MOARA CU NOROC DE IOAN SLAVICI - CARACTERIZAREA PERSONAJELOR

Comentariu literar - referat

Ghita – este unul dintre protagonistii nuvelei, personaj viabil si complex, un tip uman,
în care contradictiile se manifesta puternic. Esenta este dramatica, fiind sfâsiat între
atractia banului si dorinta de a ramâne demn si cinstit. Fondul lui sufletesc este bun, dar,
confundat cu vicleniile destinului, Ghita va ceda.
Personajul aspira sa-si depaseasca modesta conditie de cizmar, pentru ca monotonia
acesteia si saracia îl sperie si îl îndârjesc, dupa cum îi spune soacrei sale: “Nu punem pe
prispa la soare, privind eu la Ana, Ana la mine si amândoi la copilas, iar dumneata la
tustrei”. Hotarârea lui e ferma: familia se va muta la Moara cu noroc, iar Ghita se va
aseza deliberat în drumul porcarilor , adica în calea ispitei. G. Calinescu afirma ca
“personajul se pune între ordinea juridica a statului si legislatia mutuala a hotilor”.
Drama lui e analizata magistral. E sfâsiat de dorinta de a avea bani si devine complice cu
Lica: “se gândea la câstigul pe care-l putea face în tovarasie cu Lica, vedea banii gramada
înaintea sa si i se împaienjeneau ochii: de dragul câstigului ar fi fost gata, sa-si puna
capul în primejdie”.
În prezentarea personajului, viata sa interioara e cu mult mai bogata, mai nuantata decât
cea exterioara, definita între cârciuma si familie. La început, cu toata pacea locului de la
Moara, Ghita presimte o amenintare, care, deocamdata, nu prinde contur:”Numai
câteodata, când noaptea, zgâltâia vântul moara parasita, locul îi parea strain”. Presimtirea
se întareste când îl vede prima data pe Lica si are senzatia ca “s-a racit tot trupul”.
Venirea lui Lica îl modifica profund si definitiv, acesta având o putere aproape magica.
Slab, incapabil de a i se opune cu adevarat, atras de vraja câstigului, Ghita se va închide
tot mai mult în mutenie, izolându-se sufleteste chiar si de Ana.
Actiunile îi devin precipitate, tradând teama si însingurarea, îsi cumpara doua pistoale, îsi
i-a o sluga puternica, pe Mart, îsi ia doi câini. Gesturile si pornirile lui spre duritate sunt
sugerate abil de narator: Ghita îsi dreseaza câinii sa ucida, iar el însusi începe sa simta
placere la vederea sângelui.
Dezumanizarea merge atât de departe încât Ghita regreta existenta familiei, considerând-
o o piedica în calea îmbogatirii sale: “Pentru prima data, în viata lui ar fi vrut sa nu aiba
nevasta si copii”.
Stiind ca la moara nu putea ramâne nimeni fara voia lui Lica, Ghita traieste drama
neputintei, se complace în a se declara slab, devine irascibil, devine “legat, si omul când
se simte legat, e suparacios”. Desprinderea nu-i este îngaduita chiar de propria sa patima,
iar complexitatea personajului rezulta din faptul ca acesta e capabil sa constientizeze
sfâsierile si contradictiile launtrice. Drama sa e profunda si fiecare zi îi aduce o noua
