment al dezvoltării istorice a societăţii, în
vederea integrării cât mai armonioase a individului în cerinţele acesteia.
Scopul socializării este acela de a forma o persoană care să cunoască şi să recunoască valorile
societăţii, normele şi modelele de comportare şi pe baza acestora să se integreze în cerinţele
acesteia.
A. Dragnea, A. Bota şi M. Stănescu (2000), aduc următoarele argumente, în sprijinul
considerării educaţiei fizice şi sportului, ca factori de socializare şi integrare socială:
1. Se desfăşoară preponderent în grup, facilitând astfel, interacţiunea între indivizi prin
cooperare, întrajutorare, toleranţă, respect reciproc, muncă în comun etc;
2. Prin conţinutul şi formele de organizare, se creează un mediu psiho-social, care permite
apariţia şi manifestarea tuturor tipurilor de interacţiune, de la cele de cooperare, la cele de
adversitate. Prin specificul practicării anumitor ramuri de sport, indivizii îndeplinesc simultan
roluri de cooperare cu membrii propriei echipe (coeziunea echipei este mai importantă decât
valoarea individuală a unor vedete care nu se integrează în sarcinile de joc, schimburile la
probele de ştafetă 4X100 m şi 4X400 m reprezintă un model înalt de cooperare tehnică, fizică şi
sufletească), dar şi de adversitate cu ceilaţi competitori;
3. Comportamentul motric din cadrul educaţiei fizice şi sportului este socializant, pentru că
el promovează valori şi realităţi ale societăţii şi permite individului însuşirea de modele de
relaţionare şi comportare, valabile în educaţie fizică şi sport şi transferabile în societate;
4. Educaţia fizică şi sportul pun individul în situaţia de a evalua pe alţii şi a se evalua pe sine,
fapt ce contribuie la formarea imaginii de sine. Socializarea este favorizată de faptul că educaţia
fizică, dar mai ales sportul, presupun competiţii între indivizi şi grupuri de indivizi. Prin acestea
se realizează compararea cu sine şi cu alţii, ierahizându-se valorile. În cadrul acestei acţiuni,
individul învaţă despre sine, despre capacităţile sale, despre mediu, pe scurt, învaţă să-şi exprime
atitudinea faţă de societate şi membrii săi;
5. Comportamentul motric din educaţie fizică şi sport este socializant, pentru că el
favorizează apariţia fenomenelor de facilitare socială, prin comunicare, cooperare, spirit de
competiţie, luptă pentru victorie ca simbol al reuşitei în sport etc. Grupul de practicanţi ai
sportului de performanţă îşi însuşesc noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicţie
etc, contribuind astfel la dezvoltarea conştiinţei morale şi juridice.
R. Singer, citat de A. Dragnea şi colaboratoii săi (2000), consideră că socializarea în cadrul
sportului este legată de ajustările personale şi sociale care se produc pe următoarele direcţii:
- valori morale (sportivitate, onestitate, respectarea celuilalt, fair-play);
- relaţii interpersonale (cooperare, competiţie);
- auto-împlinire (încredere în forţele proprii, imagine de sine).
Alţi specialişti (Heinemann, 1986, Patriksson, 1996, A. Dragnea, 2000) evidenţiază patru
dimensiuni ale socializării, valabile şi în activitatea sportivă:
1. Conformitate normativă (identitate socială) – ce se referă la valorile, normele, simbolurile
şi tehnicile care sunt transmise în cadrul unei anumite societăţi şi pe care indivizii învaţă să le
accepte drept juste;
2. Identitatea eu-lui, ce defineşte abilitatea de a armoniza standardele şi cerinţele mediului
social cu personalitatea individului (nevoi, dorinţe, experienţe);
3. Forţa eu-lui, ceea ce înseamnă a fi independent şi a utiliza normele sociale în mod
conştient şi flexibil;
4. Capacitatea de a conecta şi integra identitatea şi forţa eu-lui, cu obligaţiile sociale faţă de
ceilalţi.

98
 Acest mod de interpretare a socializării ne aminteşte de categoriile sine, eu şi supra-eu,
descrise de Nicolae Mărgineanu în”Condiţia umană”.
L. Vlăsceanu, citat de M. Epuran (1998), prezintă două modalităţi ale socializării, realizate
prin activităţile sportive: individuale şi în grup. Primul se defineşte ca “proces psihosocial de
transmitere – asimilare a atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare,
specifice unui grup sau unei comunităţi, în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a
unei persoane.” Al doilea se referă la “extinderea numărului de agenţi individuali, care exercită
controlul sau participă direct la dezvoltarea unui sistem, subsistem sau sector de activitate.”
Analizând activitatea sportivă, se poate observa că socializarea se regăseşte sub ambele
forme. Sensul socializării individuale prin sport se realizează prin dezvoltarea armonioasă a
acestuia şi acceptarea activă a cerinţelor concrete de adaptare la condiţiile grupului sau echipei.
În unele situaţii (plecarea la lot naţional, cantonamente prelungite, mutarea la alt club sportiv
mai mare şi cu motivaţii mai puternice etc), putem să avem de-a face cu acţiuni de
desocializare/resocializare pe alt plan valoric (M. Şerban, 1983). O socializare prin acest
procedeu, ce presupune renunţarea la vechile valori şi achiziţionarea unora noi, considerăm că s-
a realizat prin integrarea sportivilor din fosta RDG într-o cultură sportivă vest-germană,
neprăfuită şi neaservită politicului şi propagandei comuniste.
Din al doilea punct de vedere, al socializării la nivel colectiv, grupul influenţează şi este
supus influenţelor exercitate şi de membrii altor grupuri, dobândind o poziţie socială care îi
asigură prestigiu şi grad de acceptare în societate.
Schema acestei socializări adaptată de A.Dragnea (2001) se prezintă astfel:

SOCIALIZAREA ÎN EFS

La nivel INDIVIDUAL La nivel COLECTIV

S o c ia liz a r e în
S EF Socializare prin EFS Macrosocializare

Fig. 1 Socializare şi integrare socială prin sport (după A. Dragnea 2001)

Socializarea şi integrarea socială prin sport nu are numai faţete pozitive, ci şi negative. Astfel,
în unele situaţii de supramotivaţie, specifice mai ales sporturilor bogate, supraexcitarea
emoţională, particularităţi temperamentale neechilibrate şi needucate , combativitatea etc, se pot
transforma în agresivitate, cu efecte nefavorabile asupra integrităţii fizice şi conduitei morale, a
celor care participă la competiţiile sportive sau chiar la antrenamente grele cu multă încărcare
fizică şi psihică. Fazele brutale la unele sporturi (hochei pe gheaţă, fotbal, rugbi etc) sau nivelul
ridicat al abuzului de anabolizante la juniori dovedesc că tineretul nu este socializat numai prin
aspectele pozitive ale sportului de înaltă performanţă şi că aceştia nu pot fi chiar atât de uşor
convinşi, prin intenţii pedagogice, să renunţe la aceste modele nocive de comportament şi de
viaţă antisportivă.
În astfel de situaţii, inerente practicii competiţionale de mare angajament, antrenorul trebuie
să dea dovadă de multă înţelepciune, pentru a nu intra în rezonanţă cu sportivul său, încercând
mai degrabă să-l calmeze şi să-i dirijeze descărcările nervoase spre mobilizarea şi parcurgerea

99
probei cu o mare energie psihomotrică, ce-i va asigura o performanţă de excepţie. Antrenorul
poartă însă şi răspunderea faţă de societate, asupra căreia subsistemul sportului competiţional
are un efect retroactiv, deoarece acesta este deosebit de mediatizat în mass media. Din aceste
motive, antrenorul trebuie să se ocupe de imaginea campionului său, hiperbolizând-o chiar,
pentru a o transforma într-un model demn de urmat de micii aspiranţi care bat la porţile sportului
de performanţă.
Socializarea prin sportul de performanţă include obligatoriu şi relaţia cu cultura sportivă ce s-
a dezvoltat pe parcursul a peste o sută de ani consideră Arnd Kruger, (1995). Atât în sportul
naţional şi local, cât şi în cel internaţional, se fac mereu referiri la eroii pozitivi ai sportului, la
antrenori celebri, la echipe şi perioade de aur, la cluburi celebre, tradiţii naţionale sau locale.
Toate aceste informaţii, fapte şi mituri, imense la scară mondială, alături de culturile
interdisciplinare specifice fiecărei ramuri sportive, constituie corolarul vast al culturii sportive.
Acelaşi specialist german, făcând referiri la culturalizare prin sport şi la cultura sportivă, îi dă
acesteia o interpretare particularizată şi diluată, vorbind de cultura unei întreprinderi, a unei
echipe naţionale, a organizării corespunzătoare, în loc de o ştiinţă a sportului pe care se clădeşte
(sau ar trebui să se clădească) o echipă naţională sau un management sportiv eficient. Ne
însuşim totuşi aceste interpretări şi le ţinem la îndemână, mai ales când vrem să descifrăm în ce
măsură tendinţele sociale de comercializare a sportului transformă culturile sportive sau le
deraiază de la funcţiile lor iniţiale, îndreptate cu onestitate spre idealul olimpic – expresie
generică a obiectivelor educaţiei fizice şi sportului. Considerăm totuşi că numai o cultură
sportivă centrată pe adevăratele valenţe formative ale sportului, dominată de idealul olimpic, de
interes pentru sănătatea fizică şi morală a omului va reuşi să menţină sportul, pentru încă o lungă
perioadă de timp, la un nivel ridicat de importanţă.
Potenţialul socializant al sportului se realizează în foarte mare măsură şi prin ansamblul
structural al activităţilor instructive şi educaţionale ce se desfăşoară pe toată perioada
antrenamentelor de pregătire, a cantonamentelor şi a participării la un amplu calendar
competiţional, intern şi internaţional. Prin aceste activităţi se instituie o interacţiune sub forma
conlucrării dintre profesorul antrenor şi elevul sportiv, fiecare având atribuţii separate şi
specifice pentru realizarea în comun a optimizării capacităţii de performanţă. În cadrul acestei
relaţii în care mai intră şcoala, familia, biserica etc, se transmite şi se asimilează un sistem vast
de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, conduite, acţiuni de organizare şi autoconducere care
contribuie la realizarea obiectivelor specifice activităţilor desfăşurate de sportiv şi antrenor.
Pentru ca acest proces să fie mai activ este necesar ca elevii şi tinerii să participe conştienţi la
făurirea propriei personalităţi, printr-un efort real de asimilare al cunoştinţelor, prin posibilitatea
exprimării libere a unor opinii, prin antrenarea în activitatea instructiv educativă a întregii lor
fiinte. Prin acest demers sportul participă la procesul de socializare (A. Dragnea, 2000) prin
aceea că:
1. Asigură condiţii de învăţare prin care subiectul dobândeşte sistemul de cunoştinţe,
aptitudini şi deprinderi necesare integrării sociale.
2. Creează situaţii de educaţie morală, civică, având la bază modelarea personalităţii
copilului, prin tranziţia de la un comportament reglat din exterior, prin reguli impuse, la un
comportament autoreglat, prin interiorizarea regulilor.
3. Oferă posibilitatea tuturor subiecţilor de a comunica, de a se exprima şi, în acest fel, de a
stabili relaţii interpersonale. Prin faptul că este utilizat şi limbajul corporal, non verbal, este
facilitată interacţiunea între indivizi care nu vorbesc aceeaşi limbă.
Practicarea sportului se asociază la manifestarea a trei elemente majore ale procesului de
socializare, compuse din: agenţi socializanţi (familie, antrenori, profesori), situaţii sociale
(lecţie, competiţii, jocuri, alte forme de organizare), atribute personale (aptitudini)
(K.M.Haywood, 1993, citat de A. Dragnea(1996).

100
 În acest domeniu pot fi descrise cel puţin patru tipuri de relaţii care vor condiţiona procesul
de socializare şi reuşita activităţii instructiv-educative: relaţia subiect – antrenor/profesor; relaţia
subiect – ceilalţi practicanţi din grupă; relaţia profesor/antrenor – familia subiectului; relaţia
subiect – părinţi. La aceste tipuri de relaţii le-am mai putea adăuga şi pe cele dintre subiect,
antrenor, managerul clubului, alte persoane din staff-ul de conducere şi relaţiile lor cu
suporterii.

3.3.2. Integrarea socială prin sport

În accepţiunea generală, formulată de Biroul Internaţional de Educaţie al UNESCO,

integrarea reprezintă efectul “ansamblului de măsuri care se aplică diverselor categorii de
populaţie, în vederea înlăturării segregării sub toate formele”. Tot în acest material se definesc
patru niveluri de integrare, manifestate şi în cazul educaţiei fizice. După cum consideră A.
Dragnea (2001) acestea sunt: integrarea fizică ce se referă la prezenţa fizică a unei persoane
alături de celelalte, integrarea funcţională (sau pedagogică) cu semnificaţia de participare la un
proces comun de învăţare, integrarea socială ce reprezintă o îmbinare a nivelurilor anterioare cu
stabilirea de relaţii în interiorul grupului şi integrare societală ce apare atunci când persoana
dobândeşte sentimentul de apartenenţă deplină la viaţa comunităţii cu un anumit statut şi rol.
Una din formele principale de integrare socială o reprezintă integrarea profesională. Aceasta
presupune aspiraţia spre autonomie şi independenţă socială, pe baza unui statut clar de: elev,
student, angajat, patron, militar etc. La acestea, se poate adăuga azi, cea de sportiv amator sau
profesionist.
Cu toată dezvoltarea vertiginoasă, la scară industrială, a sportului de performanţă, constatăm
faptul că piaţa muncii din domeniul sportiv nu este încă suficient de mare şi atractivă, mai ales la
unele paliere (antrenori la cluburi sportive şcolare) şi ramuri sportive sărace. Din aceste motive
ea nu poate absorbi în diverse specializări, (profesor, antrenor, manager, impresar, ziarist
sportiv, reporter etc) un număr rezonabil de sportivi de mare performanţă, mulţi dintre aceştia
trebuind să se îndrepte spre alte sectoare, pentru care nu întotdeauna au o suficientă pregătire sau
disponibilitate. Se ştie, de asemenea, că sunt multe profesii cu mare încărcătură informaţională şi
cu un program foarte diversificat, care limitează posibilitatea practicării unei activităţi sportive
de mare performanţă. Datorită acestor probleme reale, studiile şi cercetările privind socializarea
şi integrarea profesională sunt adesea contradictorii, unele din acestea susţinând chiar că,
socializarea prin sportul competiţional practic nici nu are loc, deoarece participanţii la competiţii
nu pot obţine aceleaşi experienţe în alte domenii ale vieţii. Aceste opinii scapă din vedere faptu
că sportul competiţional, chiar şi în cadrul aceloraşi discipline sportive, este o formă de
activitate care poate să transmită un număr nelimitat de experienţe din cele mai variate privind
socializarea. De asemenea, credem că ei nu cunosc afirmaţia lui Wellington, potrivit căreia
victoria asupra lui Napoleon a fost pregătită pe terenurile de joc de la Eton. De la acest adevăr şi
până la inscripţia “Pro patria est ludere dum videmur” înscrisă pe frontispiciul porţii Parcului
sportiv “Iuliu Haţieganu” nu este decât un pas ... al istoriei, pe care ilustrul medic clujean l-a
făcut cu atâta intuiţie, pentru tineretul din Cetatea sa.
Azi, la porţile socializării bat noi mutaţii, cele ale globalizării şi post modernismului ce
explorează transformarea industriei sportului prin globalizarea relaţiilor sociale. Punctul de
plecare în studiul sportului modern ar fi, după Donald Sale (1997), cel al intersectării
socioistorice dintre graniţele sportului de amatori de nivel naţional şi local, ce pierde teren, în
favoarea sportului profesionist corporativ de nivel internaţional. Ca urmare a independenţei
crescânde a multor economii naţionale din lume, a creşterii explozive a sistemelor de
comunicaţii şi mass-media ce depăşesc graniţele unei singure naţiuni, se obsearvă o deplasare
evidentă în cadrul cercetării şi teoriei sociologice, de la preocuparea pentru societăţile locale sau

101
naţionale, la o analiză a problemelor globale şi la internaţionalizarea lor. În această situaţie de
alunecare, dorită sau forţată (vezi protestele şi manifestaţiile antiglobalizare prilejuite de diferite
summit-uri pe tema globalizării), spre o lume a globalizării, specialiştii din domeniul sportului
trebuie să-şi impună punctul de vedere şi să decidă ce doresc: sport orientat strict pe profit, pe
autoafirmare şi sănătate, sport de amuzament sau sport de educaţie şi recreere, sport bazat pe
fair-play sau sport dominat de corporaţii (publicitare, de echipamente sportive, farmaceutice etc)
şi interese guvernamentale în utilizarea elitei sportului ca mijloc de promovare naţionalistă, în
cadrul economiei globale. Opinia de americanizare ce defineşte tendinţa de exploatare
economică a sportului, cuprinde treptat şi sportul din ţara noastră, mai ales în cazul ramurilor
sale bogate. Această orientare, în grabă, spre sportul comercial, uită totuşi imensitatea bazelor
sportive americane sau canadiene, gratuitatea lor pentru sportul şcolar sau universitar şi preţuri
facile pentru alte categorii de cetăţeni ce doresc să se recreeze şi să-şi menţină sănătatea prin
sport.

3.4. Alţi factori care influenţează capacitatea de performanţă

Mărirea capacităţii de performanţă prin antrenamente, adesea totale, impune protejarea

sănătăţii sportivilor şi menţinerea potenţialului optim de pregătire, printr-o refacere judicioasă
menită să restabilească în permanenţă, starea de homeostazie a organismului.
La dobândirea stării ridicate de efort în antrenamente şi în competiţii, concurează şi alţi
factori, în afara celor descrişi de noi în capitolele anterioare. Pe unii dintre aceşti factori,
consideraţi de noi a fi mai semnificativi, îi prezentăm, succint, în continuare.
Medicaţia de efort şi refacere. Considerată ca o necesitate fiziologică a antrenamentului
sportiv contemporan, medicaţia de efort şi refacere s-a diversificat foarte mult în ultimul timp,
sistematizându-se, după I. Drăgan (1993), pe mai multe direcţii: medicaţia susţinătoare de efort,
medicaţia de refacere, medicaţia de concurs sau medicaţie neurotropă, hepatotropă, musculară,
metabolică, cardiorespiratorică etc. Ea derivă, în mare măsură, din medicaţia obişnuită folosită
în patologie, cu anumite restricţii, determinate de efecte energotrope predilecte, prohibite
activităţii sportive. Dar, reversul medaliei, al goanei după performanţă s-ar putea asemăna azi,
cu goana după aur a colonialiştilor americani şi nu numai, deoarece şi aceasta aduce lingouri în
contul sportivilor urcaţi pe podiumul marilor competiţii şi a managerilor lor. Febra câştigului şi
marea miză a îmbogăţirii de pe urma sportului deschide adesea cutia Pandorei sau mai concret
spus, deschide uşa frigiderelor cu substanţe dopante (ergotrope interzise). Desele scandaluri ale
dopajelor din diversele ramuri sportive ne îndreptăţesc să luăm în calcul şi această cale obscură
de creştere artificială şi imorală a capacităţii de performanţă. Din păcate, în această aventură,
dezonorantă pentru cei care o practică, sunt implicaţi adesea, pe lângă sportivi şi antrenori, şi
unii oameni de ştiinţă din domeniul biologiei, medicinei şi farmacologiei, animaţi de idealuri
naţionaliste sau pecuniare. În lupta cu acest flagel al dopajului s-a înrolat, în ultimul timp,
tehnologia informatică care asistă cu multă eficienţă şi rapiditate controalele antidoping,
micşorând din ce în ce mai mult şansa trişorilor.
Dar, bătălia este încă deschisă şi departe de a fi câştigată, datorită inventivităţii celor care
promovează dopajul prin descoperirea şi fabricarea unor noi substanţe naturale sau sintetice cu
efect anabolizant sau neuroenergizant, neincluse pe lista neagră a substanţelor dopante. Până la
depistarea lor şi trecerea în categoria celor interzise, acţiune ce implică kituri şi programe
speciale, se câştigă o perioadă de timp de care beneficiază cei care le folosesc în premieră sau
deţin exclusivitatea utilizării lor. Şi astfel, celebra şi paradigmatica luptă dintre “glonţ şi blindaj”
(a se citi doping şi antidoping) continuă.
Nutriţia sportivă. Termenul nutriţie „desemnează suma tuturor proceselor prin care
substanţele necesare echilibrului proceselor vitale sunt conduse din exterior spre organismul

102
viu” (Kuhnau, 1980 citat de J. Weineck, 1995). Hrana reprezintă materia primă a nutriţiei care
asigură şi substratul energetic al acţiunii motrice. Cel mai bun şi cel mai dur antrenament
sportiv nu duce la cea mai bună performanţă, fără o nutriţie echilibrată şi specifică consumului
caloric al probei sau ramurii sportive. „Pe lângă aportul caloric specific efortului depus
(rezistenţă, forţă sau viteză), nutriţia trebuie să asigure pe cale naturală şi un bogat aport de
vitamine şi minerale, bine precizat în literatura de specialitate” (J. Weineck, 1995) .
Predispoziţiile de accidentare în eforturile de viteză şi forţă-viteză (putere) sunt favorizate de
un dezechilibru ionic determinat de hipocalcemii (ce instalează stări spasmofilitice) sau
hipomagnezii, afecţiuni ce creează disfuncţiuni în ritmul de transmitere al influxurilor nervoase,
de excitaţie sau inhibiţie, spre grupele musculare angrenate în efort. Din aceste motive,
alimentaţia sportivilor trebuie urmărită de un medic nutriţionist care să asigure raţiilor
alimentare, pe lângă aportul caloric specific fiecărei ramuri sportive, şi necesarul de vitamine şi
substanţe minerale implicate în biochimismul subtil al fibrei musculare.
Oboseala şi capacitatea de performanţă sportivă. La modul foarte general, Weineck
(1995) defineşte oboseala ca fiind „diminuare reversibilă a capacităţii de performanţă fizică
şi/sau psihică; spre deosebire de epuizare însă, această oboseală permite totuşi continuarea
efortului, dar cu preţul unui supracost energetic considerabil şi a unei scăderi a preciziei
motrice”.
Pentru probele de viteză din atletism (sprint şi garduri) şi din alte ramuri sportive, starea de
oboseală chiar mică, este un puternic factor limitativ al performanţei. Majoritatea şcolilor de
sprint se bazează, în special precompetiţional şi competiţional, pe evitarea stărilor de oboseală
determinate de antrenamente de volum şi intensitate ridicată. Celebrul Owens declara: “M-am
antrenat în fiecare zi. Natural, numai uşor”. Dean Cromwel, un reprezentant de seamă al şcolii
de sprint americane, considera şi el că antrenamentul sprinterului nu trebuie să fie atât de intens
încât să atenueze plăcerea şi voiciunea celui ce se antrenează ... şi dacă trebuie să trimită la
competiţie un sprinter supraantrenat sau unul subantrenat mai degrabă optează pentru cel de-al
doilea. Ineficienţa antrenamentelor, cu ponderi prea mari de volum (de rezistenţă), se explică
prin faptul că acestea nu se adresează fibrelor musculare albe şi mecanismelor energetice
anaerobe angrenate în efortul de viteză.
Bioritmul şi capacitatea de performanţă. Fără a putea fi negate, dar nici descifrate în
întreaga lor intimitate, bioritmurile (populare sau ştiinţifice) sunt o realitate ce influenţează din
umbră capacitatea de performanţă. Se cunoaşte faptul că majoritatea funcţiilor biologice umane
(şi nu numai) sunt supuse unor ritmuri biologice. Pe lângă ritmul veghe-somn, se găsesc peste
100 de parametri fiziologici şi biochimici care prezintă o funcţie ritmică. În domeniul sportiv, J.
Weineck (1995) identifică ritmuri pe termen scurt (ritm zilnic sau circadian), pe termen mediu
(săptămânale sau lunare) şi pe termen lung (ritmuri anuale).
Pentru practica sportivă are o mare importanţă ritmul zilnic, numit şi ritm circadian. În cursul
acestui ritm se constată niveluri maximale şi minimale ale capacităţii de performanţă, aflată sub
dependenţa variaţiilor circadiene ale funcţiilor care o determină. S-a constatat, din numeroase
studii şi experienţe ale antrenorilor, că sportivii care trebuiau să concureze la o oră diferită faţă
de ora lor obişnuită de antrenament prezentau o desincronizare a funcţiilor fizice şi o diminuare
a performanţelor. Astfel, s-a ajuns la ideea sincronizării (în limita posibilităţii) orelor de
antrenament cu ora competiţiei şi a utilităţii unei încălziri, cu o zi înainte, la ora de începere a
competiţiei. Factorul de sincronizare devine o problemă dificilă pentru sportiv în cazul
participării la competiţii cu diferenţă mare de fus orar, care poate genera tulburări ale somnului,
dificultăţi de concentrare ce duc, în final, la diminuarea capacităţii de performanţă.
În privinţa ritmurilor săptămânale, lunare şi chiar anuale, numeroase cercetări pun în evidenţă
variaţii ale capacităţii de performanţă sau a unor componente ale acesteia. Este bine să fie
cunoscute de către antrenor aceste potenţiale ascunse în spatele bioritmurilor şi să fie folosite în
scopul dirijării şi creşterii capacităţii de performanţă în concordanţă cu ceasurile biologice.

103
Astfel, după Hollmann-Hettinger, Prokop (1980), citaţi de J. Weineck (1995), „capacitatea de
performanţă sportivă prezintă valori optime primăvara şi atinge valori minime în timpul iernii”.
Aceiaşi specialişti, apreciază că efectul unui antrenament de forţă practicat în timpul lunilor de
iarnă este dublu faţă de cel al unui antrenament identic practicat în timpul lunilor de vară.
Ceea ce este important de reţinut, pentru a nu fi prizonierii virtuali ai bioritmurilor, este faptul
că antrenamentele bine dirijate sunt în stare să influenţeze aceste ritmuri biologice naturale, în
interesul creşterii capacităţii de performanţă.
Alţi factori ce influenţează capacitatea de performanţă din categoria buturugii mici s-ar putea
numi alcool, tutun şi tot felul de excese care se asociază cu nopţi nedormite, viaţă dezorganizată
etc, toate incompatibile cu statutul moral al unui sportiv de mare performanţă.

