Sunteți pe pagina 1din 354

Dan-Ovidiu Pintilie

ISTORICUL SOCIETĂŢII „CONCORDIA”


1907-1948

Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti


2007

1
2
ISTORICUL SOCIETĂŢII „CONCORDIA”
1907-1948

3
4
Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti

ISTORICUL SOCIETĂŢII „CONCORDIA”


1907-1948

5
Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti
2007

6
CUPRINS

pag.

INTRODUCERE………………………………………………….…………….. 6

CAPITOLUL I

Înfiinţarea şi activitatea Societăţii “Concordia” până în 1918………. 16

1. 1. Constituirea Societăţii “Concordia”……………………………. 16

1. 2. Societatea “Concordia” în primii ani de funcţionare………….. 21

1. 3. Societatea „Concordia” în anii 1916-1918……………………… 29

1. 4. Note ………………………………………………………………. 39

CAPITOLUL II

Societatea “Concordia”, organizare şi structură 1918-1944 ……. 42

2. 1. Măsuri de refacere a capacităţii de producţie…………………. 44

2. 2. Organizare ………………………………………………………. 47

2. 3. Personalul societăţii. Salarizare. Şcoala de ucenici……………. 55

2. 4. Societăţi afiliate ………………………………………………….. 75

2. 5. Capitalul societăţii……………………………………………….. 86

2. 6. Acţiunile societăţii……………………………………………….. 94

2. 7. Conducerea societăţii……………………………………………. 105

2. 8. Impozite şi taxe plătite de societate…………………………… 120

7
2. 9. Rafinăria. .………..……………………………….. …………...… 127

2. 10. Departamentul Uzinelor Metalurgice …………...…………….. 135

2. 11. Departamentul Minier…………………………………………… 146

2. 12. Departamentul Electrica………………………………………… 155

2. 13. Participarea societăţii la expoziţii, târguri, asociaţii…………... 159

2. 14. Acţiuni social-culturale…………………………………………… 165

2. 15. Note……………………………………………………………….. 178

CAPITOLUL III

Extracţie, prelucrare şi comercializare 1918-1944 ……………….…. 190

3. 1. Forajul……………………………………………………………... 191

3. 2. Extracţie (exploatare)……………………………………………. 198

3. 3. Rafinare..……………………………………………………………208

3. 4. Exportul……………………………………………………………. 221

3. 5. Bombardamentele….……………………………………………….240

3. 6. Note……………………………………………………………….... 251

CAPITOLUL IV

Societatea „Concordia” în perioada 1944-1948……………………….. 256

4. 1. Situaţia societăţii „Concordia” la sfârşitul războiului……….…. 256

4. 2. Producţia societăţii „Concordia” în perioada 1945-1948…….... .262

4. 3. Revendicări salariale….………………………………………….. .276

4. 4. Măsuri sociale la „Concordia”………………………………..….. 287

8
4. 5. Intervenţia statului în activitatea societăţii „Concordia”
pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu. Naţionalizarea din
iunie 1948…………………………………………………………….. 298

