VALEA VASERULUI

Ne hotărâm să pornim la drum într-o zi de primăvară rece şi ploioasă. Ne

ia vreo două ore să ajungem în Vişeul de Sus, oraş situat în parte de nord-est a
judeţului Maramureş, la poalele de sud-est ale Munţiilor Maramureşului la o
altitudine cuprinsă între 450 metri-vatra satului şi 1950 metri-Vârful Tomoiagă.
Parcurgem astfel o parte a Mararmureşului istoric.
În sfârsit spre seară ajungem. Un drum de ţară ne iese în cale; în spate,
spre asfinţit, oraşul rămâne în întuneric. Ceaţa groasă se aşterne. Un vânt
subţire şuieră printre copacii dezbrăcaţi încă de-a lor podoabă. Vaserul fugea la
vale fugărit parcă de vreun prădător, iar sunetul întunericului ne prevestea că va
urma o noapte lungă. Şi iată-ne: totuşi ieşim încet din întuneric. Soarele
încrezător se iveşte de după deal, prevestind o zi frumoasă de primavară.
Pornim încet cu Mocăniţa, trenul şuieră lung, pufăind de-a lungul drumului.
Apoi, după aproape şapte kilometri, intră în pădurea sălbatică, trecând pe lângă
stâncile prăpăstioase ale strâmtorii, şi făcându-şi intrarea în munţi prin tuneluri
întunecoase. Intrăm cu adevarat într-o lume de legendă: în faţă două şine de
cale ferată, de-o parte valea curgea acum parcă mai tare, de cealaltă parte
stâncile se înşirau rând pe rând pentru a le putea analiza îndeamănuntul. În
urmă rămâneau aceleaşi două şine pierdute parcă în neştire. Eram îmbătaţi de
un aer proaspăt de primăvară.
La prima vedere, ai spune că-i o lume uitată, nestiută de nimeni, ascunsă,
un loc în care până şi cele mai aprigi stânci dau rod, prin crăpăturile lor ieşind
primele firicele de iarbă. Însă, pe masură ce ne îndepărtăm de civilizaţie, urcând
încet spre inima munţilor, descoperim că această lume în care ziua-i asemeni
Raiului, iar noaptea-i înfricoşătoare asemeni Iadului, işi are locuitorii săi. Şi noi,
care după o noapte în sălbăticie eram convinşi că nimeni nu ar putea trăi acolo,
rămânem uimiţi să vedem că sunt oameni care acolo işi desfaşoară viaţa. Rupţi
de familie, rămân prinşi în munţi, loc din care işi câştigă existenţa. Acum acea
lume de poveste se transformă în şantier. După o singură cotitură rămânem
uimiţi: acel peisaj mirific, ce ne încânta privirile acum câteva minute, ne surprinde
din nou. O pădure care nu mai era pădure, o vale care nu mai era vale, o lume
care nu mai era lume. Acum, totul era o gramadă mare de buşteni, totuşi ne
obişnuim cu ideea că acesta este unul din cele mai vechi moduri de a-şi castiga
existenţa.
Lăsând în urmă aceast peisaj dezolant, ne continuăm drumul. Urcăm
încetişor asemeni unui melc, suntem abia la 12,4 km staţia Novăţ, însă, fără nici
un mijloc de comunicare cu civilizaţia, pierdem raţiunea timpului. Suntem pierduţi
într-o lume în care grijile cotidiene dispar ; de acum totul este privit cu alţi ochii.
La orizont se zăreşte un tunel, inima ne-ngheaţă, simţim un fior rece, suntem
asemeni micilor vietăţi care trăiesc sub pământ. Munţii mari, susurul şi ciripitul
păsărilor, mirosul proaspăt de primavară şi misterul pădurilor ne cuprind şi ne
poartă pe o altă lume. La 20,6 km se află staţia Novicilor. Aici, valea Novicilor
străbătând poalele vârfului Novicioiu, aflat la 1452 m altitudine, se leagă de valea
Vaserului. Drumul îngust şerpuieşte pe sub stânci, pe marginea Vaserului, ale
cărei unde repezi năvălesc la vale. Ne continuăm încetişor drumul, urcăm,
trecând de Paltin, la 21,6 km, Faina, la 31,2 km, Macarlăul, la 36,6 km, pentru a
ajunge la staţia Coman-43,5 km, locul unde Mocăniţa, care pănă acum despică
şi străbăte munţii, face cale-ntoarsă.
Ne aflăm acum cu adevărat în inima munţiilor.
Cu toate că ne dorim să continuăm călătoria prin lumea visului, suntem
nevoiţi să ne oprim aici, pentru a admira frumuseţile ce ne înconjoară. Aruncâd o
privire in jur, avem impresia că suntem stăpânii lumii. De aici, totul are o altă
înfăţişare: în adâncul văii se observă încă liniile şerpuite. La orizont, Vârful
Prislopu şi Jupania se zăresc scăldaţi în razele aurii ale soarelui de seară. Aici,
unde timpul nu-şi mai are rostul, unde munţii stăpânesc Pământul şi păsările
încântă auzul, aici terestrul şi cosmosul se îmbină. Orice barieră dispare: ridicând
ochii spre cer se zăreşte doar un infinit albastru.