104
 CAPITOLUL 4

FACTORII OBIECTIVI ÎN EVALUAREA CAPACITĂŢII DE PERFORMANŢĂ

Evaluarea constituie azi un concept redimensionat la adevărata sa valoare cibernetică, dată de

funcţia sa principală de componentă a reglării. Astfel, pentru a avea loc o acţiune de reglare
cibernetică într-un sistem, este nevoie de o evaluare cât mai obiectivă a situaţiei existente, din
toate punctele de vedere. Concepută în acest fel, acţiunea de evaluare stă la baza informaţiilor
transmise prin mecanismul de feed-back spre compartimentele de reglare şi comandă, în
concordanţă cu situaţia obiectivă existentă.
Evaluarea este, mai mult decât o măsurare sau apreciere, mai mult decât o descriere
cantitativă sau calitativă. Ea include judecăţi de valoare privind fenomenele descrise prin
măsurători, semnificând un nou început în reglarea sistemelor. Această funcţie de reglare a
evaluării, în concordanţă cu modelul propus, implică o mare obiectivitate a acesteia. Informaţiile
false dintr-un sistem de evaluare vor produce dezordine, pierderi inutile de energii şi
îndepărtarea de coordonatele modelului propus spre realizare.
Evaluarea capacităţii de performanţă a sportivilor constituie o operaţiune dificilă, deoarece
trebuie să estimeze randamentul acestora ca o sumă a activităţii fiinţei bio-psiho-sociale, cu toate
interrelaţiile evidente sau ascunse dintre acestea. Din această perspectivă, evaluarea este
fructuoasă când are un caracter multidisciplinar, angrenând nu numai sportivi şi tehnicieni, ci şi
fiziologi, medici, farmacişti, psihologi, informaticieni, manageri etc.
Acţiunea de evaluare se defineşte, după Adrian Dragnea (1983, 1984), „prin obiective şi
componente ale actului pedagogic de instruire”.
Orice sistem care funcţionează bine, trebuie să cuprindă o anumită formă de evaluare. Dacă
sistemul are obiective de realizat, atunci este logic să folosească periodic o formă de evaluare,
ceea ce duce la dobândirea unei oarecare siguranţe în realizarea obiectivelor.
Procedeele de evaluare, oferă jaloane şi posibilităţi de control, pentru întregul sistem de
educaţie fizică şi sport, ca şi pentru subsistemele acestuia. Ele menţin o maximă eficienţă în
funcţionarea sistemului de educaţie fizică şi sport.
Evaluarea este, după acelaşi autor, o componentă a actului pedagogic de instruire şi educare
prin educaţie fizică şi antrenament sportiv, cât şi a oricărei strategii specifice sistemului de
educaţie fizică şi sport. Scopul evaluării este de a constata, prin măsurare obiectivă, efectele
actului pedagogic şi de a aprecia aceste rezultate, comparându-le cu obiectivele, care devin
criterii de evaluare. Deci, în prima etapă, rolul evaluării este de a recolta rezultate şi a aprecia
activitatea pe baza analizei acestora. Constatarea şi diagnosticarea informaţiilor referitoare la
starea procesului de pregătire furnizează şi unele sugestii privind deciziile ce urmează a fi luate
pentru optimizarea activităţii în etapele următoare. Prin această semnificaţie, evaluarea capătă şi
funcţie de prognosticare, datorită orientării sale spre viitor.
Capacitatea de performanţă a sportivului, determinată de strategii optime de antrenament,
necesită o complexă monitorizare prin teste (măsurători) de laborator şi de teren, pentru a atinge
nivele de excelenţă. Un astfel de program consumă timp, pricepere şi resurse financiare, dar
demersul de ştiinţifizare îşi justifică investiţia. Un program de testare avantajează antrenorul şi
sportivul din mai multe motive:
a) asigură feed-back-ul. Compararea rezultatelor obţinute de sportivi la o probă de control
(test), cu cele de la teste similare precedente, oferă informaţii pentru evaluarea eficacităţii

105
programului aplicat. În plus, antrenorul poate constata că un program eficient pentru un anumit
sportiv este mai puţin eficient pentru altul;
b) indică punctele tari şi slabe ale sportivilor, în relaţia cu probele pe care le practică şi oferă
informaţiile de bază pentru întocmirea programului individual de antrenament ;
c) asigură informaţii despre starea de sănătate a sportivului. Antrenamentul pentru
competiţiile de înalt nivel este solicitant şi stresant din punct de vedere fizic şi poate genera
probleme de sănătate. Mai mult, faptul că eşti sportiv de performanţă nu înseamnă neapărat că
eşti protejat împotriva oricărei îmbolnăviri;
d) înseamnă şi un act educaţional, prin care sportivul învaţă să-şi înţeleagă mai bine propriul
corp şi cerinţele sportului practicat.
Trebuie să reţinem însă că performanţa sportivă este un rezultat determinat de mai mulţi
factori diferiţi şi ar fi lipsit de înţelepciune să se încerce anticiparea performanţei printr-un
singur test, sau o singură baterie de teste fiziologice, motrice sau psihologice.
Pentru ca un program de testare să fie eficient, Duncan Mac Dougal şi Howard A. Wenger
(1997) impun următoarele condiţii:
- variabilele testate să fie relevante pentru sportul considerat;
- testele selectate să fie valide şi fiabile;
- protocoalele de testare să fie alese pe criterii cât mai specifice disciplinei sportive
investigate;
- administrarea controlată a testului;
- respectarea drepturilor omului, în cazul sportivului;
- repetarea testării la intervale regulate;
- rezultatele testului trebuie să fie explicate şi interpretate, de către echipa interdisciplinară,
direct antrenorului şi sportivului.

4.1. Factori de natură biologică în evaluarea capacităţii de performanţă

Cunoaşterea prin analize şi testări a stării funcţionale a organismului este determinată azi de
necesitatea dirijării ştiinţifice a antrenamentului sportiv. Activitatea “maşinii umane”, în toată
complexitatea ei, se desfăşoară la turaţii maxime în cadrul demersului de făurire a marilor
performanţe. Pentru a întreţine această angrenare de excelenţă, trebuie să culegem în
permanenţă, informaţii despre principalii factori biologici, recunoscuţi pentru efectul lor profund
asupra creşterii capacităţii de performanţă.
Parametrii adecvaţi măsurării capacităţii de efort după Platonov (1984) şi A. Dragnea (1999)
trebuie să scoată în evidenţă:
- disponibilitatea sau capacitatea de a mobiliza rapid resursele funcţionale pentru a răspunde
unor sarcini imediate şi intense;
- capacitatea de a menţine un timp cât mai lung nivelul înalt de mobilizare a resurselor
funcţionale;
- randamentul sau capacitatea de a executa o sarcină cu preţul cheltuielilor funcţionale şi
metabolice minime;
- gradul de realizare, care reprezintă raportul dintre nivelul maxim de mobilizare a rezervelor
funcţionale şi posibilităţile potenţiale extreme de mobilizare.
Prezentăm în continuare câteva teste de evaluare a celor mai importanţi factori de natură
biologică implicaţi în probele de viteză pentru a cunoaşte: puterea şi capacitatea energiei
anaerobe, capacitatea funcţională cardiovasculară şi respiratorie, nivelul pH-ului muscular,
precum şi al electroliţilor minerali.

106
 4.1.1. Testarea sistemelor energetice anaerobe la sportivi

Din păcate, testarea sistemelor energetice anaerobe la sportivi nu reprezintă încă o practică de
rutină în toate laboratoarele de investigaţii, în ciuda acceptării generale de către antrenori şi
oameni de ştiinţă, a faptului că eforturile de scurtă durată şi intensitate maximă sunt dependente,
într-un grad ridicat de semnificaţie, de puterea şi capacitatea sistemelor energetice anaerobe. De
asemenea, nu este uzuală evaluarea in vivo a producţiei maxime de ATP din căile anaerobe
alactacide şi lactacide, iar contribuţia precisă a fiecăreia dintre ele, la un lucru maxim dat, este
greu de apreciat, deoarece aceste investigaţii sunt ori foarte scumpe (bazate pe rezonanţa
magnetică nucleară) ori traumatizante (bazate pe biopsii musculare).
O abordare mai frecventă se realizează prin măsurarea randamentului lucrului maximal pe
perioade de durată de la câteva secunde până la 90”, timp în care regenerarea ATP depinde, în
primul rând, de căile anaerobe alactacide şi lactacide. Estimări rapide ale potenţialului de
energie anaerobă pot fi obţinute din rezultatele la testări şi, când este cazul, pot fi completate
prin măsurători biochimice sau fiziologice ale lactatului muscular şi sanguin, ale pH-ului sau ale
datoriei de oxigen.
Deoarece aceste teste încearcă să măsoare capacităţile sistemelor metabolice care furnizează
energie, în absenţa oxigenului, se poate considera că, muşchiul sau muşchii testaţi funcţionează
într-un sistem închis sau care nu este dependent de surse exterioare substratului (Howard J.
Green, 1997).
Testele de potenţial anaerobe se desfăşoară, în general, la valori maximale sau aproape
maximale de putere. Criteriile folosite pentru a izola diferite sisteme energetice anaerobe
măsurate se bazează pe timp. În consecinţă, testele de potenţial alactacid anaerob se desfăşoară
pe perioade scurte (sub 20”), în timp ce testele de potenţial lactacid anaerob se desfăşoară pe
perioade mai lungi (20-60” şi chiar mai mult).
Ambele categorii de teste anaerobe, se bazează pe criterii de performanţă: lucrul mecanic
realizat în unitate de timp la testele de putere şi lucrul mecanic total realizat la testele de
capacitate anaerobă. Prezumţia este că, performanţa sportivă este limitată de ATP-ul generat de
respectivul sistem energetic. În cazul puterii alactacide, intenţia este de a evalua ritmul în care
poate fi hidrolizat CP-ul, iar în cazul puterii lactacide anaerobe, obiectivul este de a evalua
ritmul în care poate fi regenerat ATP-ul prin glicoliza anaerobă. În cazul testelor de capacitate
alactacidă, se consideră că epuizarea acestei surse de energie este caracterizată de consumarea
CP, având ca rezultat o reducere a puterii ce poate fi generată, deoarece regenerarea ATP în
unitate de timp prin glicoliza anaerobă este mai lentă. În mod similar, testele de capacitate
anaerobă lactacidă se bazează pe existenţa unui potenţial finit, dincolo de care lucrul mecanic
descreşte categoric, deoarece sistemul aerob nu poate genera ATP-ul în acelaşi ritm.
Dificultăţile care se ridică în faţa măsurării capacităţii de efort anaerob sunt determinate, în
mod special, de echipamentul ergometric disponibil pe piaţă şi de varietatea mare a metodelor de
testare, care nu dau întodeauna tabele standardizate pe populaţii mari de sportivi testaţi.
Testele ce investighează capacitatea anaerobă sunt grupate de către unii autori (Claude
Bouchard şi colab.,1997) în următoarele categorii:
- teste anaerobe de scurtă durată;
- teste anaerobe de durată medie;
- teste anaerobe de lungă durată.

4.1.1.1. Teste anaerobe de scurtă durată

Testele anaerobe de scurtă durată sunt, în general, cele în jur de 10”, sau mai puţin, şi se
folosesc pentru a evalua, în principal, capacitatea anaerobă alactacidă a muşchilor implicaţi,
susţinută în principal de concentraţia de ATP muscular, sistemul ATP-CP şi glicoliza anaerobă.

107
Cel mai înalt randament per secundă în timpul acestui test trebuie să echivaleze aproximativ cu
puterea instantanee maximă. Prezentăm în continuare informaţii despre următoarele teste:
a.) Testul scăriţei a lui Margaria (Margaria şi colaboratorii, 1966). Testul constă dintr-un
efort de alergare, în cea mai mare viteză, în sus pe o scară, urcând câte două trepte o dată
(treapta este de aproximativ 175 mm). Subiectul porneşte în acest efort cu un elan de 2 m
efectuat înaintea scării. Cu ajutorul a doi senzori se calculează timpul parcurs între treptele a 8-a
şi a 12-a (al patrulea şi al şaselea pas de alergare). Puterea alactacidă (P) se calculează după
ecuaţia:

Wx 9.8 xD
P=
T

unde:
P = puterea alactacidă
W = greutatea subiectului
D = înălţimea verticală între primul şi al doilea contact (m)
T = timpul în care s-a parcurs distanţa dintre primul şi al doile contact (sec)
Fiabilitatea testului are o variaţie de 4%. Când doi subiecţi au fost măsuraţi de câteva ori într-
o perioadă de cinci săptămâni a apărut o variaţie de 2% (testare-retestare: r = 0.85).
Există mai multe variante ale acestui test. În una din acestea (Kalman, 1978, citat de Claude
Bouchard, 1997), subiectul stă la 6 m în faţa scărilor şi urcă câte trei trepte odată. Senzorii sunt
plasaţi pe a 3-a şi a 6-a treaptă. În tabelul nr. 1 prezentăm date de referinţă pentru testul scăriţei
al lui Margaria.

Tabelul nr. 1
Populaţii, ramuri Puterea anaer. alact. Referinţe
sportive, probe W/Kg
Bărbaţi 16.7 Thomson, Andrew&Garvie
neantrenaţi (1980)
Studenţi la ed- 15.2 Sawka şi colab. (1980)
fizică
Studente la ed- 12.3
fizică “
Maratonişti 14.7 Thomson (1980)
Sprinteri 17.7 “
Di Prampero şi colab.
Sportivi olimpici
(1970)
poliatlonişti
18.9
luptători 17.2
alergători 16.7
jucători de fotbal,
boxeri, scrimeri 15.o
canotori 13.7
înotători,
hocheişti pe iarbă 11.5
11
12

108
 13 b) Testul Quebec de 10 secunde
14
Se realizează pe un cicloergometru Monark modificat. O celulă fotoelectrică înregistrează o
treime din fiecare rotaţie a roţii volante şi transmite datele unui microprocesor. Un
potenţiometru legat la mecanismul de ajustare al tensiunii aparatului înregistrează încărcătura de
lucru. Printr-un sistem electric de temporizare se controlează intrarea în microprocesorul unui
calculator ce va afişa lucrul total efectuat în fiecare secundă. Încărcătura iniţială ese determinată
în funcţie de greutatea corporală şi este ajustată manual în timpul testului astfel încât subiectul să
poată menţine o viteză mare de pedalare, de 10 – 16 m/s.
Testul constă din două probe maximale de 10”. Subiectul va respecta următoarele
instrucţiuni: să pedaleze întotdeauna în poziţia aşezat pe şaua cicloergometrului, la primul
semnal să pedaleze la 80 rotaţii/min în timp ce încărcătura de lucru este ajustată rapid (2-3”) de
către cercetător, la comanda start, să pedaleze cât poate de repede timp de 10”.
În timpul testului subiectul este insistent încurajat verbal. După prima probă şi o perioadă de
odihnă de 10 min, se efectuează o a doua probă.
Interpretarea rezultatelor: randamentul lucrului este înregistrat în jouli (J) sau în jouli per kg
masă corporală (J/kg), pe durata celor mai bune 10 secunde. Puterea în waţi (W) sau waţi per kg
masă corporală (W/kg) este calculată la valoarea ei cea mai ridicată într-o secundă. Testarea mai
poate oferi, de asemenea, un indiciu al oboselii sau al declinului puterii, definit ca fiind raportul
dintre puterea din ultima secundă (a zecea) şi secunda cu puterea cea mai ridicată. Prezentăm în
tabelul nr. 2 unele valori de referinţă, disponibile pentru estimări (Claude Bouchard şi
colab,1997), pe baza testului Quebek de 10 secunde.

Tabelul nr. 2
Indicele
Efort de cea mai mare oboselii
Populaţii Efort de 10” putere (%)

Medie DS Medie DS Me DS
die
Tineri 100 15 11.2 1.6 77 7
sedentari
Tinere 64 11 7.2 1.3 79 11
sedentare
Sprinteri 123 8 13.6 0.9 79 4
Sprintere 96 10 10.3 1.1 85 4
Maratonişti 98 16 10.5 1.8 83 10
Maratoniste 79 9 8.5 0.99 83 4
Patinaj viteză 125 18 13.8 2.o 85 7
F
Patinaj viteză 84 6 9.0 1.1 88 5
M
Biatlonişti 96 15 10.9 1.3 85 4

Oricare dintre ergometrele izocinetice disponibile în mod obişnuit pot fi folosite pentru a
elabora teste de efort anaerob de scurtă durată, care să răspundă nevoilor unuei investigaţii de
laborator sau să îndeplinească cerinţele de specificitate ale unui sport sau probe sportive date.
Puterea maximă, lucrul total efectuat pe durata întregului test şi diferiţii indici ai oboselii sau

109
indicatori ai scăderii puterii în timp, pot fi calculaţi în funcţie de semnificaţiile relevante pentru
fiecare ramură sportivă sau probă atletică.

4.1.1.2. Teste anaerobe de durată medie

Aceste modalităţi de testare se desfăşoară, în general, timp de 20 – 50 de secunde şi sunt

concepute în primul rând pentru a evalua puterea şi capacitatea anaerobă lactacidă pentru
muşchii implicaţi. Prin aceste teste se poate calcula lucrul total efectuat, puterea maximă (din
primele secunde ale testului), puterea medie şi puterea dezvoltată până la epuizare, sau pe durata
ultimelor secunde ale testului. Se pot, de asemenea, obţine diferiţi indici ai performanţei, ai
capacităţii de a menţine puterea de lucru şi ai oboselii. Este necesar să reamintim că glicoliza
contribuie, în cea mai mare măsură, la necesarul de ATP, cam între a 20-a şi a 35-a secundă a
exerciţiului maximal. Prezentăm în continuare informaţii despre următoarele teste:

a.) Testul Miron Georgescu (1951)

Autorul pleacă de la premisa că pentru măsurarea puterii maxime este necesar să se efectueze
eforturi de detentă (maximum de forţă în minimum de timp) care angrenează cele mai mari mase
musculare ale corpului. Metoda permite atât măsurarea puterii anaerobe maxime (P an.max), cât
şi alţi parametri ai motricităţii.

Tr ×1.5
Se foloseşte formula P an.max =
t

în care:
Tr = lucrul mecanic efectuat în timpul săriturii;
t = timpul de stat pe sol între sărituri;
1.5 = coeficientul introdus pentru calcularea energiei de frânare,
considerată ca reprezentând 0.5 din energia necesară travaliului.

Travaliul se calculează după formula Tr = H x G

în care: H = înălţimea săriturii;

G = greutatea subiectului.

Înălţimea săriturii se calculează pe baza formulei căderii corpurilor:

2
1 t 
H = g × 
2 2
în care: g = acceleraţia gravitaţională;
T = durata săriturii (timpul de stat în aer) care se împarte la 2.

b.) Testul Dransfeld-Mellerowicz (1957)

Se efectuează la cicloergometru cu un efort maximal, în funcţie de greutatea corporală.

Intensitatea efortului se stabileşte înmulţind greutatea corporală a subiectului examinat cu 5.8
waţi. Dacă o persoană cântăreşte 70 de kg va presta un efort de 400 waţi. Se cronometrează apoi
timpul cât subiectul investigat poate menţine efortul la acestă intensitate şi se calculează

110
 capacitatea de efort prin înmulţirea intensităţii efortului cu durata acestuia. La o grupă de 100 de
subiecţi tineri neantrenaţi, în vârstă de 20-30 de ani, autorii au găsit valoarea medie a capacităţii
de efort anaerob, egală cu 400 de waţi.

d) Testul Hebbelinck (1969)

Se efectuează la cicloergometru cu un efort de 400 Waţi şi se cronometrează timpul cât

poate fi menţinut acest efort.
Dezavantajul metodei constă din faptul că nu se ţine seama de posibilităţile subiectului
examinat. Pentru cei puternici, 400 de Waţi reprezintă o solicitare parţial anaerobă şi durata
probei depăşeşte în astfel de situaţii limita superioară a efortului anaerob (60”).

e) Testul Wingate de 30 secunde

A fost descris pentru prima oară în anul 1974, fiind apoi folosit curent pentru a evalua
caracteristicile efortului anaerob. Testul este mult mai elaborat informaţional, beneficiind treptat
de introducerea tehnicii de calcul în domeniul testărilor. Se realizează cu un ergometru pentru
ciclism tip Fleisch sau unul Monark modificat. Testul poate fi folosit la acţiuni realizate cu
piciorul sau cu braţul. În timpul testului subiectul este sfătuit să pedaleze cât de repede poate,
timp de 30”. Rezistenţa este ajustată în cca 3-4”, după care ceasul şi controlul rotaţiilor sunt
activate pentru o perioadă de exact 30”.
În testul pentru picior, încărcătura de frânare este de aproximativ 45g/kg greutate corporală
pentru ergometrul Fleisch şi aproximativ 75g/kg pentru ergometrul Monark pentru adulţi. În
general aceste valori trebuie să crească la testarea indivizilor antrenaţi anaerob sau pentru putere.
Autorii testului recomandă folosirea următorilor trei indicatori ai efortului: puterea medie,
definită ca fiind lucrul mecanic efectuat în decurs de 30”; puterea maximă, definită drept cea
mai mare putere dezvoltată pe durata a 5”; indicele oboselii, definit a fi diferenţa între puterea
maximă şi cea mai mică valoare a puterii într-o perioadă de 5”, împărţită la puterea maximă.
Scăderea puterii poate fi evaluată şi aşa cum s-a indicat în cazul altor teste prezentate anterior.

f) Testul TTR (travaliul total realizat) 1 minut

Realizarea testului a pornit de la premisa că durata maximă a unui efort anaerob este de 60
secunde. Subiectul cercetat pedalează cu maximum de viteză de care este capabil la
cicloergometru, cu roata acestuia frânată în funcţie de greutatea corporală a executantului. La o
greutate a subiectului de peste 80 de kg, roata se fixează cu 30 kgf/turaţie, iar sub 80 de kg, frâna
scade cu 1kgmf/turaţie pentru fiecare 5 kg greutate. Travaliul total prestat se calculează prin
înmulţirea cifrei care reprezintă frânarea fiecărei turaţii cu numărul de turaţii efectuate timp de
un minut. Cu ajutorul acestei metode s-au investigat numeroşi sportivi de performanţă români în
cadrul Centrelor sau Dispensarelor de Medicină Sportivă. Metoda are extindere şi pe durate de
timp mai reduse 10”, 20” şi 30”. Pentru interpretatea datelor, autorii au pus la punct tabele cu
valori standard ale capacităţii anaerobe alactacide şi lactacide, pe care le vom prezenta şi noi în
continuare, ca modele orientative, cu anumite corecţii din partea Centrului de Medicină Sportivă
din Bucureşti.

Valori standard pentru interpretarea capacităţii anaerobe – faza alactacidă la sportivii

de performanţă adulţi
Tabel nr. 3

111
 Greutate Mediocr
Slab u Bine F.bine Excelent
50.1 - 55 13 13-16 15-19 19-22 22 -
peste
55.1 - 60 12 13-15 15-18 18-21 21
60.1 - 65 12 12-15 15-17 17-20 20
65.1 - 70 12 12-15 15-17 17-20 20
70.1 - 75 12 12-14 14-17 17-20 20
75.1 - 80 11 11-14 14-17 17-19 19
80.1 - 85 11 11-14 14-16 15-19 19
85.1 - 90 11 11-13 14-16 15-18 18
90.1 - 95 11 11=13 13-15 15-18 18
95.1 - 100 10 10-13 13-15 15-17 17

Corective
Tabel nr. 4

Băieţi Fete
10 – 12 ani = n • 1.30 10 – 12 ani = n • 1.55
13 – 15 ani = n • 1.25 13 – 15 ani = n • 1.45
16 – 18 ani = n • 1.10 16 – adulţi = n • 1.35

Estimări pentru diferite ramuri sportive sau probe atletice

Tabel nr. 5

Excelent F.bine Bine Mediocru

ciclism atletism (aruncări, atletism atletism fond,
pistă sărituri, sprint), ciclism pe (decatlon, călărie, sărituri în
şosea, canotaj, haltere, semifond), biatlon, apă
jocuri sport. bob, box, caiac-
canoe

112
 Valori standard pentru interpretarea capacităţii anaerobe lactacide la sportivii de
performanţă adulţi

Tabel nr. 6

Greutate Slab Mediocru Bine F.bine Excelent

50.1 - 55 34 34-42 42-50 50-57 57

55.1 - 60 34 34-41 41-49 49-56 56
60.1 - 65 33 33-40 40-47 47-55 55
65.1 - 70 32 32-39 39-46 46-54 54
70.1 - 75 31 31-38 38-45 45-52 52
75.1 - 80 30 30-37 37-44 44-51 51
80.1 - 85 30 30-36 36-43 43-49 49
85.1 - 90 29 29-35 35-42 42-48 48
90.1 - 95 28 28-34 34-40 40-47 47
95.1 - 100 27 27-33 33-39 39-45 45

Corective
Tabel nr.7

Băieţi Fete
10 – 12 ani = n • 1.30 10 – 12 ani = n • 1.55
13 – 15 ani = n • 1.20 13 – 15 ani = n • 1.45
16 – 18 ani = n • 1.10 16 – adulţi = n • 1.35

Estimări pentru diferite ramuri sportive sau probe atletice

Tabel nr. 12

Excelent F. bine Bine Mediocru

ciclism pistă ciclism pe şosea, Atletism (sprint, atletism

biatlon, jocuri semifond, obstacole, fond, călărie,
sportive, aruncări, sărituri, gimnastică,
patinaj viteză decatlon) box,haltere,
lupte, înot,
pentatlon

4.1.1.3. Teste anaerobe de lungă durată

Acestea pot fi definite ca fiind teste ce durează de la 60” la 120”. Ele reprezintă limita duratei
ce poate fi utilă în evaluarea capacităţii de performanţă anaerobă a sportivilor. Avantajele unui
test pe o asemenea durată sunt importante prin faptul că permite estimarea capacităţii totale de
performanţă anaerobă, în condiţii maximale precum şi cuantificarea ratei de scădere a
performanţei de la un segment al testării la altul (de ex, primele 30”, faţă de ultimele 30”).
În continuare, vom prezenta pe scurt (după Claude Bouchard şi colab,1997) următoarele teste
anaerobe de lungă durată:

113
 a) Testul cu sărituri pe verticală de 60” (Bosco, Luhtanen & Komi, 1993)

Testul săriturilor verticale timp de 60” constă în efectuarea de sărituri verticale maximale
consecutive timp de 60 sec. Pe parcursul testului timpul de contact cu platforma şi timpul
petrecut în aer, pot fi măsurate cu un instrument electronic numit platforma de sărituri,
construită în acest scop şi legată la calculator. Timpul petrecut în aer pentru fiecare săritură este
înregistrat şi însumat pentru întreaga perioadă de 60”.

Randamentul puterii este calculat cu formula:

9.8 ×Tf ×60

W = 4 N (60 −Tf )

Unde W = puterea mecanică (W/kg);

Tf = suma timpilor totali de zbor ai tuturor săriturilor;
N = numărul de sărituri în 60”
Folosind un timp de lucru de 60” se pot urmări schimbările la diferite perioade de timp (ex. la
fiecare 15”) pe parcursul testului. Cu acelaşi echipament şi aplicând principii similare, se poate
concepe un test cu durată mai mare sau mai mică şi se pot extrage diferite perioade de timp din
exerciţiul total, pentru a evalua schimbările în randamentul puterii şi rezistenţa la oboseală.
Fiabilitatea la testare-retestare are un coeficient de corelaţie foarte ridicat: r = 0.95.

b) Testul Quebek de 90 de secunde

Testul se realizează pe un ergociclu Monark modificat. O celulă fotoelectică înregistrează o

treime din fiecare rotaţie a volantului şi transmite datele unui microprocesor. Un potenţiometru
este legat la mecanismul ergociclului şi ajustează încărcătura de lucru. Un sistem de temporizare
electric controlează intrarea microprocesorului ce calculează lucrul total realizat în fiecare
secundă. Încărcătura de lucru este determinată în funcţie de greutatea corporală (≈ 0.05 kp x kg
−1
), dar este ajustată manual în timpul testului pentru a menţine o viteză între 10-16 m/s.
Testul constă în pedalarea maximală timp de 90 de secunde în felul următor: la primul semnal
cu 80 de rotaţii/min pentru ajustarea încărcăturii (în 2-3”), apoi, la comanda “start” cu ≈ 80
rt/min în primele 20 de secunde şi apoi cât se poate de rapid. În timpul testului subiectul este
puternic încurajat verbal.
Randamentul puterii (în waţi per kg greutate corporală) este calculat ca fiind cel mai mare
randament de lucru în 5”. Calculul randamentului puterii la fiecare 5” permite evaluarea scăderii
acestuia în timp. Indici ai oboselii sunt obţinuţi prin raportarea randamentului total în prima
treime (0-30”) a testului, la a doua (31-60”) sau la a treia treime a testului (61-90 sec.)
Fiabilitatea de testare-retestare are un coeficient de corelaţie foarte ridicat (0.99) datorat,
probabil, tehnicii avansate a aparaturii folosite. În tabelul 9 sunt prezentate (după aceiaşi autori),
câteva din datele de referinţă obţinute cu testele Quebek de 90 “

Tabel nr. 9

114
 Efort de 90” J/kg Efort de cea mai Indicele oboselii
mare putere/5” W/kg 61-90” %
Grupa Medie DS Medie DS Medie DS
Tineri 387 70 6.1 1.o 63 9
sedentari
Tinere 265 88 4.2 0.9 66 12
sedentare
Sprinteri 494 37 6.6 0.3 71 13
Sprintere 414 38 5.4 o.3 74 13
Maratonişti 487 35 6.2 o.5 86 9
Maratoniste 394 49 5.4 o.7 81 6
Patinaj 545 42 7.2 0.3 74 6
viteză Masc.
Patinaj art. 385 27 5.5 0.6 79 9
Biatlonisti 482 63 6.7 0.3 78 6

Valori de referinţă la persoane şi sportivi evaluaţi cu testul Quebec de 90 secunde (citate

de Claude Bouchard & colab).