4. 6. Note……………………………………………………………….. 308

ÎNCHEIERE ……………………………………………………………………313

ANEXE…………………………………………………………………............... 319

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………… 354

9
10
Cuvânt înainte

Tema analizată de domnul Dan Ovidiu Pintilie, doctor în istorie


prezintă o importanţă deosebită pentru cunoaşterea evoluţiei unei ramuri de
bază a economiei româneşti, industria petrolului.
Societatea „Concordia” a fost una dintre cele mai mari societăţi
petroliere din România, cu implicarea activă nu numai în acest domeniu, şi
în activităţi conexe. De la înfiinţarea sa în 1907 şi până la „naţionalizarea”
din 1948, Societatea a parcurs un drum plin de înfăptuiri, în care nu au lipsit
greutăţile produse de anii de război şi de vremelnicele crize.
Tratarea cronologică trată în etapele 1907-1918, 1918-1944 şi 1944-
1948, se îmbină mai ales pentru etapa a doua, cea mai bogată în realizări cu
tratarea tematică, urmărindu-se principalele forme şi direcţii de acţiune:
organizarea, personalul, societăţile afiliate, departamentele, capitalul,
forajul, extracţia, rafinarea, producţia, exportul, participarea la târguri şi
expoziţii, acţiuni social-culturale, etc.
Estimările cantitative însoţite de constatări referitoare la procesul de
modernizare sunt deosebit de grăitoare pentru locul Societăţii „Concordia”
în ansamblul extracţiei şi prelucrării petrolului în ţara noastră. Către
mijlocul deceniului al patrulea ”Concordia” dispunea de concesiuni în
suprafaţă totală de 1.700 de ha. din care peste 300 erau în exploatare.
Producţia de ţiţei obţinută depăşea 1.000.000 de tone (1.242.320 tone în
1935), reprezentând aproape 15% din producţia totală a României, situându-
se din acest punct de vedere pe locul al III-lea după „Astra Română” şi
„Steaua Română”. Rafinăria „Vega” care a fuzionat cu „Concordia” în 1930
a fost înzestrată cu instalaţii moderne, devenind una dintre cele mai
performante întreprinderi de acest fel. Pe parcursul ascendent, Societatea
„Concordia” va prelua sau crea, dezvoltându-se în întreprinderi sau
departamente care vor depăşi profilul de bază. Pentru a ne forma o imagine
de ansamblu a societăţii, schema de organizare a acesteia din iunie 1943 este
deosebit de sugestivă:
I. Departamentul Sediu social Bucureşti; Serviciul Materiale şi
Aprovizionare Ploieşti;
II. Departamentul Petrol-Foraj-Producţie: Direcţia tehnică,
Serviciu conducte; Schele Petroliere: Gura Ocniţei şi Lilieşti
(şantierele Buştenari, Chiciura, Runcu, Băicoi şi Gura Ocniţei)
Rafinăria „Vega”, Serviciul de asigurări;

11
III. Departamentul Uzinelor Metalurgice: Direcţia Uzine: Secţia
A. Ateliere; Secţia B. Turnătorie, Secţia C. Muniţii, Secţia D.
Tunuri;
IV. Departamentul Electrica: Uzinele Câmpina, Sinaia, Schitu
Goleşti şi Floreşti;
V. Departamentul minier: Secţia cărbuni şi Secţia aur;
VI. Staţia de Export şi Fabrica de ambalaje din Constanţa;
VII. Staţia de transbordare Brăila.
Aşa cum precizează autorul, deoarece în organizarea societăţii
„Concordia”, fiecare departament avea atribuţii care echivalau cu o societate
aparte în domeniu, respectiv de activitate „Concordia” nu era numai o
societate petrolieră ci era un concern de societăţi cu activitate industrială
complexă şi multiplă.
Nu ne-am propus să prezentăm aici un rezumat al cărţii; îl lăsăm pe
cititor să urmărească paginile solid documentate ale creşterii până în 1944 şi
ale descreşterii societăţii în anii ocupaţiei sovietice şi ai naţionalizării în
condiţiile instaurării regimului comunist în România. Intenţia noastră este de
a atrage atenţia asupra unor chestiuni pe câţ de importante, pe atât de
interesante, aduse în dezbatere de distinsul cercetător la care evident, se pot
adăuga multe altele precum cele referitoare la contribuţia societăţii la export,
la îndeplinirea sarcinilor publice, la numărul salariaţilor, la valoarea
deosebită a corpului de tehnicieni români şi străini, etc.
Cartea d-lui. Dan Ovidiu Pintilie, ce dezvoltă teza de doctorat cu
acelaşi titlu, susţinută cu un deplin succes la Facultatea de Istorie a
Universităţii din Iaşi, se bazează pe cercetarea unui impresionant material
documentar şi istoriografic, ţinând seama de cele mai recente contribuţii în
domeniu. A fost valorificată la maximul posibilitatea cercetării fondului
Societatea Petrolieră „Concordia”, aflat la D.J.A.N. Argeş, alcătuindu-se
(dincolo de unele detalii care puteau lipsi), monografia deţinută pe care
această societate o merită. O recomandăm cu căldură atât specialiştilor cât şi
publicului larg, pentru maniera în care este redată o experienţă performantă
de viaţă economică românească dintr-un trecut ce nu poate fi subestimat.
Să mulţumim autorului şi celor care au contribuit la publicarea acestui
valoros demers.

