Sunteți pe pagina 1din 5

Apărare nespecifică

Imunitatea înnăscută (non-specifică, naturală) se referă la toate elementele pe care organismul le posedă încă
“de la naştere” şi constă dintr-o serie de factori care sunt relativ non-specifici, sau, altfel spus, sunt operaţionali
aproape împotriva oricărei substanţe/particule care ameninţă organismul şi nu sunt afectate de un contact anterior
cu antigenul. Aceste elemente trebuie să reprezinte prima linie de apărare împotriva antigenelor. Modalitatea
cea mai simplă de a evita o infecţie este aceea de a împiedica penetrarea patogenului respectiv în organism. În
acest scop, intervin o serie de bariere mecanice şi chimice: pielea sau mucoase intacte, mucusul care acoperă
mucoasele, mişcarea ciliară, enzimele din diverse secreţii, pH-ul scăzut, antagonismul bacterian dintre flora
normală şi cea patogenă, diverse substanţe (colicine) produse de flora saprofită, presiunea crescută a oxigenului
la nivelul alveolelor pulmonare, acţiunea mecanică de spălare a diverselor secreţii, tusea, strănutul, temperatura
corporală, balanţa hormonală etc.
Odată ce patogenul a penetrat însă în organism, următoarea linie de apărare constă dintr-o serie de celule (care
distrug micro-organismul fie prin ucidere intracelulară, fie prin ucidere extracelulară) şi o serie de molecule, cum
ar fi sistemul complement, interferonii sau proteinele de fază acută.
Nici una dintre acestea nu ţine cont de tipul antigenului (de specificitatea sa) şi intră în acţiune rapid, într-un
timp remarcabil de scurt.

Sistemul imun nespecific sesizează invazia microorganismelor cu ajutorul unei familii de receptori numită Toll
(TLR – Toll-like Receptors). Stimularea acestor receptori determină o gamă largă de mecanisme de apărare ale
gazdei.

În plus faţă de celulele sistemului imun înnăscut, există şi alte celule care exprimă receptori Toll-like. Astfel,
suprafeţele mucoase ale tractului respirator si intestinal sunt acoperite cu un singur strat de celule epiteliale, care
formează o barieră protectivă împotriva patogenilor. La nivelul intestinului, suprafeţele apicale ale celulelor
epiteliale sunt în continuu expuse bacteriilor, dar, cu toate acestea, nu se produce o inflamaţie exagerată. Aceste
celule epiteliale determină răspunsuri inflamatorii doar împotriva bacteriilor care invadează compartimentul
basolateral. Astfel, expunerea suprafeţei bazolaterale la flagelină (ligand pentru TLR5) conduce la inflamaţie.

Există două mecanisme care conduc la internalizarea macromoleculelor şi celulelor şi apoi la distrugerea lor
intracelulară şi eliminare: endocitoza şi fagocitoza.
Endocitoza este procesul prin care macromolecule prezente în lichidul tisular extracelular sunt ingerate de către
celule. Ingestia se poate face prin:
- pinocitoză sau
- endocitoză mediată de receptori.
În ambele cazuri, ingestia macromoleculelor străine generează vezicule endocitice pline cu material străin, care
apoi fuzionează în compartimentul acid al celulei şi formează endosomii. Endosomii fuzionează apoi cu
lizozomii care conţin enzime degradative (nucleaze, lipaze, proteaze) şi produşii endocitaţi sunt degradaţi în
fragmente mici, care includ nucleotide, zaharuri şi peptide.
Fagocitoza este procesul de ingestie a unor particule străine, cum ar fi bacteriile. Multe microorganisme
eliberează substanţe care atrag fagocitele, proces numit chemotactism. Fagocitoza poate fi amplificată de o
varietate de factori care fac ca particula respectivă să devină o ţintă mai facilă. În ansamblu, aceşti factori sunt
denumiţi opsonine. Urmează o etapă în care cele două celule aderă una la cealaltă prin intermediul unui
mecanism de recunoaştere destul de primitiv, care implică molecule glucidice de suprafaţă. În funcţie de natura
sa, o particulă ataşată la suprafaţa membranară poate iniţia ingestia prin activarea unui sistem contractil actină-
miozină. Membrana fagocitului suferă transformări, proces denumit per ansamblu “activarea membranei” şi care
are ca finalitate emiterea de pseudopode în jurul particulei, pseudopode care sfârşesc prin a o îngloba complet.
Membrana este închisă printr-un aşa numit mecanism de “fermoar”, astfel încât particula străină este complet
circumscrisă într-o veziculă fagocitică numită fagosom. În mai puţin de un minut, granulele citoplasmatice
(lizozomii - vezicule care conţin o serie de enzime) vor fuziona cu fagosomii. Rezultă fagolizozomii în care
practic sunt deversate enzimele lizozomale şi în care micro-organismele fagocitate vor fi supuse unui atac
extrem de agresiv al unor mecanisme microbicidale. Consecutiv uciderii şi digestiei, produşii de degradare vor fi
eliberaţi (regurgitaţi).

