Sunteți pe pagina 1din 7

INCIPIT ŞI FINAL ÎN „MOARA CU NOROC”

Incipitul reprezintă începutul unei opere literare (primele cuvinte, primele versuri), care poate
să exprime, să sugereze, în mod concis, semnificaţia întregului text. De exemplu, incipitul nuvelei
„Moara cu Noroc” (un preambul gnomic care nu coincide cu expoziţiunea), „Omul să fie mulţumit cu
sărăcia sa, că dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit” pune de la început textul
sub „zodia” eticului prin sfatul de natură morală conţinut de cuvintele Bătrânei. Acţiunea nuvelei nu
face altceva decât să demonstreze adevărul acestor cuvinte.
Lumea operei lui Slavici nu este a satului tradiţional, mai mult sau mai puţin idealizat, aşa cum
apare în creaţiile unor scriitori precum I.Creangă, I.Sadoveanu, Agârbiceanu, Gala Galaction. Locul
acţiunii este în Ardeal, unde viaţa economică era mai vie, unde influenţa oraşului se simţea mai
puternic şi în consecinţă şi felul de a fi al oamenilor începea să se schimbe. Ca majoritatea personajelor
lui Slavici, şi Ghiţă se află pe drumul care duce de la sat la oraş. Preocuparea de căpetenie a oamenilor
nu este pământul, ci banul. Ei sunt mai cu seamă meşteşugari (Ghiţă e cizmar), preoţi, precupeţi sau
negustori. Este o lume practică în care banul a încetat să mai fie considerat „ochiul dracului”, cu
oameni energici şi întreprinzători, adeseori lacomi, care de multe ori plătesc pentru lipsa lor de
cumpătare.
Tema nuvelei , prefigurată de incipit, o constituie urmările negative, consecinţele nefaste pe
care setea de înavuţire le are asupra destinului omenesc. La baza ei se află convingerea autorului că
goana după avere, în special după bani, zdruncină tihna şi amărăşte viaţa omului, generează numeroase
rele, iar în cele din urmă duce la pierzanie. Această convingere este ilustrată cel mai bine în nuvelă prin
destinul cizmarului Ghiţă.
Preceptul moral cu care începe nuvela poate fi considerat ca o supratemă; el izvorăşte din
experienţa şi înţelepciunea bătrânească, rostită de mama soacră cu solemnitatea unui adevăr
fundamental de viaţă ce-i conferă o valoare de motto. Cuvintele cheie: „sărăcia”, „bogăţia”, „liniştea”,
„fericit”, prefigurează concepţia despre viaţă şi felul cum trebuie trăită. Vocea Bătrânei se confundă cu
cea a naratorului. Cuvintele soacrei au valoare premonitorie, anticipând destinul tragic al eroului. În
final, Bătrâna meditează din nou asupra celor întâmplate, subliniind amar ideea unei fatalităţi oarbe:
„Simţeam eu că nu are să iasă bine, dar aşa le-a fost data.” „Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe”.
Replica ei reafirmă concepţia fatalistă despre viaţa omului.
Aşadar, Bătrâna este vocea unei colectivităţi conservatoare, patriarhale, în cadrul căreia omul
credincios se mulţumeşte cu puţin, nu se angajează în activităţi profitabile, aventuroase ori riscante.
Ultimele cuvinte din motto par un avertisment, pe care evoluţia nuvelei îl va confirma: „gând bun să ne
dea Dumnezeu în tot ceasul!”
Putem concluziona că preambulul gnomic (incipitul) are mai multe semnificaţii:
- defineşte un stil de viaţă;
- anunţă intriga, introduce în acţiune;
- liant între personaje şi acţiune, asigurând unitatea operei;
- prevestire/premoniţie.
În legătură cu acest ultim aspect, se observă că deznodământul e pregătit de momentul în care
Bătrâna pleacă la rude, „singură cu copiii, singură şi mâhnită până în adâncul inimii”. Ardoarea cu
care o sărută în mod repetat pe Ana, „ca şi când s-ar despărţi pe veci de dânsa”, ca şi cârciuma care
i se pare a fi întunecată şi pustie, prevestesc finalul tragic.
