Sunteți pe pagina 1din 7

FORMA STATULUI. STRUCTURA DE STAT.

FORMA DE GUVERNĂMÂNT

CONCEPTUL FORMEI DE STAT

 un concept politico-juridic care exprimă modul de constituire şi exercitare a


puterii, de organizare şi conducere a societăţii prin stat;
 exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura interna şi externa a
cestui conţinut
 este analizata sub trei aspecte: forma de guvernământ; forma structurii de stat;
regimul politic. Aceste aspecte sunt strâns legate şi condiţionate unele de altele
 poate apărea sub o întreită înfăţişare în funcţie de criterii distincte
 3 criterii – modul de organizare şi exercitare a puterii suverane pe teritoriul
statului;
– caracterele şi prerogativele organismului învestit cu funcţia de şef al statului;
– metodele de guvernare.
 în funcţie de aceste criterii, statul va căpăta o anumită formă:
– stat unitar/stat federal
– monarhie/republică
– va avea un regim politic democratic/autocratic sau autoritar.

Orice stat, ca entitate suverană, deţine prerogativa, în virtutea suveranităţii sale,


de a decide în mod liber şi în conformitate cu prevederile constituţionale ce formă de
guvernământ, de structură, ori de regim politic să adopte.
Opţiunea pentru o anumita formă de stat – opţiune politică, care este rezultatul
unui referendum popular.

STRUCTURA DE STAT

Din punct de vedere conceptual, structura de stat reprezintă modul de organizare


al puterii în raport cu teritoriul statului.

Astfel, statele pot fi împărţite în 2 categorii: a) state unitare


b) state compuse

a) Statul unitar
Are următoarele caracteristici principale:
 format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care se exercită
puterea politică la nivel central şi local;
 activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale ierarhică;
 există o singură ordine juridică întemeiată pe o constituţie unică;
 populaţia are, de regulă, o singură cetăţenie.

Deşi statul este unitar, teritoriul sau poate fi împărţit în unităţi administrativ-
teritoriale. Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statului au caracter administrativ şi
nu constituie state în interiorul statului.

1
Structura internă a statului:
 s-a format odată cu apariţia statului însuşi;
 este concepută pe principiul centralizării, reprezentând un ansamblu unic de
instituţii şi puterea de control a autorităţilor publice centrale aspra autorităţilor
locale;
 statul unitar are o singură constituţie şi o legislaţie uniformă, o singură organizare
administrativ-teritorială, un singur parlament, un singur şef al statului şi un
guvern unic, un singur sistem de organizare judecătorească, a căror competenţă se
extinde pe întregul teritoriu al statului fără nici o excepţie.

Exercitarea puterii reprezintă concentrarea acesteia la un centru unic de decizie,


care o va converti în decizii obligatorii pentru întreaga populaţie şi pentru întregul
teritoriu al statului.
Din punct de vedere practic, conducerea centralizată prezintă avantajul că actele
parlamentului şi ale guvernului ar fi aplicate unitar pe întreg teritoriul statului, prezentând
dreptul de control al centrului asupra modului în care îi sunt respectate deciziile şi
posibilitatea de corecţie a actelor care nu sunt conforme cu ordinele autorităţilor centrale.
În nici un stat modern nu se poate concepe ca membrii guvernului să se poată
ocupa personal şi nemijlocit de soluţionarea tuturor problemelor guvernării ivite pe
întreaga cuprindere a statului. O parte a acestor probleme este încredinţată unor agenţi,
aflaţi în legătură cu guvernul, cărora le sunt conferite atribuţii de administrare pe plan
local.
Activitatea judecătorească se desfăşoară în tribunale sau alte instanţe judecătoreşti
integrate într-un sistem unic, cu semnificaţii pe întreg cuprinsul ţării.
Activitatea legislativă se desfăşoară la centru, dar de către agenţi fie reprezentanţi
ai naţiunii, fie ai colectivităţilor locale.
În România, atât deputaţii, cât şi senatorii, reprezintă naţiunea.

Deconcentrarea

O putere centralizată presupune concentrarea acesteia de către un centru unic de


putere (instituţiile de guvernare), în special de puterea executivă.