Mecanismele de distrucţie intracelulară sunt reprezentate de enzimele lizozomale (mecanisme oxigen-


independente), oxidarea letală a lipidelor şi proteinelor bacteriene (mecanisme oxigen-dependente) şi eliberarea
de oxid nitric.

1. Mecanismele oxigen independente sunt importante în special în acele ţesuturi unde presiunea
oxigenului este scăzută şi arderile respiratorii nu pot avea loc. Diferitele enzime conţinute în granule intră în
acţiune în funcţie de pH-ul pe care îl prezintă fagolizozomul. Consumarea de ioni de hidrogen în reacţiile
oxigen-dependente conduce la uşoara creştere a pH-ului, ceea ce permite intrarea în acţiune a unei familii de
proteine cationice cunoscute sub numele de defensine (GM de aprox. 3,5-4 kDa, conţinând 29-35 de aminoacizi)
bogate în arginină şi cisteină ajungând la concentraţii remarcabile în fagolizozom, de până la 20-100 mg/ml).
Fiecare astfel de peptid, care conţine 6 cisteine invariante, formează o moleculă circulară, stabilizată prin legături
disulfidice intramoleculare. Ca şi colicinele bacteriene, au o structură amfipatică care le permite inserţia în
membrana microbiană şi formarea de canale ionice reglate de voltaj, destabilizatoare pentru bacterie. Aceste
peptide antibiotice, la o concentraţie de 10-100 µ g/ml acţionează ca adevăraţi dezinfectanţi împotriva unui
spectru larg de bacterii Gram-pozitive şi negative, fungi şi o serie de virusuri cu anvelopă. De asemenea, trebuie
menţionat că multe exprimă o selectivitate remarcabilă, făcând diferenţa faţă de celulele self în funcţie de
conţinutul în lipide. Este absolut surprinzător din punct de vedere al simplităţii mecanismului de a face distincţia
self/non-self cât de bine reuşeşte să discrimineze o gamă foarte mare de bacterii.
La pH neutru, intră în acţiune proteinaze neutre (catepsina G) care acţionează atât direct asupra membranei
bacteriene cât şi prin transferul unei proteine BP1, care determină creşterea permeabilităţii bacteriene.
La un pH scăzut, lizozimul şi lactoferina constituie factorii bactericizi şi bacteriostatici cei mai importanţi care
pot funcţiona în condiţii de anaerobioză.
În sfârşit, microorganismele sunt ucise de către enzime hidrolitice.

2. Mecanismele oxigen-dependente sunt declanşate în momentul fagocitozei, când se produce o


creştere dramatică a activităţii şuntului hexoz-monofosfaţilor, care va genera astfel NADPH (nicotinamid-
adenine-dinucleotide-phosphate):

glucoza + NADP → NADPH + pentoz-fosfat

NADPH + O2 → NADP+ + .O2- (superoxid anion)


Punctul semnifică prezenţa unui electron ne-pereche.
Reacţia este catalizată de o NADPH-oxidază, găsită în fagocite. Această enzimă este formată din 5 subunităţi
care sunt asamblate în cursul activării celulei, pe parcursul procesului de fagocitoza propriu-zis sau de către
peptidele cu activitate chemotactică. Procesul de activare implică fosforilarea p47-phox şi migrarea p47-phox şi
p67-phox din citosol către membrana celulară, unde se asociază cu citocromul b 558. Odată subunităţile asamblate,
reacţia descrisă mai sus este catalizată şi arderile respiratorii încep.
Electronii trec de la NADPH la o flavoproteină membranară (care conţine FAD flavin adenin dinucleotid) a
citocromului b558 care are un potenţial redox foarte scăzut (-245 mV), ceea ce îi permite să reducă oxigenul
molecular direct la anion superoxid.

NADP+ produs accelerează şuntul pentoz monofosfaţilor, o cale metabolică ce converteşte sucroza la pentoză şi
CO2 şi care eliberează energie extrem de necesară celulei. Cele două molecule de anion superoxid
interacţionează spontan (dismutare) şi sub influenţa unei enzime numită superoxid dismutaza pentru a genera o
moleculă de apă oxigenată.
2 .O2- + 2H+ → (superoxid dismutaza/dismutare spontană) H2O2 + 1O2 (oxigen singlet)

.O2- + H2O2 → .OH + OH- + 1O2


H2O2 + Cl- → (mieloperoxidaza) H2O + OCl-

-2-
Anionul superoxid, apa oxigenată, O2 singlet şi radicalii hidroxil constituie agenţi microbicizi foarte puternici.
Mai mult decât atât, combinaţia de apă oxigenată, mieloperoxidaza şi ionii de halogen constituie un sistem de
halogenare capabil să ucidă atât bacterii cât şi virusuri.

Când macrofagele sunt activate prin intermediul unor compuşi ai peretelui bacterian, cum ar fi lipopolizaharidul
(LPS) sau, în cazul micobacteriilor, prin MDP (muramyl dipeptide), la care se adaugă IFNγ produs de
limfocitele T helper, încep să exprime nivele crescute de NOS (nitric oxide synthetase), o enzimă care oxidează
L-arginina pentru a produce L-citrulina şi oxid nitric (NO) – un gaz.