La întoarcere, Bătrâna nu mai găseşte decât zidurile afumate ale hanului ars şi grămezile de
cenuşă, din care ieşeau oasele celor care fuseseră Ghiţă şi Ana. De data aceasta, preambulul capătă
rol testamentar şi accente tragice. Vorbele rostite în finalul nuvelei trimit la fraza cu valoare
aforistică prin care se deschide textul. Slavici este un moralist care consideră că fiecare personaj
moare din cauza viciului său. Teza-morală este că în viaţă omul trebuie să aibă simţul măsurii,
echilibru şi stăpânire de sine.

MOARA CU NOROC

I. NARATOR. PERSPECTIVĂ NARATIVĂ.


1.Naraţiune la persoana a III-a, obiectivă, cu focalizare externă; narator omniscient,
omniprezent, viziune realistă, obiectivă.
Focalizarea externă a nuvelei realist-obiective presupune ipostazierea autorului într-un narator
care împrumută registrele stilistice ale personajelor sale. Naratorul rămâne obiectiv, neimplicat în
faptele prezentate, dar pare că face parte din universul pe care îl conturează în text.
În „Moara cu noroc”naratorul „împrumută”registrele stilistice ale personajelor, limba vorbită,
cu toate aspectele ei: oralitate, regionalisme, aspect liber, popular, familiar. Vocea narativă este
aceea a unui personaj din „pusta arădeană”, care povesteşte imparţial, dar în limbajul specific
locului, viaţa personajelor. De aici rezultă impresia de stil cenuşiu, neprelucrat artistic.
2.Alături de focalizarea externă, apare tehnica punctului de vedere (sau focalizare internă).
Povestitorul omniscient transferă ceva din autoritatea sa narativă unui personaj episodic-
bătrâna. Focalizarea externă obiectivă este încadrată de replicile simetrice din incipit şi final.
Aceasta orientează lectura spre un înţeles moralizator al textului: dacă omul nu este mulţumit cu
“liniştea colibei”, este pedepsit de soartă.

II. CONSTRUCŢIA TEXTULUI. MODUL DE PREZENTARE.


1.Povestirea este obiectivă, dar sinuasă, cu un deficit de coerenţă narativă. Povestirea nu are
aspectul unei relatări lineare, simple; înlănţuirea dintre capitole se face prin tehnici diverse: prin
dialog (la începutul nuvelei); prin descriere la timpul prezent (cap.II şi III); prin semnalarea unei
relaţii temporale de anterioritate faţă de cele povestite înainte (cap. XVI).
Timpul folosit de vocea narativă-timpul narării-este diferit. De aici rezultă aspectul neomogen
al ritmului narativ.
2.Inserţia descrierii în naraţiunea obiectivă are funcţii epice precise:
- fixează realist, obiectiv un peisaj-cadru al acţiunii (începutul cap.II);
- descrierea/prezentarea locului prin numele său „Moara cu Noroc”şi semnificaţiile titlului;
- conturează portrete fizice:Lică, Ana.
3.Dialogul are, de asemenea, un rol epic bine precizat:
- caracterizează indirect personajul prin lexic, ritm;
- accentuează veridicitatea relaţiilor dintre personaje: dispută, negociere, duel verbal.
4.Monologul interior de factură tradiţională: se redau gândurile personajelor prin delimitarea
formală, în text cu ajutorul ghilimelelor: gândurile contradictorii ale lui Ghiţă care apar, prin
monolog interior (cap.IV).
Monologul interior adresat: Ghiţă vorbeşte cu sine însuşi imaginând-o pe Ana ca interlocutor-
cap.X.
Stilul indirect liber: Ghiţă conştientizează faptul dureros pentru el că, pentru a rezista la Moara
cu Noroc, trebuie să se subordoneze Sămădăului- cap.IV.
Dialogul, monologul interior de factură tradiţională, monologul interior adresat, stilul indirect
liber tulbură coerenţa povestirii lineare; dramatizează naraţiunea; reprezintă principalele mijloace
de investigare. „Moara cu Noroc”este o proză realistă de investigare psihologică.
5.Simetria incipit/final, prin cele două replici ale bătrânei, evidenţiază aspectul formal, clasic şi
orientează interpretarea spre înţelesul moralizator.
III. CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI: se prezintă destinul tragic al lui Ghiţă şi al familiei sale
după ce se mută la Moara cu Noroc; se dislocă unele momente ale subiectului:
*expoziţiunea (prezentarea locului şi a timpului) apare la începutul cap. II;
- intriga (apariţia lui Lică la han) este anunţată de replica din începutul cap.I; cuvintele bătrânei
(destinul trebuie acceptat iar „liniştea colibei”/ pacea sufletească a individului şi familiei este
mai presus de orice) au rol tematic;
- ramificarea acţiunii; relatarea unor acţiuni paralele;
- secvenţe inegale ca întindere;
- elipsele (omiterea din relatare a ceea ce s-a petrecut într-un aniumit interval de timp);
- natura complexă a conflictului epic; conflictul este de natură
a. socială: se înfruntă două lumi cu mentalităţi şi cu reguli de comportament diferite: lumea mic-
burgheză (Ghiţă şi familia sa) şi lumea „lotrilor” (Lică, oamenii lui de încredere);
b. psihologică: Ghiţă este măcinat de impulsuri/tendinţe opuse(banii cu preţul pierderii cinstei;
iubirea cu preţul pierderii puterii);
c. morală: lupta bine/rău, virtute/viciu, adevăr/minciună, umilinţă/orgoliu.
*d.p.d.v tematic, nuvela poate fi citită pe 3 niveluri:
- temă de ordin sociologic: târgul şi importanţa banilor; „chivernisirea” şi preţurile ei(în această
lumină tematică Ghiţă e un personaj reprezentativ);
- temă de ordin psihologic: provocarea/schimbarea destinului duce la instabilitate şi disconfort
interior, proces anevoios de autocunoaştere prin raportare la sine însuşi şi la ceilalţi (în această
lumină tematică, Ghiţă e un personaj individualizat);
- temă de ordin moral: Ghiţă provoacă destinul şi suportă consecinţele tragice.

IV.PERSONAJE
Protagonistul: Ghiţă care se zbate între dorinţe/impulsuri diferite(conflict interior puternic).
Antagonistul: Lică (conflict exterior).
Ghiţă se schimbă mereu pe parcursul acţiunii, de aceea este greu de integrat într-o tipologie. De
aici, impresia de „om viu”, real. Permanentele schimbări sunt întreţinute de motivaţii ambigue, uneori
opuse. Este un personaj generic, gândeşte în schemele prejudecăţilor morale:
- datoria asumată de a fi protector pentru familia sa;
- dragostea faţă de Ana şi faţă de familie;
- grija pentru reacţiile opiniei publice.
El se individualizează prin dorinţa de înavuţire şi fascinaţia puterii şi prin vanitatea/orgoliul de a fi
cel mai avut/cel mai puternic; este un personaj rotund.
Lică-personaj static: de la început până la sfârşitul nuvelei, are acelaşi caracter-este un personaj
format, tipic. Este conducătorul absolut al locului, despotic, rece, calculat, se cunoaşte bine pe sine
însuşi, este misterios pentru ceilalţi. Este cel care declanşează conflictul psihologic, de profunzime
al nuvelei. Mai întâi este antagonistul lui Ghiţă (conflict exterior), apoi rămâne un reper absolut
pentru Ghiţă, prin forţa şi misterul său. Este un personaj plat.
Ana: ca şi Ghiţă suferă transformări interioare importante. Spre deosebire de Ghiţă, ea e
prezentată prin tehnica perspectivei diferite.Astfel, în capitolul II, Ghiţă o vede „înţeleaptă”, iar în
capitolul V o percepe ca „uşoară la minte”.

CONCEPŢIA AUTORULUI: „Pentru ca să fie mai frumos, un lucru trebuie să fie, înainte de
toate, bun şi adevărat”. Frumosul asimilează, presupune valori etice-binele, adevărul. Concepţia
despre artă e una clasică: binele, adevărul şi frumosul se combină.
Viziunea este realistă, obiectivă; opera literară „reproduce stări sufleteşti”.
MODERNITATEA:
- personajul Ghiţă-prin mobilitatea lui permanentă: ezitări, confuzii;
- aglomerarea aparent haotică a problemelor de conştinţă;
- dinamica sinuoasă a devenirii lui Ghiţă;
- existenţa mai multor straturi/niveluri tematice.