Ion Agrigoroaiei

12
Introducere

În România, ţiţeiul a fost cunoscut din vremuri îndepărtate.


Numeroase izvoare de ţiţei au atras atenţia asupra acestui lichid şi, treptat, el
a fost folosit în viaţa cotidiană. Documentele de arhivă, începând cu cele
mai vechi mărturii documentare despre existenţa unor izvoare de ţiţei aflate
în Moldova, semnalează prezenţa la început „ a unor fântâni de păcură” apoi
a unor exploatări de păcură şi în Muntenia, în judeţul Prahova. În secolul al
XVIII-lea, sunt amintite în documente şi primele exploatări de ţiţei. Adâncul
pământului românesc ce a dovedit existenţa ţiţeiului sau a păcurei –
denumire mai des folosită – a cunoscut toată filiera posibilă a extracţiei;
„gropoaie”, băi, puţuri, galerii şi sonde. 1
În dezvoltarea exploatării ţiţeiului în România se pot distinge, cu
aproximaţie, unele etape, sistemul de referinţă al acestora fiind dat de
produsele obţinute din ţiţei şi de dezvoltarea tehnicii de dezvoltare şi
prelucrare, utilizat în industria petrolieră. Astfel, o primă etapă se întinde
până în 1857, dată când România apare în statisticile internaţionale ca ţară
producătoare de ţiţei şi când ia fiinţă prima rafinărie din ţara noastră.2
Caracteristic pentru etapa respectivă era extracţia ţiţeiului prin mijloace
rudimentare şi in cantităţi mici.
Prima înregistrare statistică a extracţiei mondiale de ţiţei s-a efectuat
în România, în anul 1857, cu o cantitate oficială de 275 de tone; a urmat
apoi în 1859 Rusia, cu 3.800 tone şi S.U.A. cu 274 tone. Trimiteri de
butoaie cu ţiţei peste hotarele Principatelor s-au înregistrat în documentele
vamale din 1825, 1832, 1840, etc. Primele distilerii de petrol s-au înjghebat
în Moldova prin 1840, iar la Ploieşti a fost construită în 1856 cea dintâi
rafinărie, ce a produs lampant pentru iluminatul Capitalei.
A doua etapă, etapa petrolului lampant, a început din momentul
extragerii din ţiţei a substanţei necesare iluminatului. Ea a durat din 1858
până în anul 1895, data apariţiei primei legi a minelor şi s-a caracterizat prin
intensificarea extracţiei din puţuri şi prin săparea primelor sonde. În acest
răstimp, sporul producţiei rezultate îndeosebi din exploatarea celor patru
regiuni petrolifere: Prahova, Dâmboviţa, Buzău şi Bacău nu a depăşit

1
. M. Pizanty, Istoricul industriei petrolifere din România, Bucureşti, 1947, p. 25.
2
. Gh. Constantinescu, I. Prodom, Industria de petrol în România până la primul război
mondial, în revista „Petrol şi Gaze”, anul VI, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1957, p.
457-468.

