Mila, scurt spus, presupune facultatea de a te părăsi şi a lua locul altuia, fără a-l

judeca, nu dincolo de bine şi de rău cum spunea Nietzsche, dar dincolo de dreptate
şi osândă şi tăgăduind asprul, adagiu „fiecare pentru sine”.

Să nu gândim că samarineanului îi va fi fost uşor să procedeze, aşa cum a făcut. Va

fi avut grijile şi preocupările lui. E foarte probabil să fi fost grăbit, plecat cu
treburi cum era, că nu i-a venit la îndemână să se oprească din cale, să găsească
răgazul de a se îngriji de un om grav rănit, desigur incapabil de a se mişca de unul
singur. Samarineanul s-a identificat cu necunoscutul a cărui soartă o preia; nu
numai că l-a ajutat, ci i-a jertfit interesele, timpul şi necazurile proprii. S-a purtat
ca şi cum ar fi fost el însuşi cel lovit şi jefuit, rămas valid. A pătimit, adică, odată
şi la fel cu celălalt.

Iată ce-i adevărata milă care, odată încă nu-i simplă milostenie ci înţelegere a
durerii, fricii, amărăciunii, obidei altuia; care-i iubire, înduioşare şi mai ales, mai
înainte de orice altceva, participare, părtăşie, facultatea de a te investi în situaţia
altuia, de a vedea lucrurile din perspectiva lui, de a te părăsi pe tine însuţi spre a
deveni pentru oarecare vreme un altul. (Recurgând la terminologia dramaturgică
pirandelliană, oare n-am putea-o considera drept un model – pattern – de dublă
personalitate?).

Mila, stare sufletească întru totul superioară, e de fapt un simţământ divin-omenesc. (Nu
ne spun Scripturile că izvorul ei este la Dumnezeu?) Sălăşluieşte în spaţiul intermediar
dintre cer şi pământ, acolo unde sentimentul şi raţiunea, abstractul şi concretul,
semnificantul şi semnificaţia încă nu s-au despărţit, în zona cu totul inefabilă şi apofatică
unde se combină însuşiri ca bunătatea, iubirea, altruismul, răbdarea (căci se cere să ai
răbdare de a lua în consideraţie spusele sau plângerile altcuiva), atenţia (căci e nevoie de
atenţie, samarineanul nu trece zorit şi fără a ţine seama de ce se petrece în jurul său),
sensibilitatea (samarineanul se vede pe sine în locul celuilalt, judec, hotărăşte şi
acţionează întocmai ca omul rănit), conştiinţa vie a frăţiei care ne leagă în clipe grele de
aproapele nostru, sensibilitatea conştiinţei (care l-ar mustra întotdeauna pe samarinean,
care nu i-ar mai da tihnă dacă pretinde că nu vede, dacă îşi caută scuze spunându-şi că nu
are, zău, timp de pierdut, că se va găsi totuşi cineva, mai puţin prins de treburi ca el, să
aibă grijă de acest biet om de care fireşte îi pare foarte rău dar nu poate, zău nu poate,
să-şi lase baltă neguţătoriile şi să-i consacre, Dumnezeu ştie câte ceasuri şi din pricina
căruia să se bage în tot felul de belele, dandanale şi încurcături: oblojeşte-l, transportă-l,
cară-l, găseşte-i un adăpost, o îngrijire, fără a mai socoti şi cheltuiala care se prea poate
să nu fie deloc mică, să se ridice la sume însemnate care cine ştie dacă îi vor fi restituite
vreodată…

Mila pe care o simte Domnul faţă de mulţimea nehrănită de trei zile, faţă de orbi, faţă de
văduva din Nain ori şi faţă de slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (acela vindecat fără a
fi cerut ajutor) e o puternică dovadă a perfectei Sale întrupări şi totodată a comunicării
idiomurilor, căci se manifestă ca o însuşire cu dublă origine: divină şi umană.

Mila, într-adevăr, presupune un astfel de raport personal, e un simţământ, o

dispoziţie, o „stare” ce nu se poate ivi decât în fiinţa capabilă a înţelege o altă
fiinţă, a i se substitui, a participa la durerea ei nu din afară ci dintr-o perspectivă
identică celei a coexistentului pătimitor.

Mila este desigur o ieşire din sine, operaţie pe care Hristos o recomandă cu atâta
stăruinţă discipolilor, credincioşilor, ascultătorilor şi interlocutorilor Săi. Ea nu e
nici raţională, nici iraţională, nici tărie umană, nici pur divină (de sus vine dar
clocoteşte în sufletul întrupat) şi nu se confundă cu afectivitatea ori cu într-
ajutorarea.

Corolarul ei este venirea în ajutor a semenului dar nu în temeiul reciprocităţii

(stadiu etic inferior) şi nici chiar al solidarităţii (stadiu etic superior); ea provine
din regiuni mult mai grave şi mai acoperite ale fiinţei, din aptitudini neaparente în
totalitatea psiho-fizică a omului şi, după toate probabilităţile, neînscrise în codul
său genetic. E, în cadrul corporalităţii, fiziologiei şi chiar psihiei omeneşti o
surpriză, un efect secund.

Mila e de pe alte meleaguri se înrudeşte cu Lumina necreată, cu misterul, cu

atributele neeognoscibile ale divinităţii, cu energiile divine şi cu adâncurile de
nepătruns ale firii omeneşti în care sălăşluieşte o cirtă de suflu divin. Nu intră
în categoriile previzibile ale logicii cauzale şi silogistice, e din altă lume,
transcende dreptatea, ba o şi desfide, cutează a nu lua aminte nici la ea şi nici
la raţiunea practică ori teoretică.

Domnul spunând „fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru milostiv este , adevereşte că
e dincolo de limitele lumii şi că însuşindu-şi-o, dedându-i-se, îmbrăcându-se
întru ea, oamenii de fapt se îndumnezeiesc, îşi dau în vileag obârşia divină.