prabusire. Cere ajutor, în mod direct, de la Ana, pentru ca apoi sa-i reproseze acesteia:
“Esti usoara de minte, nu întelegi nimic si ma lasi sa mistuiesc cu gândurile cele rele”.
Ghita învata treptat disimularea si pe masura ce nu mai comunica, devine tot mai crispat.
Doar aparent, însa, Ghita este slab, pentru ca odata intrat în cârdasie cu Lica, va fi la fel
de hotarât ca acesta. Pentru el, începutul a fost greu, dar patima câstigului îi da forta
nebanuita: “nu cred ca poti sa ma tii de frica”, îi spune lui Lica, ferm. Devine siret si
chiar mai subtil decât Lica, stiind sa actioneze astfel ca lumea sa-l creada în continuare
cinstit. Ghita devine mereu duplicitar de aici înainte; chiar si dezvaluirile facute
jandarmului Pintea, se opresc la jumatate, iar prietenia cu acesta se clatina. Se clatina si
iubirea pentru Ana, pe care o împinge în bratele lui Lica.
Chemat la interogatoriu si banuit de complicitate la o crima, Ghita simte cum lumea îl
paraseste si vechile lui coordonate se schimba. Disculparea fata de autoritati devine
disculpare fata de sine. Zbuciumul sufletesc se accentueaza: ”simti ca îi slabeasc deodata
toate puterile, privirile oameinilor ardeau parca si mergea drept înainte fara a îndrazni sa-
si ridice ochii de la pamânt”.
Monologul interior al personajului îl arata mereu hartuit de propria constiinta. El încearca
sa mentina fie si numai în sufletul sau, echilibrul între bine si rau, între patima banului si
taria morala. Framântat, zguduit de faradelegile savârsite, el încearca sa transforme
slabiciunile în virtuti, zicându-si ca alti oameni aflati în situatia sa s-ar fi dovedit mult
mai slabi sau poate le-a facut din dragoste pentru Ana.
Dar prabusirea este completa, patima pentru bani îl roade pe dinauntru, distrugându-l:
“Banii primiti de la Lica erau pe masa; ar fi vroit sa-l ia si sa—l arunce, însa el nu putea,
se gândea cât ar fi trebuit sa munceasca pentru ei si nu-l lasa inima sa-i dea din mâna”.
Structura personajului este sintetizata astfel de Pintea: “Multe ar fi de facut, numai daca
n-ai fi atât de prost, ca sa-l acoperi, când vrei sa-l surpi pe Lica”.
Sfidând prevestirile, sfidând întelepciunea traditionala ca: “linistea colibei tale te face
fericit, nu bogatia”, asa cum îi sugerase soacra sa, Ghita a sfidat primejdia. Universul
malefic îl cucereste definitiv. Raul îl cuprinde împotriva vointei lui, poate tocmai pentru
ca a trecut granita binelui si a credintei, pentru ca a sfidat regula unanim acceptata în
lumea satului care oprea omul sa se apropie de locuri rele. Ghita merge pe calea
pacatului, desi stie ca e calea pierzaniei. În tragedia greaca, divinitatea pedepseste raul si
pe cel care, aratându-i ce e rau si ce e bine, alege totusi raul. În lumea mitica a satului
ardelean, Ghita este pilda pentru nesocotinta.

