Aplicate la ideologie, "dreapta" şi "stâ nga" se referă la două seturi de idei,convingeri,

atitudini politice, aflate în relaţii de contradicţie, avâ nd deseori oîncă rcă tură emoţională
şi neepuizâ nd gama alternativelor politice aşa cum sunt ele exprimate atâ t în
programele partidelor, câ t şi în orientă rile valorice existente la nivelul opiniei publice.
Lipsa rigorii ştiinţifice în delimitarea sensurilor celor doi termeni a condus la formularea
a numeroase obiecţii în legă tură cu relevanţa lor pentru compararea şi clasificarea
ideologiilor şi partidelor politice. Ş i totuşi, ei continuă să fie invocaţi de că tre cercetă tori,
oameni politici sau, pur şi simplu de că tre cei ce doar vor să definească , la modul generic,
un anume tip de atitudine politică .Iniţial, dreapta şi stâ nga au definit poziţia faţă de
principiile Revoluţiei franceze.
Mai exact, la o şedinţă a Adună rii constituante din 1789, reprezentanţii naţiunii, divizaţi
în privinţa problemei dreptului de veto al regelui, s-au împă rţit topografic în sala de
şedinţă , partizanii unui veto nelimitat aşezâ ndu-se în dreapta preşedintelui adună rii.
Aşadar, opoziţia dintre cele două orientă ri se referea la principiile guvernă rii: ataşament
faţă de autoritatea monarhică sau preferinţă pentru un guvern ales; ataşament faţă de
trecut sau dorinţă de schimbare revoluţionară . Secolul al XIX-lea a perpetuat divizarea,
chiar dacă se foloseau rar termenii de"dreapta" şi "stâ nga", confruntarea desfă şurâ ndu-
se îndeosebi între monarhişti şi republicani: primii susţineau "tronul şi altarul", adică un
regim monarhic autoritar,sprijinit de valorile bisericii; ceilalţi, o poziţie anti-clericală şi
republicană , bazată pei deea suveranită ţii poporului.
Treptat, poziţia în legă tură cu forma de guvernă mâ nt şi-a pierdut forţa de diferenţiere
între atitudinile politice fundamentale. Pe mă sură ce efectele revoluţiei industriale
asupra structurii sociale se fă ceau tot mai mult simţite, aspecte lor politice implicate în
confruntarea dintre orientă rile de dreapta şi cele de stâ nga li se adaugă criterii
economico-sociale. Astfel, din a doua jumă tate a secolului al XIX-lea, stâ nga începe să
indice o atitudine favorabilă intereselor participanţilor direcţi la procesul muncii, iar
dreapta - deţină torilor de capital privat. Secolul XX va cunoaşte o serie de metamorfoze
ale sensurilor celor doi termeni.
Prima ipostază semnificativă a fost aceea a extremismului. Este de notat că ,atunci câ nd
au intrat în Parlamentul italian, fasciştii au ocupat locurile din extrema sa dreaptă . Acest
extremism, considerat de dreapta, pentru că , în numele unei noi ordini, exalta deschis
forţa, violenţa, teroarea, s-a opus unui alt extremism - comunismul lui Stalin - considerat
de stâ nga, pentru că exercita dictatura în numele valorilor democratice, asociate cu
deosebire clasei proletariatul industrial şi partidului care se declara exponentul să u.
După al doilea ră zboi mondial, în forme şi cu amplori diferite, s-au succedat,atâ t în
Europa, câ t şi în America, "valuri" de stâ nga, respectiv de dreapta.Primul moment de
referinţă l-a constituit apariţia, în anii '60, a ceea ce s-anumit "Noua Stângă", o ideologie
eclectică ce şi-a propus să revitalizeze gâ ndirea de stâ nga, punâ nd sub semnul întrebă rii
unele idei marxiste (apreciau însă scrierile umaniste ale tâ nă rului Marx, pe care le
contrapuneau celor din perioada de maturitate), criticâ nd socialismul est-european şi
partidele comuniste occidentale,exprimâ nd totodată neîncredere în politica de partid
convenţională , în sistemul democratic tradiţional - de unde o oarecare turnură
anarhistă .