Deconcentrarea – reprezintă diminuarea puterii centrale prin acordarea unei


autorităţi publice locale, ai căror titulari sunt numiţi de puterea centrală (în urma unui
concurs), a dreptului de a lua decizii pe plan local. Se renunţă la repartizarea puterii de
decizie a guvernului, în favoarea agenţilor locali (prefecţi) repartizaţi (numiţi de guvern
în unităţile administrativ-teritoriale).
Prefectul – este agentul local al puterii guvernamentale centrale, ce execută
ordinele primite de la guvern şi ia el însuşi anumite decizii, şi care nu anulează autoritatea
puterii centrale. Agenţii locali care reprezintă puterea centrală în unităţile administrative
sunt numiţi de guvern şi plasaţi sub controlul ierarhic al acestuia. Autorităţile centrale
exercită un control ierarhic asupra agenţilor locali desconcentraţi, având dreptul de a le
aproba, suspenda, anula sau modifica actele emise. Pot să emită ordine, instrucţiuni
obligatorii pentru autorităţile ierarhic inferioare. Controlul se exercită pentru motive de
legalitate şi oportunitate.

2
Avantaj: agenţii locali desemnaţi de guvern cunosc mai bine realităţile politice,
economice şi sociale la nivel local, au resurse proprii, putând să ia decizii operative şi
eficiente.
Control ierarhic – dreptul autorităţilor superioare de a modifica sau anula actele
emise de agentul local care îi e subordonat.

Descentralizarea

Reprezintă o alternativă la centralizarea excesivă, posibilitatea recunoscută de


puterea centrală colectivităţilor locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel
teritorial anumite acte sau decizii, fără a se consulta în prealabil cu centrul sau a cere
aprobarea acestuia. Prin ea sunt scoase din competenţa puterii şi autorităţii centrale
anumite servicii publice de interes local sau din domeniile speciale de acţiune şi
transferate în sarcina unor autorităţi ale administraţiei publice locale.
Primarii şi consiliile locale beneficiază de o anumită independenţă faţă de puterea
centrală şi acţionează în mod autonom. Independenţa şi autonomia se bazează pe faptul
ca aceste organe sunt alese pe plan local şi nu numite de puterea centrală. Autorităţile
administrative publice au patrimoniu public şi organizare internă de sine stătătoare,
funcţionând în condiţiile legii.
Descentralizarea:
 este o metodă de organizare şi conducere statală;
 nu se opune centralizării politice a statului;
 nu au nimic în comun cu raporturile existenţe între statul federal şi componentele
federaţiei;
 presupune înfiinţarea unor subiecţi de drepturi speciale care beneficiază de
autonomie pe plan local (descentralizarea teritorială) sau cărora li se stabileşte o
competenţă materializată în anumite domenii (descentralizare funcţională).

Statul unitar complex

 una dintre formele imperfecte sau atipice ale categoriei de „stat unitar”;
 statul unitar care fără a pierde unitatea sa de structură, prezintă mari diversităţi
locale administrative, de legislaţie, de jurisdicţie;
 în practica constituţională, sunt considerate state unitar complexe „uniunea
încorporată” şi „regionalismul”.

a) Uniunea încorporată – un stat caracterizat teoretic prin unitatea puterii legislative, în


interiorul căreia există o diversitate de legislaţii corespunzând unei diversităţi de populaţii
şi teritorii „încorporate” de către statul unitar într-un lung proces istoric. Există un singur
parlament, acesta votând legi distincte care nu sunt aplicabile la fel tuturor regiunilor
locuite de populaţiile distincte.

b) Regionalismul – exprimă o situaţie geografică, politică, administrativă, lingvistică,


spirituală cu rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar, datorită căreia acesta optează
pentru împletirea atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei

3
autonomii largi unor colectivităţi regionale. Adepţii săi au invocat incapacitatea structurii
politico-administrative centrale de a oferi soluţii viabile şi eficiente cererii unor forţe
sociale de participare la guvernare, lipsa voinţei politice a autorităţilor centrale de a
răspunde necesităţii de redistribuire a puterii în favoarea unităţilor administrativ locale.
Adversarii săi au susţinut că aceasta ameninţa statul şi că ar fi un factor de dezmembrare
a acestuia. Regionalismul fără realismul politic al factorilor de guvernare riscă să ridice
probleme, nu şi să la rezolve. României, stat unitar naţional, i s-a impus un gen de
regionalism consfinţit în Constituţia din 1952, la care nu s-a putut renunţa decât în anul
1968.

