Facultatea de Teologie Ortodoxa Cluj-Napoca

Cluj-Napoca

Cântarea de strană – Doxologia Bisericii

-Lucrare de seminar-

Îndrumător:
Pr. Lect. Univ. Dr. Mircea Oros

Student:
Bindea Ioan
Teologie Pastorala
Anul II

1
 Introducere

Prin cântarea liturgică sau bisericească înţelegem rugăciunea trecută în poezie şi muzică.
Ea este expresia cea mai înaltă a sentimentelor noastre religioase, de adorare a lui Dumnezeu
împreunată cu un oarecare ritm şi melodie. Cântarea bisericească este expresia vie a unor stări
sufleteşti ale omului, e o oglindă în care se reflectă bucuriile şi durerile sufletului omenesc,
credinţa şi dragostea lui Dumnezeu, om şi natură.
Într-un sens mai larg, ea este arta cea mai expresivă, mai comunicativă şi cea mai
potrivită pentru a revărsa în afară efluviul nesecat al vieţii noastre sufleteşti. Dacă prin cuvânt
omul are posibilitatea să împărtăşească semenilor săi toate gândurile, toate sentimentele sau
frământările sale, prin cântare fiinţa umană se ridică deasupra acestor comunicări. Prin cântare,
viaţa omului se înseninează, inima îi este desfătată, iar întreaga fiinţă îi este vrăjită, încântată,
transportată de pe pământ, către regiunea unde tronează frumosul, sublimul, Dumnezeirea.
„Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi” spune şi cântă
poetul muzicantul, profetul şi regele David în psalmul lui 134,V.34, arătând astfel posterităţii, că
trebuie să-şi exprime sentimentele de admiraţie, de recunoştinţă şi iubire faţă de Dumnezeu
pentru toate binefacerile primite de la El, ştiute şi neştiute, nu numai cu cuvântul ci şi cu
cântarea, deoarece cântarea, mai mult decât cuvântul, este glasul inimii.
Pentru acest motiv, mai târziu, Biserica nu a ezitat să accepte de la început folosirea
muzicii şi să introducă cântarea în adunările cultice şi în celebrarea celor mai ştiute taine ale ei.
De atunci până astăzi, cântarea bisericească nu a încetat să-şi aducă serviciile în lucrarea
Bisericii şi să fie cel mai important mijloc pentru cultivarea şi manifestarea sentimentului
religios. Cântarea liturgică, privită prin prisma rolului ei şi plecând de la afirmaţiile făcute mai
sus, nu este numai un suport al sentimentului nostru religios, ci este mijlocul cel mai potrivit prin
care putem să ne lepădăm, în timpul când ne rugăm, de o haina grijilor lumeşti şi să ne îndreptăm
gândul, cu sufletele cucerite, către Dumnezeu, în atmosfera de linişte interioară care se creează în
noi prin ea. Omul credincios îşi deschide inima, care începe să cânte şi să laude pe Dumnezeu
prin mijlocirea cântărilor şi mai ales sub forma psalmilor şi a imnelor bisericeşti, având drept