În literatura de specialitate sunt descrise şi alte testări cum ar fi cele făcute după metoda
Cunningham & Faulkner pe covor rulant cu o înclinaţe de 20°, testul maximal de 120” pe
ergociclu (după metoda Katch & Weitman, 1979) etc.
În ultima perioadă de timp este de remarcat faptul că asistăm la îmbunătăţirea tehnologiei de
testare a puterii şi capacităţii anaerobe, printr-o aparatură mult mai elaborată şi asistată de
calculatoare cu software performante. Din păcate, aceste tehnologii nu sunt încă operante în
majoritatea laboratoarelor de testare din ţara noastră, care lucrează, încă, pe clasica bicicletă
ergometrică.

4.1.2. Testarea capacităţii funcţionale cardiovasculare şi respiratorii

Aparatul cardiovascular este uşor de investigat, deoarece are o mare sensibilitate funcţională,
reacţionând rapid, chiar la solicitări mici, prin modificări ale frecvenţei cardiace (numărul de
bătăi pe minut) şi tensiunii arteriale (presiunea exercitată de sânge în pereţii vaselor, atingând cel
mai mare nivel în timpul sistolei ventriculare stângi şi cel mai scăzut nivel în diastolă).
Literatura de specialitate descrie o multitudine de metode de investigare funcţională a
aparatului cardiovascular în efort. La noi în ţară se utilizează de multă vreme proba Pachon –
Martinet şi testul Ruffier, putându-se apela, desigur, şi la altele, în funcţie de scopul urmărit sau
de datele de referinţă existente.
Proba Pachon – Martinet este o probă cardiovasculară simplă şi practică, împrumutată din
clinică. Prin ea se evidenţiază adaptarea aparatului cardiorespirator la două tipuri de solicitare:
trecerea din clino în ortostatism şi după efectuarea a 20 de genuflexiuni. Iată modalitatea de
desfăşurare a probei:
- se înregistrează frecvenţa cardiacă (F.C.) şi tensiunea arterială (T.A.) după 15” de repaus în
clinostatism;
- subiectul se ridică încet în ortostatism şi după un minut, fără efort, se ia F.C. şi T.A. pe 10”,
adică în secundele 61 – 70.

115
 - se efectuează 20 de genuflexiuni în 40”, apoi subiectul trece imediat în clinostatism şi se
înregistrează F.C. şi T.A. în următoarele 5’, astfel:
- min 1 : 1 –10 sec – F.C. 11 – 50 sec T.A.; sec 50 – 60 – F. C. ;
- min 2 : 1 – 10 sec – F.C.; 11 – 50 T.A.; 50 – 60 F. C. ş.a.m.d.
Starea funcţională a organismului apreciată prin testele cardiovasculare de efort pun în
evidenţă, după A.Dragnea (1984), trei aspecte, şi anume:
a.) Economia funcţională, ce se referă la preţul funcţional plătit de organism pentru efectuarea
unei activităţi. Se permite aprecierea economiei funcţionale prin F.C. şi T.A. în repaus, în
ortostatism şi imediat după efort. Cu cât F.C. este mai scăzută în repaus (bradicardie), şi cu cât
creşterile la cele două solicitări sunt mai mici, cu atât este mai bună economia funcţională. De
asemenea, modificări mai mici ale T.A. faţă de valorile normale din efort, dovedesc economie
funcţională;
b.)Armonia funcţională se apreciază prin gradul de concordanţă dintre F.C. şi T.A. în cele
patru momente ale probei;
c.) Labilitatea (în înţeles fiziologic) funcţională se evidenţiază prin calitatea unei funcţii de a
se adapta la o anumită solicitare (20 de genuflexiuni) şi de a reveni la nivelul iniţial după
încetarea acelei solicitări. Revenirea rapidă a F.C. şi a T.A. diastolice la valorile iniţiale (sfârşitul
minutului 2-3 sau începutul minutului 3-4) denotă o bună adaptare funcţională. Dacă pentru
revenirea F.C. şi T.A. (diastolice) sunt necesare mai mult de 5 min, labilitatea este scăzută.
Eugen Duma (1997), face următoarea interpretare a probei:
Rezultat foarte bun la testare când:
- în clinostatism există economie şi armonie funcţională foarte bună;
- imediat după efort există creşteri moderate ale pulsului şi tensiunii arteriale;
- revenirea pulsului şi tensiunii arteriale diastolice se realizează după aproximativ un minut
iar a celei sistolice în minutul al doilea.
Aceste caracteristici se întâlnesc, de regulă, la sportivii bine antrenaţi.
Rezultat bun la testare când:
- modificările pulsului şi tensiunii arteriale se încadrează în limitele menţionate ca normale,
revenirea făcându-se până la cinci minute;
- revenirea pulsului şi a tensiunii arteriale diastolice este precedată de cea a T.A. sistolice.
Aceste rezultate se întâlnesc la persoane sănătoase neantrenate şi cu stare funcţională bună.
Rezultat mediocru când:
- se constată o necorelare între valoarea frecvenţei cardiace şi a tensiunii arteriale, una
situându-se către limita superioară, alta spre cea inferioară a normalului;
- mici abateri de la normal în unele momente ale probei, dar comportare normală în celelalte
momente.
Aceste rezultate se întâlnesc la sportivi în stare de oboseală, ca urmare a unui regim de
pregătire sau de viaţă neadecvat. Semnificaţia ei este mai mare dacă la probele anterioare
subiectul a avut rezultate foarte bune sau bune.
Proba Ruffier este mai simplă, luând în calcul doar valoarea frecvenţei cardiace în diferite
momente ale testării, ce se include într-o formulă din care rezultă un anumit indice. Ea se
desfăşoară după următoarele reguli:
- subiectului i se ia pulsul (t0), după un repaus de 5 – 6 minute în clinostatism sau dimineaţa
după trezire;
- în continuare, subiectul execută 30 de genuflexiuni într-un tempo de o genuflexiune pe
secundă, după care i se înregistrează imediat pulsul (t1);
- se înregistrează din nou, după un minut, frecvenţa cardiacă (t2).
Pulsul se măsoară, de regulă, pe 15”, putându-se reduce timpul de măsurare la 10 sau 6”.
Indicele Ruffier se calculează după relaţia:

116
 t 0 + t1 + t 2 − 200
R=
10

Scara de apreciere (pentru adulţi) se alcătuieşte după numărul de puncte obţinute:

0 – 5 pct = foarte bine;
5.1 – 10 pct = bine ;
10.1 – 15 pct = mediocru;
peste 15.1 = slab.

Unii autori (A. Dragnea, 1984, Elena Zamora , Marilena Kory Mercea, D.C. Zamora , 1996,
E. Duma, 1997) consideră că un rezultat slab la acest test, nu indică neapărat o capacitate de
adaptare nesatisfăcătoare la efort, ci impune investigaţii suplimentare.
Dintre multiplele teste de investigare ale adaptării aparatului cardiovascular la efort, mai
amintim testul Harvard Step Test ce a fost realizat de către Brouha în timpul celui de-al II-lea
război mondial, în vederea evaluării capacităţii de adaptare a organismului subiecţilor la muncă
grea şi la refacere după aceasta.
Eric W. Banister (1997), readuce în actualitate posibilitatea cuantificării în doze, a mijloacelor
de antrenament în funcţie de răspunsul fidel al frecvenţei cardiace (FC) la efort. Unitatea de
cuantificare pe care o propune autorul se numeşte – impulsul de antrenament.
Testările cardiovasculare ce se efectuează în zilele noastre, beneficiază de traductori şi
aparate digitale care pot să măsoare pulsul sau tensiunea arterială cu mare precizie, afişând
aproape instantaneu valorile lor sau transmiţându-le la servere de prelucrare a datelor.
Investigarea aparatului cardiovascular se află într-o strânsă corelaţie cu cea a aparatului
respirator, oglindind împreună, modul de adaptare a organismului uman la efort. În cadrul
examenelor întreprinse curent pentru investigarea aparatului respirator, se folosesc probe pentru
studiul mişcărilor toracice şi probe pentru studiul ventilaţiei pulmonare. Probele pentru studiul
mişcărilor toracice constau în măsurarea perimetrului toracic, a diametrului antero-posterior şi a
celui transversal, în repaus, la sfârşitul unei respiraţii obişnuite, în inspiraţie profundă şi în
expiraţie forţată. Cunoaşterea dimensiunilor toracelui este utilă din următoarele considerente:
- aprecierea efectelor tardive ale antrenamentului asupra dezvoltării cutiei toracice;
- alegerea celor mai potrivite exerciţii pentru dezvoltarea cutiei toracice şi a mobilităţii sale,
în vederea creşterii capacităţii vitale;
- modificarea poziţiei respiratorii medii, atunci când aceasta nu este corespunzătoare.
Considerăm că aceste măsurători sunt relevante în probele de viteză şi de putere, unde
constatăm, mai ales în ultima perioadă de timp, o tendinţă spre modele somatice robuste cu o
dezvoltare extrem de puternică a trenului superior.
Dintre probele folosite pentru studiul ventilaţiei pulmonare, cea mai utilizată este măsurarea
capacităţii vitale cu ajutorul spirometrului. Această probă, relativ simplă, oferă indicaţii despre
volumul maxim de aer pe care subiectul îl poate ventila, necondiţionat de timp. Ea constă în
efectuarea unei expiraţii profunde forţate, precedată de o e inspiraţie profundă forţată, astfel
încât să se introducă în aparat cât mai mult aer expirat. Valorile standard sunt condiţionate de
sex, vârstă, înălţime şi suprafaţa (mărimea) corpului.
Capacitatea vitală este un indicator al stării de antrenament şi robusteţe a trunchiului,
deoarece ea creşte în corelaţie cu această stare. Sportivii angrenaţi în eforturi de putere depăşesc
cu mult valorile standard ale acestui test, atingând frecvent cifre între 6000 şi 6500 unităţi de
volum.
În cadrul unor laboratoare clinice de investigaţii, bine dotate, se pot efectua testări mai
laborioase de gazometrie, pneumotahografie, spiroergometrie etc, menite a îmbogăţi tabloul

117
informaţional privind predispoziţiile şi gradul de adaptare al aparatului respirator la solicitările
antrenamentului sportiv.

4.1.3. Testarea biochimică a capacităţii de efort

Evaluarea biochimică a efortului se face (sau ar trebui să se facă) prin urmărirea şi estimarea
unor parametri biochimici în repaus, în timpul efortului şi după efort (în perioada de restabilire).
Această evaluare este foarte importantă, deoarece modificările severe ale homeostaziei pot
afecta capacitatea de efort, devenind în aceste circumstanţe un factor limitativ al performanţei
sportive. Analizele sunt îndreptate, în principal, spre determinarea balanţei acido-bazice şi
electrolitice în condiţii bazale, în timpul efortului şi după efort.
Acest gen de testări interesează capacitatea motrică prin două perspective. Prima se referă la
planificarea unor antrenamente specifice de viteză şi tehnică pe un fond de odihnă caracterizat
printr-un pH sanguin cât mai apropiat de valorile normale (7.35-7.45), ştiindu-se că scăderile
severe, sub 7, pot explica limitarea performanţelor în sporturi sau probe şi chiar favorizarea unor
întinderi musculare (Zamora şi colab.,1996). Variaţiile pH-ului sanguin sunt corelate
semnificativ, după aceiaşi autori, cu modificările lactatului sanguin şi excesului de baze (BE),
atât în timpul efortului, cât şi în perioada de restabilire. Astfel, cu cât pH-ul sanguin revine mai
repede în limitele lui normale după efort, cu atât refacerea metabolică este mai bună şi oboseala
reziduală este mai mică. Tehnicile moderne de investigaţii pot determina valorile pH-ului
sportivului, din aerul expirat sau din saliva acestuia, în mod indirect pe teren, prin traductori
speciali, informându-l astfel pe antrenor despre starea de prospeţime a celui antrenat.
A doua perspectivă se referă la importanţa concentraţiei de electroliţi din sânge sau ţesut
muscular, în legătură cu influenţa acesteia asupra dinamismului neuro-muscular. Prezentăm în
continuare valorile şi funcţiile pe care le îndeplinesc cele mai importante dintre acestea (după
Zamora şi colab,1996).
Calciul (valori normale 4.5-5.6 mEq/l), intervine în excitabilitatea neuromusculară. Scăderea
calciului seric total sau ionizat determină spasmofilii (tetanii) responsabile, în multe sporturi, de
întinderi şi rupturi musculare (în corelaţie şi cu valorile acidului sialic). De asemenea, creşterea
valorilor concentraţiei de calciu peste cele normale, pe fondul unei hipomagnezii, influenţează
rezultatele în probele de viteză, prin scăderea excitabilităţii neuromusculare. Antrenorii trebuie
să cunoască faptul că eforturile de antrenament desfăşurate la tempouri ridicate în perioade cu
temperaturi mari, determină o excreţie crescută a calciului prin respiraţie şi urină, motiv pentru
care valorile normale ale acestuia trebuie ţinute sub observaţie şi readuse la standardele de
repaus.
Magneziul (valori normale: 1.7-2.8 mg%, prin metoda Metais-Schivardin) se constituie în
calitate de cofactor în numeroase sisteme enzimatice implicate în funcţiile vitale celulare,
intervenind în sinteza proteică şi excitabilitatea neuromusculară, favorizând relaxarea fibrelor
musculare după contracţie. Valori uşor crescute ale concentraţiei de magneziu sunt benefice
pentru sporturile axate pe viteză (sub diferitele ei forme de manifestare), dar numai pe fondul
unor calcemii în limite normale. Mulţi specialişti consideră că, s-ar putea ca hiperexcitabilitatea
musculară urmată de întinderi sau crampe musculare, observată adesea la sportivii mult solicitaţi
în sezonul cald, să nu fie străină de un anumit deficit de magneziu în muşchi.
Sodiul are valori normale în jur de 101 ± 3 mEq/l în ser şi 100 – 200 mEq/24 ore în urină
(determinare prin metoda flamfotometrică). Remarcăm şi în acest caz că, prin eforturi intense
efectuate pe timp cald sau foarte cald, se pierde prin transpiraţie o cantitate însemnată din acest
ion şi că lipsa lui în muşchi poate determina crampe şi dureri musculare.
Potasiul are valori normale de 3.951 mEw/l în ser şi 40 – 100 mEq/24 ore, în urină. Scăderea
nivelului ionilor de potasiu sub limitele normale duce treptat la scăderea potenţialului de lucru al

118
membranei celulare, asociată probabil cu scăderea capacităţii de lucru a muşchiului şi deci a
performanţei (Haralambie, 1967).
În fibrele musculare, ionii de potasiu şi sodiu sunt repartizaţi de o parte şi de alta a
membranei celulare, asigurând echilibrul dinamic al acesteia pe timpul excitaţiei musculare.
Pentru menţinerea în limite normale a concentraţiei de sodiu şi potasiu, se recomandă să se dea
sportivilor săruri de magneziu şi potasiu ale acidului aspartic (sub formă de aspartat de sodiu şi
potasiu). De asemenea, în acelaşi scop, este necesară o alimentaţie echilibrată care să conţină, pe
lângă un aport caloric şi de vitamine, adecvat ramurii sportive sau probei atletice, şi ionii
minerali necesari pentru menţinerea limitelor normale ale acestora în organism.
Problematica rolului ionilor minerali de a transporta sarcini electrice cu viteze foarte mari în
organismul uman, în cadrul unor mecanisme complexe cibernetice de control şi reglare, este
departe de a fi descifrată în întreaga ei intimitate, reprezentând în continuare, un vast câmp de
cercetare care merită toată atenţia.

4.2. Factori de natură motrică (motrice) în evaluarea capacităţii de performanţă

Evaluarea reală a capacităţii de performanţă se realizează, din punct de vedere motric, prin
rezultatele pe care sportivii le obţin în competiţii, singurele care ierarhizează valoarea acestora
(în funcţie de locul sau performanţa obţinută de fiecare). Iată de ce, competiţia este
reconsiderată, în ultima perioadă de timp, ca un segment de cea mai mare importanţă în
orientarea pregătirii sportive spre maximizarea capacităţii de performanţă.
Prin această orientare modernă, Teoria competiţiei sportive a devenit azi o disciplină de sine
stătătoare cu domeniu şi conţinut ştiinţific propriu, constituită la vârful piramidei, menită să
dirijeze întregul management sportiv în funcţie de obiectivele propuse.
Datorită unor tehnologii ultramoderne asistate de calculatoare şi a unor programe
performante, rezultatele din majoritatea competiţiilor sportive sunt măsurate, înregistrate şi
prelucrate cu o precizie şi rapiditate de afişare uluitoare, excluzând, în mare măsură, eroarea
umană. Din păcate, există totuşi un revers al medaliei, cu posibilitatea de viciere a rezultatelor
de către unii sportivi, puţini la număr, ce mai folosesc practica dopajului. Dar, şi această cale, în
afara eticii şi moralităţii sportive, se îngustează tot mai mult prin introducerea unor aparaturi
performante de depistare a celor pozitivi în ale trişatului.
Marile competiţii sunt pregătite din timp prin antrenamente dirijate ştiinţific, printr-o paletă
largă de indicatori interdisciplinari. În cadrul acestor informaţii, din punct de vedere motric,
partidele de verificare, probele de control sau cursele de control au deţinut şi deţin în continuare
un loc prioritar. Ele sunt eşalonate pe toată durata pregătirii (în general la sfârşit de etape) şi
trebuie să reflecte nivelul acesteia, în relaţia de dirijare, în funcţie de performanţa propusă.
Probele de control sunt în cea mai mare măsură standardizate, constituind, de obicei,
mijloacele de bază ale pregătirii. Stabilirea probelor de control este o acţiune de mare importanţă
pentru dirijarea ştiinţifică a pregătirii în vederea creşterii capacităţii de performanţă. Ea implică
operaţiuni logice şi matematice îndreptate, după părerea noastră, spre două coordonate de bază:
a.) stabilirea (radiografierea), cu cât mai mare exactitate, a ponderii calităţilor motrice
condiţionale (viteză, viteză în regim de forţă, viteză în regim de rezistenţă etc) şi coordinative
(îndemânare, coordonare, supleţe);
b.)găsirea, pe baza unor corelaţii semnificative, a structurilor de exerciţii menite a evalua
nivelul calităţilor motrice implicate în dinamica efortului, care vor dobândi astfel, valoarea de
probe de control.
Practica îndelungată a antrenorilor precum şi liniile metodice ale federaţiilor de specialitate
recomandă, pentru testarea calităţilor motrice implicate, următoarele probe de control:

119
 a) Pentru investigarea forţei în regim de viteză (a puterii):

- sărituri gen : decasalt, pentasalt, triplu, lungime, toate executate fără elan (f.e.);
- desprinderi pe verticală ( pentru a testa detenta), în special la jocuri;
- sărituri peste 8 – 10 (obstacole, mingi, garduri apropiate etc), cu desprindere de pe două
picioare şi un picior;
- aruncări cu mingi medicinale cu două mâini de jos, înainte sau peste cap înapoi;
- abdomen din atârnat (la spaliere, bară fixă etc), abdomen în 30” din şezând cu genunchii
îndoiţi;
- alergare la deal pe dist. 20-50 m;
- trepte, din două în două.

b) Pentru investigarea vitezei de deplasare:

- 20-30 m alergare cu start din picioare (aSp);
- 3o m alergare lansată;
- 50 m alergare cu start din picioare sau lansat;
- 80 m alergare cu start din picioare;
- 10-15 m alergare cu spatele spre direcţia de deplasare (ex specific la jocuri sportive).

c) Pentru investigarea vitezei în regim de rezistenţă:

- 120 m alergare Sp;

- 150 m alergare Sp;
- 300 (250) m alergare Sp;
- 500 m alergare Sp (numai pentru alergătorii de 400 m).
În afara acestor probe, antrenorii mai pot folosi şi altele în care au încredere şi ştiu să le
interpreteze, în funcţie de experienţa lor profesională şi particularităţile sportivilor pe care îi
pregătesc.
Selectarea şi eşalonarea acestor probe pe tot parcursul pregătirii, în cadrul planului anual, se
realizează în funcţie de sistemul de acţionare preconizat prin mijloacele de pregătire planificate
şi realizate, operaţii ce ţin, de asemenea, de concepţia şi priceperea antrenorului.
Probele de control se exprimă sau se validează prin norme de control care le cuantifică
valoarea, în unităţi de măsură: metri şi centimetri, ore, minute, secunde, zecimi şi sutimi,
kilograme, tone (sub formă de totaluri) sau număr de repetări ale unor eforturi standardizate.
Elaborarea normelor din cadrul probelor de control este o acţiune laborioasă şi trebuie să aibă în
vedere, în primul rând, o corelaţie strânsă a acestora cu o anumită performanţă prezumtibilă de a
fi obţinută în acel moment la aceste probe. În orice caz, normele de control se planifică în
funcţie de vârstă, sex, grad de pregătire, eşalon de pregătire şi nu în ultimă instanţă, de
obiectivul de performanţă propus.

Factorii psihologici şi sociali în evaluarea capacităţii de performanţă

Vastul arsenal al pregătirii psihologice a sportivilor de mare performanţă se poate valorifica

optim numai printr-o cunoaştere detaliată a dimensiunilor valorice ale personalităţii acestora. Le
reamintim, în continuare, dintr-o altă perspectivă (Simona Sân, Cristian Sârbu 2000), pe cele cu
un impact mai mare asupra performanţei sportive:

120
 a) Dimensiuni intelectuale
- inteligenţă motrică, inteligenţă generală, capacitate de anticipare, prezenţă de spirit;
- gândire rapidă, capacitate de analiză, atenţie specifică, concentrare, orientare rapidă în
sarcină.

b) Dimensiuni emoţionale
- echilibru emotiv şi stabilitate emoţională în condiţii de tensiune nervoasă;
- capacitate empatică, valenţe pentru identificarea cu modelul campionului, transfer reciproc
al stărilor emoţionale în situaţii de comunicare interindividuală.

c) Dimensiuni socio-relaţionale
- spirit de grup sau de echipă, solidaritate de grup, integrare şi sociabilitate sportivă;
- competitivitate, dorinţă de afirmare, combativitate;
- capacitate de dominare organizatorică în grup, capacitate de iniţiativă, dorinţa de a fi lider;
- capacitate de cooperare, disponibilitate pentru întrajutorare;
- individualitate, spirit de independenţă manifestă şi de autonomie.

d) Dimensiuni psiho-motorii
- calităţi motrice: forţă (putere), viteză, rezistenţă, coordonare;
- structură somatică şi disponibilităţi fiziologice (ex refacere psihică);
- capacitate de orientare, diferenţiere şi reacţie la stimuli diverşi.

e) Dimensiuni motivaţional-atitudinale
- motivaţia ludică favorabilă mişcării fizice, pentru stăpânirea la un grad înalt al unui sport
(probă atletică), interes, implicare şi atitudine conştientă faţă de eforturile şi sacrificiile cerute de
pregătirea marii performanţe ;
- aspiraţie realistă, dar foarte ridicată, în concordanţă cu posibilităţile proprii şi de pregătire ;
- stare optimă de angajare ;
- respect faţă de partener şi adversar, conduită responsabilă faţă de public, arbitri, antrenori şi
faţă de conducerea clubului;
- dorinţă de autodepăşire, autoperfecţionare, autoafirmare şi afirmare în spiritul obligaţiilor
sociale ;
- dispoziţie favorabilă conduitei autocritice şi critice, capacitate de control autoformativ şi
exigenţă în pregătire.

f) Dimensiuni psiho-morale şi caracterial-volitive

- fair-play, corectitudine, sportivitate;
- forţa de a-şi asuma riscul, curaj în decizii;
- voinţă, dârzenie, perseverenţă, tenacitate, hotărâre, ambiţie;
- capacitate de sacrificiu, abnegaţie, devotament;
- disciplină, autocontrol, stăpânire de sine, ordine în conduită şi relaţii;
- simţul măsurii, modestie, prudenţă, forţă de aşteptare a succesului;
-conştiinţa valorii personale, stima de sine, încredere în forţele proprii.

g) Dimensiuni integrativ-creative
- capacitate inventivă, de creaţie, conduită originală şi divergentă;
- capacitate de adaptare şi activare în condiţii concurenţiale dificile;
- integritate, unitate şi coeziune a trăsăturilor de personalitate, armonia eului.

h) Dimensiuni temperamentale

121
 - cunoaşterea profilelor temperamentale ale sportivilor;
- abordarea unor strategii de pregătire în funcţie de specificul lor temperamental.

Desigur că această arie vastă a personalităţii sportivilor nu se poate cunoaşte aprofundat

dintr-o singură privire sau printr-o înclinaţie specială a antrenorului cu experienţă sau cunoştinţe
temeinice de specialitate. Îndrăznim să afirmăm că multiplele faţete ale realităţii psihicului uman
sunt greu de depistat şi se ascund adesea chiar şi de investigaţiile efectuate de cele mai elaborate
teste sau chestionare psihometrice. Dar, psihodiagnoza este o realitate şi un pas spre generica
cutie neagră a intimităţii noastre psihice. Acest pas, mai mic sau mai mare, îl putem face şi noi
în activitatea sportivă de mare performanţă, abordând, cu mai multă încredere şi ori de câte ori
este necesar, sisteme de testări psihometrice, bine statornicite în multe domenii de activitate,
prin chestionare sau acţiuni special concepute.
Abilitatea antrenorului sau psihologului din cadrul conducerii tehnice va trebui să se
manifeste în alegerea tipurilor de chestionare (sau inventare de personalitate) din multitudinea
celor descrise în literatură de specialitate (Mihaela Minulescu, 1996), în funcţie de calităţile
psihice dominante, în ramurile sportive sau probele pe care le pregăteşte. Aceste testări nu
trebuie să ocolească determinanţii emoţionali ai performanţei sportive, precum rezistenţa la
stres, grad de anxietate, rezistenţa emoţională competiţională, capacitatea de autoreglare, grad de
motivaţie pentru concurs etc.
Unul din cele mai răspândite şi apreciate instrumente de investigare a personalităţii, tradus în
numeroase limbi (până în 1990 fost tradus în 28 de limbi) şi care a făcut obiectul unor cercetări
extinse interculturale este Inventarul Psihologic California (CPI - California Psychological
Inventory), proiectat şi experimentat de Harrison G. Gough. Iniţial, în prima versiunea din 1951,
a avut în componenţa sa 548 de itemi, ulterior, varianta comercială editată în 1957, s-a compus
din 480 de itemi axaţi mai ales pe manifestări tipice de comportament, repartizate în patru grupe
de semnificaţii psihologice :
Prima grupă reflectă dimensiuni ale personalităţii ce intervin în afirmarea persoanei, siguranţa
de sine, imaginea de sine şi adecvarea interpersonală, repartizate în 6 scale astfel:
a) dominanta socială - Do, cu 36 de itemi, în care scoruri mari identifică: persoane sigure de
ele, orientate pe probleme iar scoruri mici: nesiguranţă, rezervă şi ezitare în luarea unei
iniţiative;
b) capacitatea de statut – Cs, cu 28 de itemi ce măsoară calităţi asociate statutului social.
Scoruri mari indică: ambiţie, interese multilaterale, inteligenţă. Scoruri mici indică: lipsa de
confort în situaţii competitive, nesigure sau complexe;
c) sociabilitatea - Sy, cu 32 de itemi ce identifică un comportament deschis, ataşat social.
Scoruri mari: prietenie, integrare în colectiv, sociabilitate. Scoruri mici: timiditate, inhibiţie,
retragere şi izolare în situaţii sociale;
d) prezenţa socială - Sp, cu 38 de itemi ce evaluează echilibrul, spontaneitatea şi siguranţa de
sine. Scoruri mari: comportament spontan, imaginativ, neformalist, rapid cu o natură expresivă
şi creativă. Scoruri mici, sub medie, indică: individ precaut, moderat, răbdător, simplu, modest,
oscilant, nesigur în decizii, gândire necreativă;
e) acceptarea de sine – Sa, cu 34 de itemi ce identifică simţul propriei valori şi autoaprecierii.
Scoruri înalte indică o persoană inteligentă, sinceră, spirituală, pretenţioasă, activă, centrată pe
sine, insistentă, cu fluenţă verbală, cu siguranţă şi încredere în sine. Scorurile sub medie indică
un comportament conservator, ordonat, de nădejde, liniştit, comod şi convenţional;
f) starea de confort, de bine psihic, sau sentiment de bună-stare personală - Wb, cu 29 de
itemi ce aparţin exclusiv scalei cu un conţinut de referinţă la: negarea unor variate simptome
fizice şi mentale, negarea oricăror probleme familiale majore, negarea conflictelor şi
preocupărilor sexuale, negarea unor stări de tensiune, anxietate, teamă etc. Un scor înalt
reprezintă o persoană energică, întreprinzătoare, alertă, ambiţioasă şi multilaterală, productivă,

122
activă, acordă valoare muncii şi depune efort pentru plăcerea proprie. Un scor scăzut indică un
comportament fără ambiţie, comod, stângaci, precaut, apatic şi convenţional.
A doua grupă cuprinde scale care reflectă opţiuni valorice şi maturitate interrelaţională
repartizate tot în şase scale de identificare, astfel :
a) responsabilitate – Re, cu un total de 42 de itemi (din care 16 exclusivi) ce identifică
persoane conştiincioase, abile de a convieţui cu cei din jur, responsabile, care îşi iau obligaţiile
în serios şi în care putem avea încredere. Scoruri mari: fidelitate, maturitate, percepţie etică.
Scoruri mici: indulgent cu sine, indisciplinat, confuz;
b) socializarea – So, cu un total de 54 de itemi (din care 28 sunt exclusivi). Scala este
concepută pentru a reflecta gradul de maturitate socială, integritate şi corectitudine atins de
individ. Scoruri mari: conştiincios, bine organizat, productiv. Scoruri mici: rebel, nesatisfăcut,
necoformist;
c) autocontrol – Sc, cu un total de 50 de itemi (din care doi îi aparţin în întregime), identifică
gradul de libertate al individului faţă de impulsivitate şi manifestări iraţionale, raţiunea şi logica
sunt considerate ca cele mai adecvate soluţii în situaţii problematice. Scoruri mari: tendinţă de
negare sau respingere a impulsurilor ostile, autocontrol, critic, demn de încredere. Scoruri mici:
încrezut, cusurgiu, nesocotit, încăpăţânat, impulsiv, amator de plăceri ieftine;
d) toleranţă - To, cu 32 de itemi (din care 9 proprii). Scala identifică atitudini sociale
permisive, lipsite de prejudecăţi, deschise, care acceptă pe ceilalţi aşa cum sunt. Perceperea
socială indică pentru bărbaţii cu scor înalt următoarea imagine: iertător, generos, binevoitor,
independent, neformal, mulţumit, cumpătat, tandru, cu tact, altruist. Un bărbat cu scor scăzut
este percepu ca: afectat, rece, sâcâitor, insensibil, superficial, egocentric, cusurgiu;
e) impresie bună - Gi, scala conţine 40 de itemi (intre care 18 sunt exclusivi). Ea identifică
disimulări dar şi persoane capabile să creeze impresie favorabilă şi pe care le interesează felul
cum reacţionează ceilalţi faţă de ele. Scoruri mari: convenţionali, moderaţi şi formali. Scoruri
mici: tendinţă spre individualism, uşor de ofensat şi iritat, nerăbdători;
f) comunalitate – Co, cu 38 de itemi. Scala măsoară gradul în care o persoană se încadrează în
rândul celor ale căror reacţii şi răspunsuri corespund unui patern comun. Scoruri mari: persoane
rezonabile, organizate, stabile, prudente, eficiente. Scoruri mici: neconvenţionali, schimbători,
complicaţi.