13
nivelul celor 80.000 tone obţinute în 1895. 3 O altă caracteristică de bază a
perioadei respective a constituit-o caracterul naţional al industriei petrolului.
Analiza etapei menţionate oferă concluzii interesante. Astfel, până în 1860,
principalii exploatatori de ţiţei din ţara noastră au fost ţăranii liberi,
cunoscuţii „băieşi” sau gropari. După 1860, exploatarea ţiţeiului necesita
capitaluri tot mai însemnate şi, ca urmare, rolul ţăranilor a scăzut în favoarea
proprietarilor unor bogate terenuri petroliere.
Etapa a treia sau etapa benzinei s-a produs după anul 1895, şi se
desfăşoară şi în zilele noastre. În această etapă s-a produs
internaţionalizarea, înstrăinarea uneia din cele mai valoroase bogăţii
naţionale româneşti – petrolul. Procesul a început după promulgarea celei
dintâi legi miniere din România, - Legea lui Petre P. Carp – lege care a
favorizat pătrunderea capitalurilor străine în industria petrolieră autohtonă.
Un rol important în dezvoltarea industriei de petrol l-a avut inventarea
motorului cu ardere internă.
În anul 1897, Diesel a brevetat motorul, care-i poartă numele,
funcţionând exclusiv pe bază de motorină. Astfel, produsele petroliere au
căpătat o largă utilizare în industrie, căi ferate, marină, etc.
Exploatările petrolifere se găseau situate pe coama sudică şi estică a
Carpaţilor, începând din judeţul Dâmboviţa şi până la limita nordică a
judeţului Bacău. În timp ce şantierele din judeţele Prahova, Dâmboviţa,
Buzău şi Bacău au dovedit existenţa unor zăcăminte petrolifere de durată,
exploatările efectuate în judeţele Vâlcea, Râmnicu-Sărat, Putna şi Neamţ nu
au dat rezultate concludente.
Afluenţa capitalurilor străine în industria petrolului din România a
contribuit netăgăduit la dezvoltarea acestei ramuri a economiei naţionale.
Rolul capitalurilor străine a fost pozitiv în perioada de început a
industrializării moderne, a exploatării ţiţeiului românesc, adică la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.
În privinţa afluenţei capitalurilor străine în industria petrolului din
România, avem de a face cu două etape diferite ca intensitate. Prima etapă
1895-1903, s-a caracterizat prin investiţii străine importante, dar nu
considerabile. În anul 1903, în industria petrolului din România activau 31
de firme româneşti şi străine dintre care: 12 româneşti, cu un capital investit
de 12.800.000 lei aur; două austro-ungare, cu un capital investit de
18.800.000 lei aur; şase olandeze cu un capital investit de 14.800.000 lei;
patru britanice cu un capital investit de 6.100.000 lei aur; două belgiene cu

3
. Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998,
p. 29.

14
un capital investit de 4.800.000 lei aur şi una franceză cu un capital investit
de 300.000 lei aur. 4
Perioada 1903-1916 reprezintă a doua etapă de afluenţă a capitalurilor
străine în petrolul românesc şi se caracterizează prin investiţii masive.
Semnalul l-a dat „Deutsche Bank”, care a preluat de la vechii proprietari
englezi conducerea societăţii „Steaua Română”, în urma stăruinţelor regelui
Carol I de Hohenzollern, apoi, în câţiva ani a părut o întreagă reţea de
societăţi petroliere pe acţiuni. Unele dintre acestea erau sau au devenit
puternice filiale ale principalelor trusturi petroliere internaţionale precum:
„Standard Oil Co.” (proprietar din anul 1904 al societăţii „Româno-
Americane”); „Rostchild” (proprietar al societăţilor „Aquila franco-română”
şi „Colombia”); „Royal Dutsch Shell” (proprietar din anul 1910 al societăţii
„Astra Română) şi banca „Disconto Gesselchaft – S. Bleichröder” ( care
crease încă din 1899 Societatea „Internaţionala”, în 1904 Societatea
„Creditul Petrolifer”, în 1905 Societatea „Vega” şi în 1907 Societatea
„Concordia”). Investiţiile de capital în industria petrolieră au urmat o linie
ascendentă în această perioadă, ceea ce a permis valorificarea unor întinse
terenuri petrolifere.
Ideea elaborării acestei lucrări a apărut ca necesară în ciuda faptului
că, despre petrolul românesc au apărut, cum era şi firesc, o vastă literatură
de specialitate, care tratează diverse aspecte din această complexă
problematică. Cărţile publicate s-au concentrat însă, mai cu seamă în planul
crizelor de petrol, conflictelor militare în care petrolul a fost utilizat,
conexiunilor dintre unele evenimente istorice şi bătălia pentru rezervele de
petrol, averile realizate de marile corporaţii internaţionale petroliere.
Literatura publicată despre petrol este extrem de variată şi numără printre
autori, istorici, economişti, analişti politici, jurişti, militari de carieră sau în
retragere, care s-au aplecat mai cu seamă asupra beneficiilor şi păcatelor
acestei bogăţii naturale acumulată cu milioane de ani în urmă şi pe care
omenirea o exploatează industrial, de peste 150 de ani, riscând ca în acest
ritm să o epuizeze în scurt timp. Istorici cunoscuţi ca Jean Jacques Berreby,
René Sédillot, Francis Delasi, Pierre L’Espangnol de la Tramerye, Cessare
Alimenti, Anton Zischa, Edward Word, Edgar Faure, Daniel Durant, Karl
Hoffmann, Henry Peyret, R. Jouan, Simon N. Whitnedy şi alţii, fac referiri
în lucrările lor despre petrolul din România, subliniind de regulă importanţa
acestei bogăţii şi lupta marilor puteri pentru acapararea acestuia.5
4
. V. Toroceanu, Capitalurile investite în industria petrolului, în vol. „Industria petrolului
în România”, Tip. „Fr. Gobi”, Bucureşti, 1909, p. 281.
5
. Jean Jacques Berreby, Historie mondiale du pétrole, Editions du Pont Royale, Paris,
1961; René Sédillot, Istoria petrolului, Editura Politică, Bucureşti, 1979; Francis
Delasi, Le pétrole, Paris, Royal, 1921; Pierre L’Espangnol de la Tramerye, La lutte