MODALITĂŢI DE CARACTERIZARE A PERSONAJULUI

Modalităţile de caracterizare a personajului depind de câteva criterii între care, mai importante
sunt curentul literarar şi genul literar/specia literară în care poate fi încadrat textul, viziunea artistică,
perspectiva narativă. Modalităţile de caracterizare sunt directe şi indirecte.
Prozator realist, obiectiv, Slavici gândeşte lumea în prefacerile ei perpetue, în coflictualitatea ei
diversă, în complicatele raporturi ce se stabilesc între oameni. De aceea, personajul slavician are mai
multe ipostaze, unele contradictorii, fiindcă evoluţia unui om nu poate fi rectilinie. Personajele-Ghiţă
în primul rând-au un destin sinuos.
Despre arta personajului în „Moara cu Noroc”putem afirma că există următoarele
particularităţi: sunt introduse caractere gata formate; este relevat felul în care eroii au ajuns aşa cum
sunt; sunt prezentate condiţiile sociale în care trăiesc; personajul se transformă sub influenţa mediului,
el fiind prezentat în conflict cu lumea lui şi cu sine însuşi (conflictul psihologic); accentul cade pe
evoluţia personajului; fiecare personaj are un destin propriu, prestabilit; se prezintă zbuciumul lăuntric
al personajului, dar şi manifestările lui exterioare; portretul fizic este concis, iar cel moral-complex;
sunt redate gândurile personajului şi se acordă atenţie detaliului semnificativ.
Dintre mijloacele de caracterizare menţionate, cel mai adesea se face apel la caracterizarea
indirectă: fapte, gânduri, gesturi, analiza psihologică. Nu lipseşte nici caracterizarea directă.
Slavici a creat în Ghiţă cel mai complex personaj din nuvelistica sa, prin zugrăvirea pe multiple
planuri a conflictului dintre fondul uman cinstit şi dorinţa de a face avere prin concesii, într-o lume a
cărei supremă lege era suprimarea oricăror sentimente de umanitate. Este unul dintre cele mai
reprezentative personaje realiste din literatura română şi se impune prin complexitate şi putere de
individualizare. Prin acest personaj, autorul a ilustrat, cu o artă desăvârşită, consecinţele distrugătoare
ale setei de înavuţire. Ghiţă concentrează în devenirea sa întreaga problematică a operei, ce stă sub
semnul unei idei morale, acoperită cu abilitate de arta naratorului. Nuvela se deschide cu replica
bătrânei, mama Anei: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea
colibei tale te face fericit”.
Drumul parcurs de la cizmarul sărac, modest, harnic, cinstit şi liniştit la cârciumarul plin de
bani, dar dezinteresat sufleteşte este zugrăvit cu o putere de pătrundere şi de cunoaştere a naturii umane
remarcabilă. Abaterea de la adevărul fundamental conţinut în cuvintele bătrânei, îl face pe Ghiţă să se
mistuie în trăiri zguduitoare, înaintând inevitabil spre un sfârşit tragic. Drama lui se dezvăluie treptat
din faptele şi gândurile lui (caracterizare indirectă), din constatările şi opiniile celorlalte personaje
(caracterizare directă).
Nemulţumit de condiţia sa socială şi aspirând firesc spre bunăstare, Ghiţă îşi convinge familia
să se mute pentru o perioadă la cârciuma de la întretăierea drumurilor. Se va întoarce după ce va
agonisi atâta, încât să poată avea şi el vreo zece calfe, cărora să le dea el de cârpit “cizmele oamenilor”.