Ana – personajul feminin principal. Portretul ei fizic reverbat de barbatul care o

iubeste, sculpteaza în cuvinte un model clasic al feminitatii: “Ana era tânara si frumoasa
si subtirica, Ana era sprintena si mladioasa”.
Evolutia ei se desfasoara pe doua planuri: în familie – mama si sotie iubitoare, deschisa,
devotata, iar în contact cu lumea exterioara, mai ales cu Lica, la început tematoare, apoi
razbunatoare si apriga.
Când sotul hotaraste plecarea la Moara, mama Anei se opune, mai ales pentru ca “Ana
îmi parea prea tânara, prea asezata, oarecum prea blânda la fire si-mi vine sa râd când mi-
o închipuiesc cârciumarita”.
În evolutia Anei, momentul aparitiei lui Lica este o cumpana fascinata de prezenta lui,
Ana ramâne “privind ca un copil uimit”. Femeia intuieste primejdia si reactioneaza cu o
disperare instinctiva la transformarile sotului ei. Îndurerata si zbucimata, Ana
înregistreaza fiecare gest su nuanta din vocea si din tacerile lui Ghita, dorind sa-i fie de
folos acestuia. Dar el o respinge, izolându-se. În jurul Anei se tese o pânza deasa, o plasa
nevazuta, plasa destinului malefic.
Este semnificativa scena în care Ghita învata copilul sa calareasca pe câinele cel mare.
Ana îl priveste cu groaza, îsi simte copilul în primejdie, dar nu vrea sa-si supere sotul si
când acesta renunta la jocul cel cumplit. Ana însasi va reaseza copilul pe câine,
înfrângându-si teama de mama din iubire pentru sot. Ea este exemplu de obedienta, de
daruire, de devotament.
Desele vizite ale lui Lica la Moara o fac pe Ana sa fie “muncita de gânduri grele care o
îmbatrânesc oarecum într-un singur ceas”. Înstrainarea ei de Ghita se accentueaza pe
masura ce prietenia dintre cei doi barbati se leaga mai puternic. Evolutia personajului
traverseaza pe rând îngrijorarea, nedumerirea, spaima, revolta, înfruntarea si sila fata de
Lica pe care la început îl refuza când o cheama la joc. Dar Ghita staruie si ea cedeaza
pentru a-i face pe plac sotului: “Ana îsi calca pe inima si se dete la joc. La început se
vedea ca a fost prinsa de sila, dar treptat începe sa-i placa”. Lica are asupra ei puterea
unei vraji. Sensibila, fragila, vazându-si barbatul înstrainându-se de ea, Ana se va
întoarce spre pacat cu o forta egala cu cea a puritatii ei anterioare, o forta devastatoare,
care o face sa afirme: “Tu esti om Lica, iar Ghita nu e decât muiere îmbracata în haine
barbatesti”.
Disperarea Anei se mistuie în suflet si rareori cuvintele îi vin pe buze: “Tu ma omori
Ghita, ma seci de viata, ma chinuiesti, ma lasi sa ma omor eu din mine”.
Cutremurat din strafunduri, sufletul ei se ofileste, vazând si întelegând ca sotul ei face
afaceri necinstite cu Lica si femeia încearca sa afle singura adevarul: “Trebuie sa aflu
adevarul, de dragul copiilor mei, daca nu de alta!”.
Ghita mijloceste o întâlnire a Anei cu Lica si-l duce la Moara pe jandarmul Pintea.
Sacrificarea Anei are dramatismul sacrificarii unui ideal. Apropierea lui de Lica se face
atât datorita atractiei malefice ale acestuia, cât si datorita dorintei de razbunare a sotiei
înselate în încrederea ei nestramutata în sot. Ana îl paraseste din disperarea iubirii
convertite în ura. E greu de stabilit cât e de vinovata sau de nevinovata. Ea însasi nu
întelege bine care este pacatul ei.
Uciderea Anei de catre Ghita devine o pedeapsa a divinitatii pentru ca Ana a încalcat
legea crestineasca a cununiei poate din prea mare si prea profunda iubire pentru sot care
nu a mai fost capabil sa-i asculte freamatul sufletului.

