Importanta religiei in cultura romaneasca

Spiritualitate și religie
Pentru detalii, vezi: Spiritualitatea în România.

Mănăstirea Borzeşti

Din secolul al Vll-lea pînă la mijlocul secolului al XI-lea, aflându-se încă în calea popoarelor migratoare ,
poporul românesc, deși creștinat din epoca romană, nu găsește înca posibilitatea de a-și consolida
existența statală și afirmarea culturală. Nici după secolul al Xl-lea nu se înseninează zările la Dunăre
pentru o temeinică așezare românească. Expansiunea ungurilor în Ardeal și valurile ultimelor invazii
barbare - ale pecenegilor, cumanilor și tătarilor au ridicat obstacole în calea înfiripării formațiunilor statale
românești. Abia în veacul al XlII-lea apar în lumina istoriei primele înjghebări de state românești. La
această dată ei s-au găsit cuprinși între două lumi, între două tipuri de cultură diferită: pe de o parte
lumea Occidentului catolic de cultură latină, la care au aderat vecinii unguri și poloni, de altă parte lumea
Răsăritului ortodox de cultură bizantină, care s-a întins pînă la Dunăre și la nord de Marea
Neagră[necesită  citare]

Spiritualitatea română a fost foarte mult influențată de puternicele ei legături cu lumea creștină ortodoxă -
greacă si pravoslavnică. Românii au, astfel un sentiment unic de identitate pe care îl pot exprima două
particularități ieșite din comun: fiind o insulă de latinitate într-o mare slavă, precum și singura țară latină
de confesiune creștin-ortodoxă. Există și o importantă minoritate de români catolici (de ambele
rituriromană și mai cu seamă unită), precum și comunități de români protestanți, mai ales apartenenți la
biserici neo-protestante, ca ceapenticostală, baptistă, adventistă, creștină dupa Evanghelie etc. În schimb
, marea majoritate a românilor sunt ortodocși (peste 90%). În ciuda diminuării practicii religioase în
ultimele generații, avand adânci rădăcini în istoria națiunii și a mentalității locale, Biserica rămâne una din
cele mai prestigioase instituții în ochii locuitorilor României. Participarea la activitățile bisericii este mare
în comunitățile rurale și în rândul generației mai în vârstă, mai ales dintre femei, la orașe. De asemenea,
în ciuda umbrei colaborării din trecut a Bisericii ortodoxe oficiale cu regimul comunist nepopular, s-au
ridicat din rândurile clericilor personalități remarcabile, respectate pentru integritatea lor ca de pildă
preotulDumitru Stăniloae, considerat un teolog de frunte al lumii creștine din perioada recentă.

Biserica Stavropoleos

Manastirile si bisericile ortodoxe române există în toată România, dar, tradițional, doar câteva sunt
construite pe o scară monumentală. Un mare numar de biserici de lemn sunt încă intacte în satele
dinMunții Carpați , dar, de departe, cele mai impresionante sunt Biserici de lemn din Maramureș, care
împinge lemn tehnica de construcție a limitelor sale. Influențe bizantine pot fi găsite în cele mai multe
cladiri, dar stilurile bisericilor românesti au evoluat în diferite perioade de timp și în diferite regiuni. În
nordul Moldovei un anumit stil a fost folosit la construirea de manastiri, dintre care cele mai importante
mănăstiri pictate sunt din Bucovina - Locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO, cum ar fi cele de
la Moldovița, Putna, Sucevița, și Voroneț. În Muntenia Catedrala Curtea de Argeș este construită în stil
bizantin, cu influențe maure, și un număr mare de biserici au influente grecești, în special cele construite
în secolul 18, cum ar fi Biserica Stavropoleos din centrul Bucureștiului. În România a evoluat, de
asemenea, stilul distinctiv brâncovenesc: manastirile de la Snagov și de laSâmbăta de Sus,
în Transilvania, sunt exemple clasice.
 Biserica in sec XV

In evul mediu biserica a avut un rol important in domeniile vieti sociale, juridice si culturale
a tarilor romane. Biserica ortodoxa s-a dezvoltat si s-a organizat sub obladuirea Bizantului,
dar a cunoscut si influiente slave. Romanii s-au nascut ca un popor crestin. Intemeierea
primelor mitropolii a avut loc in Tara Romaneasca in 1359 la Arges in timpul lui Nicolae
Alexandru si in 1370 la Severin in timpul lui Vladislav Vlaicu In 1401 Patriarhia de la
Constantinopol recunoaste Mitropolia Moldovei. In Transilvania, dupa cucerirea maghiara,
locul episcopiilor ortodoxe a fost luat de cele catolice. Religia ortodoxa era socotita tolerata.