15
Literatura autohtonă despre petrol nu face excepţie, aceasta
înscriindu-se în nota generală mai sus menţionată, axată fiind pe aspectele
politico-istorice, legislative, administrative, organizatorice şi monografice
pe parcursul unor perioade limitate de timp dar mai cu seamă legate de cele
două războaie mondiale în care România a fost implicată. Remarcăm
lucrările semnate de regretatul profesor C.M. Boncu 6, precum şi de istoricii
Gh. Buzatu, Ioan Scurtu, Eugen Preda, Horia Brestoriu, Axente Sever
Bonciu, Gh. Răvaş, D. M. Preda, G. Preda, B. Olteanu, Gh. Calcan, C.
Dobrescu şi alţii.7
Despre Societatea petrolieră „Concordia”- care face obiectul lucrării
noastre, nu a apărut până în prezent nici o lucrare de sine stătătoare, ci doar
referiri în legătură cu unele ramuri sau activităţi ale societăţii. Nu se poate
porni o cercetare în privinţa istoriei societăţii „Concordia” fără a aminti
lucrările lui Mihail Pizanty sau Emil Severin, Victor Slăvescu, ing. Gr.
Zmieureanu, M. Sevastos, D. Ionescu şi I. Ivănescu.8
mondiale pour le pétrole, III-e edition, Paris, Editions de la Vie Universitaire, 1923;
Cessare Alimenti, Il petrolio nell’economio mondiale, Torino, Giulia Einoudi, Editure,
1939; Anton Zischa, Războiul petrolului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1942;
Daniel Durand, La politique pétroliere internationale, Paris, Presses Universitaires de
Frace, 1962; Edgar Faure, Le pétrole dans la paix et dans la guerre, Paris, Editions de
la Nouvelle Revue Critique, 1939; Edward word, Le pétrole dans le monde. Ses
hommes et ses techniques, Paris, Poyat, 1960; Henry Peyret, La bataille des trusts,
Paris, Presses Universitaires de France, 1954; Karl Hoffman, Oelpolitik und
angelsächsisder Imperialismus, Berlin Ring-Verlag, 1927; R. Jouan, Le pétrole, roi du
monde, Paris, Poyat, 1949; Whitney Simon M., Antitrust Policies American
Experience in Twenty Industreis, I-II, New York, The Twentieth Century Fund, Inc.,
1958.
6
. Constantin Boncu, Contribuţii la istoria petrolului românesc, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1971.
7
. Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998;
România şi trusturile petroliere internaţionale până la 1929, Editura Junimea, Iaşi,
1981 ; Axente Sever Bonciu, Din istoria industriei române, Petrolul , Editura Tehnică,
Bucureşti, 1981 ; Gh. Răvaş, Din istoria petrolului românesc, Editura de Stat pentru
literatura politică, Bucureşti, 1955 ; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în
secolul XX, 1918-1948, Editura Paideia, Bucureşti, 1999; Horia Brestoiu, Impact la
paralela 45. Incursiune în culisele bătăliei pentru petrolul românesc , Editura Junimea,
Iaşi, 1986 ; Eugen Preda, Miza petrolului în vâltoarea războiului, Editura Militară,
Bucureşti, 1983; Gavriil Preda, Importanţa strategică a petrolului românesc 1939-
1947, Editura PrintEuro Ploieşti, 2001 ; Bujor Olteanu, 120 de ani de prelucrare a
petrolului în oraşul Ploieşti: 1857-1977, Ploieşti, 2002 ; Gh. Calcan, Industria
petrolieră din România în perioada interbelică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997.
8
. M. Pizanty, Le pétrole en Roumanie (edition complete); M. Pizanty, Situaţia actuală a
industriei de petrol. O scurtă expunere statistică şi economică, Bucureşti, Cartea
Românească, 1928; Emil Severin, Petrolul, studiu fizic, chimic, geologic, tehnologic
şi economic, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1931; Gr. Zmieureanu, Contribuţie la
istoricul industriei petroliere române, Bucureşti, Tipografia ”Cartea Medicală”,
1931; M. Sevastos, Monografia oraşului Ploieşti, Tiparul „Cartea Românească”,