Lica Samadaul – locul în care vine Ghita este un topos al ispitei, legat de taina pacatului,
iar reprezentantul acestei lumi este Lica Samadaul. Personajul acesta îmbina contradictii,
dârzenie, hotarâre, sadism si rare momente de duiosie, ca acelea fata de copii lui Ghita.
Portrerul fizic al lui Lica Samadaul e pretext de vesnica pendulare între exterior si
interior: “Lica e un om la 36 de ani, înalt, uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, cu
ochii mici si verzi si cu sprâncenele împreunate la mijloc; Lica era porcar, însa cei ce
poarta camata subtire si alba cu floricele, pieptar cu bumbi de argint si bici cu codurisca
de os împodobit cu flori”. Impresia generala este de noblete ciudata, diabolica. El apare la
Moara într-o postura statuara “ca un stâlp de piatra”, raspândind o stranie atractie prin
“privirea pierduta în vânt”.
Personajul este caracterizat direct de autor ca fiind “navalnic si îndraznet”. Lipsit de orice
scrupul moral, Lica e raul însusi, personaj malefic, arhetipal al satului românesc.
Autocaracterizarea scoate la iveala întunecimi ale sufletului: “Eu sunt Lica Samadaul…
Multe se zic despre mine… Tu vezi un lucru ca umblu ziua-n amiaza mare si nimeni nu
ma opreste-n cale sa ma duc în oras si stau de vorba cu domnii; voi fi facut ce voi fi facut,
dar am facut asa ca oricine poate sa creada ce-i place, însa nimeni nu stie nimic”.
Caracterizarea se întregeste prin vorba scurta a personajului, compusa din întrebari aspre,
la care cere neaparat raspuns sau din porunci.
Slavici are “simtul elementarului” în figuri ca Lica Samadaul “capetenie de haiduci mai
mult decât porcari, amestec de pasiune si disimulare, natura în fond complicata, ce se
întâlneste atâtea în mediile primitive”. (Tudor Vianu)
Lica supune suflete, autoritatile îi apara, hotii îi cunosc, iar el este stapân absolut.
Constient de puterea sa, personajul n-are nimic din framântarile si zbuciumul lui Ghita.
El este supus raului si evolueaza liniar, fara împotriviri. Însa în toti cei din jur, Lica
seamana încordare. Ana îl ghiceste: “E un patimas si nu e bine sa te duci departe cu el”.
Asupra Anei, Lica are puterea unei vraji malefice. Pintea stie ca Lica “nu se bizuie pe
nimeni, nu se da lesne de gol, nu se lasa în daravere cu orice oameni”.
Lica a devenit rolul raului din trufie amestecata cu frica: “ma aflam la strâmtoare când
am ucis pe cel dintâi om, îmi pierisera niste porci din turma si-mi era rusine sa-i spun ca
au pierit. Apoi am ucis pe al doilea ca sa nu ma mângâi de mustrarile ce-mi faceam
pentru cel dintâi“. Treptat a ucide a devenit pentru el o patima cel mistuia: “sângele cald
e un fel de boala”.
Daca Ghita e urmarit de autor în tulburatoare dileme sufletesti, în monologuri interioare
pline de zbucium, acestea lipsesc din prezentarea lui Lica. El ramâne învaluit într-un
mister al raului tradus doar prin replici aspre, scurte, prin fapte sângeroase care poarta în
ele o infailibila atractie pentru cei mai puternici decât el.

Caracterizarea lui Lica Samadaul din Moara cu Noroc

Q: Ask a Question about Caracterizarea lui Lica Samadaul din Moara cu Noroc

Locul in care vine Ghita este un topos al ispitei, legat de taina

pacatului, iar reprezentantul acestei lumi este Lica Samadaul. Personajul acesta imbina
contradictii, darzenie, hotarare, sadism si rare momente de duiosie, ca acelea fata de
copiii lui Ghita. Portretul fizic al lui Lica Samadaul e pretext de vesnica pendulare a
observatiei dintre exterior si interior. "Lica era un om la 36 de ani, inalt, uscativ si supt la
fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele impreunate la mijloc."

"Lica era porcar, insa de cei ce poarta camasa subtire si alba cu floricele, pieptar cu
bumbi de argint si bici os impodobit cu flori." Impresia generala este de noblete ciudata,
diabolica. El apare la moara intr-o postura statuara "ca un stalp de piatra", raspandind o
stranie atra
ctie prin "privirea pierduta in vant". Personajul este caracterizat de autor ca fiind
"navalnic si indraznet". Lipsit de orice scrupul moral, Lica e raul insusi, personaj malefic,
arhetip al satului romanesc.

Autocaracterizarea scoate la iveala intunericul sufletului: "Eu sunt Lica Samadaul...

Multe se zice despre mine... Tu vezi un lucru: ca umblu ziua-n amiaza mare si nimeni nu
ma opreste in cale, ca ma duc in oras si stau de vorba cu domnii. Voi fi facut ce voi fi
facut, dar am facut, asa ca oricine poate sa creada ce-i place, insa nimeni nu stie nimic."
Caracterizarea se intregeste prin vorba scurta a personajuluii, compusa din intrebari
aspre, la care cere neaparat raspunsuri.