Ca urmare, reprezentanţii să i sunt apreciaţi în primul râ nd în calitate de critici sociali. În
perioadarespectivă Noua Stâ ngă a exercitat o influenţă considerabilă , determinâ nd
constituirea unor mişcă ri care, neîncreză toare în potenţialul revoluţionar al clasei
muncitoare (idee susţinută de vechea stâ ngă ), atribuiau rolul esenţial în schimbarea
socială intelectualilor şi grupurilor marginale (incluzâ nd aici şi tineretul). Aceste idei ce
s-au dovedit deosebit de penetrante mai cu seamă datorită
lui Herbert Marcuse,considerat mentorul spiritual al acestei orientă ri. Mişcă rile
aferente Noii Stâ ngi au zdruncinat universită ţile occidentale la sfâ rşitul anilor '60 şi au
mobilizat opinia publică americană împotriva ră zboiului din Vietnam, dar, lipsindu-le
structura organizată şi programul articulat, au ră mas la nivelul unor tendinţe politice.
Replica la ideile Noii Stâ ngi a fost dată de ceea ce s-a numit "Noua Dreaptă",afirmată în
anii '70 şi '80, ca mişcare ideologică asociată cu renaşterea conservatorismului - de
altfel, Irving Kristol, unul din teoreticienii de marcă ai neoconservatorismului american,
fusese numit "sfâ ntul patron al Noii Drepte".Apă rută pe fondul dificultă ţilor economice
ce au marcat perioada în cauză , această mişcare (lipsită , e adevă rat de caracter unitar) a
criticat ideile şi practicile socialiste -şi, în general cele proprii stâ ngii - susţinâ nd, ca
obiectiv esenţial, limitarea rolului statului în aproape toate domeniile. Deşi se consideră
că Noua Dreaptă s-a manifestat cu mai mare forţă în SUA şi Marea Britanie, unde doi
lideri politici (R. Reagan şi M.Thatcher) au fost asociaţi acestei mişcă ri, în fapt, ea a avut
expresii semnificative în numeroase alte ţă ri. În Franţa, de pildă , Noua Dreaptă s-a
concentrat spre critica ideii de egalitate, în principal pe considerentul că aceasta
determină uniformizarea şi nivelarea socială (dintr-o asemenea perspectivă sunt puse
pe acelaşi plan creştinismul, marxismul şi cultura americană - de notat că aceasta din
urmă apare ca o adevă rată ameninţare pentru cultura europeană tradiţională ).
Ultimele decenii au relevat o tendinţă de atenuare a confruntă rilor întrei deologii şi
implicit, de atenuare a diferenţierilor între dreapta şi stâ nga. Încă la începutul anilor '80,
Naisbitt afirma sentenţios: "Stâ nga şi dreapta în politică sunt pe moarte: aproape totul
vine acum de la un centru radical" (John Naisbitt, 1989, p. 237).Ş i totuşi, diferenţierea
între dreapta şi stâ nga nu a că zut în desuetudine. În Franţa, depildă , se consideră că
"opoziţia stâ nga/dreapta, departe de a fi depă şită , ră mâ ne încă criteriul major de
diviziune, nu numai pentru analiştii şi oamenii politici, ci pentru însă şi opinia publică "
(Alain Monchablon, 1991, p. 146). Desigur, nu trebuie pierdute din vedere unele
diferenţe specifice între spaţiul politic american şi cel european, acesta din urmă fiind, în
mod tradiţional, marcat mai pregnant de factorul ideologic.
Este notabil că , abordâ nd dintr-o perspectivă comparativă principalele dimensiuni ce
particularizează partidele politice în perioada postbelică , Arend Lijphart nominalizează
pe primul loc ceea ce numeşte "dimensiunea socioeconomică ",prin care vizează tocmai
diferenţierea între stâ nga şi dreapta. El precizează că , spre deosebire de guvernă rile de
dreapta, cele de stâ nga s-au caracterizat în mod sistematic printr-o rată mai înaltă a
creşterii sectorului public ale conomiei, bugete centrale mai mari, o mai pronunţată
egalizare a veniturilor, eforturi sporite pentru reducerea şomajului şi mai mult accent pe
educaţie, asistenţă medicală şi asistenţă socială (Arend Lijphart, 2000, p. 88).Spre a
realiza un plus de concreteţe şi de nuanţare, unele abordă ri diferenţiază între dreapta şi
stâ nga politică , pe de o parte, iar, pe de altă parte, între dreapta şi stînga
economică (Vernon Bogdanor, ed., 1987, p. 324), precizâ nd:
- Stânga politică cuprinde de obicei credinţa în perfectibilitatea progresivă a oamenilor,
în posibilitatea de a face omul şi societatea mai buni prin influenţă politică ; o atitudine
favorabilă faţă de schimbare şi inovaţie; preocuparea pentru maximizarea libertă ţilor
civile, pentru egalitatea în problemele politice şi susţinerea suveranită ţii poporului;
preocuparea pentru fraternitate şi pentru internaţionalism; afirmarea superiorită ţii
raţiunii şi ştiinţei asupra tradiţiei şi dogmei religioase.
