DIMENSIUNILE EDUCAŢIEI

Cuprins:

1. Educaţia intelectuală
2. Educaţia morală
3. Educaţia estetică
4. Educaţia fizică
5. Educaţia profesională

1. Educaţia intelectuală

a) Semnificaţia educaţiei intelectuale în lumea contemporană

Recunoscută ca o componentă a activităţii educative din cele mai vechi timpuri,

educaţia intelectuală contribuie, prin intermediul valorilor selectate, prelucrate şi transmise
sub formă de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, la formarea şi dezvoltarea personalităţii
raţionale, la perfecţionarea capacităţilor intelectuale, la formarea mobilurilor care declanşează
şi susţin activitatea de cunoaştere. Astfel, putem desprinde două aspecte fundamentale şi
complementare ale educaţiei intelectuale: unul informativ, care se referă la cantitatea şi
calitatea informaţiei ştiinţifice şi umaniste ce urmează să fie transmisă şi asimilată, iar celălalt
formativ, ce are în vedere efectele asimilării acestei informaţii asupra intelectului şi a întregii
personalităţi. După modul în care a fost interpretată relaţia dintre cele două aspecte, pe plan
istoric s-au conturat două teorii pedagogice opuse: teoria culturii materiale (se susţine
importanţa asimilării unei cantităţi cât mai mari de cunoştinţe, care să-i ofere omului
posibilitatea de a răspunde la solicitările externe prin asociaţii de idei cât mai adecvate şi mai
sigure) şi teoria culturii formale (se susţine că importantă nu e informaţia în sine, ci
stimularea dezvoltării intelectului, în vederea formării de capacităţi necesare asimilării
ulterioare a informaţiei).
În condiţiile epocii actuale, sporeşte necontenit valoarea informaţiei ştiinţifice bogate,
diverse, recente şi continue. Însemnătatea educaţiei intelectuale creşte datorită:
• accentuării caracterului intelectual al tuturor activităţilor umane şi atragerii a tot mai
mulţi oameni în procesul producţiei spirituale;
• exploziei informaţionale şi revoluţionării mijloacelor de informare, dezvoltării
tehnicii;
• cererii de educaţie şi necesităţii de a comuta accentul de pe obiectivele informative pe
cele formative, spre autoeducaţie;
• transformării ştiinţei într-o importantă forţă de producţie, ceea ce duce la creşterea
importanţei pregătii profesionale şi tehnice.

b) Scopul educaţiei intelectuale

Constă în formarea individului ca subiect raţional, pregătirea tinerilor pentru

activitatea de cunoaştere, pentru activitatea teoretică, raţională, pregătirea pentru trecerea de
la înţelegerea noţiunilor, a teoriilor, a principiilor, la intelectualizarea personalităţii şi la
formarea concepţiei ştiinţifice.
 c) Sarcinile educaţiei intelectuale

• Informarea intelectuală – constă în transmiterea de către profesor şi asimilarea

de către elevi şi studenţi a valorilor, prelucrate şi sistematizate în conformitate cu norme
psiho-pedagogice, în cadrul disciplinelor şcolare.
Se pune problema ce? şi cât? să se transmită, iar răspunsurile constau în respectarea
unor principii:
 Concordanţa cu cerinţele idealului educaţiei;
 Posibilitatea utilizării ulterioare a informaţiei;
 Selecţia integrativă a informaţiei, eliminând cunoştinţele neesenţiale, în
favoarea altora mai semnificative;
 Calitatea cunoştinţelor să primeze asupra cantităţii, prin valoarea
instrumentală şi operaţională, puterea explicativă, nivelul de generalitate şi locul
ocupat în ansamblul cunoştinţelor;
 Cantitatea informaţiei şi modul de prezentare să fie în concordanţă cu
particularităţile de vârstă ale elevilor, deci să se asigure accesibilitatea.
Informarea intelectuală este dependentă de strategia didactică folosită de profesori, de
măiestria lor pedagogică.
• Formarea intelectuală - constă în activarea, prin intermediul informaţiei, a
potenţialului copilului, astfel încât să determine restructurări psihice, imprimând un sens
ascendent dezvoltării personalităţii.
Se urmăreşte restructurarea următoarelor capacităţi şi însuşiri intelectuale:
 Dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură instrumentală: limba maternă (scris,
citit), formarea deprinderilor de calcul matematic;
 Dezvoltarea unor capacităţi intelectuale de natură operaţională şi funcţională: spiritul
de observaţie, operaţiile gândirii, creativitatea, capacitatea de a depune efort;
 Constituirea unei motivaţii adecvate învăţării: curiozitate intelectuală;
 Familiarizarea indivizilor cu procedee de lucru specifice muncii intelectuale:
întocmirea de planuri de idei şi rezumate, folosirea unor instrumente auxiliare pentru
completarea cunoştinţelor şi rezolvarea sarcinilor (dicţionare, enciclopedii, mass-media),
regim raţional de muncă şi odihnă, învăţarea unor modalităţi de citire şi organizare a unui
conţinut.
„A învăţa să înveţi” este regula de aur a instruirii şi autoinstruirii, deoarece apare ca o
necesitate în lumea contemporană, pentru integrarea socială a indivizilor. Tehnica muncii
intelectuale presupune dobândirea unor priceperi şi deprinderi structurate, a unor metode
adecvate, pe baza cărora se pot studia şi rezolva independent probleme de natură intelectuală:
priceperi organizatorice, deprinderi de lucru efectiv, deprinderi de autoevaluare.

d) Creativitatea umană

Se impun câteva principii orientative în vederea stimulării potenţialului creativ al

elevilor:
 Oferirea câmpului de manifestare a spontaneităţii şi iniţiativei elevilor. Strategia
permisivă este superioară celei inhibitoare şi coercitive. Trebuie să fie stimulată atitudinea
interogativă a elevilor, iar problematizarea să predomine strategiei expozitive;
 Prevenirea şi înlăturarea eventualelor blocaje ce ar putea interveni în exprimarea
creativităţii elevilor. Blocajele pot fi de natură subiectivă (trăiri emoţionale ce dezorganizează
comportamentul, rigiditatea raţională, încrederea exagerată în procedeele algoritmice) sau de
natură obiectivă (condiţiile de mediu inhibitoare);
  Alternarea competiţiei cu cooperarea în cadrul colectivului şcolar;
 Concentrarea asupra procesului creativ şi nu asupra produsului, profesorul urmărind
trecerea elevului de la creativitatea latentă la cea manifestă;
 Manifestarea de către profesor a unei atitudini stimulative faţă de conduita elevilor
creativi. Se cunoaşte că această conduită lasă impresia de nonconformism, răspunsurile şi
reacţiile elevilor fiind altele decât cele anticipate de profesor, astfel încât intervenţiile
profesorilor sunt uneori inhibitive. Sistemul de evaluare este deseori deficitar, elevii creativi
fiind subapreciaţi. Motivul este insuficienta diferenţiere între nonconformismul ca indicator al
creativităţii şi nonconformismul ca manifestare de indisciplină.