16
Istoria acestei prestigioase societăţi s-a identificat, de fapt, cu istoria
petrolului românesc văzută la o altă dimensiune. Cercetarea noastră
ştiinţifică consta în prezentarea, chiar în detaliu, pe bază de documente
inedite, a evoluţiei societăţii petroliere „Concordia”, de-a lungul perioadei
cuprinse între anii 1907-1948.
Lucrarea are patru capitole şi analizează contextul în care a luat fiinţă
Societatea „Concordia”, transformările înregistrate în organizare şi structură,
evoluţiile din perioada interbelică, efectele anilor de război, perioada
postbelică şi naţionalizarea.
În primul capitol, pe baza informaţiilor existente, din păcate, din
cauza trimiterii arhivelor la Moscova în 1916, nu foarte numeroase,
constituirea societăţii „Concordia” şi eforturile făcute de investitori pentru
constituirea unei societăţi puternice. Acestea s-au concretizat prin fuziunea
societăţilor: „Buştenarii”, „Telega Oil Co. Ltd.”, „Italo-Română” şi
„Allgemeine Petroleum Industrie Aktien-Gesellschaft", ca urmare a
tratativelor purtate de conducerile acestor societăţi în vederea realizării
fuziunii. Data de 17 decembrie 1907 reprezintă actul de naştere a noii
societăţii. Apariţia acesteia nu a însemnat dispariţia societăţilor „Italo-
Română” şi „Allgemeine Petroleum Industrie Aktien-Gesellschaft" care au
continuat să funcţioneze ca societăţi ce deţineau părţi din capitalul societăţii
„Concordia”.
Precizăm că, încă de la constituire, Societatea „Concordia” a fost
controlată de grupul german „Disconto Gesellschaft-S. Bleichröder” iar apoi,
din 1912, de către „Deutsche Erdöl A.G.” care reprezentau interesele financiare
germane în România. Perioada 1916-1918 este de asemenea prezentată în
capitol.
În capitolul următor, am evidenţia structura şi organizarea societăţii,
elementele care au impus-o ca una din cele mai puternice societăţi petroliere
din România. am urmărit evoluţia capitalului acestuia, politica majorării
succesive care au făcut ca, din anul 1937 să aibă al doilea mare capital social
dintre toate societăţile petroliere. Începând cu anul 1936, conducerea societăţii
va diversifica activitatea desfăşurată, dezvoltând ramuri noi ca: producerea şi
distribuirea de energie electrică; armament; producerea de echipamente şi
utilaje petroliere; exploatări miniere (cărbuni, aur şi conexe). Organizarea
societăţii pe departamente a căror dezvoltare se baza pe ramura principală,
petrolul, a făcut ca societatea să se transforme într-un adevărat holding, fiecare
departament putând fi considerat, prin activitatea sa, ca o societate separată. Ca
urmare, prezentarea în acest capitol a activităţii acestor departamente am

Bucureşti, 1937.