2
scop primordial, apropierea cât mai mult de Dumnezeu şi prin acestea, implică, curăţirea
sufletească.
Cântarea bisericească, apelând la formele simplităţii expresiei armonice, are prin aceasta
posibilitatea de a pune pe om în dialog direct cu Dumnezeu. În timpul executării sau al ascultării
unei cântări religioase, elementele superioare ale vieţii noastre sufleteşti – iubirea de bine, de
frumos şi de adevăr – se ridică la suprafaţă, se fortifică, pun stăpânire pe noi şi devin nota majoră
a naturii elevate a omului, fiinţa zidită de Creator.
De remarcat este faptul că dintre toate instrumentele care emit sunete, vocea omenească
este cea mai dotată să pătrundă, să impresioneze şi să exalte, fiindcă poartă în cel mai direct mod,
capacitatea de transmitere afectivă, ea fiind dealtfel glasul sufletului uman. Vocea este una din
cele mai preţioase podoabe, cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om. 1
Prin voce omul îşi exprimă, tot ce simte în inima sa. Ca să înţelegem mai bine acest lucru,
este de ajuns ca fiecare să ne ducem cu gândul la cele mai frumoase dintre slujbele liturgice, la
care am participat, unde majoritatea credincioşilor se roagă cântând. Aproape pe nesimţite inima
noastră tresaltă, gândul zboară către sferele înalte ale cerului, sufletul se aprinde de dragoste, iar
accentele rugăciunilor cântate încep să vibreze şi în noi, chemându-ne să urmăm îndemnurile
sublime ale inimii înnobilate, dispusă astfel să zboare spre Dumnezeu şi să transpună în viaţă
poruncile Lui. 2
Cântarea unită cu rugăciunea este mijlocul ideal prin care se exprimă sentimentul
religios. Cântarea este împreunarea cuvintelor cu modulaţia vocii. „Mintea exprimă lucrarea sa în
cuvinte simple, în formele şi fraze reci. Sentimentele însă, nu se mulţumesc numai cu cuvintele
simple înfiripate în raţiune. Ele se vor trezite şi înălţate pe alte culmi, faţă de cele obişnuite ale
vieţii de toate zilele.”3
Când tema melodică este servită de texte cu conţinut adânc şi exprimat în forme
atrăgătoare, acţiunea de înrâurire a muzicii religioase asupra sufletului omenesc este mai
puternică. Acest lucru îl realizează textele liturgice din cărţile bisericeşti. Ele cuprind, creaţii
poetice de o uimitoare frumuseţe, care lămuresc, în acelaşi timp, adevărurile religioase. 4

1
Ploeşteanu, Nifon, Cărţi de muzică bisericească pe Psaltichie şi pe note liniare, pentru trei voci, Editura Joseph
Gobl, Bucureşti, 1902, p. 9
2
Şoima, Gheorghe, Funcţiunile muzicii liturgice, Sibiu, 1945, p. 47
3
Paul, Mihail, Despre cântarea bisericească, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 3-4, 1959, p. 214-228
4
Ibidem.

3
 Orice slujbă religioasă – ortodoxă – este aproape o continuă cântare a rugăciunilor, la
care ne cheamă Sfântul Apostol Pavel (Evr. XIII, 15). Cântarea bisericească, la dumnezeieştile
slujbe nu este altceva decât limba cu care omul vorbeşte cu Dumnezeu, este dorul plăcut lui
Dumnezeu, este o exprimare a sufletului plin de evlavie adâncă faţă de Dumnezeu. 5
În concepţia creştină, prin darul cântării, omul se aseamănă cu îngerii şi cu sfinţii care
aduc neîncetat slavă lui Dumnezeu (Isaia VI, 2-3; Lc. II, 13-14). E firesc deci ca în cultul creştin,
cântarea să fi ocupat, încă de la început, un loc important. Mai ales cultul ortodox foloseşte un
bogat şi variat volum de cântări, unele de origine biblică, iar altele alcătuite de diferiţi melozi şi
imnografi creştini.
Aşadar, dacă muzica face parte integrantă în viaţa omului, cu atât mai mult ea nu poate
lipsi nici din viaţa creştinului, mai ales dacă ţinem seama de rolul şi importanţa cântării în
Biserică. Prin cântare, creştinul participă direct la lucrarea Bisericii în actele ei de preamărire a
lui Dumnezeu şi se integrează în trupul tainic al Bisericii, în vederea realizării comuniunii cu
Capul ei care este Iisus Hristos. Cântarea de strană având şi calitatea de a sensibiliza rugăciunea,
creştinul are posibilitatea să participe în chip mai intens şi mai angajat la viaţa liturgică a
Bisericii. Prin această participare vie se înlesneşte simţitor realizarea apropierii şi comuniunii
dintre om şi Dumnezeu ca persoane în iubire. 6
Iată de ce nu se poate face abstracţie de cântare în rugăciunea creştinilor de toate vârstele
şi de toate condiţiile.