- Dreapta politică este mai sceptică în legă tură cu posibilitatea îmbună tă ţirii naturii
umane prin influenţă politică ; e ataşată menţinerii ordinii sociale, politice şi morale;
vede anumite virtuţi în inegalitatea socială şi economică şi tinde să susţină
naţionalismul; apelează deseori la credinţe şi sentimente non-raţionale, incluzâ nd cele
religioase, şi afirmă moralitatea tradiţională a familiei.
- Stânga economică urmă reşte interesele muncitorului industrial şi ţă ranului, susţine
intervenţia statului în mecanismul pieţei, ală turi de protecţia socială pentru
dezavantajaţi.
- Dreapta economică crede în libertatea de alegere în sfera economică şi favorizează o
economie liberă de piaţă , cu o minimă intervenţie a statului; are rezerve faţă de
sistemele de securitate socială organizate de stat. Fă ră a considera că tră să turile
menţionate sunt criterii de diferenţiere cu valoare absolută , să preciză m că aceste seturi
de atitudini se pot combina în moduri diferite, rezultâ nd ideologii sau programe politice
specifice. Problema este, desigur,care anume set de atitudini se situează în prim-plan. Cu
alte cuvinte, este necesară precizarea criteriilor esenţiale în funcţie de care se face
încadrarea într-o zonă sau alta a spectrului politic, cu atâ t mai mult cu câ t dreapta şi
stâ nga au şi o puternică încă rcă tură extra-politică : nu numai economică , dar şi culturală .
A câ ştigat teren punctul de vedere frecvent exprimat de politologii americani potrivit
că ruia ceea ce în prezent diferenţiază dreapta de stâ nga este mai cu seamă gradul şi
natura intervenţiei statului în activitatea economică şi în viaţa socială . Acest criteriu
pragmatic şi - să recunoaştem - operaţional nu exclude însă raportarea la valorile
politice, pentru că implică unele aspecte privind sensurile şi scopurileintervenţiei
statului: orice intervenţie presupune o anumită limitare a libertă ţii -problema este: în
favoarea că rei valori (egalită ţii, solidarită ţii, ordinii etc).
Norberto Bobbio, în remarcabila sa lucrare Dreapta şi stînga, formulează drept criteriu
principal de diferenţiere tocmai raportarea la valori, mai exact la principiul egalită ţii: în
vreme ce stâ nga urmă reşte cu prioritate să reducă inegalitatea, dreapta consideră
inegalitatea o stare firească (Norberto Bobbio, 1999)Încercarea de a amplasa partidele
politice în tipologia dreapta - stâ nga implică o serie de dificultă ţi, determinate atâ t de
evoluţii uneori contradictorii, cu pendulă ri între cele două poziţii, câ t şi de manifestarea
unor diferenţe pregnante între partide ce îşi au sorgintea în aceeaşi ideologie sau chiar
în interiorul aceluiaşi partid, precum ş ide faptul că , uneori, există o considerabilă
distanţă între modul de auto-definire a unui partid şi încadrarea ce rezultă din
examinarea obiectivă a programului şi politicii sale.În cazul partidelor liberale -
purtă toarele celei mai vechi dintre ideologiile contemporane - este de remarcat că
acestea au reprezentat stâ nga politică în Europa secolului al XIX-lea, poziţia lor
definindu-se iniţial în opoziţie cu tradiţionalismul conservator.
