Oameni buni,

Ma uit in trecut si imi dau seama ca, desi nu dispuneau de tehnologiile de ultima
generatie de care noi, vorba vine, ne bucuram, oamenii erau mai fericiti, mai
impacati cu sine insisi. Existau si atunci probleme, poate mai multe si mai dure,
insa rezolvarea se gasea de cele mai multe ori in cuvinte, forta moralizatoare a
acestora reusind deseori sa corecteze defectele societatii. In acest sens, Didahiile
lui Antim Ivireanul sunt mai mult decat relevante. Valoarea lor incontestabila, ce
rezida din caracterul lor retoric, persuasiv, cuprinzand multe repetitii, interogatii,
ornamente stilistice in stil baroc, atesta o preocupare deosebita a invatatilor
acelor vremuri pentru sensurile existentei umane, pentru soarta schimbatoare,
alunecoasa, dincolo de care se simte imperativul moral al unei vieti cucernice,
obligandu-ne intr-un fel sa ne gandim si noi la traiectoria pe care o ia viata
noastra.

Ne place sau nu sa recunoastem, omul modern trece printr-o perioada de

depersonalizare, de alienare (indepartare) spirituala. Si astfel, una dintre
intrebarile retorice ale didahiilor: "Unde ti-ai ingropat partea cea mai aleasa a
sinelui tau, zidirea cea mai iscusita a dumnezeiestei puteri, sotia cea iubita a
ingerilor? Unde este frumusetea aceea a inchipuirii cei dumnezeiesti? Unde este
podoaba a darului celui dumnezeesc? Unde este slava, unde sunt frumusetile lui
cele minunate, carele se arata mai minunat decat soarele?” ramane si peste
secole actuala. Suntem prea grabiti, prea luati de val, ca sa ne mai dam seama de
frumusetea lucrurilor simple. E corect fata de noi, fata de divinitate? Nu, insa am
uitam sa mai meditam la aceasta. Traim pentru a strange avutii, pentru a aduna
bogatii, incat uitam ca viata nu e doar o goana dupa avere. Viata inseamna mult
mai mult: inseamana sa ai ragaz sa admiri soarele si cerul, sa te bucuri de cantecul
pasarilor si de zambetul celor dragi.

De ce ne-am transformat atat de mult. Vina nu este doar a noastra. Asa cum arata
si Antim Ivireanul in opera sa, imensa miscare browniana (foarte incalcita) a lumii
nestatornice determina o continua curgere, o instabilitate evenimentiala in care
fiinta umana este predestinata supunerii sortii schimbatoare: "o mare ce se
turbura, intre care niciodata n-au oamenii odihna, nici liniste corabiile, intre valuri
sunt imparatiile, craiile, domniile si orasele, multimea norodului, politiile, supusii,
bogatii si saracii, cei mari si cei mici...". Si totusi, cred tot mai puternic ca sta in
puterea noastra sa ne schimbam. OK. Exista un destin inexorabil (care nu poate fi
induplecat), dar nu e corect sa luam viata ca un film in care noi suntem simpli
spectatori. Putem interveni, trebuie sa intervenim. Altfel, trup au si broastele…