A treia grupă de scale măsoară mai ales nivelul motivaţional, în sensul potenţialului de
realizare personală şi al focalizării pe valori intelectuale: realizarea prin conformism, realizarea
prin independenţă şi eficienţă intelectuală. Grupa cuprinde o investigaţie pe trei scale eşalonate
astfel:
a) realizarea prin independenţă - Ai, cu 32 de itemi în total, măsoară interesul subiectului
pentru acele situaţii (inclusiv pregătire academică), în care se cere independenţă de gândire,
creativitate, valorizarea potenţialului propriu, toleranţă crescută pentru ambiguitate, refuzul unor
atitudini simplist dogmatice sau autoritare. Scorurile înalte la această scală prezintă o persoană
matură, logică, eficace, puternică, dominantă, pretenţioasă şi precaută. Scorurile mici indică
comportament inhibat, anxios, prudent, nemulţumit, mărginit şi suspicios;
b) realizarea prin conformism – Ac, cu 38 de itemi din care 18 exclusivi, evidenţiază
potenţialitatea de realizare într-un cadru bine definit şi clar structurat. Scorurile înalte prezintă o
persoană capabilă, cooperantă, eficientă, organizată, fermă şi sinceră. Scoruri mici prezintă o
persoană vulgară, nedemnă de încredere, rezistentă faţă de reguli şi regulamente, ostentativă;
c) eficienţă intelectuală - Ie, cu 42 de itemi (22 aparţinându-i exclusiv), este o scală care
indică interesul pentru valori intelectuale opus celui pentru valori practice. Scorul înalt indică o
persoană eficientă, inteligentă, ingenioasă, cu o gândire clară. Scoruri mici indică abilităţi
deficitare, nesiguranţă, neclaritate în exprimare.

123
 A patra grupă cuprinde scale ce surprind unele însuşiri intlectuale ce exprimă un stil personal
îndreptat spre intuiţie, flexibilitate şi feminitate/masculinitate. Grupa cuprinde trei scale, după
cum urmează:
a) intuiţie psihologică - Py, cu 22 de itemi, dintre care 10 sunt specifici, ce măsoară
capacitatea de a discerne ce alţii simt şi gândesc. Scoruri mari: intuitiv, perceptiv, inteligent, dar
nu este necesar să fie şi ataşat sau foarte educat. Scoruri mici: oarecum convenţional, incomodat
de schimbări, superficial intelectual;
b) flexibilitate – Fx, cu 22 de itemi ce măsoară gradul în care persoana se încadrează în rândul
celor care prezintă un nivel ridicat de flexibilitate, adaptare în gândire şi comportament social.
Scoruri mari: imaginativ, deştept, progresiv, neorganizat, toleranţă înaltă pentru nesiguranţă şi
ambiguitate. Scor mic: conservator, convenţional şi încăpăţânat, dar bine organizat şi muncitor;
c) feminitate/masculinitate – Fe/Ma cu o scală de 32 de itemi ce evaluează pe un continuum,
rolul social masculin la un pol şi feminin la celălalt. Bărbaţii cu scoruri mari manifestă:
sensibilitate, încordare, reactivitate estetică, cei cu scoruri mici se vor caracteriza prin:
îndrăzneală, agresivitate şi putere. În cazul femeilor scorurile mari vor indica o persoană
simpatică, sentimentală şi vulnerabilă, iar cele mici: persoană independentă, ambiţioasă şi
puternică.
Până în prezent acest test a fost utilizat în domenii diverse precum cel industrial, şcolar,
militar sau clinic, în scop de selecţie psihologică, consiliere sau examen psihologic periodic. În
România CPI – ul a fost introdus încă din anul 1970, fiind utilizat de Băban, Derevenco, Ilea,
Anghel, Dincă, Pitaru (1986), Pitaru, Albu, Hen (1993).
Anvergura mare a chestionarului de personalitate CPI, relevă caracteristici importante ale
personalităţii, cu impact semnificativ şi asupra capacităţii de performanţă a sportivilor. Din
aceste motive noi recomandăm folosirea, în timp, a anumitor scale ale acestui chestionar
(dominanţa –Do, capacitatea de statut – Cs, sociabilitate –So, responsabilitate –Re, autocontrolul
–Sc, toleranţa –To, flexibilitatea Fx etc), în încercarea de a cunoaşte cât mai bine şi obiectiv
trăsăturile de personalitate ale sportivilor în confruntările dificile ale acestora în drumul spre
marea performanţă. Condiţiile de administrare a CPI-ului sunt flexibile: pot participa la test
persoane cu vârstă cuprinsă între 12 şi 70 de ani, chestionarele pot fi completate individual, în
grup sau chiar prin poştă. Interpretarea scorurilor din cadrul scărilor standard de evaluare se cere
să fie făcută de specialişti în cadrul unor strategii corelative ale dimensiunilor relevante ale
C.P.I.
În afara chestionarului prezentat, mai mult sintetic, literatura de specialitate privind
investigarea psihologică a personalităţii umane, descrie o mulţime de alte teste care sunt mereu
reevaluate cu noi potenţiale de cunoaştere. Amintim câteva dintre acestea, pe care le considerăm
mai elaborate: chestionarele de tip “Big-Five” cu cei cinci superfactori, „Inventarul Multifazic
de Personalitate Minnesota”, Chestionarul de personalitate „Eysenck E.P.Q.”, Chestionare de
Personalitate „Cattell” etc.
Dar, nu trebuie să uităm că “realizarea excelenţei în sport este centrată pe abilitatea de a
face faţă stresului şi anxietăţii (precompetiţional, competiţional şi postcompetiţional)” M.
Niculescu (2000). Pornind de la aceşti factori limitativi se cere, în primul rând, testarea şi apoi
tratarea acestor manifestări în sensul diminuării sau eliminării lor. Importanţa acestei
problematici a trezit interesul, încă din anul 1985, chiar şi pentru Federaţia Europeană de
Psihologia Sportului şi Activităţilor Corporale (FEPSAC) care a derulat pe această temă,
proiecte de cercetare şi sesiuni de comunicări, menite a limita impactul stresului şi anxietăţii
asupra sportului de performanţă şi nu numai.
Dintre numeroasele chestionare care investighează starea de anxietate (M.M.P.I. – Inventarul
de Personalitate Multifazic Minnesota, Scala de Anxietate Taylor, Scala de Anxietate a lui
Cattel, Chestionarul de timiditate Cheek-Buss etc), ne vom opri la două dintre acestea pe care le

124
considerăm mai relevante pentru investigarea anxietăţii ca stare şi trăsătură şi anxietăţii
specifice sportului.
Ch. D. Spielberger a creat în 1970 un instrument de măsurare a anxietăţii S.T.A.I. cu
variantele X – 1 şi X – 2 . Le prezentăm în continuare:

S.T.A.I. Forma X-1

De loc Puţin Destul Foarte mult

1 2 3 4
1. Mă simt calm(ă)
2. Mă simt liniştit (ă)
3. Sunt încordat(ă)
4. Îmi pare rău de ceva
5. Mă simt în apele mele
6. Sunt trist(ă)
7. Mă îngrijorează nişte neplăceri posibile
8. Mă simt odihnit(ă)
9. Mă simt neliniştit(ă)
10. Mă simt bine
11. Am încredere în puterile mele
12. Mă simt nervos(ă)
13. Sunt speriat(ă)
14. Mă simt iritat(ă)
15. Mă simt relaxat(ă)
16. Mă simt nemulţumit(ă)
17. Sunt îngrijorat(ă)
18. Mă simt agitat(ă) şi scos (scoasă) din fire
19. Mă simt vesel(ă)
20. Sunt bine dispus(ă)

S.T. A. I. Forma X – 2

De loc Puţin Destul Foarte mult

1 2 3 4
1. Sunt bine dispus(ă)
2. Obosesc repede
3. Îmi vine să plâng adesea
4. Aş dori să fiu fericit(ă) cum par alţii să fie
5. De multe ori imi scapă unele lucruri pentru care nu mă pot decide destul de repede
6. Mă simt odihnit(ă)
7. Sunt calm(ă), cu sânge rece şi concentrat(ă)
8. Simt că mi se adună greutăţile şi nu le mai pot face faţă

125
 9. Mă frământă prea mult anumite lucruri care în realitate nu au importanţă
10. Sunt fericit(ă)
11. Sunt înclinat(ă) să iau lucrurile prea în serios
12. Îmi lipseşte încrederea în puterile mele
13. Mă simt în siguranţă
14. Încerc să evit un moment critic sau o dificultate
15. Mă simt abătut(ă)
16. Mă simt mulţumit(ă)
17. Îmi trece prin minte câte un gând lipsit de importanţă şi mă sâcâie
18. Aşa de mult pun dezamăgirile la suflet încât nu mai pot scăpa de ele
19. Sunt un om echilibrat
20. Când mă gândesc la necazurile mele prezente, devin nervos(ă) şi prost dispus(ă).

Instrucţiuni de completare: Citiţi fiecare descriere în parte şi încercuiţi acea cifră din
dreapta descrierii care corespunde cu felul în care vă simţiţi în general. Nu există răspunsuri
bune sau rele. Nu pierdeţi prea mult timp cu răspunsul şi daţi-l pe cel care pare să înfăţişeze cel
mai bine felul în care vă simţiţi în general.
Preocupările specialiştilor s-au îndreptat şi în direcţia măsurării anxietăţii specifice activităţii
sportive. Astfel R. Marten (1982) a elaborat „Testul anxietăţii competiţionale în sport” sau
“S.C.A.T.” (Sport Competition Anxiety Test). Acesta are un număr de 15 întrebări şi există o
variantă pentru copii şi una pentru adulţi. Testul, uşor de administrat, măsoară caracteristica
anxietăţii competiţionale şi caută să identifice indivizi care manifestă mai multă sau mai puţină
anxietate în situaţii de antrenament sau concurs. Prezentăm în continuare conţinutul celor 15
itemi ce compun testul

Chestionar S.C.A.T.

Foarte rar Uneori Deseori

A B C

1. Întrecerea cu alţii este efectiv plăcută

2. Înainte de concurs sunt neliniştit(ă)
3. Înainte de concurs sunt îngrijorat(ă) că nu voi obţine un rezultat bun
4. Sunt în formă în competiţii
5. Când concurez mă tem că fac greşeli
6. Înainte de concurs sunt calm(ă)
7. Fixarea unui scop este importantă cînd concurezi
8. Înainte de concurs simt o senzaţie de greaţă în stomac
9. Chiar înainte de competiţie simt că îmi bate inima mai repede decât în mod obişnuit
10. Îmi place să concurez în competiţii care necesită energie fizică considerabilă
11. Înainte de concurs mă simt relaxat(ă)

126
 12. Înainte de concurs sunt emoţionat(ă)
13. Sporturile de echipă sunt mai captivante decât celelalte
14. De obicei, înainte de concurs sunt încordat(ă)

O variantă îmbogăţită a testului de anxietate este C.S.A.I.-2. Ea cuprinde 27 de itemi cu

patru nivele de răspunsuri: deloc (1 pc.). puţin (2 pc.), destul (3 pc.) şi foarte tare (4 pc.).
Prezentăm în continuare, orientativ, şi această scală:

Chestionar C.S.A.I. – 2

Numele______________________Vârsta_________Sex: M/F Data__________

De loc Puţin Destul Foarte mult

1 2 3 4

1. Sunt îngrijorat(ă) pentru această competiţie

2. Mă simt neliniştit(ă)
3. Sunt liniştit(ă)
4. Am îndoieli în privinţa mea
5. Sunt nervos (nervoasă)
6. Mă simt bine
7. Sunt preocupat(a) că nu voi fi aşa de bun(ă) în această competiţie cum aş putea
8. Corpul meu este încordat
9. Am încredere în mine
10. Sunt preocupat(ă) că pierd
11. Simt o încordare în stomac
12. Nu-mi fac griji
13. Sunt sufocat(ă) de presiunea competiţiei
14. Corpul meu este relaxat
15. Am convingerea că sunt pregătit(ă) pentru a concura
16. Sunt îngrijorat(ă) de un rezultat modest
17. Inima îmi bate alert
18. Sunt convins(ă) că voi concura bine
19. Sunt preocupat(ă) pentru atingerea scopului meu
20. Am senzaţia de gol în stomac
21. Mental, sunt relaxat(ă)
22. Sunt preocupat(a) că alţii vor fi dezamăgiţi de rezultatul meu
23. Mâinile îmi sunt lipicioase
24. Sunt încrezător (încrezătoare) pentru că mi-am imaginat mental atingerea scopului
meu
25. Sunt preocupat(ă) că nu voi fi în stare să mă concentrez
26. Corpul îmi este încordat

127
 27. Sunt încrezător (încrezătoare) că voi face faţă presiunii competiţiei.

Instrucţiuni: Citiţi cu atenţie fiecare descriere şi încercuiţi numărul care corespunde cel mai
bine cu felul cum vă simţiţi chiar acum - în acest moment. Nu există răspunsuri bune sau rele.
Nu pierdeţi prea mult timp cu răspunsul şi alegeţi acel răspuns care descrie cel mai bine cum vă
simţiţi în momentul de faţă. Răspunsurile sunt confidenţiale şi servesc pentru studiu ştiinţific al
evaluării trăsăturilor de personalitate.
Din lecturarea atentă a itemilor propuşi în cele două teste, reiese clar intenţia lor de a
investiga manifestările ce compun starea de anxietate (îngrijorare, nelinişte, teama de insucces,
lipsa de concentrare, accelerarea bătăilor inimii, mâini lipicioase, încordare, gol în stomac etc)
sau controlul acesteia (relaxare, încredere, convingere, linişte sufletească, preocupare pentru
atingerea scopului etc) înaintea unei competiţii importante.
Complexitatea investigaţiilor şi, mai ales, a interpretărilor psihocomportamentale prin aceste
chestionare precum şi neîncrederea unora în utilitatea lor, face, din păcate, ca ele să pătrundă
destul de greu în uzanţa practicii sportive. Nu acelaşi lucru s-ar întâmpla în condiţiile extinderii
asistenţei psihologice în şcoli, la cuburi sportive de performanţă şi desigur la loturile naţionale
(de altfel, singurele curtate de câţiva psihologi inimoşi dornici de a pune umărul la făurirea
marilor performanţe). Se desprinde, şi de data aceasta, necesitatea constituirii echipelor
multidisciplinare, în componenţa cărora psihologii au un rol bine definit în potenţarea „prin
mental” a capacităţii de performanţă a sportivilor.
Dar nu trebuie să uităm faptul că activitatea sportivă, desfăşurată în scopul creşterii capacităţii
de performanţă este eminamente socială şi se desfăşoară în grupuri mici alcătuite dintr-un număr
restrâns de persoane (2-3 până la 25-30). Sportivii din cadrul grupului se află în relaţii de
comunicare, colaborare, apreciere etc şi au un scop comun în vederea căruia se organizează,
stabilind norme specifice de conduită (Epuran, 2001). De calitatea acestor relaţii sau, mai bine
spus, interrelaţii (de simpatie, de acceptare, de respingere sau indiferenţă) este condiţionată, în
mare măsură, eficienţa activităţii grupului.
Pentru determinarea acestor interrelaţii s-au instituit tehnici sociometrice care se realizează în
general, tot prin chestionare ce vor reflecta atitudinile, preferinţele afective şi operaţionale (după
Rioux şi Chappuis, citaţi de Epuran, 2001), unilaterale sau reciproce, ce se stabilesc în
funcţionalitatea şi sintalitatea grupului.
O abordare mai detaliată a tipologiei comportamentelor interpersonale, ca urmare a acţiunii
psihosociale este elaborată de cunoscutul psihosociolog Robert Free Bales (1970). Tipurile de
personalitate propuse de către acesta, identificate prin complexe studii factoriale ale nivelului
personal şi interpersonal sunt dispuse într-un model spaţial pe trei axe antagoniste. Axa
superioară - inferioară (upward U – downward D) exprimă “tendinţe de dominare spre tendinţe
de supunere şi acceptare a dominării”, axa anterioară - posterioară (forward F – backward B)
exprimă “tendinţe de conservatorism spre tendinţe de radicalism” şi axa pozitiv – negativă
(positive P – negative N) ce exprimă tendinţe de sociabilitate spre tendinţe de izolare. Fiecare
axă are două direcţii opuse, iar literele din paranteză reprezintă codificarea acestor direcţii. Prin
studiile sale factoriale Bales a identificat 27 de tipuri de personalitate privind comportamentul în
grup. Le prezentăm în continuare fără a le analiza în detaliu, conştientizând doar pentru cei
interesaţi, dimensiunile mari ale problematicii relaţiilor psiho-sociale:

Nr.crt. Tipuri de personalitate Caracteristici

1. Tipul AVE Oscilant mediu pluridirecţional

2. Tipul U Orientat spre succes material şi putere

128
 3. Tipul UP Orientat spre succes social
4. Tipul UPF Orientat spre solidaritate şi progres social
5. Tipul UF Orientat spre loialitate şi cooperare în grup
6. Tipul UNF Orientat spre autoritate autocrată
7. Tipul UN Orientat puternic spre afirmare
8. Tipul UNB Orientat spre individualism şi gratificaţie
9. Tipul UB Orientat spre realism valoric şi expresie
10. Tipul UPB Orientat spre sprijin emoţional şi
entuziasm
11. Tipul P Orientat spre egalitarism
12. Tipul PF Orientat spre iubire altruistă
13. Tipul F Orientat spre convingeri conservatoare
14. Tipul NF Orientat spre obiectivitate
15. Tipul N Orientat spre izolare individualistă
16. Tipul NB Orientat spre respingerea conformităţii
sociale
17. Tipul B Orientat spre respingerea convingerilor
conservatoare din grup
18 Tipul PB Orientat spre liberalism permisiv
19. Tipul DP Orientat spre încredere în bunătatea altora
20. Tipul DPF Orientat spre salvarea prin dragoste
21. Tipul DF Orientat spre autocunoaştere şi
subiectivitate
22. Tipul DNF Orientat spre autosacrificiu pentru interesele
grupului
23. Tipul DN Orientat spre respingerea succesului social
24. Tipul DNB Orientat spre insucces şi retras
25. Tipul DB Orientat spre reţinerea cooperării
26. Tipul DPB Orientat spre identificarea cu cei
neprivilegiaţi
27. Tipul D Orientat spre deprecierea de sine

Pentru identificarea tipurilor stabilite, autorul propune un chestionar de evaluare

interpersonală cu trei scale A, B şi C. Forma A este de bază iar formele B şi C sunt construite
pentru control, predicţie şi validare. Fiecare scală are 27 de itemi corespunzători celor 27 de
tipuri descrise. Autorul recomandă ca aplicarea chestionarului să fie efectuată pe grupuri bine
consolidate şi cu activitate în timp, puse adesea în situaţii variate de acţionare.
Pentru a obţine o imagine globală cuantificabilă a nivelului capacităţii de performanţă a
sportivilor, specialiştii simt tot mai mult nevoia sintezei datelor în cifre, grafice sugestive, indici
etc. În acest sens, A. Dragnea şi G. Omorean a emis, încă din 1984, ipoteza că “o evaluare
globală a pregătirii sportivilor se poate face folosind procedeele obişnuite de normare, care
permit transformarea valorilor exprimate în unităţi de măsură diferite într-o singură unitate de
măsură”. (Adrian Dragea, 1984). Pentru această evaluare sintetică autorul a considerat
reprezentative trei domenii distincte:
- aspectul motric (probe şi norme de control cu caracter fizic şi tehnico-tactic);
- aspect fiziologic şi biochimic de capacitate de efort (probe cardiovasculare, teste
biochimice, etc) ;
- aspectul psihosocial (teste de capacitate psihică, teste sociometrice etc).

129
 Pornind de la aceste aspecte relevante pentru determinarea capacităţii de performanţă,
cercetătorii au elaborat o schemă cu valenţe multidisciplinare pe care au verificat-o într-o
cercetare întreprinsă pe un eşantion de handbalişti de înaltă performanţă şi pe un eşantion de
patinatori de viteză.
Autorii acestui model au încercat să găsească un limbaj comun pentru exprimarea valorii
probelor motrice (metri, secunde, kg nr. de repetări etc), fiziologice (T.A., frecvenţă cardiacă,
durată de revenire, teste de capacitate aerobă şi anaerobă etc), biochimice (miligrame, U.I., mol
etc), psihice (tipuri de personalitate, tipuri de temperament etc), fără a modifica calitatea sau
cantitatea proceselor investigate. Modelul propus are, desigur, multe limite, recunoscute chiar şi
de autorii lui, generate în special de însumări aritmetice ce estompează diferite ponderi în
definirea valorii capacităţii de performanţă.

130
 4.4 ROLUL FACTORILOR MANAGERIALI ŞI DE BAZĂ MATERIALĂ ÎN
DEZVOLTAREA CAPACITĂŢII DE PERFORMANŢĂ

Oricât de ştiinţific am aborda acţiunile de selecţie şi pregătire din cadrul antrenamentelor

sportive, oricât ne-am mobiliza întreaga disponibilitate de muncă şi pricepere pentru creşterea
capacităţii de performanţă a sportivilor, fără o susţinere financiară determinată de un bun
management în concordanţă cu obiectivele propuse, întregul demers performanţial riscă să se
transforme în iluzii. Această realitate a economiei de piaţă (distorsionată încă la noi în ţară), ne
obligă să reconsiderăm fundamental importanţa disciplinei de management în activitatea
sportivă. Fără nici un echivoc, ea se încadrează azi în sistemul ştiinţelor interdisciplinare ce
determină dezvoltarea capacităţii de performanţă, alături de cele deja consacrate: biologia,
psihologia, pedagogia, sociologia, informatica, biochimia, medicina şi lista rămâne în continuare
deschisă.
Activitatea sportivă vine din urmă şi se manifestă din ce în ce mai puternic, devenind, după
unii autori, a cincea putere din stat, gestionând sume imense de bani din bugetul acestuia şi din
cel privat. Sistemul economic pe care-l generează sportul contribuie la dezvoltarea producţiei
specifice domeniului (a se înţelege şi a reflecta asupra producţiei de echipament sportiv,
materiale sportive, baze sportive etc), consum, încadrare în muncă, dezvoltare economică pe
plan local, regional şi naţional etc. La toate acestea, mai putem adăuga, marea industrie generată
de mass-media implicată în transmisiuni sportive pe toate meridianele globului. Pentru
dimensiunile fenomenului sportiv şi consumul de care se bucură în rândul populaţiei de pe toate
meridianele globului, s-au deschis canale speciale de TV care transmit 24 de ore din 24, ştiri şi
informaţii (transmisiuni de competiţii etc) numai din acest domeniu (ex. Eurosport în Europa).
Toate aceste activităţi complexe şi costisitoare s-ar putea dezvolta discordant şi haotic dacă nu ar
fi coordonate de legi şi principii manageriale.
În literatura de specialitate, extrem de bogată, mai ales în ultima perioadă de timp, sunt
formulate o varietate de definiţii ale termenului şi domeniului managementului. Toate acestea
converg, în sinteză, spre definirea managementului ca proces de organizare şi coordonare a
resurselor, în vederea obţinerii unei eficienţe maxime cu minime eforturi materiale sau umane.
Dacă la început noţiunea de management era orientată către sfera domeniile economice (care au
şi promovat-o), azi ea s-a extins la conducerea sau gestionarea majorităţii activităţilor umane.
Astfel, conceptul de management abordează problematici extrem de variate şi extinse la întreaga
societate, de la decizii, informaţii, resurse, buget, facilităţi, organizare, coordonare, evaluare etc,
la relaţii cu publicul, codul îmbrăcămintei, aparenţei personale sau managementul timpului liber.
Având în vedere această paletă largă de extindere a ştiinţei manageriale, nu ne propunem ca
în lucrarea noastră să aprofundăm aceste domenii, ci doar să trecem în revistă importanţa
susţinerii materiale şi mai ales financiare a activităţii sportive de mare performanţă. Dependenţa
creşterii capacităţii de efort a sportivilor, pentru dobândirea unor performanţe mari, competitive
pe plan mondial, de managementul sportiv şi, în mod concret, de relaţia cu baza materială, s-ar
putea compara cu dependenţa programelor soft de configuraţia hard a unui calculator. Din
această perspectivă, degeaba am dori, oricâtă inteligenţă de programator am avea, să concepem
sau să rulăm programe performante pe calculatoare cu configuraţii slabe. Eşecul este asigurat
apriori de configuraţia hard sau, în domeniul nostru, de o bază materială şi financiară precară.
Înarmaţi cu această convingere ne întrebăm; ce-i de făcut? şi am parcurs astfel primul pas din
teoria “step by step”-ului sau a paşilor mici (născocită probabil tot de manageri). Trebuie să
conştientizăm apoi că, în economia de piaţă, statul, prin ministerele sau departamentele sale, nu
mai este obligat să dea sportului bani mulţi pentru efecte de propagandă politică. Ca urmare,

131
iată-ne, după al doilea pas al înţelegerii mecanismului, aruncaţi în apă şi obligaţi să înotăm. Cu
sacul gol în spinare batem drumuri înguste şi întrebăm peste tot; cine?, când?, cum?, pentru ce?
Dar sacul nu se umple prea uşor şi constatăm cu tristeţe că unele sporturi (în special, cele
individuale) nu sunt cele mai răsfăţate de către oamenii cu bani mulţi. În această situaţie suntem
nevoiţi să reflectăm asupra managementului care nu este numai un demers practic ci şi unul
teoretic, bine fundamentat ştiinţific. Credem că îmbinând, cu alergare multă, eforturile practice
cu cele ale teoriei managementului (cu toate subtilităţile ei) vom putea aduna destui bani pentru
a susţine decent activitatea de creştere a capacităţii de performanţă şi din cadrul acestor ramuri
sportive.
Referitor la acestea, menţionăm unele particularităţi ambientale de pregătire cu impact
financiar, care s-au statornicit de-a lungul timpului, ca fiind favorabile pentru creşterea
capacităţii de performanţă, din unele ramuri sportive. Astfel, se estimează că performanţe
competitive pe plan naţional şi mai ales internaţional se obţin, de regulă, cu lungi stadii de
pregătire în cantonamente, pentru a putea realiza un volum de muncă specific acestor obiective.
Durata acestor pregătiri pot depăşi 6-8 luni (mai ales în anii olimpici). În aceste situaţii, preţurile
de cost ale pregătirii se vor ridica vertiginos, mai ales dacă aceste acţiuni sunt efectuate în
străinătate. La cheltuielile acestea se mai adaugă cele salariale, de echipament, calendar
competiţional, medicaţie de efort şi refacere, hrană etc şi ... sacul se goleşte repede, căutările
continuă! Din cauza specificului stresant şi fără limite de timp ale acestei munci manageriale,
opiniem ca ea să nu facă parte din obligaţiile zilnice ale antrenorilor. Această muncă ar trebui
atribuită unei persoane special desemnată cu abilităţi şi cunoştinţe manageriale temeinice,
capabile să asigure spatele frontului, în bătălia aspră pentru obţinerea marilor performanţe

132
 PARTEA III

CAPITOLUL 1

DEZVOLTAREA CAPACITĂŢII DE PERFORMANŢĂ ASISTATĂ DE

CALCULATOR

Abordarea interdisciplinară se poate rezuma la prelucrarea şi interpretarea unui număr foarte

mare de informaţii pe care, disciplinele componente ale acestei abordări, ni le oferă, în scopul
rezolvării unor probleme complexe şi dificile sau a proiectării unor acţiuni, din diferite domenii
de activitate.
Din cauza exploziei informaţionale din ultima perioadă de timp, acestea tind să se multiplice
exponenţial, depăşind, cu mult, capacitatea noastră tradiţională de asimilare, prelucrare şi
folosire a lor. În acest context dinamic şi dificil, de control al informaţiilor, s-a născut copilul
minune al interdisciplinarităţii – calculatorul electronic. Bazat pe hardware în continuă
perfecţionare şi miniaturizare datorită progreselor înregistrate de disciplinele tehnice (fizică,
electronică, chimie, informatică etc), calculatoarele personale (sau P.C-urile) oferă, la preţuri de
cost acceptabile, disponibilităţi, practic nelimitate, de amplificare a minţii umane prin programe
de software. Această unealtă de geniu deschide noi perspective interdisciplinarităţii, ca ştiinţă
aplicată, relansând-o în bătălia cunoaşterii.
Pornind de la aceste premise noi de interpretare a interdisciplinarităţii am considerat oportun
ca lucrarea noastră să se centreze, în ultima sa parte, pe un program de planificare şi dirijare a
antrenamentului sportiv, asistat de calculator.

