Istoria in Roma antica

Eugen Cizek

I. Speciile istoriografiei romane

Istoriografia, federatie de specii literare

Pentru antici istoriografia era in primul rand literatura propriu-zisa.Cicero

considera istoriografia o ,,intreprindere prin excelenta oratorica’’, opus
oratorium maxime. Desi Cicero nu aprecia istoriografia ca parte a artei oratorice ,
el sustinea ca aceasta este inrudita cu oratoria.La randul lui Quintilian diferentia
clar ars historica de retorica, desi recunostea o inrudire a acestora.El apropia insa
arta istoricilor de poezie.

Anticii, greci si romani s-au lovit de problema statornicirii unor limite ale
istoriografiei, ale semnificatiei si continutului operelor istorice.S-au intrebat
adesea daca biografia si memoriile faceau parte din istoriografie si au ezitat sa
defineasca sensul exact al termenului de historia.

Santo Mazzarino constata ca pentru antici, indeosebi pentru istoricii greci, care
faceau parte din scoala isocratica,istoriografia alcatuia o améthodos hýle, o
padure salbatica ,fara un plan determinat si fara o metoda precisa.Romanii la
randul lor judecau istoria-cunoastere fara un centru unic , ca o padure fara
,,metoda’’.

La Roma, chiar in masura mai mare decat in Grecia, istoriografia nu dispunea de

un centru unic , ci beneficia de o structura complexa , in care se integrau relativ
sistematic diverse specii cu autonomie asigurata, dar limitata.Astfel istoriografia
se prezinta ca o federatie de specii literare.

Historia

Termenul de historia a fost imprumutat de latini din limba greaca, historía

insemnand in primul rand cautare, informare, explorare, ancheta, chiar
cunoastere.Termenul poate desemna si rezultatul informarii,povestire a ceea ce s-
a intamplat,chiar roman si doar in ultima instanta istorie.Historia presupunea
totodata si cunoastere geografica, dobandita datorita calatoriilor.In latineste
termenul s-a specializat cu intelesul de istorie sau chiar de povestire.Pentru a
intitula anumite opere istorice anticii foloseau pluralul historiae (gr. historíai).

In cadrul istoriografiei, romanii au conferit termenilor de historia si historiae 4

sensuri fundamentale.

Astfel, in sensul cel mai restrans, historia desemna la Roma cronica unor
evenimente recente sau contemporane epocii autorului sau.Termenul
dobandeste acest sens la Sissena,creatorul acestei specii ,fiind folosit ulterior de
Salustiu.

Tacit isi intituleaza Historiae nararea faptelor la care asistase in copilarie si

ulterior la tinerete si maturitate.Pliniu cel Tanar i se adreseaza lui Tacit pentru a-i
ura ,,istoriile tale sa fie nemuritoare ‘’, historias tuas immortales futuras ,iar Aulus
Gellius arata ca, potrivit unor scriitori , historiae ar echivala cu nararea unor
evenimente la care autorul a fost martor.Tot el declara insa ca prefera un inteles
mai larg al cuvantului historia,care ar include orice narare panoramica a istoriei-
realitate.De aceea unii autori inglobeaza in historia si analele.

Servius va fi cel care va realiza de fapt o sinteza clarificatoare asupra sensului

restrans , diferentiind limpede historia de annales.El afirma ca historia rezida in
cronica unor evenimente contemporane cu istoricul,in timp ce annales se refera
la fapte ce apartin anumitor vremuri pe care istoricul nu le-a cunoscut.
Cel de-al doilea sens al termenului reiese din observatia lui Aulus.El considera ca
historia include narare panoramica incorporand analistica,ceea ce vom califica
drept res gestae ,istorie universala.

La inceputul sec. I iHr Sempronius Asellio defineste res gestae ca specie

istoriografica,referindu-se la aceasta in sens restrans cu annales si historiae.