Meseriaş bun şi harnic, om blând şi „cumsecade”, care trudea pentru fericirea Anei şi a
copiilor, Ghiţă, de când s-a mutat la Moara cu Noroc „era mereu aşezat şi pus pe gânduri, se făcuse
mai de tot ursuz, se aprindea pentru orice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai nainte”. Pactul cu Lică
învinge bunătatea sa, iar sentimentul de protecţie familială şi dorinţa de a părăsi locurile acelea
blestemate se confruntă cu ispita irezistibilă de îmbogăţire. Deşi la prima întâlnire cu „stăpânul acestor
locuri” încearcă să fie autoritar şi dârz în faţa lui, să reziste demn la urzelile nelegiuite ale lui Lică, în
curând este copleşit de forţa morală a acestiua şi, în consecinţă, acceptă să-i devină părtaş. Din acest
moment, eroul ni se revelează din mai multe perspective. Viaţa lui exterioară (relaţiile familiale,
activitatea la Moara cu Noroc, prietenia cu Lică) este subordonată şi determinată de viaţa de dinăuntru,
din mintea şi sufletul său. Ghiţă începe să se mistuie în sine. Vocea auctorială dirijează destinul
eroului, surprinzându-i, cu mijloacele analizei psihologice, cele mai profunde şi rafinate reacţii,
gânduri şi trăiri. Acţiunile, gesturile şi atitudinile lui trădează starea de nesiguranţă şi incertitudine, de
teamă şi suspiciune care s-a instalat din clipa în care a intrat în cârdăşie cu Lică. De aceea merge la
Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi face rost de doi câini ciobăneşti şi îşi angajează o slugă
credincioasă. Ca să nu strice relaţiile cu Lică, primeşte cei 6 porci, din care 4 erau însemnaţi. El o
îndeamnă pe Ana să joace cu Lică: „Joacă, muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe...”deşi „fierbea
în el când îi vedea faţa străbătută de plăcerea jocului”. Fire slabă, Ghiţă se lasă în voia întâmplărilor şi,
până la urmă găseşte că singura soluţie este duplicitatea, dedublarea: „să pară om cinstit, dar să fie şi
prieten cu Lică”.
Ghiţă începe să regrete existenţa familiei: „întâia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi
copii, pentru ca să poată zice”: „Prea puţin îmi pasă”. El refuză acum să dea lămuriri soacrei sale
despre „afacerile” lui cu Lică, priveşte la soţia sa cu înduioşare, dar rece, „îi era parcă n-a văzut-o de
mult şi parcă era să se despartă de dânsa”. În prima etapă a devenirii personajului asistăm la o
permanentă confruntare între fondul cinstit al lui Ghiţă şi ispita îmbogăţirii. Suflet complex şi oscilant,
în acelaşi timp, este sfâşiat de tendinţe şi trăiri contradictorii. Vrea să plece de la Moara cu Noroc,
renunţă apoi şi revine la hotărâre, ascunde adevărul relaţiilor lui cu Lică. Autoreproşurile, remuşcările
sincere şi dureroase izvorăsc din fondul său de umanitate, nealterat încă: „-Iartă-mă, Ano! îi zise el.
Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului. Ai avut tată om de frunte;
ai neamuri oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul înaintea judecătorilor”. În altă împrejurare,
sărutând pe unul din copii, le zise: „Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii
voştri, un tată om cinstit... Tatăl vostru e un ticălos.” Datorită generozităţii Sămădăului, starea
materială a lui Ghiţă este înfloritoare. Fricos şi laş, pe de o parte, îmbiat de forţa seducătoare a banului,
pe de alta, Ghiţă se implică tot mai mult în faptele mârşave puse la cale de Lică. Se gândeşte, la un
moment dat, să-l caute pe jandarmul Pintea şi să-i dezvăluie adevărul, dar, nehotărât, renunţă imediat.
La proces el jură fals, susţinând că în noaptea crimei nu l-a văzut pe Lică ieşind din cârciumă. În
consecinţă: „judecătorii rostiră judecata: Lică se afla nevinovat”. Ghiţă, ale cărui purtări dăduseră loc
la bănuieli, scapă în lipsă de suficiente dovezi, iar Buză-Ruptă şi Săilă Boarul „fură osândiţi pe viaţă”.
De fapt, această mărturie falsă asupra situaţiei în care o femeie cu un copil a fost ucisă la drumul mare,
iar un arendaş jefuit, îl situează în ipostaza de complicitate la crimă.
Dezumanizarea lui se manifestă în toată amploarea, acum. Monologul interior prin care se
autocaracterizează ca om neputincios şi cu o fire slabă, este o încercare de a-şi motiva sieşi actele
grave săvârşite în cârdăşie cu Lică: „Ei, ce să-mi fac? îşi zise Ghiţă în cele din urmă. Aşa m-a lăsat
Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea! Nici cocoşatul nu e însuşi
vinovat că are cocoaşă în spinare”. De acum prăbuşirea este inevitabilă. Pintea trece pe la Moara cu
Noroc ca să afle veşti sigure despre fărdelegile lui Lică, dar Ghiţă se hotărăşte să-i pună jandarmului la
dispoziţie „probe” numai atunci când îşi poate opri jumătate din sumele aduse de Lică. Nu este sincer
şi drept nici cu Pintea, dar excesul de şiretenie îl va duce până la urmă la prăbuşire.