Biserica se bucura de sprijinul material al domnitorilor tarii si al marilor boieri. Mitropolitul

era primul sfetnic al domnului. Era loctiitor al domnului in caz de vacanta a tronului, putea fi
numit sau inlaturat de domn. Era membru important al sfatului tarii, asista la scaunul de
judecata al domnului.
 RAPORTUL DINTRE RELIGIE SI POLITICA

Putem oare vorbi de ,,religii politice“? Expresivitatea sintagmei seduce, recunosc, dar ideea poate fi
sustinuta cu argumente viabile? In politologie, de stânga sau de dreapta, s-a recurs uneori la aceasta
definire semantica fortata, cu valoare sporita de metafora, atunci când a fost vorba de marxism. Marx insusi
a fost socotit un farseur al  mitului crestin si suspectat ca a pervertit forta dogmei religioase pentru a da
putere convingerilor sale in victoria comunismului in lume. Marx folosea cuvântul comunism ca sinonim al
celui de socialism (retrospectiv, suntem in fata unei ambiguitati doctrinare) si-i atribuia meritul de a fi
stiintific in opozitie cu socialismul utopic imaginat/conceput ca  asezare a aspiratiilor sociale pe
considerente religioase, morale sau umanitare.
Socialismul  este conceput de Marx ca un proces si este fortata interpretarea lui drept o metamorfozare a mitului
ontologic crestin. Exista persoane care ne indeamna sa credem ca tehnica raspândirii crestinismului ar fi fost preluata
politic pentru a da forta izbânzii comunismului. Mesajul crestin nu poate fi identificat intr-unul politic si, pe fond,
respectiva tehnica ar fi fost inoperanta. Daca lucrurile ar fi putut sta asa, marxismul sau liberalismul propovaduit ca
anti-marxist ar fi trebuit sa devina ,,biserici politice“ universale. Si nu au devenit. A fost Marx un nou Christos? A
dainuit ,,crestinismul marxist“ doua milenii precum  religia crestina? Marxismul a fost contestat chiar de unii dintre
apropiatii lui Marx, a se vedea opiniile Rozei Luxemburg de la aparitia Manifestului Partidului Comunist, 1848. In cele
câteva decenii de aplicare a lui in politica de stat, marxismul a stânjenit pe cei care si-l asociau ca doctrina politica si,
de aceea, ignorat deliberat. Americanii l-au studiat pe Marx cu mai multa aplicatie decât ideologii comunisti. Marx nu
a propovaduit iubirea de oameni, nici ideea puterii divine absolute, precum au facut-o primii crestini, ci a crezut in
prabusirea unui sistem politic si in necesitatea dictaturii celor multi, a proletarilor. Lucrurile stau antinomic, in ultima
instanta. Nici o dogma politica, de dreapta sau de stânga, nu a ramas nemodificata in intervale istorice scurte.
Crestinismul dainuie de doua milenii. Diferenta intre ,,religie“ si ,,religiile politice“ este evidenta iar expresia ,,religii
politice“ tine de o terminologie care frizeaza blasfemia pentru ,,omul religios“  si lipsa de suport pentru ,,omul politic“.
Chiar si pentru cei preocupati de instituirea tribunalelor politice, speranta unui spor de expresivitate in sustinerea
procesului comunismului nu cred ca are de câstigat printr-o astfel de extrapolare. Comunismul este o etapa istorica,
iar istoria isi are metodele ei de judecata. Nu merita sa ,,strivim corola de minuni a lumii“  pe altarul convingerilor
politice. Unei priviri ,,de sus“  nu i se poate substitui o privire materiala ,,de jos“. Iesim din cultura umanista si intram
in zona intolerantei politice unde riscul incompletei intelegeri sau, mai neplacut, al erorii in actul de judecata devine
mare. Nimeni nu a contestat interferenta dogmelor religioase – crestinismul, iudaismul si islamismul – in istoria
umanitatii. Asimilate cu convingere si hranite de substanta originara a credintei, dogmele religioase isi au
consecintele lor in viata individului sau a colectivitatilor. Dar daca ar exista ,,religii politice“ de ce sa nu acceptam ca
exista si ,,politici religioase“, cu consecintele lor cu tot?
Singura, Biserica ne ofera tarâmul pacii eterne? Desigur ca nu. Cu câteva secole in urma, in spatele steagului