5
Ibidem
6
Stanciu, Vasile, Cântarea cultică ortodoxă, mijloc de activitate misionară, în rev. Studii Teologice, nr. 7-8, 1985,
Bucureşti, p. 541

4
 Capitolul I

Locul cântării bisericeşti în cultul divin

Cântarea bisericească a fost introdusă în Biserică, chiar de la început, pentru că era forma
cea mai desăvârşită de exprimare şi popularizare a cultului. În câteva cuvinte, prin cult înţelegem
totalitatea formelor, a riturilor şi a ceremoniilor fixate, stabilite şi consfinţite sau acceptate de
Biserică, prin care ea împărtăşeşte credincioşilor harul sfinţitor a lui Dumnezeu şi prin care
comunitatea sau obştea credincioşilor ortodocşi îşi exprimă atitudinea şi sentimentele ei faţă de
Dumnezeu, adică îl cinsteşte sau îl slăveşte, îi mulţumeşte şi i se roagă. 7
Orice formă de cult nu este altceva decât o formă de exprimare sau revărsare în afară a
unui fond sufletesc, având ca izvor ideea religioasă despre divinitate, idee care inspiră şi
conturează caracterul cultului de care se leagă şi semnificaţia cântării bisericeşti.8
Chiar de la început, religia creştină, a recunoscut utilitatea cântării religioase în cult,
odată ce Întemeietorul şi Conducătorul ei, Iisus Hristos, cu puţin timp înainte de Patimi, după
Cina cea de Taină, a înălţat împreună cu ucenicii Săi cântări de laudă lui Dumnezeu: „Şi după ce
au cântat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor” (Mt. 26,30), ceea ce rezultă, că muzica a fost
introdusă în cultul creştin, chiar de pe timpul Mântuitorului.
De asemenea Sfinţii Apostoli, luând exemplul Mântuitorului Iisus Hristos la Cina cea de
Taină, au întrebuinţat şi ei muzica, în săvârşirea cultului divin. Astfel ei, ori de câte ori se adunau
la rugăciune, cântau imne de laudă. Acest adevăr îl confirmă chiar Sfântul Apostol Pavel în
epistolele sale către Efeseni şi Coloseni: „vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări
duhovniceşti...cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-i în psalmi, în laude şi în
cântări duhovniceşti...este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi.”(Efes. 5,10; Colos. 3,16). 9 De
vreme ce noua religie s-a născut şi s-a dezvoltat la început în centrul iudaismului, iar cei care
formau primele Biserici creştine erau evrei, este foarte posibil ca ei, la întrunirile lor cultice, să fi
folosit muzica iudaică cunoscută la ei, evitând instrumentele şi dansurile pe care Biserica creştină
le-a exclus chiar de la apariţia ei.

7
Branişte, Ene, Cultul Bisericii Ortodoxe Române faţă de cultul celorlalte confesiuni creştine şi al sectelor din ţara
noastră, în rev. Studii teologice, nr. 1-2, 1951, p. 3
8
Ibidem, p. 3
9
Ploeşteanu, Nifon, op. cit., p. 20

