Sunteți pe pagina 1din 10

Balada pentru forceps

Înnebuniţi de teama ororii de afară, Extraşi, brutal şi sadic, din pântecul matern, Copiii omenirii se zbat cumplit şi zbiară Purtând în ei povara păcatului etern.

Zvârliţi sunt în haznaua infect-a omenirii! Duhoarea existenţei îi împresoară, lent, În suflet le rânjeşte coşmarul fericirii… Pierduţi sunt pe vecie în chinul permanent…

Siliţi să-şi poarte crucea, zâmbesc amar spre viaţă, Cadavre potenţiale, în pământesc pustiu. Le curmă brusc tortura a Morţii dimineaţăUcideţi pruncii, mame, cât nu e prea târziu!

Imn lui Kafka

Absurde sunt florile toate, Absurd este ceru-nnorat, Absurdă-i iubirea şi spaţiul Şi clipa… Şi omul e doar un căcat…

Absurdă-i credinţa divină, Absurd doarme mortu-n mormânt, Absurd e cuvântul şi mersul Şi-aripa… Şi-un vax este viaţa de sfânt.

Absurdă-i dorinţa de bine, Absurd e „Hristos a-nviat!”, Absurdă e greaţa şi teama Şi ura… … şi iar revenim la căcat!

Absurd e stiloul din mână, Absurdă-i hârtia de scris, Absurdă-i minciuna şi ochiul Şi gura… Şi-absurd ne-aruncăm în abis

ZAMOLXE

Scăpaţi din capcana vremii, plâng strămoşii în morminte, Crucile lor, sângerânde, ard sub potopul minciunii.

Mituri goale, Biblii terne

Să-ncrustăm adânc, în suflet, Dumnezeul Raţiunii.

Şi nu mai avem cuvinte

Popi, cu degetele boante, ne împroaşcă cu salivă Murdărindu-ne credinţa cu „menirea lor divină”. Şi evaluează Omul în castroane cu colivă De ce nu îi chemi „ad patres”, Dumnezeule Lumină?

Toţi bolnavii incurabili au pus mâna pe putere, Proştii pescuiesc iluzii-n râul lor de ignoranţă, Urme-adânci ne sapă-n chipuri lacrimile de durere Izbăveşte-ne Zamolxe, Dumnezeule-Speranţă!

SFATUL BUNULUI SAMARITEAN

Atunci când ridici pumnul şi-njuri, scrâşnind, de mamă Când, dezgustat de viaţă, vomiţi venin şi fiere, Nu dispera! Scăpa-vei mai iute de durere Crestându-ţi beregata c-un brici (sau cu o lamă).

Sau de iubita-ţi dulce, divina creatură, Te trage-n piept, senină, cu primul împuţit, De ce să plângi? Mai bine pui mâna pe cuţit Şi c-o mişcare amplă îi muţi maţele-n gură

De unde gânduri sumbre? De ce mii de necazuri Când lumea-ţi poate zace, în sânge, la picioare? Şi dacă negru-ţi suflet încet se stinge, moare, Cu barda tu deschide-ale venelor zăgazuri

EXTENUAT

Sunt obosit şi teama mă cuprinde Căci iată, vine-o altă dimineaţă! Acelaşi corp, aceeaşi sumbră faţă, Coşmarul care veşnic se întinde

Sunt obosit şi mi-e atât de silă De „flori”, de „ochi”, de „buze”, de „morminte”, De seci şi goale, false jurăminte, De soartă – implacabilă şi-ostilă.

Sunt obosit şi îmi provoacă greaţă Iubiri abjecte, înnecate-n ură, Necazuri mari, topite-n băutură, Idei tâmpite despre-o altă viaţă

Sunt obosit şi trist şi scuip, cu ură, Divinitatea – oarbă la durere. „Iubirea de aproape”? – o părere Cum ai putea iubi o secătură?

Sunt obosit şi sufletul mă doare. Să mă purific, deci, prin suferinţă? Să îmi transform dispreţul în credinţă? Oooo, moartea-mi pare o dulce alinare

NATURA MOARTA

Rânjesc sordid cadavre mursicate Cu fire de salivă-n colţul gurii, Cu bani legaţi de degete umflate, Cu miros greu, din cauza căldurii

Rânjesc sordid cadavre infestate Cu viermi muşcând din calde intestine, Cu zeci de plăgi pe membre descărnate. Cu ochi sticloşi, privind amar spre tine

Rânjesc sordid cadavre mutilate, Cu buzele mâncate de bacterii, Negru puroi pe-organe inflamate, Găuri imunde, pline de mizerii

Rânjesc amar cadavre secţionate, Tăiate-n părţi distincte c-un bonfaier Şi-n cîmpuri, peste hoiturile toate Încet se-nalţă-al Morţii sumbru vaier.

NEPASARE

Poet nebun , ferice, cu ochii mari şi negri Te-apleacă peste file îngălbenite-n vis Vomită axiome! Înjură tipi integri! Şi apoi spargi cu ură stiloul circumcis!

E-atâta jale-n cuburi

Deschizi o venă, două, apoi rânjeşti, imund. Şi după rezolvarea a n-şpe ecuaţii, Lui Szigmund Freud îţi vine să-i dai un şut în fund,

E mohorât în spaţii

O labă după ceafă, un şpiţ hazliu în gură,

C-o merită, mişelul, s-o ia o dată bine Şi-apoi perplex, excentric, mănânci o murătură Şi-o simţi – amar-sărată – cum se revoltă-n tine.

Loveşti, cu mâna ciuntă, peretele albastru Şi exhibezi fasolea la geniul din oglindă

Îţi torni, lucid, în cană, trei verbe cu incastru

Şi, cu indiferenţă, te-atârni de-un cui, de grindă

BALADA CACATULUI

A fost odată un căcat,

Vârtos, obraznic şi moţat

Îl respectam, căcaţii, toţi,

Fiindcă era cel mai cu moţ.

Un câine slab şi hămesit

S-a dat la el şi l-a halit.

A stat puţin, l-a digerat

Şi-a doua zi l-a şi căcat

Acuma, însă, n-are moţ Şi râd de el căcaţii toţi Că a ajuns – de azi pe mâine – Un amărât căcat de câine.

Morală:

Nu te-nfige-n viaţă spre a fi moţat Că păţeşti, în urmă, ca acest căcat