Pentru toate aceste specii utiliza cuvantul historiae atunci cand istoriografia relata
necritic detalii neinsemnante,fara a discerne planul si semnificatia profunda a
evenimentelor.Atunci istoriografia echivala cu ,,a depana copiilor
povesti,nicidecum a scrie istorii’’ (fabulas pueris est narrare ,non historias
narrare).

Un al treilea sens al cuvantului historia apare vehiculat de catre insusi Cicero ,care
adauga monografiile si breviariile(epitomele).Astfel Cicero acorda istoriei o
semnificatie mai larga, utilizand sintagma historiam scribere.Cicero analiza stilul
lui Caelius Antipater ,autorul unei monografii relative la cel de-al 2-lea razboi
punic ,considerandu-l autor de historia.

In sfarsit al patrulea sens ,cel mai larg posibil includea si biografiile si memoriile.

Lucian din Samosata reproba initiativele anumitor scriitori de a ingloba

memorialistica in historia, considerand ca memorialistica nu furniza decat
material rudimentar ,pe care numai un veritabil istoric ar putea sa-l transforme in
istorie autentica.Pe de alta parte, Caesar si alti memorialisti,inclusiv imparatul
Traian,erau convinsi ca realizeaza historia cand isi redactau si publicau
memoriile.Cicero recunostea la Caesar un talent si o capacitate de a judeca istoria
,care lasa in umbra arta istoriografilor autentici,considerand ca vestitii
commentarii,,alcatuiti de scriitorul dictator erau meniti sa ofere istoricilor
materiale utile.

Incadrarea biografiei in historia a intampinat si ea anumite reticente.Cornelius

Nepos ,cand isi propune sa intocmeasca biografia lui Pelopidas,arata cititorilor ca
vrea sa infatiseze viata eroului grec si nu sa scrie historia.Aceleasi reticente sunt
intalnite si la Plutarh.La sfarsitul celebrelor Vieti ale celor 12 cezari, Suetoniu
afirma ca Domitian avusese un vis ,care prezicea ca dupa moartea lui va urma o
epoca mai buna(epoca Antoninilor).Suetoniu isi centreaza discursul biografic pe
personalitatea cezarilor ,insa cand se refera la epoci,perioade,statut al puterii
romane, biograful lasa sa se inteleaga ca in definitiv alcatuia historia.

Chiar si mentorul sau Pliniu cel Tanar afirma ca nararea unor vieti celebre ,,se
asezau la mijloc intre discursul oratorilor si historia’’.Totusi Pliniu cel Tanar afirma
ca oratoria si poezia au efect asupra sentimentelor omenesti daca utilizeaza un
talent desavarsit,eloquentia,pe cand istoria oricum ar fi scrisa trezeste
curiozitatea oamenilor, fiind ademeniti prin povestioare si cancanuri fara
insemnatate.

La sfarsitul antichitatii biografia era considerata in mod clar ca facand parte din
historia.Ammianus Marcellinus reproba manierele utilizate de biografi,prea
preocupati de detalii marunte din viata imparatilor.A compune historia de slaba
calitate semnifica totusi a redacta historia.

Aceste ezitari constante ilustreaza supletea granitelor intre diversele specii

literare,ca si contactele fertile dintre ele.

Diverse specii de istoriografie

Cea mai venerabila si mai specific romana specie a istoriografiei a fost cea a
analelor, annales, in care se narau evenimentele trecutului ,incepand cu vremurile
cele mai indepartate.Aceasta narare se voia complete ,respectandu-se strict
ordinea cronologica si decupajul riguros al faptelor , in cadrul unei cronici a
expunerii evenimentelor an de an.Relatarea evenimentelor anuale debuta cu
problemele interne(res internae),adica instalarea noilor magistrate,alesi pe un
singur an,pregatirea campaniei militare de vara,impotriva inamicilor Romei.Urma
relatarea problemelor externe(res externae),consacrata cu prioritate campaniei
de vara.Dupa care se revenea la problemele interne,harazite incheierii
mandatelor magistratilor anului si alegerea succesorilor lor.Astfel ca formula
privilegiata a analelor rezida in trihotomia res internae-res externae-res
internae,regasita indeosebi in analistica lui Titus Livius.
In general analistii se preocupau de latura evenimentiala a istoriei-realitate si mai
putin de cauzele fenomenelor si de planurile de actiune ale protagonistilor ,
contrar autorilor de historia care se interesau in grad relativ sporit de cauzalitatea
fenomenelor.Tacit isi enunta reflectiile asupra cauzelor istorieii Historiae si nu in
Annales.