1.1. Reflectarea problematicii în literatura de specialitate

În Statele Unite există o abundenţă de tipuri de software utilizate pentru a genera programe
pentru antrenamentul de forţă, care se bucură de un interes special. “Revăzând programele
disponibile în prezent pentru atletism, remarcă Helmar Hommel (1990), este surprinzător să se
constate că majoritatea lor sunt utilizate ca mijloc de prelucrare şi analiză a datelor din
antrenament, în vederea reglementării planurilor viitoare … programele de proiectare a
planurilor de antrenament sunt mai rare”.
Primele încercări de aplicare a ştiinţei informaticii şi a calculatorului în atletism au fost făcute
de către americanii J.B. Gardner şi G.S. Pardy (1980). Exemplul unui bun program de
antrenament, citat de Helmar Hommel (1990), este “Asistentul de Antrenor”, dezvoltat de
specialistul german de aruncări Edward Harness, fost antrenor al lotului naţional de atletism, în
anul 1989, al Republicii Federale Germania. Acest program a fost utilizat, cu rezultate bune, de
grupuri regionale din Germania şi a fost re-evaluat în anul 1990. El se prezenta în două variante,
americană şi germană, şi putea fi rulat pe calculatoare IBM şi compatibile (PC, XT, AT).
Programul se livra la cerere, contra cost, pe dischete, cu manual de utilizare.
Programul oferea planuri de antrenament computerizate pentru probele de aruncări (disc,
greutate şi suliţă). Cu ajutorul său era posibilă proiectarea planurilor săptămânale de
antrenament pentru fiecare lună a anului, pe întreaga lui perioadă. El nu era orientat spre
începători ci, mai curând, către adulţi ( de la 16 ani în sus) şi sportivi avansaţi, atât bărbaţi cât şi
femei. În elaborarea planului de antrenament erau luate în considerare şi anumite detalii, ca

133
timpul necesar pentru şcolarizare, studiu sau lucru, echipament disponibil, facilităţile pentru
antrenament şi timpul posibil de folosire precum şi cele mai bune performanţe personale ale
sportivului.
Programul solicita încărcătura de antrenament minimă necesară, pentru calificarea la
Campionatele Mondiale de Juniori. Dar, cei mai ambiţioşi erau încurajaţi să lucreze mai mult, în
special la volumul exerciţiilor de aruncare. De exemplu, încărcătura antrenamentului de forţă
prezenta nivele, de la două şedinţe pe săptămămînă cu cinci exerciţii, pînă la patru şedinţe pe
săptămână cu până la zece exerciţii. În ceea ce priveşte volumul de exerciţii de aruncare se
oferea alegerea din trei nivele: nivelul I cu o încărcătura minimă, nivelul II propunea o creştere
de 20% a încărcăturii, iar nivelul III programa o creştere suplimentară de 20 %.
Manualul care însoţeşte programul oferea recomandări mai amănunţite pentru proceduri
corecte privind organizarea şi conducerea antrenamentului.
Informaţia de bază a acestui program provine din principiile fundamentale ale
antrenamentului şi planurilor cadru de antrenament pentru probele de aruncări, de nivel avansat,
ale Federaţiei Germane de Atletism. În ceea ce priveşte baza de date a nivelului competiţional,
varianta americană era adaptată să corespundă cerinţelor de performanţă ale tinerilor aruncători
din SUA, în timp ce varianta germană se baza pe nivelul aruncătorilor europeni.
Etapele principale pentru rularea programului erau:
- selectatarea probei ( de exemplu aruncarea greutăţii);
- alegerea lunii pentru care se cere să se execute planificarea (pentru ca încărcătura de
antrenament să fie ajustată în concordanţă ca perioada de antrenament); afişarea pe ecranul
monitorului a listei mijloacelor de antrenament din care antrenorul alege pe cele pe care le
foloseşte în fiecare zi (trebuie să fie ales cel puţin un exerciţiu). Programul afişează întodeauna
exerciţiile comune, dar antrenorul poate să adauge un mijloc suplimentar de antrenament,
pentru fiecare grup de exerciţii;
- introducerea celor mai bune valori individuale (per repetare) ale fiecăruia din mijloacele de
antrenament alese ( de exemplu: împins culcat de pe bancă, 120 kg).
Considerăm totuşi că, acest program poartă amprenta subiectivismului persoanei care a scris
programul de antrenament, în condiţiile în care intrarea sau intervenţia antrenorului este
limitată.
Redăm, în continuare, un Program săptămînal de antrenament generat de “Asistentul de
Antrenor” propus de aceşti autori:

LUNI
TEHNICĂ, VITEZĂ:

Sărituri pe verticală 8 serii x 6 desprinderi

Exerciţii de sprint 8 x 20 m

ANTRENAMENT DE FORŢĂ :
Abdomen-spate-coapsă 4 serii x 8 repetări

Forţă specială 4 serii x 8 repetări

Tragere greutăţi 60 livre
Exerciţii clasice 4 serii x 5 repetări
Smuls 75 livre
Trenul superior 4 serii x 5 repetări
Împingeri de pe banca orizontală 75 livre
Împingeri de pe banca înclinată 75 livre
MARŢI

134
 TEHNICĂ
Aplicaţie uşoară, alergare în pantă 8 ori
Aplicaţie normală, ritm 3-5-7 paşi 11 ori
Aplicaţie grea, ritm 3-5-7- paşi 8 ori
Aplicaţie grea, aruncări de pe loc 11 ori
REZISTENŢĂ:
Alergare de rezistenţă 10 minute
MIERCURI
FLEXIBILITATE:
Exerciţii de flexibilitate 20 minute
VITEZĂ:
Sărituri orizontale 6 serii x 6 ori
Sprinturi până la 60 m 6 ori
ANTRENAMENT DE FORŢĂ:
Abdomen-spate-coapsă 4 serii x 3 repetări
Exerciţii clasice 4 serii x 5 repetări
Smuls 75 livre
Forţa picioarelor 4 serii x 5 repetări
Sărituri înainte 3 serii x 30 m
Trenul superior 4 serii 5 repetări
Împingeri de pe banca orizontală 75 livre
Împingeri de pe banca înclinată 75 livre
JOI
FLEXIBILITATE:
Exerciţii de flexibilitate 20 minute
TEHNICĂ:
Aplicaţie normală, alergare în pantă 8 ori x 30 m
Aplicaţie uşoară: ritm 3-5-7 paşi 8 ori
Aplicaţie uşoară, aruncări de pe loc 8 ori
Aplicaţie normală, aruncări de pe loc 14 ori
REZISTENŢĂ:
Alergare de rezistenţă 10 minute
VINERI
FLEXIBILITATE:
Exerciţii de flexibilitate 20 minute
VITEZĂ:
Sărituri orizontale 6 serii x 6 ori
Sărituri până la 60 m 6 ori x 20 minute
ANTRENAMENT DE FORŢĂ:
Forţă specială 4 serii 8 repetări
Tras 60 livre
Exerciţii clasice 4 serii x 5 repetări
Smuls 75 livre
Forţa picioarelor 4 serii x 5 repetări
Sărituri înainte cu 75 livre
SÂMBĂTĂ
FLEXIBILITATE:
Exerciţii de flexibilitate 20 minute
TEHNICĂ:
Aplicaţie normală: alergare în pantă 8 ori

135
 Aplicaţie uşoară, aruncări de pe loc 8 ori
Aplicaţie normală, aruncări de pe loc 14 ori
REZISTENŢĂ:
Alergare de rezistenţă 10 minute

DUMINICA
FLEXIBILITATE:
Exerciţii de flexibilitate 20 minute
VITEZĂ:
Sărituri verticale 8 serii x 6 ori
Exerciţii de sprint 8 ori x 20 metri
ANTRENAMENT DE FORŢĂ:
Abdomen-spate-coapsă 4 serii x 8 repetări
Abdomen 0 livre
Forţă specială 4 serii x 8 repetări
Tras 60 livre
Forţa picioarelor 4 serii x repetări
Sărituri înainte 75 livre
Trenul superior 4 seturi x 5 repetări
Împingeri de pe banca orizontală 75 livre

Programul „Asistentul de Antrenor” putea fi comandat la: Edward Harnes, Schiffgesweg 26,
5024 Pulheim 2, Germany, tel: 02234 8672

Fig. 1 Programul pe o săptămână din “Asistentul de Antrenor”

Un alt program interactiv asistat de calculator, care ni se pare reprezentativ pentru şcoala
americană a alergătorilor de viteză se numeşte ”Sprint master” şi este realizat de Michael
Weissenborn.
Programul este compatibil cu produsele PC şi este livrat pe două dischete floppy de 3 ½ şi un
manual cuprinzător (cu 143 de pagini) ce conţine indicaţii complete de rulare şi informaţii
detaliate despre conţinutul acestuia. Acest program este descris şi analizat de Jim Alford (1990).
Ideile de bază pe care le prezintă autorul se referă la: părţile programului, asigurarea accesului
antrenorului la o gamă foarte largă de opţiuni, avantajele (pro- urile) şi dezavantajele acestui
program sau al programelor luate în general, ca mijloace de planificare a antrenamentelor
sportive.
Prima parte a programului este ca un manual de antrenament în sprint, cu sugestii referitoare
la exemple de încălzire, exerciţii de recuperare activă, tehnica exerciţiilor, antrenamente pentru
viteză, forţă şi putere, exerciţii de forţă şi rezistenţă, dozajul recomandat pentru sportivi cu
standarde diferite de performanţă, programe de testare etc. Cea de-a doua parte se ocupă de
stocarea şi gestionarea datelor, bioritmurilor, analizelor grafice şi programelor antrenamentelor
cu greutăţi.
Ideea de bază a programului Sprint Master este ca, în primul rând, să asigurare accesul
antrenorului la o gamă foarte largă de scheme de antrenament. Prin faptul că antrenorului i se
solicită să introducă informaţiile referitoare la standardul de performanţă al sportivului se
realizează un dialog între antrenor şi calculator, menit a regla programarea antrenamentului de
către acesta din urmă.

136
 Programul de încălzire oferă 7 opţiuni, în conexiune cu condiţiile externe cum ar fi încălziri
pentru antrenament, pentru competiţie, vara, iarna, în sală sau în aer liber. Nu se ia în calcul
individualizarea sportivului cu excepţia celor de nivel de performanţă. Pentru antrenamente sunt
date 8 opţiuni ce conţin liste şi descrieri ale unui mare număr de exerciţii şi activităţi utile,
grupate în funcţie de efectul lor specific (de ex tehnică, viteză, forţă, putere, mobilitate etc).
În ultima perioadă de timp se constată că, pentru a ţine pasul cu ritmul de dezvoltare al
sportului de înaltă performanţă, centrele de pregătire olimpică ale federaţiilor de specialitate,
instituţiile ştiinţifice şi chiar antrenorii de avangardă simt nevoia lărgirii ofertei informaticii
aplicate în acest domeniu.
Jurgen Perl şi Martin Lames (1994), citează în acest sens, înfiinţarea unui curs de Ştiinţa
Sportului cu orientare asupra informaticii aplicate în sport, finalizat cu diplomă, în cadrul
Institutului Superior Politehnic din Darmstadt. Această tendinţă de instituţionalizare pe plan
internaţional a tehnologiei informatice în sport va duce la înmulţirea preocupărilor pentru
elaborarea de programe, în vederea dirijării ştiinţifice a antrenamentelor sportive de mare
performanţă, asistate de calculator.
În ţara noastră, cu toată invazia spectaculoasă a calculatoarelor personale, din ultimii 8-10
ani, tehnologia informatică nu a făcut încă paşi hotărâţi spre elaborări de software în beneficiul
antrenamentului sportiv (cu excepţia cîtorva federaţii). În această situaţie, considerăm oportună
încercarea noastră de a deschide seria programelor ce vor sprijini activitatea sportivă de mare
performanţă asistată de calculator.

1.2. Contribuţii personale la elaborarea de tempouri de alergări pentru programarea

antrenamentelor asistate de calculator

Animat de redutabila şcoală americană de alergări (sprint, în mod special), care a realizat, cu
peste 25 ani în urmă, programe de antrenament computerizate, am încercat să abordăm şi noi
acest domeniu, încă din perioada anilor 1985-1987. La acea vreme, aveam calitatea de antrenor
de sprint la lotul naţional şi la o generaţie de sprinteri de excepţie formată din multipli campioni
naţionali şi universitari. La posibilităţile de atunci (calculatoare tip dulap cu cartele perforate)
am realizat un software ce punea la dispoziţia utilizatorului, antrenori şi profesori de la cluburile
şcolare, tabele de tempouri cu intensităţi cuprinse între 100% şi 65% din posibilităţile maxime
de alergare, pe distanţe de antrenament şi concurs cuprinse între 60 mp şi 1200 mp (a se vedea
Revista de Eucaţie Fizică şi Sport nr 9/1987). Programul mai reda numărul de repetări şi
pauzele de revenire, în funcţie de perioada (luna) de pregătire, în cadrul unui sistem modulat
într-o formă flexibilă, după opţiunea antrenorului.
O dată cu apariţia calculatoarelor personale performante, aceste preocupări au fost reluate,
reuşind operaţionalizarea într-o formă mai extinsă, a tabelelor de tempouri de alergare şi a unor
tabele de cuantificare ale volumului de lucru pentru dezvoltarea forţei. Oricum, aceste demersuri
preliminare erau absolut necesare pentru asamblarea, în etape, a unui program detaliat, care să
ţină seama de cît mai multe informaţii specifice elaborării şi dirijării antrenamentului sportiv de
către antrenorul asistat de calculator. Demersul nostru, extins pe o perioadă destul de lungă de
timp, s-a finalizat prin programul pe care l-am elaborat, denumindu-l sugestiuv Info-secund.
Acesta va fi îmbunătăţit, în viitorul apropiat, după o perioadă de rulare în practica sportivă.
Argumentaţia noastră care a stat la baza acestui demers de implementare a unei soluţii
moderne de optimizare a planificării şi dirijării antrenamentului sportiv, prin intermediul unui
produs program (software), elaborat special în acest scop, decurge dintr-un şir lung de motive,
bine întemeiate, pe care le expunem în continuare :
- nivelul foarte înalt al performanţelor sportive, cu tendinţe constante de creştere, ca urmare a
unor demersuri de optimizare foarte bine fundamentate ştiinţific;

137
 - importanţa majoră a planificării şi dirijării antrenamentului sportiv pentru creşterea
capacităţii de performanţă, prin cuantificarea şi gestionarea unui număr foarte mare de informaţii
legate de indicatorii pregătirii şi reglării acesteia;
- promovarea unui sport curat, de acelaşi nivel performanţial, dar fără dopaj, prin facilităţile
de dirijare ştiinţifică ale pregătirii oferite de program;
- creşterea responsabilităţii antrenorului (faţă de atlet, club, manageri, public, federaţie şi ţară)
pentru eficientizarea pregătirii, din cauza unor motivaţii substanţiale, în special materiale şi
sociale, în cazul obţinerii unor rezultate deosebite;
- dorinţa şi setea publicului amator, a managerilor şi a mass-mediei, de spectacol sportiv,
realizat în special prin nume consacrate, rezultate de vârf şi doborâri de recorduri;
- interesele materiale ale sponsorilor şi managerilor de cluburi pentru a valorifica sportivii
foarte bine pregătiţi şi cotaţi în topul european, mondial sau olimpic;
- interesul nostru ca specialişti, de a aduce tehnologia informatică în bătătura atletismului şi a
celorlalte ramuri sportive;
- dotarea cu tehnologie informatică a antrenorului, angrenat într-o foarte mare varietate de
acţiuni (tehnice, educative, informaţionale, manageriale, participări la competiţii etc), prin care
Secund-ul Info, să particpe la planificarea şi dirijarea antrenamentului sportiv;
Pornind de la această argumentaţie justificată am abordat, împreună cu informaticianul
Szilard Varga, priceput şi deschis spre domeniul sportiv, un modul clasic de rezolvare a unei
probleme de programare, parcurgând următorii paşi:
- Identificarea problemei;
- Înţelegerea naturii problemei precum şi a modalităţilor de rezolvare;
- Definirea ariei soluţiilor satisfăcătoare.
- Identificarea unor soluţii alternative.
- Selectarea, dintre mulţimea de soluţii, a soluţiei optime.
- Proiectarea şi implementarea soluţiei alese.
- Observarea şi evaluarea impactului soluţiei.
- Îmbunătăţirea soluţiei în mod corespunzător.

Aplicaţia practică pe care am elaborat-o, pe baza acestui modul de programare, denumită de

noi “Info-Secund” constituie o premieră naţională de asistare a planificării şi dirijării
antrenamentului sportiv la probele atletice de sprint şi garduri, de un software elaborat pe
calculator.
Programul nostru poate fi extins, cu mici modificări, la toate probele atletice şi chiar la alte
discipline sportive, ce dispun de posibilităţi de cuantificare ale efortului şi mijloacelor de
pregătire. Precizăm, însă, faptul că validarea deplină a programului propus de noi necesită o
perioadă mai lungă de timp de rulare şi analize ale rezultatelor care se vor obţine prin folosirea
lui.
Demersul nostru aplicativ, prin funcţionalitatea deschisă şi extensibilă a programului “Info-
Secund”, vizează, în principal, atingerea următoarelor obiective majore:
a). Creşterea aportului interdisciplinarităţii în curriculumul pregătirii sportivului de înaltă
performanţă, prin asimilarea tehnologiei informaticii de către acest domeniu;
b). Ridicarea nivelului ştiinţific al pregătirii sportivilor de înaltă performanţă, prin facilităţi
de prelucrare, interpretare şi programare a unui număr foarte mare de informaţii;
c). Eficientizarea muncii antrenorului şi competenţei acestuia, prin elaborarea unui software
capabil să genereze o planificare anuală laborioasă, disecată pe macrocicluri, mezocicluri şi

138
microcicluri săptămânale, cu putere de gestionare a sute şi chiar mii de indicatori implicaţi în
dirijarea ştiinţifică a procesului de antrenament.

1.3. Facilităţile aplicaţiei

Aplicaţia oferă facilităţi importante pentru utilizatori (sportiv, antrenor, club, federaţie,
manageri, echipa interdisciplinară etc) prin următoarele oportunităţi:
a) Gestionarea rapidă a unui număr foarte mare de informaţii cu caracter interdisciplinar,
practic nelimitate, într-o manieră ştiinţifică, în scopul dezvoltării capacităţii de performanţă.
Astfel, programul preia informaţii: de la utilizator prin ferestrele sale de dialog, de la
programatori, din propriul său software şi din celelalte compartimente directoare. Aceste
informaţii sunt sortate şi dirijate spre componentele planului de pregătire, la diferite paliere ale
acestuia (macrociclu, mezociclu, ciclu de pregătire, lecţie de antrenament) sau spre ceilalţi
directori ai programului. Ele pot fi regăsite oricând, existând ferestre speciale prin care pot fi
apelate toate datele, însă pentru lucrul curent (ele nefiind necesare) sunt ascunse utilizatorului;
b) Punerea la îndemâna antrenorului a unor tabele, strict cuantificate, cu tempouri de alergare
pe distanţele standardizate de pregătire de la 50 mp la 1000 mp. Aceste tabele mai conţin, pe
luni de pregătire, date orientative de stabilire a volumului de lucru (număr de repetări),
intensităţi de execuţie (exprimate prin timpii de execuţie din tabelele de tempouri), durata pauzei
de revenire şi felul acesteia (mers, alergare uşoară etc). Prin aceste tabele de tempouri,
antrenorul are la dispoziţie un cadru de referinţă flexibil, cu posibilităţi permanente de adaptare
şi dirijare a activităţii de pregătire în vederea creşterii capacităţii de performanţă;
c) Radiografierea permanentă a nivelului de dezvoltare a capacitaţii de performanţă a atleţilor
prin corelarea indicatorilor de evaluare cu rezultatele prezumtive ce pot fi atinse pe baza
acestora;
d) Stocarea unui volum foarte mare de informaţii ce pot fi operaţionalizate imediat, inclusiv
din domeniul multimedia (clipuri tehnice, poze, kinograme, rezultate, interviuri, declaraţii,
contracte, adrese etc);
e) Listări de planuri de antrenament pentru federaţie, club, antrenor şi de cicluri săptămânale
de antrenament pentru a fi folosite pe stadion, în timpul antrenamentelor;
f) Elaborarea unor evidenţe obiective pentru analize şi planificări viitoare;
g) Asigurarea unei consultanţe permanente a utilizatorului pentru o dirijare ştiinţifică a
procesului de antrenament;
h) Eliberarea parţială a antrenorului de rutina planificărilor, a evidenţei curente şi folosirea
timpului câştigat în alte scopuri, profesionale sau personale.
Lista avantajelor pe care le oferă programul Info Secund ar putea continua dar, lăsăm
utilizatorilor plăcerea de a le descoperi pe masura folosirii lui.
Programul nu îngrădeşte creativitatea şi profesionalismul antrenorului, deoarece introducerea
datelor cu care se operează le face acesta, programul vine doar cu foarte multe facilităţi şi
eventual sfaturi, lăsând utilizatorului toată libertatea de implementare a strategiei de acţionare.
Mai mult chiar, dacă la un moment dat utilizatorul observă ineficienţa acţiunilor sale, acestea se
pot modifica, adaptându-se noilor cerinţe de reglare ale pregătirii. Programul este conceput cu
măsuri de protecţie, pe nivele diferite ale aplicaţiei. Pentru a păstra integritatea programului şi a
nu pierde în mod involuntar datele lui, nu sunt posibile modificări în ferestrele de afişare ale
acestuia. Modificările se vor efectua numai în ferestre separate, dedicate introducerii datelor,
după o prealabilă avertizare a utilizatorului despre operaţia ce urmează a fi efectuată.

139
 1.4. Cerinţe metodice specifice în planificare

Planificarea este o activitate extrem de laborioasă şi creativă, ce necesită armonizarea unui

volum foarte mare de informaţii din Ştiinţa sportului, în cadrul unei abordări sistemice şi
interdisciplinare, menite să crească, în mod manifest, capacitatea de performanţă a sportivilor.
Elementele componente ale planurilor anuale (după A. Dragnea 1996) sunt următoarele:
- obiectivele de instruire şi de performanţă propuse a se realiza în macrociclurile planului
anual;
- calendarul competiţional (datele şi locurile de desfăşurare ale concursurilor, zilele de
concurs, numărul de starturi etc);
- macrociclurile de pregătire;
- mezociclurile de pregătire şi tipul acestora;
- microciclurile de antrenament şi caracterul lor;
- numărul de zile şi de ore de pregătire şi refacere;
- mijloacele de pregătire pentru dezvoltarea puterii sau capacităţii anaerobe alactacide şi
lactacide, aerobe şi mixte (distanţe, kilograme, sărituri şi alte mijloace cu specificarea numărului
de repetări, a intensităţii de lucru în procente, a pauzelor de revenire etc), eşalonate pe cicluri de
pregătire;
- locuri de pregătire şi perioade de timp;
- forme de pregătire (centralizat, la club, tabere) şi cine le asigură finanţarea (club, federaţii,
Comitet Olimpic, sponsori, sportivi);
- probe de control şi datele trecerii lor;
- datele controlului medical (investigaţii de teren, analiză complexă interdisciplinară);
- curba formei sportive pe fiecare macrociclu;
- mijloace şi indicatori principali de volum şi intensitate.
În cazul probelor de sprint şi garduri, planificările anuale obişnuite vor cuprinde două
macrocicluri într-un plan anual de pregătire. Primul va fi macrociclu de iarnă, iar cel de-al
doilea, de vară.

• Macrociclul de iarnă va cuprinde, orientativ:

- 3 1/2 luni de pregătire;
- 1 1/2 luni competiţii de sală;
- 7-10 zile recuperare (tranziţie).

• Macrociclul de vară va cuprinde, orientativ:

- 3 1/2 luni de pregătire;
- 2 1/2 luni competiţii pe pistă;
- 3 săptămâni recuperare.
Fiecare macrociclu (de iarnă sau de vară) va fi format, de regulă, din patru mezocicluri sau
etape de pregătire denumite, după conţinutul activităţii, astfel:
- mezociclul de pregătire fundamentală;
- mezociclul de pregătire specifică;
- mezociclul competiţional;
- mezociclul de tranziţie.

Microciclurile de antrenament, sau ciclurile de pregătire sunt feliile ce compun mezociclurile.

Redăm, în continuare, configuraţia unui microciclu de antrenament, pe perioade:
Perioada de pregătire fundamentală:

140
 În faza I-a :

- 3 şedinţe/săptămână. Capacitate alactacidă;

- 5 şedinţe/săptămână. Capacitate lactacidă;
-
În faza aII-a :

- 4 şedinţe/săptămână. Capacitate alactacidă;

- 3 şedinţe/săptămână. Capacitate lactacidă.

Perioada de pregătire specifică:

- 2 şedinţe/săptămână. Capacitate alactacidă;

- 3 şedinţe/săptămână. Capacitate lactacidă;
- 2 şedinţe/săptămână. Putere lactacidă.

Perioada competiţonală:

- 1 şedinţă/săptămână. Capacitate alactacidă;

- 1 şedinţă/săptămână. Capacitate lactacidă;
- 3-4 şedinţe/săptămână. Putere alactacidă, putere lactacidă.

