Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au întâmpinat dificultăți

în comunicare și de multe ori aceste situații dificile au culminat cu

izbucnirea unui conflict. Natura umană, așa cum este bine precizat în
numeroasele studii psihologice efectuate de-a lungul anilor, face ca
indivizii să manifeste o tendință înspre acumularea de putere ca mijloc
de asigurare a siguranței individuale în raport cu ceilalți. Astfel că și în
ziua de azi cele mai multe dintre problemele care amenință viitorul
omenirii provin din faptul că indivizii își urmăresc propriile interese,
care de cele mai multe ori se află în opoziție cu interesele grupului din care
fac parte.
Conflictele apar, așa cum literatura de specialitate afirmă, ca un
efort pro și contra unui anumit status-quo, ca un adevărat joc cu sumă
zero, în care câștigul de putere al uneia dintre părți este echivalent cu
pierderile de putere suferite de partea opusă1.
Conflictul mai poate fi definit și ca o luptă între motive, tendințe,
interese și atitudini opuse ale unor indivizi și care sunt greu de
conciliat sau ireconciliabile, dar care de fapt de cele mai multe ori sunt
doar percepute ca fiind ireconciliabile. Însă, în cazul izbucnirii unui
conflict ceea ce contează este percepția indivizilor implicați, iar nu
starea de fapt a lucrurilor. Dacă doi sau mai mulți indivizi consideră că
au obiective incompatibile sursa conflictului există deja, indiferent
dacă realitatea susține această incompatibilitate sau nu.
Un aspect important legat de conflicte și de izbucnirea acestora este faptul că
de cele mai multe ori conflictele au ca etapă inițială o competiție, iar
odată cu creșterea dimensiunilor grupul care se constituie în parte a
conflictului, membrii acestui grup tind să înlocuiască orientarea
cooperantă cu cea competitivă, ajungându-se la izbucnirea unui
adevărat conflict.
Așa cum I. Stoica și A. Neculau afirmă procesul de rezolvare a

1 Ciprian Tripon . Managementul conflictelor și tehnici de negociere- suport de curs, Ubb, Cluj-Napoca,
2004. p. 37 ;

1
conflictelor are loc atunci când „toate părțile implicate ajung în mod
liber la un acord după ce au redefinit și reperceput relațiile dintre ele și
după ce au făcut evaluarea, adică au examinat și luat în calcul toate
elementele relevante ale relațiilor”2.
Orice conflict, indiferent de natura sa are o anumită structură de
bază care este reprezentată de succesiunea următoarelor etape: baza/
sursa conflictului, manifestarea, escaladarea, de-escaladarea/ sublimarea și rezoluția sau
soluționarea conflictului.
Fiecare dintre aceste etape are anumite caracteristici și acțiuni specifice care au
loc în cadrul lor. Astfel, etapa inițială a unui conflict este reprezentată de
exprimarea motivațiilor pe care părțile le au ca respectivul conflict să
izbucnească, manifestarea are ca și sub-etape formularea clară a
obiectivelor fiecărei părți și conștientizarea faptului că obiectivele lor
sunt incompatibile, iar ca urmare a acestor acțiuni are loc constituirea
celor două părți în adversari. Pe parcursul acestei etape de
manifestare a conflictului între părți apare percepția conform căreia
situația în care una dintre părți ( sau ambele) se află este injustă
pentru aceasta și de asemenea, că singura soluționare a situației
respective este efectuarea unei schimbări de către cealaltă parte
implicată în conflict.
Tot în această etapă are loc și formularea pozițiilor oficiale care
exprimă interesele reale ale părților, iar mai apoi evaluarea
potențialelor strategii și a posibilelor rezultate care pot fi înregistrate
din aplicarea strategiilor. Ultimul pas care face parte din această etapă
a conflictului este definirea exactă a părților3.
Etapa cu numărul trei a unui conflict este cea de escaladare, o
etapă esențială a conflictului în care fiecare dintre cele două părți
începe să își urmărească propriile obiective și în care poate avea loc