Dar evoluţia lor ulterioară , tot mai mult marcată (în spaţiul european) de opoziţia faţă
de partidele socialiste, a determinat o deplasare spre centru sau chiar spre dreapta (în
funcţie şi de ceilalţi oponenţi), îndeosebi sub aspect economic, pentru că , sub raport
politic, ele continuă să susţină ideea de libertate şi drepturile omului. Deprecizat că , în
SUA, liberalismul nu numai că este amplasat, de regulă , în zona stâ ngii, ci, mai mult chiar,
sensul să u este deseori unul larg, acoperind tot ceea ce se află la stâ nga
conservatorismului. Partidele conservatoare sunt mai uşor încadrabile în spectrul
politic, deşi este mai dificil, în cazul lor, să se generalizeze asupra principiilor
programatice, deoarece oamenii politici de această orientare se declară în mod frecvent
adversari ai teorii lor abstracte, preferâ nd să exprime în termeni concreţi ceea ce vor să
conserve (şi aceasta diferă , sub multe aspecte, de la o ţară la alta). Totuşi, consecvenţa în
susţinerea tradiţiilor şi a ordinii sociale, în apă rarea proprietă ţii private şi limitarea
intervenţiei statului a consacrat încadrarea acestor partide în zona dreptei, atâ t sub
dimensiunea politică , precum şi sub cea economică .
Socialismul democratic occidental (social-democraţia), nă scut în zona stâ ngii,repudiat şi
catalogat ca fiind de dreapta de că tre comunismul dictatorial, nu numai că este
recunoscut acum ca fiind de stâ nga, ci, în condiţiile schimbă rilor fundamentale din
Europa Centrală şi de Est, este considerat principal exponent al acestei orientă ri, ală turi
de care îşi gă sesc sau îşi pot gă si locul şi alte partide: comuniştii (cu o ideologie
reînnoită ), ecologiştii etc (Maurice Duverger, 1991). O asemenea situare nu exclude însă
diferenţierea internă a social-democraţiei, care, ea însă şi, cuprinde variante de stâ nga,
de centru şi chiar de dreapta.
Aceste referiri la amplasarea partidelor în spaţiul ideologiilor politice implică şi o altă
problemă : ce înseamnă "centrul"? Uneori i se atribuie sensuri depreciative:ar fi expresia
compromisului, a carenţelor în consistenţă şi coerenţă , a insuficientei clarifică ri în
legă tură cu opţiunile fundamentale, a evită rii acestora, a oportunismului. Dar, dincolo de
acestea, i se recunosc o serie de calită ţi, în sensul că exprimă moderaţia, echilibrul,
refuzul poziţiilor radicale. În zona centrului sunt frecvent amplasate democraţia-creştină
şi agrarianismul. Partidele creştin-democrate îmbină ideile creştine despre justiţia
economică şi socială (de regulă , din perspectiva catolicismului, deşi nu în mod exclusiv)
cu cele conservatoare favorabile valorilor şi instituţiilor tradiţionale, precum şi cu cele
liberale privitoare la democraţia politică , susţinâ nd intervenţionismul economic şi
politicile sociale.
În general, se situează în zona centrului atâ t pentru că îmbină aceste tendinţe, câ t şi
pentru că identifică scopul organiză rii politice cu asigurarea unor"echilibre între individ
şi colectivitate" (Fr. Chatelet, E. Pisier, 1994, p. 83). În funcţiede obiectivele aduse în
prim-plan, uneori se îndepă rtează de centru, deplasâ ndu-se spre dreapta sau spre
stâ nga.Partidele agrariene au apă rut la începutul secolului XX, cu scopul
susţineriiintereselor producă torilor agricoli şi, mai general, ale sectorului rural. Poziţia
lor decentru rezultă din faptul că apă ră proprietatea privată , dar cer, în acelaşi
timp,intervenţia guvernului pentru sprijinirea agriculturii, fiind dispuse să realizeze
alianţepolitice atâ t cu partidele situate în stâ nga lor, câ t şi cu cele din dreapta, în
schimbulsusţinerii politicii lor economice.