5
 Sfântul Ioan Gură de Aur, interpretând psalmul 143, afirma că în cântare, în locul
instrumentelor se foloseşte gura. După răspândirea creştinismului în părţile Asiei-Mici, în
Macedonia, Grecia, Creta şi până la Roma ţinuturi în care predominau cultura şi limba greacă,
muzica cultului divin, nu a putut fi alte, decât cea grecească, în genul în care se afla ea pe acele
vremuri. În acest sens, Mitropolitul Constantin Valiadis din Mitilene, afirma că în Bisericile
creştine, care s-au înfiinţat în Elada şi prin împrejurimi, s-a conservat pentru cultul divin, muzica
naţională a vechilor greci. 10
Este posibil, deci, să se considere o certitudine faptul că, poate chiar din primul secol,
Biserica a folosit în cultul ei muzica grecească, aşa după cum a folosit şi limba greacă, dovadă
fiind Evangheliile şi Epistolele Noului Testament care s-au scris în această limbă, şi, odată ce s-
au scris aşa, înseamnă că limba era pe înţelesul tuturor, mai exact vorbită de toţi.
Această muzică, însă, intrată în slujirea Bisericii era nevoie să sprijine lucrarea şi
formarea care se impuneau, pentru a se acomoda mediului modest al cultului creştin, „în duh şi
în adevăr”.
În primele trei secole, Biserica creştină era încercată greu cu persecuţii continue şi
sângeroase, fiind nevoită să-şi săvârşească cultul în ascuns, fapt pentru care cântarea eclesiastică
nu a realizat mulţi paşi de evoluţie şi progres. Cântarea sacră, folosită în cult era simplă, nu cânta
să impresioneze prin zgomot, precum muzica evreilor, şi nici nu urmărea desfătarea auzului, ci
numai manifestarea sinceră, din adâncul sufletului, a devotamentului şi nădejdii în Dumnezeu. 11
Psalţi, în această perioadă, se foloseau de toţi credincioşi prezenţi la slujbă, deoarece melosul era
simplu şi uşor, ceea ce rezultă că erau în stare să cânte împreună cântările sfinte într-un glas, „cu
o gură şi o inimă”.
Cu timpul, însă, numărul creştinilor crescând, cântarea în comun a tuturor a devenit grea
ducând la zgomot şi dezordine. Pentru aceasta a fost consacrată în Biserică, clasa psalţilor.
Istoricul Socrate (sec. IV d. Hr. ) consemnează în istoria lui eclesiastică faptul că Părintele
Apostolic Ignatie Teofanul (Episcopul Antiohiei +107) a rânduit primul în Biserică locurile
psalţilor, în dreapta şi în stânga, şi a introdus cântarea antifonică. 12

10
Ibidem, p. 21
11
Ibidem., p. 22
12
Badea, Cireşeanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, vol. II, Editura Gutenberg, Bucureşti,
1911, p. 477

6
 Capitolul 2

Relatia dintre text si melos in Biserica

Imnografii sau melozii alcatuiau atat textul cat si melodia, care se plia perfect pe textul
respectiv, punandu-l in valoare. Cele doua entitati, respectiv textul si melosul, erau neseparate;
melodul compunea o anumita melodie pentru a reda cat mai fidel muzicalitatea imnului,
accentuand in acelasi timp substratul teologic si duhovnicesc al cantarii. Cuvantul si melosul
trebuie sa se gaseasca intr-un echilibru perfect, sa se determine reciproc; muzica nu poate fi
gandita singular, izolata de cuvant, ci ca instrument al cuvantului, spre sensibilizarea
credinciosilor. Melodia nu trebuie sa eclipseze valoarea si intelesurile dogmatice ale imnelor.
Melodia contribuie la adancirea sensurilor pe care le contin rugaciunile si textele
imnografice, prin aceea ca stimuleaza factorul emotiv, afectivitatea, facand ca rugaciunea sa fie
patrunsa si inteleasa cu ratiunea, dar si traita cu inima.
Pentru a exprima pe deplin sensurile textelor imnografice, muzica trebuie sa fie conforma
cu acestea, sa puna-n evidenta sensul si muzicalitatea cuvintelor, sa dea dinamism acestora, sa le
pecetluiasca in sufletele credinciosilor, ca sa devina din cuvinte fapte. De aceea, trebuie sa fie
persuasiva, adica sa convinga si sa modeleze caractere crestine.