La sărbătorile Paştilor, bătrâna, cu cei doi copii, pleacă la rude. Ghiţă, gelos şi turbat de mânie
când o vede pe Ana cu Lică prinşi în jocul dragostei, vrea să se răzbune. Aruncând-o pe Ana drept
momeală în cursa cu care dorea să-l prindă pe Sămădău, hangiul pleacă la jandarmul Pintea şi-i
mărturiseşte adevărul. După această mărturisire Ghiţă nu aude implorarea Anei, ci aude paşii de afară
care se apropiau tot mai mult, determinându-l să se grăbească, crezând că sunt jandarmii care fuseseră
martori ai umilinţei lui de soţ înşelat şi se grăbeşte să împlinească o decizie asumată.
Împlineşte crima ca pe o ceremonie de îngropăciune. Ghiţă vrea să-şi scape nevasta din chinul
păcatului, al pierderii individualităţii prin care el trecuse până atunci. Ştia că nici pentru ea nu mai
exista cale de întoarcere şi singura salvare era suprimarea. În aceeaşi clipă, la comanda lui Lică, Răuţ îl
ucide pe Ghiţă, apoi Lică se sinucide.
Excepţionala concentrare dramatică din finalul nuvelei accentuează cu o artă desăvârşită
consecinţele distrugătoare ale setei de înavuţire. Ghiţă devine victimă pentru că are slăbiciunea de de
„a ţine la bani”. Patima de bani îi perverteşte sufletul, rostogolindu-l treptat spre pierzanie. Izolându-se
de toţi din jur, luptând cu propriile-i slăbiciuni, Ghiţă cade învins de propriul său destin, căruia nu ise
poate opune. Nuvela se încheie cu replica bătrânei soacre, ce concentrează concepţia fatalistă despre
viaţa omului: „Simţeam eu că nu are să iasă bine, dar aşa le-a fost data”.
Slavici nu face analiză din perspectiva lui ca autor, ci evocă de cele mai multe ori instanţa
morală anonimă şi generală-proverbele-ceea ce face ca discursul narativ să capete alură de comentariu
moral. În realitate este vorba despre o tehnică epică, fiecare secvenţă paremiologică fiind în directă
legătură cu psihologia personajului şi cu educaţia lui religioasă. Scriitorul întrebuinţează adesea zicala
şi proverbul, proprii înţelepciunii populare, alte ori trece direct la sentinţe moralizatoare.
Ca o modalitate stilistică a analizei psihologice se remarcă folosirea stilului indirect liber,
procedeul constând în interferenţa dintre planul naratorului şi planul actorial (al personajului). Acesta
se particularizează prin menţinerea elementelor afective, expresive, orale ale limbajului din stilul
direct.
Prin utilizarea stilului direct autorul a surprins mai viu înfruntarea dintre personaje,
comportamentul lor natural. Naratorul, ca narator invizibil, redă vorbirea personajelor, dar prezintă şi
gesturile lor, uneori mimica, tonul ori gândurile ascunse, tocmai pentru a conferi credibilitatea,
naturaleţea respectivei scene.
Dialogurile sau monologurile interioare sunt succinte pentru că personajele lui Slavici sunt
interiorizate şi, deci, zgârcite la vorbă.
Autorul nu-şi face simţită prezenţa. El conferă acest drept unei instanţe narative, numite
narator, care ştie totul despre această lume. Dă de înţeles că ştie mai mult decât ne comunică. El
selectează anumite scene pe care le uneşte după bunu-i plac, rezumă, omite anumite întâmplări
presupuse de cititor, schimbă planul epic când nu ai dori acest lucru, lasă nerezolvate destule aspecte,
precipită ritmul epic(în ultima scenă dintre Ghiţă şi Ana), când ai fi vrut o discuţie mai detaliată.
Este un narator omniscient, omniprezent şi omnipotent, asemenea unui Dumnezeu care a creat
lumea şi se retrage apoi neştiut, nevăzut de nimeni. Niciun detaliu nu e întâmplător, fie că e vorba de
succesiunea episoadelor ori a scenelor, fie de replica unui personaj ori de faptele acestuia.