2 A. S. Constantin și A. Neculau. Psihologia rezolvării conflictului, Ed. Polirom, Iasi, 1998, p. 123.
3 Cristian Chereji și colectiv. Soluționarea amiabilă a conflictelor, Cluj-Napoca, Ed. Dacia,
2008, p. 120-121;

2
mobilizarea altor membrii ai grupului din care indivizii constituenți ai
uneia intre părți fac parte. Procesele de extindere și radiculizare pot de asemenea
avea loc pe parcursul acestei etape.
Procesul de extindere presupune ca în desfășurarea conflictului
deja izbucnit să se implice și indivizi care inițial nu aveau legătură cu
acesta sau care nu se considerau implicate, în timp ce procesul de
radiculizare semnifică o modificare esențială în atitudinea părților care
trec de la săvârșirea unor acțiuni moderate la acțiuni radicale sau chiar
extremiste, atitudine de cele mai multe ori încurajată de lipsa de comunicare
dintre părți sau de distorsionarea comunicării existente.
În cadrul acestei etape poate avea loc și trecerea de la utilizarea
persuasiunii, la coerciție și chiar violență deschisă. Ceea ce este
imperativ a fi preciza aici este faptul că acțiuni precum folosirea
violenței, intimidarea sau suprimarea inamicului oferă un plus de
greutate conflictului făcând soluționarea acestuia mult mai dificilă.
Penultima etapă a unui conflict este cea care poartă numele de
sublimare sau de-escaladare a conflictului. Numele dat acestei etape
este unul foarte sugestiv datorită faptului că acțiunile întreprinse în
această etapă sunt oarecum opuse celor care au avut loc în cadrul
etapei de escaladare. Astfel, primul pas în rezolvarea conflictului este
făcut în această etapă prin reluarea comunicării, înțelegerea corectă a
mesajelor și acțiunilor părții opuse, dar mai ales reacțiile adecvate, de-
radicalizarea acțiunilor și limitarea numărului de persoane implicate.
Momentul debutului acestei etape este marcat de realizarea uneia
dintre părți că strategiile utilizate nu duc la obținerea rezultatelor
dorite, ceea ce înseamnă automat efectuarea unor schimbări. De multe
ori în această etapă intervin factori externi care favorizează
soluționarea conflictului, spre exemplu introducerea de noi resurse sau
ocurența unor circumstanțe favorabile uneia dintre părți care să îi
confere acesteia un avantaj în raport cu adversarul său.
Rezoluția sau soluționarea conflictului este ultima etapă și constă

3
cu precădere în construirea și adoptarea unei soluții.
Există mai multe modalități de rezolvare a unui conflict printre
acestea fiind și retragerea uneia dintre părți sau impunerea forțată a
unei soluții de către o a treia parte, neimplicată în conflict, dar care are
autoritatea să întreprindă un astfel de demers.
De multe ori, soluționarea conflictelor se dovedește a fi un
proces greu de realizat, motiv pentru care intervenția unui mediator se
poate dovedi a fi extrem de utilă.
Mediatorii pot ajuta la rezolvarea unui conflict în special prin acțiuni
precum facilitarea comunicării constructive, sarcina lor principală fiind
aceea de a ajuta părțile să revizualizeze și să regândească conflictul, în
acest fel obținând informații despre interesele părților. Un alt rol esențial
pe care mediatorii îl au în soluționarea unui conflict este de a înlocui
orientarea competitivă de tip câștig- pierdere a părților cu una de tip
câștig- câștig, specialiștii în domeniu concluzionând în urma
cercetărilor efectuate că indivizii implicați în conflict au impresia că
reușesc doar atunci când partea opusă este nemulțumită de rezultatul
ei și că au eșuat atunci când partea opusă se declară a fi mulțumită de
rezultat.
Conflictele existente în momentul de față în lume sunt multe și
diverse, dar dintre acestea conflictul dintre Iran și Grupul celor 6 ( Statele Unite ale
Americii, Rusia, China, Franța, Marea Britanie și Germania) este unul demn de a fi
ales ca subiect al unui studiu de caz în primul rând datorită
numeroaselor implicații pe care acesta le are la nivel global, dar și
datorită lungii sale durate în timp.
Inițial conflictul a avut loc între Iran și Consiliul director al guvernelor din cadrul
IAEA ( International Atomic Energy Agency), însă pe parcursul dezvoltării lui
alte state precum Israel și organizații nonguvernamentale precum Non- Aligned
Movement s-au implicat, aducându-și contribuția la amplificarea sa.
Ceea ce trebuie menționat încă de la începutul analizei acestui
conflict este natura mediatică a sa, cea mai mare parte a conflictului