Regionalismul politic – prezintă drept una din trăsături împletirea în acelaşi cadru
geografic a unor interese generale cu particularităţi etnice, lingvistice, cu tradiţii şi
interese locale care pot fi însă multi-etnice. Regionalismul devine politic atunci când
competenţele regiunii depăşesc pe cele ale unei simple circumscripţii administrative care
beneficiază de autonomie locală. În acest caz, unitatea administrativ-teritorială care
beneficiază de statutul de „regionalism politic” deţine, într-un cadru prestabilit,
prerogativa (puterea) de a se autoguverna.

Statul compus (federal) este format din mai multe entităţi statale reunite într-un
stat suprapus lor şi legate între ele prin raporturi juridice. O asociaţie de „state” care
formează un fel de super-stat. Este aproape întotdeauna o formă artificială, deoarece
rezultă din conjuncturi politico-militare. Arhetipul Statului compus – statul federal. O
asociaţie de state care decid în mod liber, în virtutea suveranităţii lor, să-şi creeze organe
comune, cărora le conferă o parte din competenţele lor (în domeniul militar, al
diplomaţiei sau finanţelor). Înţelegerea între statele respective este consfinţită într-un act
politic (Charta, Pact). Se stabileşte repartizarea competenţelor între statele federate.

Uniunile de state

Asociaţii de state, cuprinzând uniunea personală, reală şi confederaţia. În cadrul


său, fiecare stat membru îşi păstrează personalitatea juridică internă şi internaţională, dar
acceptă să încredinţeze unui organ comun responsabilitatea luării deciziilor în domeniile
stabilite prin actul juridic (tratatul) de consfinţire a uniunii.
Uniuni de state formale (în Europa) în legătură cu succesiunea tronului în unele
regate: uniunea personală şi reală.

Statele constituite într-o uniune personală au în comun instituţia şefului de stat,


fiecare păstrându-şi parlamentul şi guvernul. Legătura juridică poate fi întreruptă printr-
un non acord.
 Anglia şi regatul Hanovrei 1714-1837;
 Ţările de Jos şi Luxemburg 1815-1890;
 Belgia – Statul liber Congo 1885-1908;
 Moldova şi Ţara Românească 1859-1862.

4
În uniunea reală conduce acelaşi monarh, statele componente îşi constituie organe
comune care exercită, în numele uniunii reale, suveranitatea statală în domeniile
diplomaţiei, apărării şi finanţelor. Pentru restul prerogativelor statale, fiecare stat
component acţionează distinct unul faţă de celelalte.
 Suedia şi Norvegia 1815-1905;
 Austria şi Ungaria 1869-1918;
 Moldova şi Ţara Românească 1862-1864.

Confederaţiile de state

Cunoscute din antichitate (liga ateniană, macedoniană); Confederaţia helvetică


(sec XIV-1848); Confederaţia S.U.A. (1776-1787); Confederaţia Rhinului (1806-1815).
Este o asociaţie teoretic permanentă de state care urmăresc obiective identice
(domeniile relaţiilor internaţionale şi al apărării). Are unul sau mai multe organe comune
ale statelor membre, care exercită atribuţii în numele acesteia. Suveranitatea interioară
este păstrată de fiecare stat confederat, cea internaţională este exercitată în numele
confederaţiei de un organ comun (Adunare, Dieta) care adoptă decizii în unanimitate.
Motivele care determină crearea uniunii de state sunt diferite: conştiinţa
intereselor comune; dorinţa de hegemonie politică a unui stat, preocuparea de a întări
contractele politice bazate pe aceeaşi ideologie
Ex: Republica Arabă Unită prin uniunea între Egipt şi Siria 1958-1961; Tanganica şi
Zanzibar 1964.

STATUL FEDERAL

Statul federal – format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de un
statut de autonomie în materie constituţională, lingvistică şi judecătorească şi se
subordonează acesteia. O asociaţie de state care se supune, pe de o parte, unei puteri
centrale unice (puterea federală) şi care, pe de altă parte, conserva o autonomie
constituţională, administrativă şi jurisdicţională.
Două modalităţi de constituire a federaţiilor:
prin integrarea mai multor state şi constituirea unei entităţi statale;
prin separarea unor regiuni ale statului unitar şi constituirea împreună cu teritoriul rămas,
a unei federaţii.
Motivele integrării unor state independente şi suverane într-un stat federal sunt
apărarea comună împotriva unei ameninţări externe, preocuparea de a asigura o ordine
socială internă stabilită şi dorinţa de a folosi mai eficient resursele economice. Ca
exemplu, putem menţiona S.U.A., Elveţia, Imperiul german în 1871.
Motivele constituirii unei federaţii prin separarea unor provincii de statul unitar,
constă în încercarea de a soluţiona problemele naţionale conflictuale. Fosta Uniune
Sovietică care s-a constituit prin asocierea provinciilor Imperiului ţarist (stat unitar), cu
excepţia teritoriului care şi-a proclamat independenţa şi au ieşit din componenţa
imperiului. (Basarabia).
Trăsături:
 unitate pe plan internaţional – statele componente ale federaţiei nu se bucură de
personalitate juridică în relaţiile internaţionale. Aceasta este şi deosebirea între

