Sunteți pe pagina 1din 3

În prezentarea cea mai simplă a conceptului din titlul cărţii noastre, am putea spune că

exergia este o măsură a calităţii energiei. Iar calitatea energiei reprezintă capacitatea sa
de a produce o schimbare fizică. Astfel, calitatea energiei dintr-un sistem se măsoară prin
cantitatea de exergie din sistem. De ce o carte dedicată în mod special clarificării
conceptului de exergie şi destinată, în principiu, unui public larg ? La fel ca şi noţiunile
de forţă, lucru, energie, putere, inserate profund în modelul cultural actual, există o
tendinţă recentă de a insera şi noţiunea de exergie în acest model. Lucrarea pe care o
propunem publicului românesc se încadrează în această tendinţă.
Primul studiu de analiză exergetică a fost realizat încă în prima jumătate a secolului al
XIX-lea de Sadi Carnot, atunci când a definit randamentul maşinilor termice ideale. Din
cauza aceasta, cel dintâi domeniu ştiinţific unde s-a aplicat conceptul de exergie a fost
termotehnica, unde s-a dezvoltat o adevărată analiză exergetică. Dupa care a urmat
aplicarea conceptului de exergie în analiza randamentului reactoarelor chimice, precum şi
la problematica mediului înconjurător. Există multe grupuri de cercetare, lucrând de pildă
în analiza motoarelor cu combustie internă, a sistemelor de reciclare a deşeurilor, a
planificării energetice, a sistemelor de co-generare a energiei, a ciclurilor combinate, în
analiza ecologică, în studiul degradării solurilor, în analiza sistemelor de irigaţii etc, care
utilizază conceptul de exergie. Astfel tinde să se impună o adevărata metodologie a
„analizei exergetice”.
„Natura nu poate fi păcălită, poţi doar să te pui de acord cu ea”, spunea Albert Einstein.
Exergia şi evaluarea exergetică justă şi completă reprezintă o astfel de cale prin care
activităţile antropice (preferăm folosirea termenului „antropic” în locul atributului
„uman”, ce posedă şi alte conotaţii) conectate cu industria pot realiza un acord cu natura.
Exergia impune un mod, şi probabil că modul corect pentru că fezabil, de a căuta
împlinirea cerinţelor materiale ale societăţii fără a distruge natura. Exergia este în primul
rând un concept termodinamic ce face uz, prin chiar definiţia sa, de ideea „stării de
referinţă în mediul natural”. O „stare de referinţă” denumită, printr-o analogie cu „masa”
de potenţial electric nul a unui montaj electronic, şi „masa termodinamică înpământată”
ori „pământul termodinamic” („thermodynamic ground”). Exergia oricărui sistem
termodinamic de pe Pământ se defineşte raportându-se la o stare de echilibru cu
„pământul termodinamic”. Exergia acestui „pământ termodinamic” ar trebui, în accepţia
definiţiei, să fie egală cu zero. În realitate, datorită unor gradienţi fizici, însuşi „pământul
termodinamic” sau „mediul înconjurător” nu este în echilibru termodinamic. Lucrarea
noastră prezintă, în capitolul Ecosfera, detalii despre „pământul termodinamic” şi despre
structurile care se dezvoltă şi se menţin în ecosferă datorita consumului de exergie.
Ecosfera este domeniul terestru influenţat şi dinamizat de exergia solară. Societatea
umană foloseşte exergia şi materia din ecosferă şi litosferă pentru a menţine procesele,
pentru a compensa pierderile şi pentru a construi noi structuri în partea materială a
societăţii umane, parte pe care o numim Tehnosfera. În acelaşi capitol dedicat ecosferei
sunt prezentate extins două dintre tipurile de impact ambiental global produse de
Tehnosferă : încălzirea globală antropogenică şi depleţia stratului de ozon, împreună cu
efectele lor care sunt luate în considerare în toate analizele ciclului de viaţă ale sistemelor
de produse industriale. Într-adevăr, prin analogie cu lumea naturală, produsele făcute de
om trec printr-un ciclu de viaţă, adică printr-o secvenţă de stadii şi stări. În ecosferă
există o legătură între energia solară cumulată si incorporată, adică emergia, şi exergie,
prin mijlocirea transformităţii. Explorarea ecosferei pe care o întreprindem în acest
capitol relevă atât aspecte diverse ale fizicii mediului definitorii pentru evidenţierea
exergiei, cât şi diverse resurse naturale prezente în ecosferă, care au asignate o valoare
într-o „Sferă a Valorilor” (sau, altfel spus, „sfera alegerilor” unor valori care sunt
distincte de valoarea monetară). Resursele din ecosfera şi litosferă nu sunt evaluate prin
mecanismele clasice ale economiei de piaţă, deci reprezintă „externalităţi” (prin
raportarea la un bilanţ contabil obişnuit). Despre „externalităti”, la începutul secolului
XIX, economistul britanic David Ricardo scria, în tratatul „Asupra principiilor economiei
politice şi ale impozitării”, că producătorii industriali „..folosesc fără contenire aerul şi
apa pentru producerea bunurilor ; dar întrucât rezerva este nelimitată, nu se percepe un
preţ pentru aer şi apă (but as the supply is boundless, they bear no price)”. Nu se poate
nega faptul că în dezvoltarea promovată de toate revoluţiile industriale a avut loc o
creştere constantă a consumului de „externalităţi”.