4
desfășurându-se pe scena publică a lumii, respectiv în paginile
publicațiilor informative prin intermediul declarațiilor făcute de către
reprezentanții părților implicate.
În ciuda faptului că părțile implicate direct în conflict pot fi
identificate ca fiind reprezentanții statelor amintite anterior, la fel de
direct implicate sunt și popoarele statelor respective, aici fiind vorba în
principal de poporul iranian, care deși nu este momentan implicat
direct în conflict, în cazul în care acesta degenerează într-un conflict de
natură militară și-ar putea pierde viețile, devenind astfel direct
implicați. Pe de altă parte, poporul Israelian alături de reprezentanții
săi se constituie în părți implicate în mod indirect, însă la fel ca și în
cazul celorlalte popoare implicate în cazul în care conflictul devine unul
armat pot deveni direct părtașe la desfășurarea acestuia.
În ceea ce privește interesele părților, acestea pot fi identificate
ca fiind de fapt un interes comun, și anume puterea, însă pe de altă
parte fiecare dintre cele două părți are propriile interese. Iranul a
declarat cu numeroase ocazii că programul nuclear de îmbogățire a
uraniului lansat pe teritoriul său este unul de natură pașnică și că
intențiile statului iranian cu privire la derularea acestui program nu
reprezintă o amenințare la securitatea modială. Pe de altă parte,
Grupul celor 6 consideră că o eventuală continuare a acestor programe
ar da Iranului posibilitatea construirii unor arme nucleare extrem de
periculoase și că un asemenea risc nu trebuie asumat.
Pe durata derulării conflictului Iranul s-a dovedit dispus să
participe la negocieri, întreținând atfel liniile de comunicare deschise
cu Grupul celor 6, însă de fiecare dată a refuzat cererea formulată de
ONU pentru stoparea programelor de îmbogățire a uraniului. Grupul
celor 6 de asemenea s-a dovedit a fi dispus să negocieze pe această temă și
a făcut o serie de oferte avantajoase în schimbul încetării programului
respectiv.
Relația dintre cele două părți implicate în acest conflict datează încă

5
din 1950, când respectivul program nuclear care constituie sursa
conflictului în discuție a fost lansat, suprinzător programul a fost lansat
inițial cu ajutor din partea Statelor Unite ale Americii, ca parte a Programului Atomi
pentru Pace.
După ce timp de mai bine de douăzeci de ani, Statele Unite și
guvernele statelor vest-europene au susținut, încurajat și chiar
participat la programul nuclear, ca urmare a revoluției islamice din
1979, guvernul iranian a recurs la demobilizarea temporară a unor
elemente din cadrul programului, pe care însă le-a repus în funcțiune
câteva luni mai târziu, de această dată cu mult mai puțină implicare
din partea guvernelor statelor vest-europene, moment în care au
început să se pună bazele izbucnirii acestui conflict.
Încă de la debutul programului, Iranul a declarat că acesta este
unul al cărui scop este pașnic și că gradul de îmbogățire al uraniului nu
va depăși pragul de 5% ( ceea ce înseamnă că combustibilul produs
poate fi folosit doar în scopuri civile), neconstituind astfel o amenințare
pentru siguranța națională sau mondială.
Fiind vorba de un conflict politico-mediatic, etapa de manifestare
a acestuia a fost constituită din declarațiile publice făcute de
reprezentanții statelor occidentale și ai Iranului, iar mai apoi ai Israelului.
După apariția în presă a unor acuzații potrivit cărora Iranul
întreprindea activități nucleare nedeclarate, IAEA a lansat o
investigație, în urma cărora a fost concluzionat în noiembrie 2003
faptul că Iranul și-a neglijat sistematic obligațiile impuse de convențiile
de Securitate ONU de a prezenta rapoarte perioadice legate de
activitatea întreprinsă în scop nuclear la IAEA. Însă, în ciuda
speculațiilor vehiculate în presă, raportul menționa de asemenea că în
urma cercetărilor desfășurate, pe teritoriul iranian nu au fost găsite nici
un fel de dovezi cu privire la existența unui program nuclear de
producere a armelor iranian.
Cu toate acestea, reclamarea noncoformării iraniene la