O alta specie,res gestae,care s-ar traduce prin ,,fapte petrecute’’ are 2 sensuri de
baza.Unul definea res gestae ca un discurs istoriografic privitor la fapte relative
recente,intocmai ca historia in sens restrans.

Deosebirea intre ele era ca res gestae comporta in mod obligatoriu o intoarcere in
timp,care de multe ori lipsea in historia.Sempronius Asselio considera ca res
gestae sunt menite a se interesa de cauzele si scopurile actiunilor istorice. Si ca nu
respecta strict ordinea cronologica.Semnificatia cea mai larga o primim de la
Salustiu,potrivit careia res gestae ar include si monografia.

O alta specie a istoriografiei o reprezinta istoria universal, slab reprezentata insa

in peisajul istoriografiei romane,axata pe desfasurarea evenimentelor in Roma si
in imperiul ei.

Toate aceste specii cuprindeau o enuntare progresiva,o viziune panoramic, care

se desfasura continuo, dar Salustiu semnala inca din antichitate ca istoriografia
poate fi structurata si selectiv,carptim.

Compendiul sau breviarul istoric este de asemenea o specie a istoriografiei, fiind o

prezentare succinta, rezumativa a evenimentelor.Ele se mai numeau si
epitome,cuv. de origine greaca.Epitomele implicau o selectie aspra a continutului
altor opere sau evenimentelor timpului, subiectul lor fiind ales fiind ales in functie
de ce epitomatorii considerau a fi pe sama publicului.Epitoma a realizat o
stralucita ,,cariera’’ in lit.latina, mai ales incepand cu sec. al II-lea dC.Alaturi de
epitoma s-a dezvoltat subspecia numita tablou chronologic,care isi propunea
figurarea analistica a istoriei sub forma unei liste de evenimente.

Potrivit lui Salustiu monografia nu putea desfasura nararea faptelor istorice decat
carptim.Istoriograful alegea un subiect unic,o materie specializata si limitata in
timp, de care era cu precadere interesat.Erau ignorate evenimentele
contemporane cu faptele selectate de monograf, iar metoda analistica era total
abandonata.

Memorialistica a fost si ea scrisa carptim si urmarea,in mod deschis sau simuland

obiectivitatea,sa justifice ,sa legitimize demersul politic si existent
autorilor.Anumite memorii,precum cele alcatuite de Sulla,Agrippina,Hadrian si
Constantin imbratisau cea mai mare parte a vietii autorilor lor,in schimb cele ale
lui Iulius Caesar si Traian tratau doar o anumita sectiune si anume unele razboaie
purtate de ei.Caesar si-a intitulat memoriile commentarii,facand aluzie la un
arhetip al memorialisticii si si-a ordonat materia in functie de o strategie relative
exigenta si chiar analistica.In interiorul fiecarei carti materialul a fost distibuit in
sectiuni, consecrate fiecare unei anumite campanii militare.

Biografia trata fapte traite si memorabile,axate pe viata unui singur om.Ea relate
pe larg detaliile marunte si aventurile personajului sau.Proliferau
anecdotele,cancanurile,tot ce scotea in evident caracterul unui om.Biografia era
pusa in opera carptim si nu acorda atentie ordinii cronologice.Biograful enunta de
obicei nasterea si familia personajului ales de
el,cariera,performantele,moartea,viciile si virtutile.in sec I dC s-a dezvoltat o
subspecie a biografiei:sfarsitul,exitus,in care se nara moartea ,in general
exemplara a unui personaj vestit.

Arhetipuri si intemeietorii speciilor istoriografice