La aceste şedinţe de antrenament se vor adăuga două de pregătire tehnică, separat,

sau în cadrul sarcinilor nominalizate. Puterea alactacidă trebuie plasată după încălzire,
înaintea capacităţii lactacide sau alactacide.
Tempourile de alergare şi durata pauzelor de revenire pentru dezvoltarea capacităţii
alactacide şi lactacide, în funcţie de perioada de pregătire, vor fi prezentate în detaliu
în subcapitolul următor generând subiectul unor planificări laborioase, asistate de
calculator.

Lecţia de antrenament sau şedinţa de antrenament este ultima şi cea mai importantă
verigă de acţionare curentă pentru creşterea sistematică a capacităţii de performanţă. Ea
poate fi tratată, după D. Colibaba şi I. Bota (1998), ca „unitate de timp didactic de sine
stătătoare, cu obiective şi sarcini operaţionale bine definite”. Succesiunea lecţiilor de
antrenament constituie microciclul de pregătire ce se repetă constant pe o perioadă de
3-5 săptămâni.
Ca o cerinţă expresă, la combinarea microciclurilor se recomandă utilizarea metodei
în val (ondulatorie) de solicitare. Prin această metodă, pe parcursul a 2-3 microcicluri,
efortul creşte, iar în ultimul microciclu se reduce, asigurând refacerea deplină a
capacităţii funcţionale a sportivului şi un rol profilactic în prevenirea accidentărilor şi
obosirii excesive a organismului. Modificările în val ale efortului, în toate ciclurile de
antrenament (mici, mijlocii şi mari), reprezintă o condiţie importantă pentru asigurarea
eficacităţii antrenamentului în toate ramurile sportive.

CAPITOLUL 2

141
 DESCRIEREA PROGRAMULUI

Calculatoarele sunt azi cele mai rafinate produse ale minţii umane, care au convertit deja
lumea specialiştilor din toate domeniile de activitate, prin avantajele, teoretic nelimitate, pe care
le pun la dispoziţia utilizatorilor.
Sportul, cu incredibilele lui performanţe, trebuie să depăşească condiţia de ultim venit în
lumea miraculoasă a calculatoarelor. Acest pas hotărâtor pentru viitoarea sa dezvoltare trebuie
realizat, cât mai repede cu putinţă, printr-o colaborare profesională între specialiştii săi cu mare
experienţă şi informaticienii programatori, deschişi prin concepţia lor pragmatică spre domeniul
sportului.
Una din acţiunile cele mai importante de creştere a capacităţii de performanţă ce operează cu
un număr foarte mare de informaţii cu caracter interdisciplinar, majoritatea strict cuantificabile,
este cea a planificării antrenamentului sportiv. Acest demers complex şi creativ, prin care
realizăm de fapt conştientizarea anticipată a paşilor spre marea performanţă, condensează, în mii
de picături informaţionale, toate cunoştiinţele din Ştiinţa sportului de care are nevoie antrenorul.
Elaborarea documentelor de planificare este o cerinţă obligatorie pentru fiecare antrenor sau
profesor, indiferent la ce nivel de pregătire lucrează. În multe cazuri, această activitate
anevoioasă nu este bine percepută şi agreată de către antrenori, recurgându-se la planificări
formale ce nu vin în sprijinul creşterii capacităţii de performanţă. Din aceste motive ne-am
gândit la posibilitatea asistării activităţi complexe de planificare de către calculator, prin
elaborarea unui program expert, care să uşureze şi să optimizeze, în acelaşi timp, munca
antrenorilor.
Programul elaborat de noi este conceput cu o interfaţă uşor de utilizat (prietenoasă), ce
facilitează o permanentă interacţiune cu utilizatorul prin ferestre de dialog. Designul atrăgător,
cu ambianţă specifică atletismului, dă încredere utilizatorului, îndemnându-l la lucru. Meniul
programului urmăreşte, step by step, succesiunea operaţiilor standardizate pentru elaborarea
planificărilor, la care am mai adăugat câteva facilităţi puse în uz de tehnologia informatică
actuală şi de cea deschisă de oportunităţile multimedia.

2.1. Componentele programului.

Programul ”Info Secund” realizează gruparea datelor în opt compartimente distincte, ce pot fi
activate separat prin comandă sau printr-un simplu click aplicat pe acestea. Prezentăm, în
continuare, aceste componente:
1. Evidenţă, analiză şi evaluare;
2. Calendarul competiţional;
3. Planul de pregătire şi participare la competiţii;
4. Dirijarea antrenamentului sportiv prin tempouri de alergare şi indicatori de evaluare;
5. Directorul de informaţii;
6. Starea de sănătate;
7. Link-uri de navigare pe internet;
8. Comanda „Ajutor” (help);
Aceste compartimente din cadrul programului Info-Secund sunt afişate simbolic, prin
denumirea lor, pe barele de meniu ce încadrează stadionul de atletism din Parcul Sportiv Iuliu
Haţieganu al Universităţii Babeş-Bolyai, ce a găzduit atletismul clujean şi românesc de-a lungul
a peste 75 de ani de activitate.

Fereastra nr.1

142
 Fiecare din cele opt componente ale programului, după ce au fost selectate şi apelate de
utilizator, detaliază un număr mare de informaţii specifice domeniului lor, care pot fi deschise
din submeniurile afişate pe ecran. Le prezentăm, succint, în continuare.

2.1.1. Evidenţă, analiză si evaluare

Pentru realizarea strategiei de planificare, pe diferite perioade de timp, este necesară

elaborarea unor evidenţe clare şi strict cuantificate. Planificarea lipsită de evidenţe riguroase
rămâne o intenţie sau o idee fără acoperire în realitate. Din acest motiv, toate tipurile de planuri
trebuie să se bazeze pe o evidenţă cât se poate de exactă a activităţii efectuate în anii anteriori,
cantitativ şi calitativ, pentru a da o imagine clară asupra întregii pregătiri şi participări în
competiţii.
Ferestrele de dialog ale programului nostru cuprind următoarele date de evidenţă:

a) Evidenţa rezultatelor

Fereastra nr.2

143
b) Evidenţa realizării principalilor indicatori ai pregătirii

Fereastra nr.3

c) Evidenţa rezultatelor probelor de control

Fereastra nr.4

144
d) Evidenţa cheltuielilor

Fereastra nr.5

e) Evidenţa accidentărilor (sau îmbolnăvirilor)

145
 Fereastra nr.6

f) Analiza rezultatelor din competiţii

Partea de analiză a datelor din tabelele prezentate se va realiza, în principal, prin compararea
lor cu cele ale modelului campionului (în raport de cât se cunoaşte despre acesta) sau a
modelului maximal propus de către antrenor sau de stafful tehnic, pentru anul încheiat. Analiza
trebuie să scoată în evidenţă realizări (integrale, parţiale), lipsuri, greşeli şi propuneri pentru a
corecta strategia de acţionare preconizată în noul Plan de pregătire.
Pentru vizualizarea datelor de analiză (input), programul propune utilizatorului următoarele
ferestere de dialog:

Fereastra nr. 7

146
g) Analiza execuţei principalilor indicatori ai pregătirii

Fereastra nr. 8

h) Analiza ponderii intensităţii şi volumului de pregătire şi dobândirii formei

sportive

Fereastra nr. 9

147
 Analiza acestui volum mare de date este mult uşurată de programul nostru prin folosirea unor
facilităţi complexe de calcul statistico-matematic, operabile în acest compartiment. Prin această
modalitate vor fi posibile comparaţii şi corelaţii între modelul performanţial al campionului (pe
plan mondial, olimpic, european sau naţional) şi propriul model de pregătire.
„Pe baza datelor de analiză se va trece la acţiunea de evaluare care are menirea de a
proiecta direcţionarea procesului de antrenament. Aceasta implică o prelucrare complexă cu
caracter multidisciplinar a datelor măsurătorilor şi o interpretare a lor cât mai obiectivă” (A.
Dragnea, 1996). După acelaşi autor, elementele de conţinut ale evaluării se prezintă ca un
sistem de tipuri de evaluare structurate după o logică internă specifică antrenamentului sportiv,
conform schemei alăturate:

Evaluare
Evaluare
pedagogică Evaluare Evaluare Evaluare
Biochimic
Ppedpedago biomecanică Biologică Psihologică
ă
gică a@

Evaluare complexă

Implică

Sistemul metodologic Efecte complexe asupra Sisteme de prelucr. a

de evaluare reactivităţii sportivului datelor

Fig. 1 Principalele elemente de structură ale modelului de evaluare complexă a

antrenamentului sportiv (după A. Dragnea, 1996)

Pentru fiecare dintre aceste elemente de conţinut ale evaluării complexe, se folosesc în
practică, sisteme metodologice adecvate, care investighează nivelul de reactivitate şi adaptare la
efort al sportivului, pentru dirijarea ştiinţifică a antrenamentului sportiv sau emiterea unor
predicţii privind valoarea competiţională a capacităţii de performanţă. Principalele direcţii ale
evaluării, spre care se orientează programul nostru, sunt îndreptate, în principal, spre
următoarele componente ale capacităţii de performanţă:

a) Evaluarea motrică;
b) Evaluarea biologică;
c) Evaluarea psihosocială;
d) Evaluare managerială.

Toate aceste acţiuni complexe de evaluare sunt detaliate în alt compartiment al programului
nostru ce se referă la problematica dirijării antrenamentului sportiv, dar vor putea fi apelate,
printr-o legătură (link) şi din acest meniu.

148
 2.1.2. Calendarul competiţional

Este unul din documentele preliminare de importanţă maximă pentru alcătuirea planificării
antrenamentului sportiv. Alegerea concursurilor, de către stafful tehnic, la care vor participa în
noul an competiţional sportivii condiţionează întreaga strategie de pregătire. Interesul crescând
de care se bucură competiţiile sportive, ca parte la vedere sau chiar spectacol sportiv, se poate
justifica şi prin apariţia, în ultima perioadă de timp, a disciplinei Ştiinţa competiţiei, alături de
cea a Impresariatului sportiv.
Structura calendarului competiţional intern sau internaţional va condiţiona, în special,
următoarele componente ale planului de pregătire:
- periodizarea antrenamentului sportiv în funcţie de răspândirea competiţiilor pe durata
anului de pregătire;
- graficul formei sportive în funcţie de importanţa şi obiectivele concursurilor alese
(intern, internaţional, de verificare, de obiectiv etc);
- eşalonarea întregii pregătiri pentru creşterea capacităţii de performanţă în funcţie de
obiectivele concursurilor;
- asigurarea continuităţii pregătirii, printr-o participare ritmică şi echilibrată la
competiţii, evitându-se pauze competiţionale prea lungi sau aglomerări exagerate;
- gradarea solicitărilor din Calendarul competiţional pentru pregătirea concursurilor de
mare obiectiv, prin participarea preliminară la altele mai puţin importante, în măsură să verifice
potenţialul de performanţă al sportivului la acea dată;
- stabilirea unui număr optim de concursuri, cu scopul de a se elimina stările de
supraoboseală sau ieşirea din formă din lipsa acestora.
Am mai menţionat faptul că întreaga activitate de planificare a pregătirii pentru creşterea
capacităţii de performanţă trebuie să o derulăm cu Calendarul competiţional în faţă. Din aceste
motive programul nostru are facilitatea de a-l apela şi din alte compartimente ale sale.
Pentru introducerea datelor de elaborare a Calendarului competiţional avem în vedere, în
primul rând, Calendarul competiţional intern şi internaţional elaborat de federaţiile de
specialitate, pentru noul an competiţional. Pentru cunoaşterea calendarelor competiţionale ale
altor federaţii de specialitate din străinătate sau ale forumurilor internaţionale, programul oferă
facilitatea unor link-uri (legături) pe Internet, prin care acestea se pot vizita, preluându-se
informaţiile dorite. Introducerea datelor din Calendarul competiţional intern şi internaţional se
va realiza prin intermediul următoarei fereastre de dialog :

Fereastra nr.10

149
 2.1.3. Planul de pregătire şi concurs.

Este componenta principală a programului ce cuprinde, in extenso, orientarea şi concepţia de

pregătire, în cazul nostru, a Federaţiei Române de Atletism, ca suport fundamental de lucru
pentru utilizator. Numărul mare al factorilor ce intră în componenţa planului de pregătire anual,
determină o anumită dificultate în procesul de elaborare, deoarece aceştia trebuie concepuţi
corelativ, în scopul realizării celor două tipuri de obiective, cifrice şi de loc .
Planul de pregătire pe care îl elaborează interactiv, prin ferestre de dialog, software-ul nostru
este conceput pe mai mulţi indicatori operaţionali, ce clădesc structura antrenamentului sportiv
pentru probele de sprint şi garduri. El este exprimat, în principal, prin numeroase tabele şi
grafice ce prezintă sugestiv paşii tehnico-metodici ai pregătirii precum şi cuantificarea strictă a
acesteia.
Prezentăm, în continuare, traseul acestor indicatori şi ferestrele de dialog, prin care sunt
introduşi în program :

a) Informaţii utile: sportiv, antrenor, club sportiv, federaţie.

Acest director va pune la dispoziţia utilizatorului, cu mare operativitate, o mulţime de

date despre sportivi (atleţi, în cazul nostru) pornind de la identitate, domiciliu, telefoane,
studii, de când practică sportul, părinţi etc, până la mărimea echipamentului, probleme
speciale etc, ce vor fi introduse prin ferestre de dialog specifice. Le prezentăm în
continuare:

Fereastra nr. 11

150
151
 Fereastra nr.12

152
 Fereastra nr. 13

153
 Fereastra nr. 14

b) Obiective de performanţă

Acţiunea de planificare a obiectivelor de performanţă este una de mare răspundere, deoarece

acestea trebuie să se găsească la confluenţa dintre aspiraţiile sportivului, staffului tehnic,
managerului general, publicului, familiei şi capacitatea sa reală de performanţă. Pentru ca
predicţia performanţelor să fie cât mai realistă, se impune o amplă analiză şi evaluare
interdisciplinară a rezultatelor anului sau perioadelor anterioare de pregătire şi performanţele la
zi în proba respectivă. Pe lângă aceste variabile principale mai luăm în considerare timpul
afectat pregătirii, condiţiile de pregătire (bază materială, echipamente, asistenţă ştiinţifică,
medicaţie) precum şi alte influenţe posibile de a fi dirijate în scopul creşterii capacităţii de
performanţă.

Redăm, în continuare, ferestrele de dialog pentru introducerea datelor :

 Evoluţia performanţelor (în ultimii trei ani):

Fereastra nr. 15

154
 Obiective de instruire

În sinteză, orientarea metodologică actuală preconizează ca definirea obiectivelor de instruire

să se realizeze în funcţie de principalele componente ale antrenamentului sportiv, astfel:

155
 Fereastra nr. 16

 Obiective de performanţă

Fereastra nr. 17

156
  Concursuri planificate (graficul rezultatelor)

Fereastra nr. 18

c) Macrociclurile de pregătire sau perioadele de pregătire

Prin macrociclu, Adrian Dragnea (1996) defineşte ciclurile de antrenament relativ mari, ce se
repetă pe trepte cantitative şi calitative superioare, atât în structura de bază, cât şi în ceea ce
priveşte dinamica de solicitare.
Precizăm faptul că factorul fundamental de creştere a capacităţii de performanţă în probele de
viteză, ca şi în alte ramuri sportive (cu efort centrat pe viteză şi forţă) este intensitatea de lucru în
condiţii anaerobe. Acest tip de solicitare nu se poate menţine pe o perioadă prea lungă de timp,
fără apariţia riscului de plafonare sau, mai rău, de producere a unor accidente musculare. Din
această cauză, la care se adaugă şi amploarea concursurilor şi campionatelor de sală, se preferă
în cele mai multe cazuri, periodizarea multiplă, cu două macrocicluri de pregătire în cadrul
ciclului anual. În mod excepţional, dacă pe parcursul unui an competiţional apar mai multe
concursuri de obiectiv, amplasate la intervale destul de lungi de timp, se pot programa şi trei
macrocicluri distincte sau cu unele întrepătrunderi.
Periodizarea dublă este caracteristică probelor de viteză-forţă pe un fond determinant de
tehnică (sprint, garduri, sărituri, aruncări etc). Ea duce mai rapid la creşterea capacităţii de
performanţă şi a dobândirii formei sportive în două perioade competiţionale.
Perioada de tranziţie are o durată mai redusă în primul macrociclu, de aproximativ 7-10 zile.
După perioada competiţională din al doilea macrociclu survine o perioadă de tranziţie mai lungă,
de până la o lună, care trebuie însă să includă mijloace active de refacere şi tratament al unor
eventuale afecţiuni.

157
 Redăm, în continuare, ferestrele de dialog pentru introducerea macrociclurilor, mezociclurilor
şi ciclurilor săptămânale de pregătire din cadrul planului anual:

Fereastra nr. 20

d) Etapele de pregătire (mezocicluri)

Sunt structuri intermediare de pregătire rezultate din conceperea şi reunirea a 3-6 (şi chiar mai
multe) microcicluri sau cicluri săptămânale. Orientarea şi conţinutul fiecărui mezociclu sunt
determinate de obiectivele macrociclului pe care îl compun şi de cerinţele generale ale
desfăşurării antrenamentelor sportive pentru fiecare ramură sau probă sportivă. În cazul
mezociclurilor dintr-o planificare cu două macrocicluri, în cel de-al doilea vor fi reproduse
obiectivele şi sarcinile din primul, dar la un nivel superior. În funcţie de perioada pentru care
sunt elaborate se folosesc în planificare următoarele tipuri de mezocicluri: de acomodare la
efort, de bază, precompetiţionale, competiţionale şi de refacere.
Prezentăm fereastra de introducere de date pentru generarea de către programul Info-Secund
a mezociclului sau planului de etapă :

Fereastra nr. 21

158
e) Microciclurile de antrenament sau ciclurile săptămânale

Alcătuiesc pârghia operativă a planurilor de pregătire şi poate, veriga lor cea mai inteligentă,
deoarece reproduc cu exactitate conţinutul lecţiilor de antrenament. Aproape tot ce ştim din
Ştiinţa antrenamentului sportiv şi din sistemul abordării interdisciplinare, concretizăm, în ultimă
instanţă, în alcătuirea ciclurilor săptămânale. Ce alegem şi cât alegem dintr-un număr imens de
mijloace, iată măiestria şi adevărata pricepere a antrenorului. Conţinutul şi structura
microciclurilor săptămânale se subordonează obiectivelor mezociclului pe care îl compun şi
sunt determinate, după Adrian Dragnea (1996), de următorii factori :
- interacţiunea dintre procesele de oboseală şi refacere, ordinea de alternare a
eforturilor cu odihna, alternarea eforturilor mari cu altele mai reduse etc ;
- necesitatea alternării lecţiilor cu orientări diferite din punct de vedere al calităţilor motrice
şi cuplarea acestora cu teme privind celelalte componente, în vederea cuprinderii întregii game
de obiective şi sarcini ce trebuie îndeplinite ;
- îmbinarea microciclurilor de şoc cu cele de descărcare, avându-se în vedere durata
refacerii şi influenţa mijloacelor de diferite tipuri ;
- oscilaţiile ritmice apropiate de o săptămână cu 3-12 zile, permit o orientare şi încadrare cu
mai multă precizie a antrenamentului ;
- locul microciclului în cadrul antrenamentului, care îi determină orientarea şi structura (de
pregătire generală, de pregătire specifică, de acomodare sau de apropiere de concurs, de
refacere).
Prezentăm în continuare fereastra de introducere a datelor (informaţiilor) pentru generarea de
către program a Ciclurilor săptămânale de antrenament:

159
 Fereastra nr. 22

La selecţionarea, cu ajutorul mouse-ului, a coloanei ce prezintă distribuţia sarcinilor de

antrenament se va deschide o fereastră cu nominalizarea acestora sub forma unor simboluri bine
cunoscute de specialiştii domeniului: T (tehnică), V (viteză), F (forţă), R (rezistenţă), V-F
(viteză în regim de forţă), V-R (viteză în regim de rezistenţă), Speciale, Stretching, Joc etc. În
continuare, utilizatorul alege din această fereastră sarcinile de pregătire pentru fiecare
antrenament sportiv şi le glisează (termenul de specialitate drag-and-drop) în dreptul acestuia.
După ce distribuţia sarcinilor a fost fixată pentru fiecare antrenament sportiv, printr-un nou click
de activare separată a unuia din aceste simboluri se va deschide o altă fereastră cu mijloacele de
pregătire specifice lor. Din lista afişată utilizatorul îşi va alege meniul sau mijloacele de
pregătire pentru fiecare antrenament din ciclul săptămânal (de bază sau pentru S1, S2, S3, S4
etc).
După alegerea mijloacelor, la sugestia Info-Secundului , acesta are grijă să le gestioneze prin
operaţii de însumare ce vor fi transmise spre planificările lunare din mezocicluri şi apoi spre cele
din macrociclu şi ciclul anual. Informaţiile vor fi transmise în paralel şi spre directorii de
evidenţă la rubrica planificat.

160
 Atât planurile de etape cât şi ciclurile săptămânale pot fi listate pentru a fi operaţionale la
antrenamente sau în analizele efectuate de echipa interdisciplinară de monitorizare a pregătirii.
Mai precizăm faptul că într-o planificare modernă şi elastică, ciclurile săptămânale nu sunt
neapărat centrate pe o săptămână, ele pot fi mai scurte sau mai lungi, în funcţie de datele
competiţiei şi specificul pregătirii pentru aceasta (cantonamente, semicantonamente). Tot în
acestă abordare, nici etapele de pregătire nu au o durată fixă de desfăşurare pe parcursul unei
luni, putând varia între două şi şase săptămâni, în funcţie de obiectivele intermediare de
pregătire propuse.
Având în vedere durata lungă şi numărul mare al mezociclurilor şi microciclurilor
săptămânale pe parcursul unui ciclu de planificare, presupunem că este greu, dacă nu chiar
imposibil, de a le programa de la început, cu o foarte mare precizie şi bătaie în timp. Din aceste
motive şi din raţionamente de dirijare a antrenamentului sportiv pe parcursul desfăşurării lui,
microciclurile şi mezociclurile pot fi uşor adaptate noilor condiţii sau cerinţe ce se impun.
Pentru această operaţie, fiecare fereastră de dialog are în program o comandă de schimbare
date pentru introducerea indicatorilor de efort (generali şi specifici), ce poate fi apelată de către
utilizator după o prealabilă confirmare a acestei intenţii. În felul acesta se realizează o
replanificare adaptativă a pregătirii sau o corecţie spre obiectivele propuse spre a fi atinse.

f) Indicatorii generali şi specifici de efort

Indicatorii generali, pot fi consideraţi parametrii de orientare ai pregătirii şi ai nivelului

acesteia. Ei însumează astfel concepţia şi startegia de acţionare pe întregul ciclu anual de
pregătire. Indicatorii specifici sunt pârghiile standardizate de acţionare continuă pentru creşterea
capacităţii de efort, concretizaţi în mijloacele de acţionare din cadrul microciclurilor de
pregătire.
Nominalizăm în următoarele fereastre de dialog indicatorii generali şi specifici pentru probele
de sprint şi garduri pentru a da o imagine a dimensiunii cuantificate al Planului de pregătire.
Fereastra nr. 23

Fereastra nr. 24

161
g) Orientare metodică generală

Exprimă concepţia de pregătire a staffului tehnic privind abordarea componentelor de bază

ale pregătirii, concretizate de facto în planul de pregătire. În mod special se va exprima
dinamica obţinerii formei sportive şi a modalităţilor de sincronizare ale valorii sale maxime cu
concursurile de mare obiectiv.

h) Locul pregătirii, formele de pregătire şi cine finanţează

Pentru creşterea eficienţei pregătirii sportivilor de mare valoare este recomandabil să se

aleagă localităţi cu un microclimat mai cald şi terenuri care să favorizeze depunerea unor
eforturi ridicate ca volum sau intensitate, în funcţie de obiectivele etapelor sau perioadei de
antrenament (de încărcare sau de intensitate mare pentru dobândirea formei sportive). Din aceste
motive, în funcţie de etapele şi formele de pregătire (centralizat la lot, la club etc) antrenorii şi
managerii de club sau federaţii aleg locuri de pregătire care pot asigura optim şi cumulat cele
mai bune condiţii ambientale. Pentru introducerea acestor date programul va deschide
următoarea fereastră de dialog :

Fereastra nr. 25

162
i) Probele de control şi datele trecerii lor

Aceşti indicatori constituie o componentă de bază a planului anual de pregătire prin faptul că
asigură un bun control al pregătirii şi al dirijării acesteia spre obiectivele propuse. Redăm în
continuare fereastra de dialog pentru introducerea informaţiilor privind probele de control şi
normele stabilite pe etape de pregătire.

Fereastra nr. 26

163
 2.1.4. Dirijarea antrenamentului sportiv prin tempouri de alergare şi indicatori de
evaluare

Dirijarea conţinutului antrenamentului sportiv se realizează printr-un proces cibernetic de

reglare şi control, care se bazează pe reacţiile funcţiilor organismul sportivilor la eforturile
desfăşurate în cadrul acestora şi al competiţiilor sportive.
Pentru această acţiune extrem de complexă, programul are avantajul unei dirijări ştiinţifice a
pregătirii din cadrul antrenamentelor sportive, prin facilitatea de operare cu tabele de tempouri şi
numeroase testări, ce reflectă corelaţiile interdisciplinare ale valorii capacităţii de performanţă
cu acestea.
Astfel, solicitările de efort sunt strict cuantificate (intensitate, volum, pauze de revenire) prin
tabele de tempouri, iar reacţiile de răspuns sau de adaptare a organismului sunt investigate prin
probe de control (teste de motricitate) şi printr-o varietate mare de alte teste.

2.1.4.1.Tabele de tempouri

Acestea cuprind timpul de parcurgere a unor distanţe standardizate de pregătire între 50 mp

şi 1000 mp. Este, credem, una dintre facilităţile prioritare ale programului care pune la
dispoziţia utilizatorului mii de tempouri de alergare cu intensităţi de la 100% la 65% pentru o
plajă largă de rezultate (100% din posibilităţi însemnând cifra de obiectiv de performanţă pentru
anul în curs) pe distanţele de : 50 m, 100 m, 150 m, 200 m, 250 m, 300 m, 400 m, 500 m, 600 m,
800 m şi 1000 de mp. Tabelele de tempouri elaborate de noi conţin, pe distanţele enumerate mai
sus, intensitatea efortului (exprimată în procente faţă de posibilităţile maxime şi cuantificată în
minute, secunde şi zecimi), volumul efortului (exprimat în distanţa de alergare şi numărul de
repetări) şi pauzele de revenire (în minute, secunde, pauze serii, pauze interval, natura pauzelor),
eşalonate pe lunile (etapele) de pregătire, asigurând astfel o abordare strict cuantificată a
parametrilor de efort şi refacere.
Faţă de datele standardizate din tabelele de tempouri propuse de noi, utilizatorul poate să le
modifice (regleze), prin introducerea în fereastra de dialog a solicitărilor preconizate, în
concordanţă cu concepţia proprie de pregătire pe care doreşte să o pună în practică. Pentru
această operaţiune se acţionează cu click pe comanda Schimbă date , apoi pe cea de Introduceţi
date, operaţiunile fiind apoi salvate cu comanda Salvează. În cazul în care utilizatorul nu mai
doreşte schimbarea datelor (sau a introdus din greşeală date eronate) se acţionează comanda
Revocare în locul celei de Salvează .
Redăm în continuare ferestrele de dialog pentru introducerea datelor şi afişarea tempourilor
de alergare planificate pentru etapa în derulare curentă sau pentru alte perioade sau etape de
pregătire :

Fereastra nr. 27

164
 Indicatori de evaluare

Indicatorii de evaluare obiectivă a capacităţii de performanţă sau a nivelului de pregătire al

sportivilor au fost descrişi în detaliu în cap. 4, din partea a doua a cărţii. Dirijarea
antrenamentului sportiv prin intermediul acestor indicatori de natură biologică, motrică, psiho-
socială, managerială etc intră (sau ar trebui să intre) în competenţa echipei interdisciplinare.
Antrenorul, ca membru al echipei, îşi asumă rolul de coordonare a acesteia şi de corelare a
indicatorilor de evaluare prelucraţi de membrii echipei cu solicitările din cadrul antrenamentului
sau competiţiilor sportive.
Aceşti indicatori se referă, în principal, la: capacitatea de efort (anaerobă, aerobă, mixtă),
funcţionalitatea aparatului cardiovascular şi respirator (proba Pachon - Martinet, Ruffier etc),
concentraţia pH-ului sanguin, concentraţia de acid lactic, a ionilor de Ca, Mg, Fe etc, nivelul
calităţilor şi deprinderilor motrice precum şi înregistrări şi interpretări ale unor chestionare de
personalitate (C.P.I, Big-Faiv, Minesota), anxietate ( S.T.A.I., S.C.A.T.), evaluare interpersonală
(scala Bale) etc. Programele instalate în calculator vor semnaliza valorile normale şi deviaţiile
de la aceste valori. În felul acesta, utilizatorul va dispune de un bord de comandă, urmând ca
decizia de reglare a pregătirii, în funcţie de informaţiile primite, să-i aparţină.