6
standardele impuse de convențiile de apărare ale Consiliului de
securitate al Națiunilor Unite a dus la emiterea unei cereri adresate
Iranului pentru suspendarea tuturor activităților întreprinse în cadrul
programului de îmbogățire a uraniului, în februarie 2006.
Poziția adoptată de conducerea statului iranian a fost refuzarea categorică
a cererii adresate.
Următorul pas în manifestarea acestui conflict a fost ținerea
secretă a programelor de îmbogățire a uraniului și continuarea lor de
către statul iranian, acțiuni care au dus la agravarea situației și emiterea unor
sancțiuni din partea ONU.
Președintele Mahmoud Ahmadinejad a categorisit sancțiunile Consiliului
ONU ca fiind ilegale și impuse de „puterile arogante” declarând că va
continua monitorizarea programului nuclear prin intermediul căilor
legale corespunzătoare, respectiv cu ajutorul reprezentanților Agenției
Internaționale de Energie Atomică pentru a înlătura orice suspiciune
asupra scopului său pașnic, dar că nu va ordona oprirea programului4.
Reprezentanții iranieni au declarat de asemenea că motivul menținerii
secrete a programelor sale nucleare au fost o serie de presiuni
exercitate de către Statele Unite, care au dus la dizolvarea unor
contracte pe temă nucleară încheiate cu guverne străine.
În martie 2007, în urma refuzului constant al Iranului de a se conforma cerințelor
ONU, Consiliul ONU a decis impunerea unor sancțiuni cu grad ridicat de severitate
asupra Iranului, iar pe data de 3 martie 2008 aceastea au fost stabilite ca fiind: impunerea
unor sancțiuni instituțiilor financiare iraniene, restricționarea accesului la
mijloacele de transport internaționale și restricționarea exportului de
bunuri care pot fi folosite în scopul realizării unor construcții de arme
nucleare.
O nouă serie de negocieri au avut loc, însă și de această dată
fără succes, în ciuda ofertei Iranului de a introduce restricții
suplimentare asupra programelor desfășurate. Oferta Iranului, deși

4 http://en.wikipedia.org/wiki/Nuclear_program_of_Iran

7
susținută de o serie de experți americani nonguvernamentali a fost
respinsă, oficialii Statelor Unite ale Americii insistând asupra faptului
căIranul trebuie să se conformeze cerințelor Consiliului ONU.
Guvernul iranian s-a arătat și de această dată ca nu fiind dispus
să cedeze presiunilor, așa încât după numeroase atacuri în presă
lansate atât împotriva Iranului, cât și asupra statelor componente a Grupului celor
6, iar ulterior a Israelului, în februarie 2009, Directorul General IAEA a recurs la
aplanarea conflictului declarând că posibilitatea lansării unui atac militar
asupra zonelor de pe teritoriul iranian unde sunt amplasate instalațiile
nucleare a fost eliminată.
Deși, conflictul dintre cele două părți, așa cum a fost precizat mai
sus este unul de lungă durată, recenta descoperire a unui nou centru
de îmbogățire a uraniului la Qom a provocat re-ascaladarea sa.
Conștientizarea incompatibilității obiectivelor lor a avut loc încă
de la prima izbucnire a sa, însă în ciuda numeroaselor negocieri
purtate de-a lungul anilor, părțile nu s-au dovedit dispuse să își
modifice obiectivele principale astfel încât să fie posibilă ajungerea la
un acord.
Pozițiile oficiale ale celor două părți implicate au fost clar
formulate, ca fiind în cazul Statelor Unite și a statelor vestice: asigurarea
securității modiale prin eliminarea amenințării care, consideră aceștia,
este reprezentată de aceste programe nucleare de îmbogățire a
uraniului care au loc pe teritoriul iranian, iar de cealaltă parte,
respectiv în cazul Iranului: menținerea integrității statului său și
asigurarea că drepturile sale sunt respectate. Așa cum deseori au
declarat reprezentanții Teheranului faptul că pe teritoriul altor state se
desfășoară astfel de programe dă dreptul Iranului de a proceda în
același fel fără a-i fi impuse sancțiuni.
Desigur, miza conflictului dezbătut în această lucrare a fost
speculată a fi în realitate puterea, astfel încât interesele reale ale SUA
și a celorlalte state aliate se presupun a fi asigurarea unui monopol