7
 Capitolul 3
Cantarea de strana in opinia Sfintilor Parinti

Sfintii parinti precizeaza ca treapta superioara a rugaciunii se realizeaza in conditii de

liniste desavarsita (isihie). Pentru noi ramane constatarea ca foloasele cantarii bisericesti au
dimensiuni spirituale diferite. Revenim la textul biblic: „Este cineva cu inima buna? Sa cante
psalmi"(Iacov 5. 13). Cantarea se impleteste cu rugaciunea, dar nu ajunge la inaltimea rugaciunii
curate. Este un stadiu „de faptuire", dupa cum spune Grigorie Sinaitul. Formularea Sfantului
Apostol Pavel: „sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa..." se potriveste perfect nu numai la
vorbire, ci si la cantare, caci cantarea insoteste vorbirea, trebuind sa exprime amandoua acelasi
lucru. In practica unor cantareti se intampla sa apara , amplificari melodico-ritmico-ornamentale,
abuzuri muzicale, acrobatii pe intervale melodice, care pun in umbra teologia adanca a
cuvantului, pe care nu-l mai exprima. De aceea, subliniem aici ca orice exagerare in planul
melodic devine necanonica, adica neconforma cu principiile referitoare la cantul bisericesc
stabilite de Sfintii Parinti si, implicit, aceasta executie "deviata" intra in contradictie cu normele
ce vizeaza sobrietatea in cantare. Melodia astfel prezentata isi pierde vocatia si functia ei de
suport al cuvantului.

8
 Concluzii

In concluzie as dori sa inchei cu un citat al unui muzician ortodox si anume Anton Pann:
,,Noi ştim că Muzica este în lume totodată cu firea vieţuitoare. Ea este însuşi glasul şi cuvântul
care l-a insuflat Dumnezeu în om pentru ca toată glăsuirea şi tot cuvântul este Melodie firească şi
prin urmare, tot cuvântătorul este Muzic, care din pornirea organului şi lovirea aerului prin gâtlej
şi nări îmi răsună glasul cu suişuri şi pogorâşuri şi îmi formează cuvântul mai puternic sau mai
domol, mâniat sau plângător, după simţul şi patima trupului său. Un Muzic chibzuind cu băgare
de seamă că melodia glăsuită nu este decât plânso-cuvântare cu care îmi descrie cinevaşi patimile
sufleteşti şi trupeşti, şi aşa izvorul şi formarea muzicii trebuie să fi fost la Adam, omul cel dintâi,
carele după greşala sa fiind izgonit din rai a avut destulă materie de plânso-cuvântare (poate) şi a
descris jalea izgonirii înaintea fiilor şi nepoţilor săi."”
Creaţia muzicală se leagă de credinţă şi este determinată (fie şi la modul inconştient) de
aceasta, fapt pentru care muzica a avut si va avea mereu un loc special in cultul Bisericii.

9
 Bibliografie
1. Ploeşteanu, Nifon, Cărţi de muzică bisericească pe Psaltichie şi pe note
liniare, pentru trei voci, Editura Joseph Gobl, Bucureşti, 1902
2. Şoima, Gheorghe, Funcţiunile muzicii liturgice, Sibiu, 1945
3. Paul, Mihail, Despre cântarea bisericească, în rev. Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, nr. 3-4, 1959
4. Stanciu, Vasile, Cântarea cultică ortodoxă, mijloc de activitate misionară,
în rev. Studii Teologice, nr. 7-8, 1985, Bucureşti
5. Branişte, Ene, Cultul Bisericii Ortodoxe Române faţă de cultul celorlalte
confesiuni creştine şi al sectelor din ţara noastră, în rev. Studii teologice, nr.
1-2, 1951
6. Badea, Cireşeanu, Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit,
vol. II, Editura Gutenberg, Bucureşti, 1911

10
 Cuprins
1. Introducere................................................................................p. 2
2. Locul cântării bisericeşti în cultul divin..................................p 5
3. Relatia dintre text si melos in Biserica.....................................p 7
4. Cantarea de strana in opinia Sfintilor Parinti........................p 8
5. Concluzii.....................................................................................p 9
6. Bibliografie.................................................................................p10

11