O altă problemă controversată în legă tură cu diferenţierea între dreapta şistâ nga se
referă la manifestă rile extremiste, considerate uneori ca fiind de domeniulpatologiei
sociale. Problema are relevanţă deoarece atâ t ştiinţele politice, câ t şi opiniapublică ,
atunci câ nd operează încadră ri în spectrul politic, au în vedere mai cu seamă deosebirile
tranşante, cele care marchează îndepă rtarea de centru. Se înscriu în această sferă
atitudini, poziţii rigide, ireconciliabile, care favorizează ceea ce Sartori numea"forţă
centrifugă " în viaţa politică , reprezentâ nd o certă ameninţare pentru
democraţie.Începută în perioada interbelică , prin opoziţia dintre fascism şi comunism,
istoriaextremismului a continuat după al doilea ră zboi mondial îndeosebi sub
formaterorismului neofascist ("negru"), dar şi a terorismului să vâ rşit în numele stâ ngii
(maicunoscute fiind "Brigă zile roşii", ce s-au declarat alternativa radicală la
stâ ngatradiţională ).
S-a consacrat formula "extremele se ating", pentru a descrie convergenţaacestora în
refuzul democraţiei (chiar dacă pe temeiuri diferite) şi în utilizareaviolenţei ca formă a
luptei politice. De fapt, diferenţierea între terorismul "de dreapta"şi cel "de stâ nga" nu
are prea mare relevanţă : prin mijloacele utilizate, atâ t terorismulintern câ t şi cel
internaţional, atâ t cel de drept comun, câ t şi cel politic, se situează însfera
criminalită ţii.Dincolo de abordă rile diferite, relativitatea distincţiei dintre dreapta şi
stâ nga adevenit tot mai evidentă în ultimele decenii. La accentuarea acestei relativită ţi
acontribuit, fă ră îndoială , şi constituirea “familiilor” europene de partide, ce
reunescforţe politice cu tradiţii şi priorită ţi specifice fiecă rei ţă ri.
Ca urmare, majoritateagrupurilor constituite în cadrul Parlamentului European şi-au
asumat o orientare decentru, centru-dreapta sau centru-stâ nga, în concordanţă cu
diversitatea internă . Estechiar cazul celui mai numeros grup, începâ nd din 1999, Grupul
Partidului Popular European şi al Democraţilor Europeni, care, potrivit prezentă rii de pe
propriul site,“uneşte forţele creştin democrate, conservatoare, şi alte forţe politice de
centru şicentru-dreapta”. Urmă torul, ca pondere, Grupul Socialiştilor în
ParlamentulEuropean, deşi focalizat pe obiective specifice stâ ngii, este marcat de
opţiunile decentru-stâ nga, ca urmare a orientă rii unor partide de referinţă din
componenţa sa. Celde-al treilea plasat,Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru
Europa, şiaasumat orientarea de centru, chiar daca unele partide ce-l alcă tuiesc au optat
pentruzona dreptei sau a centrului-dreapta.Diferenţierea dintre dreapta şi stâ nga se
manifestă în mod specific în condiţiile Româ niei de după 1989.
Atitudinea faţă de intervenţia statutului şi protecţia socială saconturat în contextul
poziţiei faţă de trecerea la economia de piaţă : dreapta susţinedezvoltarea rapidă a
sectorului privat şi minima intervenţie a statului, protecţia socială fiind subordonată
acestui obiectiv prioritar; stâ nga - trecerea graduală , în care, prin intervenţia statului, să
se asigure echilibrul între evoluţia economică şi protecţia socială . Pe fondul acestei
diferenţieri de principiu, s-a ajuns la un larg evantai al denumirilor, dar şi la o preferinţă
evidentă a partidelor pentru autodefinirea poziţiei cafiind de centru, centru-stâ nga sau
centru-dreapta. O asemenea amplasare poate fiinterpretată , desigur, din perspectiva
strategiei electorale: o opinie publică insuficient edificată asupra diferenţierilor
ideologice şi a implicaţiilor practice ale acestora este previzibil că va opta pentru forţe
politice că rora li se poate asocia o imagine de echilibru şi moderaţie. Dar preferinţa
pentru centru este explicabilă şi prin faptul că orice etapă de tranziţie necesită o serie de
clarifică ri ideologice succesive.
Evident, aderarea Româ niei la Uniunea Europeană a determinat şi va determina, în
continuare, reconsiderarea amplasă rii unor partide în spectrul politic.