8
asupra programelor de înbogățire a uraniului și dobândirea unei
garanții că Iranul nu va avea mijloacele necesare pentru a acționa împotriva
lor, iar a Iranului consolidarea statutului de mare putere politico-
teocratică în Asia de Sud-Vest. De asemenea, a fost speculat faptul că
atitudinea Iranului derivă din existența unui apetit pentru agresiune
cauzat de problemele interne cu care se confruntă statul iranian.
Subetapa de evaluarea a potențialelor strategii și a posibilelor
rezultate adiacente adoptării acestora a fost de asemenea parcursă,
însă fără vreun rezultat semnificativ. În ciuda negocierilor care au avut loc și a
ofertelor făcute de către ambele părți, nici una dintre acestea nu s-a
arătat dispusă să renunțe la poziția adoptată.
În cadrul etapei de escaladare a avut loc intrarea Israelului în
scenă, ca acțiune de extindere a conflictului și o ușoară radicalizare a
acțiunilor părților, respectiv amenințarea reciprocă cu agresiuni
militare.
O ușoară anomalie poate fi descoperită în cadrul acestei etape și
anume faptul că în ciuda lipsei comunicării caracteristică etapei de
escaladare, în cazul conflictului dintre Iran și Grupul celor 6,
comunicarea nu a suferit întreruperi, având loc negocieri continue. Însă
procesul de comunicare a suferit a anumită distorsionare, mesajele
transmise de către părți fiind interpretate ca ofense indiferent de
natura lor reală.
În ceea ce privește etapa de sublimare, în cazul acestui conflict
analizat în lucrarea de față trebuie precizat că aceasta lipsește, cauza
fiind reprezentată de continuarea prezentă a conflictului.
Posibilitățile de soluționare a acestui conflict par limitate dat fiind
faptul că părțile încă nu dau semne că ar fi dispuse să ia în considerare
un compromis satisfăcător pentru ambele părți implicate.
Situația este cu atât mai dificilă în cazul Iranului cu cât sancțiunile impuse
Iranului sunt un caz singular, în timp ce în prezent, alte 13 state dețin pe
teritoriul lor laboratoare de reprocesare și îmbogățire opțională, iar

9
multe alte state și-au exprimat interesul față de dezvoltarea unui astfel
de program.

Bibliografie:

1. Chereji, Cristian și colectiv (2008) Soluționarea amiabilă a

conflictelor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca;
2. Constantin, A. S. și Neculau, A. (1998) Psihologia rezolvării
conflictului, Ed. Polirom, Iași;
3. Tripon, Ciprian (2004) Managementul conflictelor și tehnici de
negociere- suport de curs, Ubb, Cluj-Napoca;

http://steconomice.uoradea.ro/anale/volume/2005/management-si-
marketing/6.pdf
http://www.presamil.ro/SMM/2004/01/pag%2014-16.htm
http://en.wikipedia.org/wiki/Nuclear_program_of_Iran
http://www.commondreams.org/headlines06/0512-04.htm

10
11