În sistemele industriale şi societale se folosesc astăzi cantităţi de energie imense. Aceasta
este o consecinţă a dezvoltării industriale. Energia este folosită eficient atunci când
calitatea sursei de energie este adaptată la calitatea energiei cerute pentru îndeplinirea
sarcinii respective. Astfel energia electrică este o cale termodinamic potrivită pentru a
pune în mişcare agitatorul maşinii de spălat haine, însă nu este o cale termodinamic
potrivită de a încălzi apa folosită în maşina de spălat. Se produce o imensă risipă de
exergie atunci când se foloseşte o energie de calitate ridicată pentru sarcini de joasă
calitate energetică. Ţinând cont de aceste adecvări ale calităţii între sursa de energie şi
utilizarea energiei se pot reduce semnificativ costurile producţiei şi consumului de
energie. O indicaţie pentru această adecvare, pentru acest cuplaj eficient, o constituie
randamentul exergetic, ori randamentul definit în contextul aplicaţiilor principiului al
doilea al termodinamicii.
Ecologia industrială abandonează vechiul principiu al dezvoltării industriale fără
considerarea şi reducerea impactului asupra mediului înconjurător, în favoarea noului
principiu al dezvoltării durabile. Ecologia industrială pleacă de la principiul fundamental
că suntem în realitate, împreună cu Natura, pe o bandă Moebius cu o singură suprafaţă.
Oricare linie trasată pe această bandă, plecând dintr-un punct oarecare, se poate întoarce
în punctul de plecare făcând în acelaşi timp un tur complet al benzii Moebius.
Împrumutând schema mediului natural ca un model “biomimetic” pentru industrializare,
Ecologia industrială implică proiectarea infrastructurilor industriale ca o serie de
ecosisteme artificiale interconectate şi care oferă în acelaşi timp o interfaţă prietenoasă
ecosistemului natural global. Aceasta proiectare „biomimetică” a infrastructurilor
industriale la scara cea mai mare reprezintă o reorientare decisivă de la punctul de vedere
dominant pâna acum, acela de „cucerire a naturii”, la o concepţie în care industria
cooperează cu natura prin proprietăţi sistemice. Trebuie să recunoaştem că în momentul
în care punem problema impactului antropic asupra mediului înconjurător se evidenţiază
în mod necesar o paradigmă a valorilor ambientale. Au fost sugerate diferite criterii
pentru evaluarea impactului ambiental al activităţilor antropice. Dincolo de aspectele
subiective inerente arhetipurilor culturale, exergia ar putea să ofere o cale obiectivă şi
directă de evaluare a resurselor naturale şi a impactului ambiental. Acceptarea exergiei ca
o coordonată în zona de intersecţie dintre Sfera Valorii, Tehnosferă şi Ecosferă ar putea
însemna, într-o anumită măsură, şi o deplasare paradigmatică în modelul cultural actual.
Dar dincolo de această discuţie teoretică, există şi o relevanţă practică extrem de
importantă a chestiunii, căci în domeniul comun Tehnosferei, Ecosferei şi Sferei
Valorilor trebuiesc căutate principiile corecte ale etichetărilor ecologice.
Analiza ambientală a problemelor poluării implică de obicei, într-o primă abordare
folosită în Ecologia industrială, Analiza Ciclului de viaţă (Life Cycle Analysis sau
acronimul LCA) pentru sistemele de producţie industriale, folosirea bilanţurilor fluxurilor
de masă şi de energie pentru a cuantifica extensia impactului ambiental precum şi pentru
a identifica sursele poluării. Exergia permite folosirea unei unităţi de măsură comune
pentru aceste fluxuri. În contextul unei analize economice, aceste fluxuri de masă şi de
energie sunt fluxuri de resurse, considerate factori de producţie. Astfel că apare problema
folosirii conceptului de exergie pentru măsurarea valorii economice. La acest punct,
teoria exergetică a valorii economice se intersectează cu teoria lui Nicolae Georgescu –
Roegen privind folosirea entropiei pentru evaluarea economică. Într-adevăr, între
conceptul de exergie şi conceptul de entropie există o legătura stabilită de teorema
lucrului mecanic pierdut (teorema Gouy- Stodola) : generarea de entropie este direct
proporţională cu pierderea de exergie. Materialele care au exergie specifică ridicata şi
entropie specifică scăzută au cea mai mare utilitate antropocentrică şi sunt mai
sustenabile decât materialele cu entropie specifică mare şi exergie specifică scăzută.
Exergia, adică energia de calitate, care poate să fie transformată în lucru mecanic util,
este primul factor strategic al unei naţiuni. Exergia determină valoarea termodinamică a
unei resurse şi permite să se analizeze riguros pierderea de resurse în activităţile unei
societăţi, constituind în acelaşi timp o măsură unificatoare pentru evaluarea obiectivă a
poluării ambientale. Cartea noastră este invitaţia la o reflecţie polemică şi actuală pe
această temă.