Slavici are "simtul umorului" prezentandu-l pe Lica Samadaul "capetenie de haiduci, mai
mult decat de porcari, amestec de pasiune si disimulare, natura in fond completa, cum se
intalnesc atatea in mediile primitive". (Tudor Vianu) Lica supune suflete, autoritatile il
apara, contii il cunosc. Constient de puterea sa, personajul n-are nimic din framantarile si
zbuciumul lui Ghita. El este supus raului si evolueaza liniar, fara impotriviri. Insa in toti
cei din jur Lica seamana incordare.

Ana il ghiceste: "Eun om patimas si nu e bine sa te duci departe cu el." Asupra Anei, Lica
are puterea unei vraji malefice. Pintea stie ca Lica nui "se bizuieste pe nimeni, nu se da de
gol, nu se lasa in daraveri cu oamenii". Lica a devenit simbolul raului amestecat cu frica
pentru sufletul Anei: "Ma aflam la stramtoare cand am ucis cel dintai om; imi pierisera
niste porci din turma si-mi era rusine sa spui ca i-am pierdut. Apoi am ucis pe al doilea ca
sa ma mangai de mustrarile ce-mi faceam pentru cel dintai". Treptat, a ucide, pentru el a
devenit o patima care-l mistuie: "sangele cald e un fel de boala". Daca Ghita e urmarit de
autor in tulburatoare dileme sufletesti, in monologuri interioare pline de zbucium, acestea
lipsesc din prezentarea lui Lica Samadaul. Acesta ramane invaluit intr-un mister al raului
tradus doar prin replici aspre, scurte, prin forte sangeroase care poarta in ele o inefabila
atractie.

Read more:
http://articole.famouswhy.ro/caracterizarea_lui_lica_samadaul_din_moara_cu_noroc/#ixz
z14WQgpxAC
OAN SLAVICI - \"MOARA CU NOROC\"

Ana
- caracterizare -
Ion Slavici este unul dintre marii scriitori ai literaturii romane si se numara printre marii
clasici ai acesteia (Eminescu, Creanga si Caragiale).

Una dintre operele sale este nuvela psihologica �Moara cu noroc� ce se deosebeste de
marea majoritate ale celorlalte scrieri realizate de Ion Slavici prin modul de a privi
saracia. In alte nuvele, Slavici pretuieste saracia pentru capacitatea sa de a mentine
echilibrul sufletesc al omului, linistea existentei sale, insa in �Moara cu noroc�, ea este
un motiv de framantare.
Personajul principal al acestei nuvele este sotul Anei, Ghita ce dorind sa-I ofer familiei
sale o viata mai buna, se hotaraste sa arende �Moara cu noroc� sis a se mute acolo.
Familia lui Ghita este compusa din mama Anei, un copil mis si inca unul ce se va naste la
scurt timp dupa mutarea lor la �Moara cu noroc� si sotia sa, Ana.

Ana este un personaj secundar toate actiunile ei fiind de fapt reactii la faptele lui Ghita.
Ea este descrisa de-a lungul operei epice atat in mod direct de catre narator cat si de alte
personaje, precum mama sa, cat si in mod indirect prin intermediul faptelor si a vorbelor
sale.
Portretul ei fizic este realizat in mod direct de catre narrator, care pe langa trasaturi fizice
ii dezvaluie si cateva insusiri morale (�Ghita priveste in jur�si inima ii radea cand Ana
cea inteleapta si asezata deodata-si pierde cumpatul si se arunca rasfatata asupra lui, caci
Ana era tanara si frumoasa, Ana era frageda si subtirica, Ana era sprintena si
mladioasa�).

Cu toate ca ea era inteleapta, era si naiva, inocenta ca un copil si timida, de aceea prima
sa intalnire cu Lica Samadaul o impresioneaza profund (�Ana ramase privin ca un copil
uimit la calaretul ce statea [�] in fata ei�, �Ana nu putea sa-l vaza in ochi�).
Posedand intuitia specifica oricarei femei, ea isi da seama destul de repede de firea
ticaloasa a lui Lica, pe care o percepea in ranjetul,in �cautatura Samadaului, ori in felul
in care acesta isi rodea mustata cu dintii si il previne pe Ghita sa se fereasca de acest om
rau.