2.1.5. Directorul de informaţii

Are menirea de a stoca şi pune la dispoziţia utilizatorului un număr mare de informaţii de

specialitate, cu caracter interdisciplinar, legate de domeniul ramurii sportive, probei sau probelor
pe care le pregăteşte utilizatorul (antrenorul). Astfel, se pot sintetiza informaţii tehnice şi
biomecanice, metodice, de antrenament, strategii de participare în competiţii, modalităţi de
încălzire, probleme de refacere, medicamentaţie de efort, nutriţie, apariţii bibliografice din
domeniul atletismului, psihologiei sportive etc.

165
 Aceste informaţii vor fi culese din diverse surse şi în mod special de pe Internet. Ele pot fi
indexate cu diverse cuvinte cheie şi pot fi regăsite prin comanda „căutare”, fiind operaţionale
aproape instantaneu. Memoriile actuale ale hard diskurilor sau a CD-urilor şi DVD-urilor sunt
super expandate (80-120 GB), suportând tomuri de informaţii. Nu trebuie să uităm că într-un
viitor foarte apropiat, multe cărţi de specialitate vor fi editate şi pe CD-uri, ce se pot înscrie uşor
în memoria calculatorului. De asemenea, sunt foarte răspândite şi accesibile scannerele şi
miniscannerele cu ajutorul cărora putem introduce rapid în memoria calculatorului texte direct
din reviste sau cărţi, fără a mai fi nevoie de tastatura calculatorului.
Informaţiile adunate în acest director, în mare parte cu caracter monografic, trebuie să
cuprindă referiri la :

 Repere istorice, cu referiri la evoluţia disciplinei sau probei, rezultate (primii 50 din lume,
din ţară etc), recorduri (olimpice, mondiale, europene, naţionale), campioni (olimpici,
mondiali, europeni, naţionali etc), topul „aşilor” etc ;

 Tipul efortului şi caracteristicile lui specifice ramurii sportive sau al probelor din cadrul
atletismului, aprovizionarea cu energie pentru contracţia musculară, tipuri de fibre
musculare, consideraţiuni de ordin genetic etc ;

 Probleme de tehnică şi tactică specifice ramurii sportive sau a unei probe din cadrul
acesteia, implicaţii biomecanice, kinograme, filme video etc;

 Calităţile motrice implicate în probele de viteză şi metodica dezvoltării acestora;

 Modelul de selecţie pentru copii, juniori, tineret, model de selecţie (baremuri) pentru lotul
naţional, european, mondial, olimpic;

 Particularităţile planificării, cerinţele planificării emise de federaţiile de specialitate etc;

 Particularităţile antrenamentului, cicluri săptămânale de antrenament pentru diferite

perioade de pregătire;

 Linii metodice de pregătire elaborate de federaţii sau alte foruri de specialitate;

 Cum se antrenează campionii;

 Studii de specialitate;

 Sesiuni, comunicări, consfătuiri;

 Bibliografie de specialitate;

 Videocasete, analize biomecanice, clipuri cu execuţii tehnice etc.

La activarea cu ajutorul mouse-ului a informaţiei selectate, dintre cele prezentate mai sus,
utilizatorului i se va deschide o fereastră de dialog prin intermediul căreia va avea acces la

166
aceste informaţii (introduse de el sau de autorii acestui program) putându-le completa, actualiza
sau revoca.

2.1.6. Starea de sănătate

Acest fişier va fi completat periodic de către medicul secţiei sau al Clubului sportiv, cu ocazia
vizitelor medicale sau a altor afecţiuni ivite pe parcursul pregătirii şi va fi consultat în
permanenţă de către stafful tehnic. Fişierul va conţine afecţiunea, data contractării ei,
tratamentul urmat şi medicaţia de efort şi refacere care se administrează.
În general, fereastra de dialog pentru definirea stării de sănătate va prelua rubrici din Fişa
medicală a sportivului cu afecţiunile trecute în aceasta. Atât acest fişier cât şi altele care nu se
doresc a fi consultate de persoane neavizate sau rău intenţionate, pot fi parolate şi deschise
numai de către cei abilitaţi să o facă.
Redăm în continuare fereastra de dialog pentru informaţiile privind starea de sănătate a
sportivului.

Fereastra nr. 29

2.1.7. Comanda „Ajutor” (help)

Această facilitate, operaţională în orice moment al navigării prin programul Info-Secund, are
menirea furnizării unor informaţii de ghidare privind utilizarea programului în toate

167
compartimentele acestuia. Comanda mai dă indicaţii de ieşire în cazul unor rătăciri prin
labirintul programului, indicând ce comenzi să accesezi pentru a reveni la aplicaţia deschisă sau
la cea din meniu.

Fereastra nr. 30

2.1.8. Link-uri de navigare pe Internet

Prin acest compartiment utilizatorul are facilitatea de a se conecta rapid la Internet la diferite
adrese ce oferă informaţii utile din ramura sportivă gestionată de program. Link-urile se vor
conecta în special la site-urile web ale federaţiilor de specialitate din lume, reviste de
specialitate, congrese şi simpozioane de specialitate etc. Aceste adrese şi altele pe care doreşte
să le utilizeze antrenorul se vor memora în Address book-ul compartimentului, fiind accesibile
printr-un simplu dublu click efectuat pe cea selectată.

Fereastra nr. 31

168
169
 CAPITOLUL 3

ÎN « SPATELE » ECRANULUI

Gestiunea datelor din program este operată prin funcţii specifice tipului acestora (ex. datele
sportivului includ funcţii cum ar fi: modifică date, adaugă sportiv, etc) sau prin comenzi de
activare sau dezactivare. Datele sunt reprezentate, în funcţie de tipul lor, în câmpuri separate sau
în tabele. Datele primare (cele indispensabile oricărei zi la antrenament) sunt prezente în
fereastra principală, iar pentru vizualizarea completă a datelor sportivului, antrenorului,
părinţilor sportivului sunt create ferestre separate, accesibile din meniul Operaţii.
Modificarea datelor (ştergere, adăugare sau modificare) se face explicit la solicitarea
utilizatorului şi numai după o prealabilă confirmare a operaţiei cerute, prin ferestre de dialog.
Datele sunt grupate pe categorii şi se găsesc selectate în aceeaşi fereastră şi pe acelaşi nivel (ex.
datele sportivului vor conţine şi performanţele lui, dar nu şi indicatorii, care fac parte din altă
categorie). Pentru operaţii de statistică şi comparaţii, programul permite vizualizarea datelor
anilor anteriori. Acolo veţi găsi şi putea compara rezultatele curente, cu cele mai importante din
anii anteriori, precum şi concluziile tehnico-metodice. Prin această operaţie se poate verifica
eficienţa planului de pregătire aplicat anului în curs, comparând rezultatele curente cu cele din
anii anteriori.
Vizualizarea datelor se poate face, atât prin comenzi scurte (de la tastatură), cât şi cu mouse-
ul, în meniu sau prin butoanele afişate în ferestre. Pentru a mări siguranţa în utilizare, nu sunt
prezente butoanele standard de închidere a ferestrelor (X-ul din colţul ferestrei), ci sunt
specificate explicit fiecare comandă disponibilă din fereastra respectivă.
Fişierul de asistenţă, încorporat de program, permite utilizatorului o familiarizare rapidă cu
programul. El are o interfaţă modernă şi uşor de folosit, ce grupează datele pe categorii
(respectiv subcategorii), permiţând o delimitare clară a operaţiunilor şi nu în ultimul rând, a
funcţionalităţii aplicaţiei. La fel, aplicaţia permite accesul direct la Internet, printr-un control
propriu, fără a fi nevoie de apel la alte programe (în cazul în care calculatorul utilizatorului este
legat la Internet). Fişierul de asistenţă este creat în format HTML (sistem modern de creare a
fişierelor help), cu o interfaţă uşoara (la fel ca şi programul). Proiectarea şi execuţia
programului s-a efectuat pe module separate care au fost apoi asamblate într-un produs final cu
funcţionalitatea de a genera planificarea antrenamentului pe un ciclu anual.
Proiectarea sistemului dorit s-a făcut de către informaticianul Varga Szilard şi autorul cărţii,
printr-o consultare largă în cadrul unei echipe interdisciplinare.
Aplicaţia cuprinde două baze de date, una pentru gestiunea datelor, iar cealaltă pentru
gestiunea indicatorilor (care este formată doar din cifre). Baza de date pentru memorare este
relaţională, existând un identificator unic pentru fiecare sportiv: „unic” – câmp în baza de date.
Pentru crearea bazei de date s-a folosit Microsoft Access 2000, iar legătura între aplicaţie (scrisă
în Microsoft Visual Basic 6.0) şi baza de date, s-a facut prin obiecte DAO 3.5, cu un spaţiu
separat de lucru pentru fiecare bază.
Pentru a proteja programul de eventualii hackeri (escroci de calculatoare), la pornire se cere
identificarea utilizatorului (prin nume şi parolă) Aplicaţia este de tip MDI (Multi Document
Interface), care permite o gestionare a mai multor ferestre în acelaşi timp. Limbajul Visual Basic
este un mediu prielnic pentru a dezvolta aplicaţii de gestiune a bazelor de date. El permite lucrul
cu ferestre şi forme, formele fiind necesare pentru a oferi utilizatorului controale pentru
prelucrarea datelor, respectiv gestiunea lor.
S-a lucrat orientat obiect, inclusiv la accesul la baza de date, iar Visual Basic are implementat

170
acest lucru foarte bine. Încă din faza de proiectare, programul a fost descompus în opt părţi
distincte.
Cerinţele de sistem (calculator) ale programului sunt minime, putând rula pe orice platformă
Windows 98, Windows NT, Windows 2000, Windows XP etc.

În încheierea acestei succinte prezentări a programului „Info- Secund”, prognosticăm cu mult

optimism, că mulţi dintre antrenori, chiar în acest deceniu, îşi vor schimba caietul de antrenor cu
laptopul. Cu cât o vor face mai repede, cu atât vor fi mai câştigaţi şi ei şi sportul românesc. În
avans, programul nostru pregăteşte câmp liber acestei opţiuni.
Considerăm că prin strădaniile noastre şi a multor tineri care ne vor urma, captivaţi deja de
mirajul lumii calculatoarelor, software-ul nostru Info Secund , de primă generaţie, să fie
perfecţionat şi depăşit, de cât mai multe generaţii. Cu modestie însă, acest program, îşi adjudecă
meritul de deschizător de drumuri pentru promovarea tehnologiei informaticii în sport.

Fereastra nr.32

Concluzii

În finalul lucrării noastre vom prezenta câteva concluzii pe care le considerăm relevante
pentru promovarea ideii de abordare interdisciplinară în sportul de performanţă şi nu numai.
1. Interdisciplinaritatea a fost şi rămâne una din temele de mare interes a domeniilor
cunoaşterii, care a generat progrese uimitoare în praxiologie. Ea reuneşte gânditori şi cercetători
proeminenţi din cele mai diverse specializări, angajaţi într-un efort continuu pentru a dezvolta
limitele cunoaşterii umane.
2. Progresele uimitoare ale cercetării ştiinţifice, descoperirile realizate pe bazele
ciberneticii, tehnicilor logico-matematice şi în special, utilizarea galopantă a calculatorului în

171
toate domeniile vieţii sociale, conduc în mod sigur, la o relansare a interdisciplinarităţii, printr-o
conştientizare a confluenţei şi complementarităţii disciplinelor actuale în scopul aprofundării
cunoaşterii umane.
3. Activitatea sportivă, mai ales cea de mare performanţă este un model de construcţie
interdisciplinară. Ea s-a exprimat, încă de la fundamentarea sa ştiinţifică, prin paradigme ce
sugerau componenţe bio-motrice, bio-psiho- motrice, bio-psiho-sociale etc.
4. Marile performanţe sportive, recordurile mondiale şi olimpice, înzestrate cu o valoare
simbolică imensă, aceea a căutării limitelor umane, nu pot fi concepute în afara modelului de
abordare interdisciplinară.
5. Forţa interdisciplinarităţii se exprimă prin echipa interdisciplinară, ce constituie o pârghie
pragmatică a acesteia, având ca scop rezolvarea operativă a unor probleme majore cu care se
confruntă anumite domenii ale activităţii socio-umane şi politice.
6. Cibernetica este o ştiinţă sau o metateorie de sorginte inter şi multidisciplinară, ce a apărut
ca răspuns la necesitatea, devenită acută în prima jumătate a secolului al XX-lea, de corelare şi
integrare a cunoştinţelor din diferite domenii, a căror fiinţare izolată făcea dificilă înţelegerea şi
explicarea nu numai a universului ca tot unitar, organizat, dar chiar şi a domeniului îngust pe
care-l investiga fiecare disciplină în parte.
7. Cibernetica promovează cel mai important principiu care reuneşte sistemele funcţionale
vii şi pe cele lipsite de viaţă - conexiunea inversă. Acest principiu general al ciberneticii, adică
necesitatea unei informări inverse asupra efectului obţinut, este caracteristic pentru funcţionarea
tuturor tipurilor de dispozitive mecanice (inclusiv a maşinilor cu reglaj automat), precum şi
pentru comportamentul organismelor vii.
8. Cibernetica poate fi considerată ştiinţa, a cărei principii au stat şi stau la baza promovării
inteligenţei artificiale şi a calculatoarelor electronice, suprarapide de azi, care au cucerit
întregul mapamond în toate domeniile de activitate.
9. Conceptul de modelare, ce cunoaşte o răspândire impresionantă la toate nivelele şi
palierele educaţiei şi cercetării, este preluat tot din domeniul ciberneticii. În expansiunea sa
generală, modelul şi modelarea au pătruns de mult şi-n cadrul disciplinelor de educaţie fizică şi
sport, atât ca metodă cât şi ca principiu, dovedind, încă o dată, aplicativitatea extinsă pe care şi-o
poate asuma.
10. Studiile corelaţionale deschid, din punct de vedere sistemic, porţile coerenţei şi
interdependenţei acţiunilor în cercetările interdisciplinare, devenind un instrument eficient de
rezolvare a problemelor de viitor ale societăţii. În raportul de previziune şi acţiune, corelaţia nu
este doar o simplă paradigmă logică, ci una complexă socio-umană, năzuind, formulând şi
purtând valori de orientare şi de decizie ale acţiunilor menite a asigura omului un control, fie şi
parţial, asupra viitorului.
11. Investigarea atentă, sistematizarea şi operaţionalizarea multiplelor corelaţii existente între
sfera bio-motrică, psiho-socială şi capacitatea de performanţă a sportivilor aduce cel puţin patru
mari beneficii în eficientizarea procesului de antrenament, îndreptate spre îmbunătăţirea
specificităţii selecţiei, raţionalizarea mijloacelor de pregătire, dirijarea ştiinţifică a procesului de
pregătire şi predicţia rezultatelor.
12. Abordarea interdisciplinară, în orice acţiune teoretică sau practică, ne apropie de
înfăţişarea reală a fenomenelor din natură şi societate, unde totul se află în cadrul unui sistem
corelaţional complex.
13. Creşterea capacităţii de performanţă la nivelul cerinţelor competiţionale actuale trebuie să
ţină seama de cele mai recente progrese realizate în domeniul ştiinţelor biologice de către
genetică, endocrinologie, biochimie celulară, neurofiziologie şi altele, conferindu-i acesteia o
bază ştiinţifică incontestabilă.

172
 14. Întreaga pregătire şi tot arsenalul circumscris acesteia pentru creşterea capacităţii de efort
şi performanţă, trebuie să se structureze pe principiul dirijării şi reglării, în funcţie de gradul de
răspuns şi acomodare al organismului sportivului la solicitările din antrenamente.
15. Pentru declanşarea acţiunii de reglare sunt necesare inventarierea şi gestionarea unui
număr foarte mare de teste şi chestionare care să realizeze corelaţii semnificative cu exprimarea
capacităţii de performanţă.
16. Evaluarea capacităţii de performanţă a sportivilor constituie o operaţiune dificilă,
deoarece trebuie să estimeze randamentul acestora ca o sumă a activităţii bio-psiho-sociale, cu
toate interrelaţiile evidente sau ascunse dintre acestea. Din această perspectivă, evaluarea este
fructuoasă când are un caracter multidisciplinar, angrenând nu numai sportivi şi tehnicieni, ci şi
fiziologi, medici, farmacişti, psihologi, informaticieni, manageri etc.
17. Pentru a întreţine un nivel de excelenţă al capacităţii de performanţă trebuie să culegem
în permanenţă informaţii, printr-o varietate mare de teste reprezentative privind principalii
factorii biologici, motrici şi psihosociali validaţi pentru efectul lor profund asupra creşterii
acesteia.
18. Conceperea şi dirijarea ştiinţifică a antrenamentului sportiv, implică azi, cunoaşterea şi
prelucrarea unui volum foarte mare de informaţii multi şi interdisciplinare (între 800 şi 1200 de
indicatori, după unii specialişti), din ce în ce mai greu de gestionat fără asistenţa calculatoarelor.
Iată de ce, progresul rapid al ştiinţei sportului şi implicit al creşterii capacităţii de performanţă a
sportivilor este condiţionat, de rapiditatea cu care marile beneficii ale calculatoarelor, prin
programele lor de operare, vor pătrunde uzual şi în domeniul sportului, pe biroul cercetătorului
sau chiar în sacoşa tradiţională a antrenorului.
19. Se deschide astfel, în zilele noastre, o puternică linie de comunicare interdisciplinară, cea
dintre sport şi informatică, cu beneficii greu de estimat pentru dinamica performanţelor.
20. Preocupaţi de mai mulţi ani de această idee, am reuşit să elaborăm un software, pe care l-
am denumit sugestiv Info-Secund, în măsură să realizeze un număr foarte mare de acţiuni în
beneficiul antrenorului şi sportivului.
21. Principala funcţie a programului Info-Secund este cea de a realiza o planificare amplă şi
o dirijare eficientă a întregii pregătiri pe un ciclu anual.
22. Prin concepţia care a stat la baza elaborării programului, acesta nu îngrădeşte cu nimic
creativitatea şi experienţa utilizatorului. El poate să-şi valorifice întregul potenţial profesional
prin produsul nostru « prietenos şi ascultător ».
23. Programul are posibilitatea stocării şi gestionării, în directorul de informaţii, a unui
număr foarte mare de informaţii de specialitate, pe care să le actualizeze ori de câte ori are
nevoie.
24. Compartimentul de dirijare al programului constituie pârghia cea mai puternică pusă în
mâna utilizatorului, prin faptul că îl informează operativ privind asupra reacţiei de răspuns şi
adaptare la solicitările la care este supus atletul pe parcursul pregătirii. În funcţie de aceste
răspunsuri, antrenorul are posibilitatea de reglare a unor componente ale sistemului complex de
acţionare din cadrul pregătirii.
25. Software-ul “Info-Secund”, conceput şi realizat de noi, poate avea unele limite,
caracteristice oricărui debut. În acest sens ne exprimăm disponibilitatea de a colabora cu toţi
utilizatorii produsului nostru, pentru a-l îmbunătăţi şi a-l aduce la standarde înalte de fezabilitate.
Suntem, de asemenea, conştienţi de faptul că implementarea programului nostru se va lovi de
reticenţa “conservatorilor”, care refuză prietenia calculatoarelor, sau de o infrastructură încă prea
scumpă pentru buzunarul antrenorului. Din aceste motive anticipăm pentru început şi o posibilă
“aşteptare” în sertarele cercetării fundamentale, urmând, cât de curând, să-şi croiască drum ca

173
aplicaţie practică în sprijinul antrenorilor intuitivi, dispuşi să-şi schimbe sacoşa de antrenament
cu laptopul.
26. Considerăm şi noi, ca şi alţi specialişti care s-au preocupat de acest domeniu că, nici un
program, oricât de interactiv şi performant ar fi, nu poate înlocui, în totalitate, contribuţia
intuitivă şi creativă a antrenorului, ca ordonator, controlor şi factor decisiv de reglare a fiecărei
unităţi de pregătire şi a conduitei de participare în competiţii, a sportivilor. Din aceste motive
programul nostru se constituie într-un secund al antrenorului, ajutându-l să aplice tehnologia
informatică într-un segment prioritar al pregătirii, pentru creşterea capacităţii de performanţă.

174
 BIBLIOGRAFIE

1. ACHIMAŞ, CADARIU, ANDREI, Metodologia cercetării ştiinţifice medicale, Editura

Medicală Universitară Iuliu Haţieganu, Cluj-Napoca 1999.
2. ALEXE, NICU, Planificarea antrenamentului sportiv, Centrul de Cercetări pentru
Problemele Sportului, Bucureşti,1991.
3. ALEXEI, MIRCEA, Elaborarea de tempouri de alergare, asistată de calculator,Revista de
Educaţie Fizică şi Sport nr. 9 / 1987
4. ALEXEI, MIRCEA, Interdisciplinaritatea în ştiinţa contemporană şi a sportului, Palestrica
mileniului III, Anul I, nr. 1, 2000.
5. ALEXEI, MIRCEA, Metodica învăţării probelor atletice, Editura, Napoca Star, Cluj-
Napoca, 2005.
6. ALEXEI, MIRCEA, Modelarea şi standardizarea principalelor mijloace de pregătire
în antrenamentul alergătorului de viteză, Revista de Educaţie Fizică şi Sport
nr.8/1988.
7. ALEXEI, MIRCEA, Studiu privind determinarea biologică a capacităţii de
performanţă. Implicaţii şi complicaţii, Palestrica mileniului III, Anul I, nr. 3-4, 2001;
8. ALEXEI, MIRCEA, Studiu privind metodica corectării greşelilor la unele probe
atletice, în Sinteza lucrărilor prezentate la sesiunea ştiinţifică din 25 – 26 noiembrie,
editată de Institutul politehnic, Iaşi, 1988.
9. ALEXEI, MIRCEA, Atletism tehnica probelor, Editura Presa nversitară clujeană,
Cluj-Napoca 2005
10. ALEXEI, MIRCEA, BOCU, TRAIAN, Contribuţii la îmbunătăţirea selecţiei
biomotrice în atletism (alergări de viteză), Revista de Educaţie Fizică şi Sport nr.8,
1982.
11. ALEXEI, MIRCEA, DUNKY, ALEXANDRU, SZEKELY, TIBOR, Sistem automat de
prelucrare pe calculator şi afişare video a timpilor şi ordinii de sosire la probele atletice de
alergări, Revista de Educaţie Fizică şi Sport nr.2/1988.
12. ALEXEI, MIRCEA, MONEA, GHEORGHE, BOGDAN, VASILE, Tehnica probelor
atletice, Editura Univ. Babeş-Bolyai, Cluj Napoca, 1995.
13. ALEXEI, MIRCEA, VARGA, SZILARD, Planificarea antrenamentului

175
 Sportiv, asistată de calculator, la probele atletice, Conferinţa Ştiinţifică
Internaţională „SPORT CURAT”, Bucureşti, 26-28 octombrie 2001.
14. ALFORD, JIM, Sprint master: un program interactiv de calculator, New
Studies in Athletics 5, 2 iunie 1990, trad. în Tehnologia informatică în
sport, SDP 1993.
15. ANOHIN, P.K., Fiziologia şi cibernetica, în Cibernetica în sport, sub
redacţia A. Demeter, Editura CNEFS, Bucureşti, 1983.
16. APOSTOL, L. Ştiinţe umane: mostre de relaţii interdisciplinare,
Interdisciplinaritatea în ştiinţele umane, Idei contemporane, Ed. Politică,
Bucureşti, 1986.
17. APOSTOL, PAVEL, Calitatea vieţii şi explorarea viitorului, Editura
Politică, Bucureşti 1975.
18. APOSTOL, PAVEL, Cibernetică, cunoaştere, acţiune, Editura Politică,
Bucureşti,1969.
19. APOSTOL, PAVEL, Abordare sistemică, interdisciplinaritate, dialectică,
în vol. Interdisciplinaritatea în ştiinţa contemporană, coordonator Şt. Milcu şi V.
Stancovici, Editura Politică, Bucureşti 1980.
20. ASOCIAŢIA ANTRENORILOR FRANCEZI DE ATLETISM, Alergările de
viteză şi de garduri, trad. în Antrenorul federal de atletism, vol. IV, CCPS,
Bucureşti, 1996.
21. ASOCIAŢIA ANTRENORILOR FRANCEZI DE ATLETISM, Antrenorul
federal de atletism, trad. în Antrenorul federal de atletism, vol.I, CCPS,
Bucureşti, 1995.
22. BALES, R.F., Personality and interpersonal behavior, New York, Holt, Rinehart and
Winston, 1970.
23. BANISTER, ERIC, W., Modelarea performanţei sportive de elită, în Testarea
fiziologică a sportivilor de înaltă performanţă, Vol. II, SDP, 391-394, Bucureşti 1997.
24. BATTOMORE, T.B., Introducere la interdisciplinaritatea şi ştiinţele
umane, UNESCO, 1983.
25. BAUERSFELD, K.H.; SCHROTER, G., Bazele ştiinţifice ale
antrenamentului, Bazele atletismului I, II şi III trad în Atletism ieri, azi,
mâine CCPEFS, Bucureşti, 1979.