Slavici gândeşte lumea în prefacerile ei perpetue, în conflictualitatea ei diversă, în complicatele
raporturi ce se stabilesc între oameni. De aceea personajul slavician are mai multe ipostaze, unele
contradictorii, fiindcă evoluţia unui om nu poate fi rectilinie. Personajele au un destin sinuos.
Slavici încearcă să explice situaţia ori faptele unui om având în vedere mai multe planuri: al
individului, al semenilor, al grupului, al autorităţii statului. Se interferează dimensiunea socialului cu
psihologicul, cu mentalitatea epocii. Pentru a da o imagine vie, emoţionantă a dimensiunilor dramei,
Slavici inventează un conflict, mai multe personaje cu interese şi concepţii diferite, a creat scene sau
situaţii capabile să contureze firea personajelor, a stabilit un cadru, o desfăşurare cronologică, un
discurs narativ capabil să convingă cititorul.
A procedat cu rigoarea unui prozator realist, obiectiv (precum mai târziu Rebreanu, M.Preda).
A stabilit un început şi un final, ambele având ca personaj central pe bătrâna (nu are nume), exponentul
lumii vechi, conservatoare, al societăţii în care funcţionează principiul economiei naturale şi în care
Dumnezeu e prezent mereu în conştiinţa oamenilor. Aşa cum afirmă G.Călinescu, Slavici anticipează
„toată proza obiectivă românească”.
Realismul mai reiese şi din observarea unor trăsături caracteristice unei anumite realităţi: o
lume clădită pe puterea banului, lipsită de onestitate; administraţia, justiţia sunt corupte; mediul social-
nociv. Spaţiul este acela al satului transilvănean, iar timpul, a doua jumătate a secolului 19, timp
desfăşurat cronologic şi înregistrat de scriitor numai în momentele esnţiale ale dinamicii personajelor,
perioade întregi fiind concentrate într-o singură frază. De asemeni, personajele sunt complex create, în
manieră realistă, în strânsă legătură cu mediul şi sunt tipice. O altă trăsătură a prozei realiste prezentă
în nuvelă este tehnica detaliului semnificativ.
Compoziţia nuvelei este clasică, având o construcţie riguroasă, în care fiecare episod aduce date
esenţiale şi absolut necesare pentru demersul epic. Conflictul se desfăşoară liniar şi ascendent, faptele
fiind distribuite în cele 17 capitole (momentul de maximă tensiune se înregistrează în cap. 16,
respectându-se ordinea cronologică a desfăşurării lor). Acţiunea e plastă într-un spaţiu geografic precis;
subiectul urmează drumul cronologic, de la expoziţiune şi intrigă, până la punctul culminant şi apoi la
deznodământ.
Valoarea artistică constă nu numai în arta cu care Slavici a creat personaje vii, ci şi în modul de
a construi fiecare episod dramatic, în mânuirea cu fineţe şi naturaleţe a monologului şi a dialogului, a
paginilor de analiză, precum şi descrierea aproape romantică a furtunii din final, au valoare de simbol,
atingându-se cotele cele mai înalte ale tragicului. Doza de neprevăzut, de inedit şi de senzaţional
susţine ritmul unei veritabile anchete din romanele poliţiste.
Sobrietatea stilului, concizia şi lipsa podoabelor metaforice(Slavici fiind un precursor al prozei
lui Rebreanu) pot sugera o imensă încărcătură de tragism, a cărui declanşare este iminentă.
Slavici este, prin urmare, un anticalofil. Limbajul este greoi şi cenuşiu, dar el „reuşeşte cu
mijloace sărace să dea personajelor o viaţă interioară, surprinsă într-o adâncime, care nu-l ispitise
niciodată pe Creangă. Povestitorul vede oamenii dinlăuntru, în sentimentele sau crizele lor morale”.
(T.Vianu)
Stilul lui Slavici nu este elegant şi frumos, dar se remarcă precizia şi claritatea frazei, virtuţile
orale ale comunicării scrise. „Limba este un instrument de observaţie excelent în mediul ţărănesc.
Împrumutând graiul eroilor, scriitorul deschide nuvelele printr-un fel de acord stilistic”. (G.Călinescu)

VEZI ŞI „ESEUL” DE LA ART