Pe masura ce Ghita se indeparteaza de ea, �temerile ce se desteptara peste noaptein

sufletul ei nu mai slabeau� si,desi ingrijorata pentru sotul ei, fiind o femeie supusa ce nu
dorea sa-si supere sotul,tacea (�Ana simtea [�] ca barbatul ei s-a schimbat [�] tine
mai putin la nevasta si la copii:. �dar el tacea si asa ca nu indraznea sa-l supere ci se
intreba mereu ce-o fi avand sotul ei�, �Ana ar fi vrut sal intrebe [�] insa ea nu mai
indraznea sa-i vorbeasca dezghetat ca mai nainte, cacise temea ca nu cumva el sa se
supere pe dansa�)

Actiunile lui Ghita ajung sa o ingrozeasca pe Ana, ba chiar sa o raneasca profound sis a o
aduca pe aceasta la capatul disperarii (�Ana jalindu-se!�, �striga Ana speriata�,
�Ana se necajea, temandu-se ca nu cumva copilul sa cada ori cainele sa-l muste�,
�Ana tacu, dar ochii I se umplura de lacrami, fiindca vorbele I se pareau grele�).

Cu cat Ghita devena mai distant fata de Ana si cand pleaca de acasa fara sa o anunte
motivul pentru care a plecat, aceasta isi pierde stapanirea de sine si chiar demnitatea,
rugandu-l pe Lica s-I ia cu el (�Daca te duci sit e duci, ia-ma si pe mine: nu vreau sa-l
mai vad�).
Motivul pentru care Ana a ramas cu Lica de Paste a fost razbunarea, ea crezand ca Ghita
n-o mai iubeste si simtindu-se jicnita de nepasarea lui.

Pe moarte, aflata in bratele celui vinovat de destramarea casniciei si a vietii sale, intr-o
incercare disperata de a lasa dovada unei intamplari violente pe chipul Samadaului, ea da
dovada de un ultimo moment de luciditate. Prin aceasta actiune, ea isi dovedeste inca o
data dispretul pe care l-a simtit fata de Lica de la bun inceput.

Ca si Ghita, Ana isi pierde treptat inocenta initiala fiind orbita de incertitudinea fata de
sentimentele sotului ei si dorinta de a se razbuna pe acesta.
...

Slavici a creat în Ghiţă cel mai complex personaj din nuvelistica sa, prin zugrăvirea, pe
multiple planuri, a conflictului dintre fondul uman cinstit şi dorinţa de a face avere prin
concesii, într-o lume a cărei lege era suprimarea oricăror sentimente de umanitate. Prin
acest personaj, autorul a ilustrat cu o artă desăvârşită consecinţele distrugătoare ale setei
de înavuţire.

Ghiţă concentrează în devenirea sa înteaga problematică a operei, ce stă sub semnul unei
idei morale. Nuvela se deschide, astfel, cu replica bătrânei, mama Anei: “Omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face
fericit.” Drumul parcurs de Ghiţă se abate de la acest adevăr fundamental, înaintând
inevitabil spre un sfârşit tagic.

”Drama lui Ghiţă este analizată magistral”, notează G. Călinescu, şi se dezvăluie treptat
prin faptele şi gândurile lui, din constatările şi opiniile celorlalte personaje. Nemulţumit
de condiţia sa socială şi aspirând firesc spre bunăstare, Ghiţă îşi convinge familia să se
mute pentru o perioadă la cârciuma de la întretăierea drumurilor.