credinciosilor sânge nevinovat stropea pamântul binecuvântat de Dumnezeu pentru ca ideile religioase erau
interferate in ratiunile Puterii. Omul modern isi pune si astazi intrebari in privinta influentei dogmei/dogmelor religioase
chiar si la popoarele preponderent laice. Raspunsurile sunt diferite. Papa Benedict al XVI-lea, dupa vizita la Paris din
vara lui 2008, s-a intors cu o convingere pe care nu a evitat sa o exprime public: indepartat de Dumnezeu, omul
modern s-a indepartat de valorile umanismului. Un erou al lui Tolstoi spunea cu un secol in urma: ,,Dumnezeu ti-a
daruit o unealta sfânta ca sa cunosti adevarul; e singurul care ne poate uni. Insa noi nu avem incredere in el“.
Teologii de azi ai islamului nu ezita sa-si puna intrebari privind intelegerea mersului lumii. Semne de innoire au
inceput sa apara in interiorul comunitatilor islamice care traiesc in contact direct cu lumea crestina sau laica a
Europei si care reclama nevoia reformarii islamului. Unii vorbesc de un nou islam care s-ar profila nu pe fondul
puseelor si radicalismului ci pe compromisul pragmatic cu Occidentul si lumea crestina. Pornind de la ipoteza ca
Biblia, Evanghelia si Coranul sunt trei carti concordante, ei sustin nevoia relativizarii diferentelor intre lumea crestina
si cea islamica. Mai mult, unii cred in ziua când oamenii se vor bucura de lumina cunoasterii si vor face sa dispara
tenebrele si ignoranta. Ziua aceea, sustine un profesor arab din Franta, va veni atunci când cele doua mari religii,
crestinismul si islamul, se vor pretui reciproc si-si vor intinde mâna. Este un indiciu imbucurator privind accentuarea
nemultumirilor aparute in  lumea islamica fata de alimentarea politica a intolerantei religioase. Numai ca, pentru altii,
timpul este inca incremenit in Evul Mediu. Nu pentru ca islamul nu se opreste la frontierele unei identitati nationale
sau statale, ci pentru ca nu accepta, nici ca ipoteza, preeminenta individului.
Parerile evreilor despre Biblie au si ele importanta in acest context. Intr-un interviu dat revistei pariziene ,,Le Point“,
marele rabin al Frantei afirma: ,,Orice apropiere de religia evreiasca trece prin textele biblice. Ea este cartea inspirata
care constituie sursa tuturor invatamintelor noastre, cadrul nostru de viata si baza gândirii noastre“. Este, desigur, un
mare adevar.
Dar un crestin nu este pregatit sa reziste socului când, in acelasi interviu, la intrebarea ,,totusi, nu va indoiti de
anumite intâmplari?“, marele rabin a raspuns: ,,A crede in Dumnezeu, inseamna sa te indoiesti in fiecare zi,  spun 
inteleptii nostri“. Iata o diferenta de interpretare. O anume labilitate a principiului crestin face ca chipul lui Mesia sa-si
schimbe  contururile: pentru unii el este aproape, pentru altii ceva mai departe sau diferit. Principiul poate fi inteles si,
chiar daca nu este acceptat, cel putin trebuie respectat. Dar, sa retinem, in multe cazuri, când dogma religioasa se
interfereaza in politica, se naste cu multa usurinta intoleranta.  Istoria Orientului Apropiat o dovedeste. In sec XIX,
Theodor Herzl, vienez de religie iudaica, impresionat de  cunoscuta ,,afacere Dreyfuss“ din Franta, a deschis calea
crearii unui stat evreu. Un stat care trebuia sa asigure protectie impotriva oricarei forme de persecutie a evreilor. In
1897 are loc la Basel, in Elvetia, primul congres al sionistilor – Sion este una dintre denumirile traditionale ale
Ierusalimului – acestia, adica sionistii devenind, prin patru valuri succesive de emigratie, numerosi si, mai ales,
puternici, cu mare influenta. In timpul celui  de-al cincilea val, petrecut intre 1932-1939, au emigrat in ,,Tara promisa“
alti 250 000 de evrei care fugeau de persecutiile hitleristilor. Sosirea lor a declansat numeroase conflicte in Palestina
intre arabi si evrei. Marea Britanie a preluat  controlul asupra regiunii, dar speranta de a fi oprit conflictul a ramas in
van. Nici sub mandatul ONU, intervenit in 1947, Palestina nu si-a regasit linistea. Un an mai târziu, Consiliul de