5
confederaţia de state, ale cărei componente sunt recunoscute pe plan internaţional
şi federaţie.
 diversitatea constituţională şi juridică pe plan intern. Fiecare stat federal are în
mod normal propriul său sistem constituţional, instituţii guvernamentale,
propria legislaţie, sistemul de organizare judecătorească.
 supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre.

Organizarea competenţelor în statul federal

Federalismul veritabil se bazează pe două principii complementare:

Principiul autonomiei

Fiecare stat federal îşi construieşte structura de guvernare şi îşi stabileşte


raporturile între ele în mod liber, îşi precizează o politică socială proprie, îşi stabileşte
taxe şi impozite cu aplicabilitate locală, îşi construieşte o structură economică.
Potrivit acestui principiu, se stabileşte o strictă partajare a competenţelor între
statul federal şi statele membre ale federaţiei, cu respectarea colaborării între autorităţile
centrale şi cele locale.
În caz de conflict, puterea judecătorească are competenţa de a soluţiona diferendul
şi de a reface echilibrul constituţional.
Metodele de stabilire a competenţelor statului federal în cadrul federaţiei şi în
raporturile acesteia pe plan internaţional:
În constituţia statului federal sunt prevăzute expres competenţele exclusive ale acestuia.
Toate celelalte atribuţii revin statelor componente ale federaţiei.

Principiul participării

Acest principiu este complementar principiului autonomiei. Federalismul autentic


presupune participarea statelor federale, pe baze de egalitate, la elaborarea deciziilor
aplicabile pe teritoriul întregii federaţii.
Unul dintre organismele federale însărcinate să înfăptuiască interesele comune şi
să reprezinte statele federale la nivel central
Statul federal are caracterul unui stat unitar (un singur teritoriu, o singură
cetăţenie a populaţiei sale, o singură capitală).
Din perspectiva dreptului constituţional, statul federal – o varietate de state
membre, fiecare având teritoriul său, populaţia sa, organizarea politică (parlament,
guvern, instanţe judecătoreşti, servicii publice), capitală proprie.

6
FORMA DE GUVERNĂMÂNT

Un concept juridic şi politologic care indică natura organului care îndeplineşte


funcţia de şef al statului: preşedinte, monarh-rege, împărat, Directorat, Consiliul de Stat,
Consiliul revoluţiei, Consiliul federal. Indică modul în care sunt constituite şi
funcţionează organele supreme şi este raportată la trăsăturile definitorii ale şefului de stat
şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.

Statele se împart în republici şi monarhii.

Monarhia – forma de guvernare în care organul care îndeplineşte funcţia de şef al


statului este un monarh care ocupă tronul, fie prin alegerea pe viaţă, fie prin succesiune
ereditară. Monarhiile sunt de două feluri: monarhia absolută (monarhul este unicul organ
suprem în stat) şi limitată sau constituţională (şeful statului şi organe care exercită
puterea, parlament, prim-ministru).
Monarhia dualistă se deosebeşte de cea constituţională prin faptul că guvernul
este numit de monarh şi subordonat acestuia (partajarea suveranităţii între rege şi
parlament).
Marea Britanie, Danemarca, Belgia, Japonia

Republică – forma de guvernare în care organul care îndeplineşte funcţia de şef de


stat este ales pe o perioadă determinată. Şeful statului poate fi ales pe viaţă (în Iugoslavia
sub preşedinţia lui Tito), ales prin vot universal (alegeri prezidenţiale: SUA, federaţia
Rusă sau Rusia) sau ales de către parlament (alegeri parlamentare: Italia, Germania, ).

Republică semiprezidenţială – alegerea preşedintelui prin vot universal direct şi


prin răspunderea politică a guvernului faţă de parlament (Franţa, Portugalia, Finlanda).