Meseriaş bun şi harnic, om blând şi “cumsecade”, ce trudea pentru fericirea Anei şi a

copiilor, Ghiţă, de când s-au mutat la Moara cu noroc, “era mereu aşezat şi pus pe
gânduri, se făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orice lucru de nimic, nu mai
zâmbea ca înainte”. Înţelegerea cu Lică Sămădăul învinge bunătatea sa, iar sentimentul
de protecţie familială şi dorinţa de a părăsi locurile acestea blestemate se confruntă cu
ispita irezistibilă de îmbogăţire.

Deşi la prima întâlnire cu “stăpânul acestor locuri” încearcă să fie autoritar şi dârz în faţa
lui, să reziste demn la propunerile nelegiuite ale lui Lică, în curând este copleşit de forţa
acestuia şi, în consecinţă, acceptă să-i fie părtaş. Din acest moment, eroul ni se dezvăluie
din mai multe perspective: viaţa lui exterioară (relaţiile familiale, activitatea de la Moara
cu noroc, prietenia cu Lică) este subordonată şi determinată de viaţa interioară.

Acţiunile, gesturile şi atitudinile lui trădează starea de nesiguranţă şi de incertitudine, de

teamă şi suspiciune care s-a instalat din clipa în care a intrat în cârdăşie cu Lică.
Începe acum procesul de înstrăinare faţă de familie. El o îndeamnă pe Ana să joace cu
Lică: “Joacă, muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe”, deşi “fierbea în el când îi
vedea faţa străbătută de plăcerea jocului”.

Fire slabă, Ghiţă se lasă în voia întâmplărilor şi până la urmă găseşte că singura soluţie
este “să pară om cinstit, dar să fie prieten şi cu Lică”.
Ghiţă începe să regrete existenţa familiei: “întâia oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă
nevastă şi copii”. El refuză să mai dea lămuriri soacrei sale despre “afacerile” lui Lică,
priveşte la soţie cu înduioşare, dar rece, “îi era parcă n-a mai văzut-o demult şi parcă îi
era să se despartă de dânsa”.

În prima etapă a transformării personajului, asistăm la o permanentă confruntare între

fondul cinstit al lui Ghiţă şi ispita îmbogăţirii. Suflet complex şi oscilant în acelaşi timp,
este sfâşiat de tendinţe şi trăiri contradictorii. Vrea să plece de la Moara cu noroc, renunţă
apoi, şi revine la hotărâre, ascunde adevărul relaţiilor cu Lică.

Autoreproşurile, remuşcările sincere şi dureroase izvorăsc din fondul său de umanitate,

nealterat încă: ”Iartă-mă, Ano! zise el. Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât
voi trăi pe faţa pământului…” În altă împrejurare, sărutând pe unul din copii, le zise:
“Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit.
Tatăl vostru e u
n ticălos.”

Moara cu noroc
- scriitorul este cunoscuti in literatura romn mai inti ca nuvelist,
nuvelele sale aducnd o viziune realist asupra satului transilvnean.
- nuvela, "Moara cu noroc" a fost publicat n volumul "Novele din popor"-1881- apreciat
de Eminescu pentru adncimea sufleteasc a lumii evocate de autor.

- tematica nuvelelor este variat: evocarea satului transilvnean cu mentalitatea i viaa social
specific ("Gura satului", "Pdureanca"); afirmarea rolului intelectualului n luminarea
oamenilor ("Popa Tanda", "Budulea Taichi"); dezvluirea procesului de dezumanizare a
omului n goana dup bani ("Comoara", "Moara cu noroc").

- oper epic de mare ntindere , "o nuvel solid cu subiect de roman" cum o aprecia George
Clinescu, "Moara cu noroc" este o capodoper a nuvelisticii romneti, un moment de
referen n evoluia nuvelei romneti. Prin ea, Slavici, asemenea lui I.L. Caragiale, este
considerat creatorul nuvelei realist-psihologice.

- nuvela "Moara cu noroc" reprezint n literatura romn curentul realist, prin vocaia de a
zugrvi mediul social i de a crea tipologii umane complexe. Moralist i fin psiholog, I.
Slavici este un precursor al lui L. Rebreanu, realitatea fiind zugrvit obiectiv.