176
 26. BĂLĂCEANU, CONSTANTIN, STOLNICI, NICOLAU, EDMOND, Personalitatea
umană - o interpretare cibernetică, editura Junimea, Iaşi, 1972.
27. BIANCHI, ANNA, PAOLA, Ereditatea şi legile sale, Scuola dello Sport,
Roma, XII,1993, 28-29,iul-dec., trad. în Factorii genetici şi performanţa
sportivă la vârsta tânără, SCJ, 2(99), CCPS, Bucureşti, 1995.
28. BOCU, TRAIAN, Investigarea selecţiei în sport, Editura Medicală
Universitară “Iuliu Hţieganu ”, Cluj – Napoca, 1999.
29. BOCU, TRAIAN, TACHE SIMONA, Selecţia în sport, orientări ale selecţiei timpurii
în sport, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997.
30. BOMPA, TUDOR, O., Teoria şi metodologia – periodizarea – antrenamentului
sportiv, C.N.F.P.A., Bucureşti 2001.
31. BOUCHARD, CLAUDE, Gânduri pentru intrarea biotehnologiilor în sport, trad. în
Tehnologie şi bioetică, în sport, Buletin informativ, 462, CCPPS, Bucureşti, 1994.
32. BOUCHARD, CLAUDE, TAYLOR, ALBERT, W., SIMONEAU, JEAN-AIME,
DULAC, SERGE, Testarea puterii şi capacităţii anaerobe, trad. în Testarea fiziologică a
sportivilor de înaltă performanţă, vol. 2, SDP, 391-394, CCPPS, Bucureşti 1997.
33. CARAVIA, PAUL, Discipline, conexiuni, gândire creatoare, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti. 1991.
34. CÂRSTEA, GHEORGHE, Educaţia fizică - fundamente teoretice şi metodice, Casa de
editură Petru Maior, Bucureşti 1999.
35. CÂRSTEA, GHEORGHE, Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Editura
Universul, Bucureşti, 1993.
36. CÂRSTEA, GHEORGHE, Programarea şi planificarea în educaţia fizică şi sportivă
şcolară, Editura Universul, Bucureşti, 1993.
37. CHU, DONALD, A., Jumping into plyometrics, trad. în Antrenament pliometric,
Sărituri, SDP, 390, CCPPS, Bucureşti, 1997.
38. COLIBABA-EVULEŢ, DUMITRU, Proiectarea didactică, ştiinţifică şi implementarea
ei în activitatea sportivă de performanţă, Rev Ştiinţa sportului, nr.2/1996,
Bucureşti.
39. COLIBABA-EVULEŢ, DUMITRU şi BOTA, IOAN, Jocuri sportive. Teorie şi
metodică. Editura Aldin, Bucureşti, 1998.
40. COMETTY, GILLES, Pliometrie, trad. în Exerciţii pliometrice, SDP, 381-382,

177
 CCPPS, Bucureşti, 1996.
41. CONZELMAN, ALBERT, Dezvoltarea capacităţii motrice, Scuala dello Sport,
Roma, XVII,1998, nr.44 trad în Sportul la copii şi juniori, nr.122, Bucureşti, 2001.
42. DEMETER ANDREI, Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor fizice, Editura
Sport-Turism, Bucureşti 1981.
43. DEMETER, ANDREI, Fiziologia Sporturilor, Editura Stadion, Bucureşti, 1972.
44. DEMETER, ANDREI; GHIRCOIAŞU, MARIA; AVRAMOFF, E.; RĂCEANU
TEODORA, Fiziologia şi biochimia educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1979.
45. DICŢIONAR ENCICLOPEDIC ROMÂN, Editura Politică Bucureşti 1964.
46. DOUGHERTY, N.J., şi BONNANO, D., (SUA), Managementul şi dezvoltarea bazelor
sportive, trad. în Administrarea şi gestionarea bazelor sportive, CCPPS, Bucureşti, 1997.
47. DRAGNEA, ADRIAN, Antrenamentul sportiv, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1966.
48. DRAGNEA, ADRIAN, Antrenamentul sportiv, Teorie şi metodică, Editura didactică şi
pedagogică, R.A., Bucureşti, 1996.
49. DRAGNEA, ADRIAN, Antrenament sportiv, Teorie şi metodologie, vol I şi II,
ANEFS, Bucureşti, 1993.
50. DRAGNEA, ADRIAN, Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport, Editura
Sport Turism, Bucureşti, 1984.
51. DRAGNEA, ADRIAN, şi colab, coordonatorul lucrării Teoria educaţiei fizice şi
sportului, Editura Cartea Şcolii, Bucureşti, 2000.
52. DRAGNEA, ADRIAN, Teoria şi metodica dezvoltării calităţilor motrice, Compendiu,
M.T.S. Bucureşti, 1991.
53. DRAGNEA, ADRIAN, şi BOTA, AURA, Teoria activităţilor motrice, Editura
Didactică şi Pedagogică, R.A. , Bucureşti 1999.
54. DRĂGAN, IOAN, coordonator, Medicina sportivă, Editura Stadion, Bucureşti, 1974.
55. DRĂGAN, IOAN, coordonator, Selecţia şi orientarea medico- sportivă, Editura Sport-
Turism, Bucureşti, 1989.
56. DRĂGAN, IOAN, Un model de gândire şi cercetare indispensabil pentru progres în
ştiinţă, Idei Contemporane - Interdisciplinaritatea şi Ştiinţele Umane, UNESCO, 1983.

178
 57. DRĂGAN I.; STROESCU, V., Medicaţia în efortul fizic, Editura pentru tineret şi
sport EDITIS, Bucureşti, 1993.
58. DRUCKER, PETER, F., Societatea post-capitalistă, Editura Image, 1999.

59. DUMA, EUGEN, Controlul medical în activitatea de Educaţie Fizică şi Sport, Editura
Argonaut, Cluj- Napoca, 1997.
60. DUMITRESCU VASILE, Metode statistice-matematice în sport, Editura
Stadion 1972.
61. DUMITRAŞCU, DUMITRU, Trepte spre ştiinţă, Editura Dacia, Cluj, 1974.
62. DUPUY, CHARLES, L’instruction publique au Senat, Revue internationale de
l’enseignement, vol.LXII, 1911.
63. ECLACHE, J. J., Bazele fiziologice ale aptitudinii fizice, trad. în Aptitudinile motrice,
SCJ, 100-101, CCPPS, Bucureşti, 1995.
64. ENDRE, JODAL, Dicţionar de tehnică de calcul englez-român, Editura Albastră, Cluj-
Napoca, 1996.
65. EPURAN, MIHAI, Criterii psihologice de selecţie, în: Drăgan Ioan (coord), Selecţia şi
orientarea medico-sportivă, Editura Sport-Turism, Bucureşti,1989.
66. EPURAN, MIHAI, Fundamente teoretice şi metodologice ale reglării şi autoreglării
psihice a sportivilor. Bucureşti, Simpozion internaţional universitar FRSU, 4-5 mai 1995.
67. EPURAN, MIHAI, Ghidul psihologic al antrenorului, I.E.F.S., Bucureşti, 1982.

68. EPURAN, MIHAI, Metodologia cercetării activităţii corporale, vol. I şi II, Bucureşti,
ANEFS, 1992.
69. EPURAN, MIHAI, Metodologia cercetării activităţilor corporale în educaţie fizică şi
sport, Bucureşti, 1996.
70. EPURAN, MIHAI, Modelarea conduitei sportive, Editura Sport Turism, Bucureşti,
1990.
71. EPURAN, MIHAI, Pregătirea psihologică a sportivului, Bucureşti, Ed. UCFS, 1964.

72. EPURAN, MIHAI, Psihologia sportului de performanţă. Reglarea şi autoreglarea

stărilor psihice, Bucureşti, ANEFS, 1996.
73. EPURAN, MIHAI, Ştiinţa şi sportul, în revista Ştinţa Sportului, nr.1/1995.
74. EPURAN, MIHAI, HOLDEVICI, IRINA, Compendiu de psihologie pentru antrenori,
Editura Sport Turism, 1980, Bucureşti.

179
 75. EPURAN, MIHAI; HOLDEVICI IRINA; TONIŢA, FLORENTINA, Psihologia
sportului de performanţă: teorie şi practică, Editura FEST, Bucureşti 2001.
76. EPURAN MIHAI, HORGHIDAN, VALENTINA, Psihologia educaţiei fizice,
Universitatea Ecologică, Bucureşti 1997.
77. EPURAN MIHAI; MAROLICARU, MARIANA, Metodologia cercetării activităţilor
corporale, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1998.
78. FAINA, MARCELLO; MORADINI, CLAUDIO ş.a., Ştiinţa şi controlul
antrenamentului, Scuolla dello Sport, 26 VII-IX, 1992, trad. în Tehnologia informatică în sport,
SDP, nr. 345- 346, CCPPS, Bucureşti 1993.
79. FAURE, EDGAR, A învăţa să fii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974.
80. FREEMAN, WILLIAM H., Implicaţiile etice ale sistemelor- expert în antrenamentul
sportiv: nevoia limitelor etice în competiţie, New Studies in Athletics 5, iun. 1990, trad în
Tehnologia informatică în sport, SDP 345, 346 Bucureşti 1993.
81. GAGEA, ADRIAN, Parametrii de antrenament, Fiziologie şi biochimie sportivă,
Culegere de texte, I.E.F.S. Bucureşti, 1982.
82. GAMBETTA, VERN, Calculatorul electronic şi antrenorul, New Studies in Athletics,
iun. 1990, trad înTehnologia informatică în sport, SDP, nr. 345, 346 Bucureşti, 1993.
83. GARDNER, J.B., PARDY, G.S., Computerized Running Training Programs, Tafnews
Press, Los Altos, 1980.
84. GEORGESCU FLORIAN, Îndrumător pentru cercetarea sociologică în cultura fizică,
Editura Sport – Turism, Bucureşti 1979.
85. GERMAIN, PAUL, Câteva caracteristici ale disciplinelor ştinţifice şi perspectiva
ştinţei, în Inter şi transdisciplinaritatea, CD 6, Acad.ŞT.G. Bucureşti 1983.
86. GHERMĂNESCU- KUNST, I., CORNELIU, FLORESCU, Principalii factori ai
performanţei şi cerinţele selecţiei, în Conţinutul şi metodica antrenamentului
sportiv Editura Stadion 1971.
87. GOLU MIHAI, Prefaţă la Psihologia consonantistă şi cibernetica, Şt. Odobleja, Editura
Scrisul românesc, Craiova 1978.
88. GOLU, MIHAI, Principii de psihologie cibernetică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1975.
89. GREEN, HOWARD, J., Ce măsoară testele? trad în Profilul fiziologic al sportivului de
performanţă, vol.I, SDP, 383-385, CCPPS, Bucureşti 1997.

180
 90. GROSU, EMILIA, F., Optimizarea comportamentului performanţial al gimnastelor
prin tehnicile antrenamentului mental, Teză de doctorat, Bucureşti, 1999.
91. GUSDORF, GEORGE, (Passé, présent, avenir de la recherche interdisciplinaire,
Interdisciplinarite et scientes humaines, vol I UNESCO, 1983, traducere în Inter şi
transdisciplinaritate CD 6 ,Acad. Şt.Gheorghiu, Bucureşti, 1983.
92. HAHN, ERWIN, Antrenamentul sportiv la copii, SCJ 3-4 ( 104- 105 )CCPS, Bucureşti
1996.
93. HECHT, A., Zur Adaptation der Muskelzelle an einen Belastungsreiz und
Moglichkeiten ihrer Trainierbarkeit, Medizin und Sport 1972.
94. HERIVAN, MIRCEA, Educaţia la timpul viitor, Editura Albatros, Bucureşti,1976.
95. HOLDEVICI, IRINA, Elemente de psihoterapie, Editura ALL Bucureşti 1996.
96. HOLDEVICI, IRINA, Psihologia succesului. Bucureşti, Editura Ceres, 1993.
97. HOMMEL, HELMAR, Folosirea calculatoarelor ca ajutor în antrenament, New
Studies in Athletics, iun. 1990, trad în Tehnologia informatică în sport, SDP, 345-346, CCPPS,
Bucureşti 1993.
98. HOMENKOV, L.S. Atletism, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1977.
99. HOWALD H., Morphologische und funktionelle Veraderungen der Muskelfasern
durch Training. Manuelle Medizin, 1984.
100. ILKKA VUORI (Finlanda) şi PETER FENTEM, (Marea Britanie), raportori în cadrul
Consiliului Europei, CDDS , Impactul sportului asupra sănătăţii, CCPS, Bucureşti, 1996.
101. IONESCU, C., TÂRGOVIŞTE, Substanţele minerale în alimentaţie, Editura Sport-
Turism, Bucureşti 1982
102. ISAC, VICTOR, Principiul corelaţiei în cercetarea interdisciplinară, în
Interdisciplinaritatea în ştiinţa contemporană, Editura politică, Bucureşti 1980.
103. ITELSON, L.B., Metode matematice şi cibernetice în pedagogie, Editura didactică
şi pedagogică, Bucureşti 1967,
104. KAUFMAN, WALTER, The future of the humanities, New York, Reder’s Digest
Press, 1977.
105. KEUL, J.; DOLL E.; KEPPLER E., Muskelstoffwechsel, Barth-Verlag, München
1969.
106. KING, HARRY, A., (S.U.A.), Utilizarea calculatorului în măsurări şi testări, în SDP

181
 402, 403, 404, CCPPS, Bucureşti,1998.
107. KLISSOURAS, VASSILIS, Factorii genetici şi performanţa sportivă, trad în Factorii
genetici şi performanţa sportivă la vârsta tânără, SCJ, 2(99)CCPS,Bucureşti,1995
108. KRUGER, ARNOLD, Socializarea şi culturalizarea prin sportul competiţional şi
dezbaterile legate de acesta, în SDP, nr. 362-364, Teoria competiţiei, Bucureşti 1995.
109. KRUGER ARNOLD, Un prim demers pentru o pedagogie a competiţiei,
Leistungssport nr. 1/1994, trad în Antrenoriat şi competiţie, SDP nr. 350, 351, 352, Bucureşti,
1994.
110. LADOR, IOAN, VOICU, ALEXANDRU, Elemente de management şi legislaţie
sportivă, Editura Inter-Tonic, Cluj – Napoca, 1996.
111. LANGE, O., Introducere în cibernetica economică, Ed. ştiinţ., Bucureşti, 1967.
112. LATIL, PIERRE, La pensee artificielle, Gallimard, Paris, 1963.
113. LĂZĂRESCU, ALEXANDRU, Management în sport, Editura Fundaţiei “România de
Mâine, Bucureşti 1999.
114. LEGROS, LUC, La Biochimie au service du sprinter, Ed. Sport Belgique,1986.
115. LEHNERT, ALFONS, Pregătirea competiţiilor importante, (Germania ), trad. în
SDP, Teoria competiţiei, nr. 362,363 364, CCPS, Bucureşti 1995
116. LUHNENSCHLOSS, DAGMAR, Esenţa, caracterisicile şi funcţiile competiţiilor
sportive, Leistungssport, nr.1, 1995. trad. în SDP, Teoria competiţiei, nr. 362,363
364, CCPS, Bucureşti 1995.
117. MAC DOUGAL J. DUNCAN şi WENGER HOWARD, A., Scopul testării fiziologice,
trad. în Profilul fiziologic al sportivului de performanţă, vol.I, SDP,383-385, CCPPS, Bucureşti
1997.
118. MAGID, LAWRENCE, J., Ghidul utilizatorului de PC, Editura All Educational S.A.,
Bucureşti, 1996.
119. MANNO, RENATO, Les bases de l’ entranement sportif, trad. SDP, Bucureşti,
1996.
120. MARGA, ANDREI, Cercetarea interdisciplinară, în Tribuna, nr.1,1978.
121. MATURANA, HUMBERTO - Strategii cognitive, în Inter şi transdisciplinaritate,
CD 6, Acad.ŞT.G. Bucureşti, 1983.
122. MIC DICŢIONAR ENCICLOPEDIC, Editura enciclopedică română, Bucureşti

182
 1972.
MICLEA, MIRCEA, Psihologia cognitivă, Editura Gloria, Cluj-Napoca 1994.

123. MILCU, ŞTEFAN, Despre geneza ştiinţelor multi şi interdisciplinare,în volumul

Interdisciplinaritatea în ştiinţa contemporană, coord. Şt. Milcu şi V. Stancovici, Editura
politică, Bucureşti, 1980.
124. MINISTERUL TINERETULUI ŞI SPORTULUI, Cercetarea sociologică în
sport. Argumente şi dezvoltare, în SDP nr.329, C.C.P.S., Bucureşti,1993.
125. MINISTERUL TINERETULUI ŞI SPORTULUI, Consiliul Europei (C.D.D.S.),
Ghidul sportului curat, C.C.P.S., Bucureşti, 1996.
126. MINISTERUL TINERETULUI ŞI SPORTULUI, Consiliul Europei (C.D.D.S.),
Impactul sportului asupra socializării, Vol. II, C.C.P.S., Bucureşti, 1996.
127. MINISTERUL TINERETULUI ŞI SPORTULUI, Consiliul Europei, CDDS,
Surse de finanţare în sport, C.C.P.S., Bucureşti, 1996.
128. MINULESCU, MIHAELA, Chestionarele de personalitate în evaluarea
Psihologică, Editura Garell Publishing House, Bucureşti, 1996.
129. MIRICA AURELIAN şi colaboratorii, Raţionalizarea antrenamentului lotului
olimpic şi creşterea eficienţei pregătirii pentru J.O. pe baza datelor culese în
activitatea de asistenţă ştiintifică a metodologului şi brigăzii, la atletism –
sărituri, garduri, sprint., CCPS, Bucureşti, 1992
130. MOIN, E., PIATTELLI-PALMARIR, M. - Unitatea omului ca fundament şi
abordare interdisciplinară, Interdisciplinaritatea în ştiinţele umane, Idei
contemporane, Ed. Politică, Bucureşti, 1986.
131. MOINEAGU COSTACHE, NEGURĂ ION, URSEANU VENIAMIN, Statistica.
Concepte, principii metode, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1976
132. MORICE, E., Dictionnaire de statistique, Dunod, Paris,1968.
133. MUREŞAN, P., Învăţarea socială, Editura Albatros, Bucureşti, 1980.
134. MUREŞAN, VALENTIN, Ghid al managementului universitar, editat de către
Unitatea de administrare a programului Phare sub egida MEC, 2000.
135. NEACŞU, IOAN, Instruire şi învăţare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990.
136. NEACŞU, IOAN, Metode şi tehnici de învăţare eficientă, Editura Militară,

183
 Bucureşti, 1990.
137. NICOLAU, EDMOND, Analogii, modelare, simulare, cibernetică, Editura
Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
138. NICOLAU, EDMOND, Omul informaţional, Editura Junimea, Iaşi, 1971.
139. NICOLAU, EDMOND, Om maşină, cibernetică, Editura Politică, Bucureşti
1978.
140. NICOLAU, EDMOND, BĂLĂCEANU CONSTANTIN, Cibernetica, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.
141. NICOLESCU, BASARAB, La transdisciplinarite. Manifeste, Paris. Edition Du
Rocher, 1996.
142. NICULESCU, MARIAN, Personalitatea sportivului de performanţă. Factori de
personalitate condiţionali ai performanţei sportive de vârf, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2000.
143. NOVAK,ANDREI, Metode statistice în pedagogie şi psihologie, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
144. ODOBLEJA, ŞTEFAN, Psihologia consonantistă şi Cibernetica, Editura, Scrisul
românesc, Craiova, 1978.
145. PARJSUK, VLADIMIR, Şcoala europeană a vitezei: experienţele ruse, trad. în
Congresul asociaţiei europene a antrenorilor de atletism, Roma, 6-7 ianuarie
1996, FRA, CCPS, Bucureşti, 1996.
146. PÂRV, BAZIL, FRENŢIU, MILITON, Elaborarea Programelor – Metode şi
tehnici moderne, Editura Promedia, Cluj-Napoca, 1994.
147. PERL, JURGEN, LAMES, MARTIN, (Germania), Informatica aplicată în sport –
Problematica, obiectul şi perspectivele unei discipline particulare a Ştiinţei
Sportului, în SDP 402-404/1998, Bucureşti.
148. PERL, JURGEN, LAMES, MARTIN, ALIN, TH., SCHRODER, H.J, UTHMANN,
TH., Metode şi modele informatice pentru dezvoltarea problemelor referitoare
la ştiinţa şi practica sportului, în Antrenoriat şi competiţie, în SDP 350, 351,
352, Bucureşti, 1994.
149. PIAGET, JEAN, Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei, EDP, Bucureşti,
1972
150. PINE, LONE, Running start to finish, Ed.John Stanton, Canada 1999.

184
 151. PLATONOV, NICOLAI, VLADIMIR, Teoria şi metodica antrenamentului sportiv,
1984, Kiev,
Glavnoe Izdatelsvo, izdatelskogo obedenia, Visa, Scola.
152. POHLITZ, L. – A modern method of computer-aided collection and evaluation
of training and competititon data for endurance events, New Studies in
Athletics, 1998. UNDE?
153. POPESCU - NEVEANU, PAUL, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros,
Bucureşti, 1978,
154. POSTELNICU, PAUL, Cibernetica şi conexiunea inversă, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
155. PRADET, MICHEL, Pregătirea fizică, trad. în SDP nr.426-428, C.C.P.S.
Bucureşti, 2000.
156. PUICĂ, IOAN, Antrenamentul de fond şi semifond la fete, Editura Editis, Bucureşti,
1994.
157. PURDY, J.G., Computer generated track and field scoring tables: 2,
theoretical foundation and development of a model, Medicine and Science in
Sports, 7, New York 1995.
158. RADU, ION, Şi colab., Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron,
Cluj- Napoca, 1991.
159. RAY, RICHARD, Management strategies in athletic training, trad. în
Managementul activităţilor sportive, CCPPS, Bucureşti 1997.
160. RESTIAN, A., Homo ciberneticus , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981.
161. RODARO, R., Metodologii şi tehnologii folosite în analiza biomecanică a
actului motric, “Nuovo Athletica”, Udine, XIV, mai 1986. UNDE?
162. ROUET, M, Relaxation psychosomatique, Editura Dangles, Paris, 1973.
163. SADOVSKII, L.E., AND SADOVSKII, A.L., Mathematics and sport, Mathematical
World, vol.3, American Mathematical Society, Kingsville, Texas, 1992.
164. SALE, Donald, G., Testarea forţei şi a puterii, în Profilul psihologic al sportivului de
performanţă, vol. I SDP 383, 384, 385, Bucureşti, 1997.

185
 165. SÂN, SIMONA, SÂRBU, CRISTIAN, (îndrumător), Dimensiuni psihologice ale înaltei
performanţe sportive, Studiu asupra Lotului Olimpic de Gimnastică al României, Lucrare de
licenţă, Facultatea de Psihologie şi Psihopedagogie Specială Tg. Mureş, 2000
166. SĂHLEANU, VICTOR, Eseu de biologie informaţională, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1973.
167. SĂHLEANU, VICTOR, Premise şi modalităţi ale interdisciplinarităţii, în volumul
Interdisciplinaritatea în ştiinţa contemporană, coord. Şt. Milcu şi V. Stancovici,
Editura politică, Bucureşti, 1980.
168. SCHMIDT, G.P., KOLLATH, E., SOMMER, D., Aparatura video şi computerul
în jocurile sportive de mare performanţă, trad. în Tehnologia informatică în
sport, SDP 345- 346, CCPPS, Bucureşti, 1993.
169. SCHMOLINSKY, G., Manual pentru antrenori, instructori şi profesori de
educaţie fizică, trad. în Bazele ştiinţifice ale antrenamentului sportiv, Atletism
I , II, şi III, CCPEFS, Bucureşti 1973.
170. SEAGRAVE, LOREN, Aplicaţii ale modelului european de antrenament, în
proba de sprint, trad. în Congresul asociaţiei europene a antrenorilor de
atletism, Roma 6-7 ianuarie, 1996, FRA, CCPS, Bucureşti, 1996.
171. SERVAN-SCHREIBER, J.J., Sfidarea mondială, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1990.
172. SINACEUR, MAHOMMED, ALLAL, Ce este interdisciplinaritatea, în
Interdisciplinaritate în ştiinţele umane, Idei contemporane, Ed. Politică, Bucureşti, 1986.
173. SIRIS, P, GAIDARSKA, P., şi RACEV ?, Selecţia şi prognoza în atletism, Editat
de CCPEFS, Bucureşti, 1984.
174. SMIRNOV, S.N., Perspectiva interdisciplinară în ştiinţa de azi: fundamente
ontologice şi epistemologice, forme şi funcţii, în Inter si transdisciplinaritate,
CD 6 Acad. Şt. G., Bucureşti, 1983.
175. SORAN, VASILE, De la moleculă la viaţă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1973.
176. STANCOVICI, V, Filozofia informaţiei, Editura Politică, Bucureşti,1975.
177. STĂNCIOIU, ? şi colab., Management, cercetare, dezvoltare, Editura Mondero,
Bucreşti, 1993,
178. SUSANKA, P., BRUGGEMANN, P., TSAROUCHAS, E., Cercetări

186
 biomecanice, trad. în Atletism vol. XXIII, CCPEFS, Bucureşti, 1989.
179. ŞCHIOPU, URSULA, coordonator, Dicţionar de psihologie, Editura Babel,
Bucureşti 1997.
180. ŞERBAN, MARIA, Mici secrete ale marii performanţe.Editura Sport – Turism,
Bucureşti, 1983.
181. THIESS, GÜNTHER, Avem nevoie de o teorie a competiţiei!!!, Leistungssport
nr.1 1994, trad. în Antrenoriat şi competiţie, SDP nr. 350, 351, 352/ 1994.
182. THOMAS, JERRY, R., NELSON, JACK, K., Metodologia cercetării în
activitatea fizică, vol.I, trad. în SDP nr. 375,377, CCPS Bucureşti 1996.
183. THOMAS, JERRY, R., NELSON, JACK, K., Metodologia cercetării în
activitatea fizică, vol.II, trad. în SDP nr.386, 389, CCPS Bucureşti 1997.
184. THOMAS, JOHNNY D., Utilizarea teoriei învăţării sociale în sportul
competiţional, U.S.A., trad. în Antrenoriat şi competiţie SDP, nr. 350, 351,
352, Bucureşti, 1994.
185. THOMAS, R., teste de motricitate, trad. în Aptitudinile motrice, SCJ,100-101,
CCPS, Bucureşti, 1995.
186. THOMAS, R., ECLACHE, J.P., KELLER, J., Aptitudinile motrice, structură şi
evaluare, traducere CCPPS, S.C.J. nr.100,101, Bucureşti, 1995.
187. THOMSON, PETER, J.L., Introducere în teoria antrenamentului,
C.C.P.S., Bucureşti, 1993.
188. TIDOW, GÜNTER, WIEMANN, KLAUS, Consideraţii în legătură cu
optimizarea sprintului, trad. în teoria antrenamentului, SDP, 359-361, CCPS,
Bucureşti, 1995.
189. TOGNINALLI, DANILO, (Elveţia), Computerul în planificarea şi evaluarea
antrenamentului, trad. în Tehnologia informatică în sport, SDP, 402-404,
CCPPS, Bucureşti, 1998.
190. TSCHIENE PETER, Aspecte adaptative ale competiţiei, Leistungssport nr.1,
Frankfurt 1995, trad. în Teoria competiţiei, SDP nr. 362, 363, 364, Bucureşti,
1995.
191. TSCHIENE, PETER, Pluralitatea competiţională şi adaptarea, Liestungssport
nr.5, Frankfurt, 1994, trad. înTeoria competiţiei, SDP nr. 362, 363, 364,

187
 Bucureşti, 1995.
192. ULMEANU, FL, C., DEMETER, ANDREI, OBRAŞCU, C., Fiziologie generală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969.
193. VITTORI, CARLO, Antrenamentul de sprint în Europa: experienţa italiană,
trad. în Congresul asociaţiei europene a antrenorilor de atletism, Roma, 6-7
ianuarie 1996, FRA, CCPS, Bucureşti, 1996.
194. VULCĂNESCU, ROMULUS, Tradiţia cercetării interdisciplinare în România, în
volumul Interdisciplinaritatea în ştiinţa contemporană, coord. Şt. Milcu şi Virgil
Stancovici, Editura politică, Bucureşti, 1980.
195. WEINECK, JURGEN, Manual d’entrainement sportif, Ed. Vigot, Paris, 1983
196. WEINECK, JURGEN, Biologie du Sport, Ed.Vigot 1992, trad. în Sportul de
performanţă, 367, 368, 369, Bucureşti, 1995.
197. WEIMEYER, JOSEF, Antrenorule, ajută-mă ! Consideraţii privind autonomia
sportivilor în antrenamentul de tehnică şi în competiţii, Leistungssport 1, 1995,
trad. în Teoria competiţiei, SDP, 362, 363, 364, Bucureşti, 1995.
198. WILLE, ULRICH, „Modurile” competiţionale.Determinanţi pentru pregătirea şi
desfăşurarea competiţiilor, Leistungssport nr.1, 1995, trad. înTeoria
competiţiei, SDP, 362,363,364, Bucureşti, 1995.
199. WILLE, ULRICH, Sistemul competiţional, Leistungssport,nr.1, 1994, trad. în
Antrenoriat şi competiţie, SDP,nr. 350, 351, 352, Bucureşti, 1994.
200. WIENER, NORBERT, Apariţia ciberneticii, în Probleme filozofice şi sociale ale
ciberneticii, Editura politică, Bucureşti, 1963.
201. WIENER, NORBERT, Cibernetica, la Editura Herman, Paris,1948 şi la Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
202. WIENER, NORBERT, Dumnezeu şi Golem, Ed. ştiinţifică, Buc,1966
203. YULE,G.U., The aplication of the method,of correlation to social and,
economic statistics, în „ Buletin de l’institut International de Statistique”,
TXVIII, Paris, 1909.
204. YULE, G. U., KENDALL, M. C., Introducere în teoria statisticii, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969.

188
 205. ZAMORA, ELENA, KORY, MERCEA, MARILENA, ZAMORA, DENIŢIU, C.,
Elemente practice de fiziologie generală şi de fiziologie a efortului sportiv, Editura Casa Cărţii
de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 1996;
206. ZAPAN, GHEORHE, Teorie şi metodică în ştiinţele sociale, Editura politică,
Bucureşti, 1966
207. ZEIGLER, E.F., (Canada) Integrarea ştiinţei şi tehnologiei informatice în
serviciul profesiunilor din sport şi educaţie fizică, trad. în Tehnologia
informatică în sport, SDP, 345- 346, CCPPS, Bucureşti, 1993.

189