L-arginina + O2 + NADPH → NO + L-citrulina + NADP

Oxidul nitric are o activitate antimicrobială foarte puternică. Alţi oxizi de azot reactivi sunt NO 2, N2O3, NO3-, etc.
Aceştia formează complexe cu enzime ce conţin fier şi inhibă astfel metabolismul oxidativ al bacteriilor sau
paraziţilor ingeraţi.
NO se poate de asemenea combina cu anionul superoxid pentru a da naştere ONOO- - anion peroxinitrit. Acesta
este descompus şi se vor forma radicali hidroxil:

ONOO- + H+ → OH + NO2

De remarcat că NO derivat din macrofage poate inhiba sinteza ADN a limfocitelor şi a celulelor tumorale.

Eozinofile

Polimorfonucleare eozinofile - au o capacitate limitată de a fagocita, fiind mai mult implicate în uciderea
extracelulară a unor paraziţi cum ar fi helminţii.
Prezintă granule distincte care se marchează intens cu coloranţi acizi şi care au aspect caracteristic în
microscopia electronică. În mijlocul granulelor se găseşte MBP (major basic protein), iar în matricea granulelor
se găsesc ECP (eosinophilic cationic protein) şi EPO (eosinophilic peroxidase). Mai există şi o serie de alte
enzime cum ar fi arilsulfataza B, fosfolipaza C, histaminaza, END (eosinophilic neurotoxin).

Eozinofilele prezintă pe suprafaţă receptori pentru complement şi, în urma activării îşi activează arderile
respiratorii care vor conduce la producerea de metaboliţi activi ai oxigenului. În plus faţă de toate acestea, în
granulele eozinofilului se găsesc şi proteine capabile să determine perforarea membranei, într-o manieră
asemănătoare compusului C9 al complementului sau perforinelor produse de limfocitele Tc sau NK.
Majoritatea helminţilor pot activa calea alternativă a complementului, dar deşi rezistente la atacul compusului C9
al sistemului complement, tapetarea lor cu fragmente ale complementului cum ar fi C3b permite aderenţa
eozinofilelor, care se activează şi elibereaza MBP, dar mai ales proteine cationice care vor distruge membrana
parazitului.

Factori preformaţi Acţiune


Proteina bazică majoră citotoxică, creşte eliberarea de histamine,
neutralizează heparina
Proteina cationică a eozinofilelor citotoxică
Neurotoxina derivată din eozinofile citotoxică
Peroxidaza eozinofilelor inactivează leucotrienele, generează radicali liberi ai
oxigenului cu acţiune citotoxică şi proinflamatorie
Enzime lizozomale fosfataze, elastaze, colagenaze
Factori nou sintetizaţi
Leucotriena C4
PAF
15 HETE (acid 15 hidroxieicosatetranoic)
Prostaglandina D2
Tromboxan B2 bronhoconstricţie, vasoconstricţie
Prostaglandina F2 alpha bronhoconstricţie, vasoconstricţie, creşte secreţia de
mucus
Specii reactive de oxigen citotoxice

-3-
Mastocitul

Precursorii mastocitelor, care se formează în măduva osoasă prin hematopoieză, sunt eliberaţi în torentul
circulator ca celule nediferenţiate. Aceste celule nu se vor diferenţia până când nu vor părăsi circulaţia sanguină
şi nu vor intra în ţesuturi. Mastocitele pot fi găsite într-o gamă largă de ţesuturi, incluzând pielea, ţesuturile
conjunctive ale unor diferite organe, epiteliul mucos al tracturilor respirator, genito-urinar sau digestiv.
În funcţie de distribuţia tisulară se împart în MMC (mucosal mast cells) şi CTMC (connective tissue mast cell).

Echivalentul circulant este reprezentat de bazofil.

Ca şi bazofilele, aceste celule prezintă un număr mare de granule citoplasmatice care conţin un număr foarte
mare de factori dintre cei mai diverşi.

Pe suprafaţa lor se găsesc receptorii de mare afinitate pentru IgE, capabili să lege molecule de IgE libere (care nu
aparţin unui complex antigen-anticorp). Ulterior, când IgE de pe suprafaţa mastocitului (fixate prin Fcε RI)
leagă antigenul, mastocitele se activează. O altă modalitate de activare a mastocitului este reprezentată de
fragmentele mici de clivaj ale sistemului complement denumite anafilatoxine. Este indusă o scădere dramatică a
cAMP, cu creşterea permeabilităţii membranelor în care sunt implicate diverse sisteme enzimatice:
fosfodiesteraza, protein kinaza C, fosfatidil inositol, precum şi Ca2+, Mg2+, K+. Consecinţa este că granulele care
conţin factorii pre-formaţi fuzionează cu membrana celulară şi conţinutul granulelor (factorii pre-formaţi) este
deversat.

Mastocitele, împreună cu bazofilele joacă un rol major în dezvoltarea reacţiilor alergice.

-4-
-5-