Securitate hotaraste crearea a doua state, unul evreu, altul arab. Cel evreu a luat fiinta in 1948, cel arab nu este
,,functional“ nici astazi. Restul inseamna, dupa cum se cunoaste, perpetuarea conflictelor si a razboaielor. In
,,Afacerea Israel. Istoria politicii expansioniste a statului Israel“ Roger Garaudy, un comunist francez raspopit, sustine
ca ,,departe de a fi «primii ocupanti», evreii sunt o parte componenta, printre multe altele, ale amestecului de
popoare din regiunea fertila a Palestinei. (Ei) nu pot in nici un caz sa revendice un loc exceptional in aceasta lunga
istorie. Sionismul politic se preteaza la traversarea si manipularea sistematica a faptelor atunci când manualele
scolare israeliene, ca si propaganda externa, nu retin ca date importante in istoria Palestinei decât rarele momente in
care evreii au jucat un rol“. Cartea lui Garaudy a stârnit reactii, nu dintre cele blânde, evident. Nu intru in detalii. Am
adus-o in discutie preocupat de usurinta cu care este confundata religia cu ,,religia politica“. In ,,Afacerea Israel“ este
revelatoare  perceptia dogmatismului religios ca factor politic. Garaudy scrie: ,,Traditia bogata a iudaismului contine,
ca si crestinismul si islamul, curente contradictorii si, asa cum exista un «constantinism crestin» si un integrism
crestin, asa cum exista integrism musulman si o inchidere in ijtihad, (jihad n.n.) exista si in istoria iudaismului tendinte
integriste si de izolare exploatate intr-un iudaism in care cea mai mare parte dintre ei nu cred… Ceea ce denuntam
este tocmai aceasta lectura selectiva a Bibliei si a traditiei evreiesti, care o izoleaza de celelalte popoare. Nu uitam
nici un moment ca, in marea traditie a iudaismului si in minunatul sau aport la evolutia spirituala a omenirii, exista, in
fata zbaterilor mortii, fermentul unei impliniri divine a vietii: prin temele aliantei si promisiunii, alianta si promisiune la
care sunt chemate sa participe «toate popoarele pamântului» – umanitatea intreaga –, ia nastere in forma umana o
noua exigenta, cea pentru om (pentru toti oamenii), de a cauta in orice moment al existentei sale sa inteleaga calea
lui Dumnezeu, planul divin, si sa i se supuna pentru a-l aduce la implinire, asa cum a facut-o Avraam prin sacrificiul
sau, relativizând astfel invataturile si morala noastra. Pentru ca, credinta incepe acolo unde ia sfârsit ratiunea“.
Raportul dintre politica si religie  pe care il deducem din acest rationament tine de straturile sensibile ale speculatiei
filosofice. Are dreptate, oare, Roger Garaudy!? Isi spune si el o parere. Ca si Nichifor Crainic despre biserica
ortodoxa. Ca si Cioran despre Dumnezeu. Ca si Eliade despre calatoriile omului in cosmos. In 2005, Academia
Româna, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta si Fundatia Templeton din Statele Unite au organizat la Bucuresti
un colocviu pe tema ,,Stiinta si ortodoxie“. Concluziile specialistilor prezenti mergeau spre ipoteza coabitarii stiintei si
religiei. O idee pe care am gasit-o intr-un raspuns dat de Mircea Eliade când a fost intrebat daca ajungerea omului pe
Luna – adica, dincolo de lumea creata de Dumnezeu pe Pamânt, cum si-o inchipuie omul crestin – nu infirma natura
divina a Creatiei. Nu, (reproduc din memorie) a raspuns savantul. Ajutat de stiinta, omul ar putea sa ajunga si in  alte
spatii, dar infinitatea dumnezeiasca nu o va atinge niciodata.
Coabitarea religiei si stiintei nu este tot una cu extrapolarea politicii la religie si cu socotirea doctrinelor si ideilor
sociale drept ,,religii politice“.
Nu exista, cu adevarat, decât religii. Ele isi au meritele lor in modelarea omului. Nu cred, insa, ca trebuie sa existe
,,religii politice“. Exista politici. Politici care, adesea, atunci când il amesteca pe Dumnezeu in mesajul lor, duc la
intoleranta.
Individul nu trebuie sa fie condus prin religiozitate spre o idee politica.

RAPORTUL DINTRE RELIGIE SI INVATAMANT

Mai trebuie sa caut