17
considerat că este necesară pentru buna înţelegere a activităţii în ansamblu a
societăţii.
De asemenea, am căutat să relevăm contribuţia unor personalităţi din
domeniul economic, politic şi petrolier, care au făcut parte din conducerea
societăţii şi au condus destinele „Concordiei” de la înfiinţare până la
naţionalizarea din 1948.
Un aspect interesant l-a constituit analiza pagubelor suferite de societate
în urma distrugerilor ordonate în timpul primului război mondial, evaluate la
960.572 lire sterline şi a eforturilor societăţii de a le recupera. 9 Valoarea
acestor despăgubiri, care situa societatea pe locul al 6-lea, se referea doar la
„Concordia”, valoarea distrugerilor suferite de societăţile „Vega” şi
„Creditul petrolifer”, pe care societatea le va absorbi, fiind altele.
La terminarea primului război mondial, marile trusturi petroliere
internaţionale au declanşat o puternică acţiune pentru a pune mâna pe
societăţile petroliere, foste germane, care de drept trebuiau să intre în
proprietatea statului român ca pradă de război. Imediat după înfrângerea
Germaniei, bunurile germane din ţară au fost puse sub sechestru, urmând ca ele
să fie lichidate în folosul învingătorilor. Societăţile „Concordia”, „Vega” şi
„Creditul petrolifer” aparţineau aceluiaşi grup german, „Deutsche Erdöl A.G.”.
Obţinând scoaterea de sub sechestru a acestor societăţi Societatea
franco-belgiană „Compagne Financière Belge des Pétroles” („Petrofina”) va
prelua „Concordia” iar trustul francez „Compagne Française des Pétroles”
societăţile „Vega” şi „Creditul Petrolifer”. În 1922, „Concordia” va absorbi
prin fuziune societăţile „Vega” şi „Creditul Petrolifer” devenind una dintre
cele mai mari societăţi petroliere din ţară, controlată de trustul franco-
belgian „Petrofina”, condus de Léon Wenger, care lucrase multă vreme în
industria petrolieră din ţara noastră. Rezultatul tuturor acestor operaţiuni au
făcut ca, din considerabila avere a acestor trei societăţi, evaluate la
3.000.000.000 lei, Statul român să nu primească decât 150.000.000 lei. 10
În perioada interbelică, societatea s-a situat pe locul al 3-lea în
privinţa personalului ocupat în industria petrolieră, luând măsuri de ordin
social, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă ale salariaţilor,
construcţii de locuinţe, locuri de agrement, etc.
Într-un capitol special ne-am ocupat de problemele forajului,
extracţiei, rafinajului şi exportului, domenii în care societatea deţinea locul
al 2-lea între societăţile petroliere din România. Societatea era, de fapt,
principalul punct de sprijin al intereselor franco-belgiene în România, ca

9
. Despăgubirile de război pentru distrugerile petrolifere, în „Monitorul Petrolului Român”, nr.
7/1929, p. 423-424.
10
. Gh. Răvaş, op.cit., p. 161.

18
filială a societăţii „Petrofina”. Am urmărit politica societăţii de achiziţionare
a unor concesiuni petrolifere, evoluţia producţiei de ţiţei, a capacităţii de
prelucrare a rafinăriei sale. În privinţa exportului, societatea „Concordia” a
beneficiat de sprijinul în reţelele de transport, şi eliberări de autorizaţii de
export pentru Franţa, Belgia, Olanda, Anglia, ţările din Orientul Apropiat, a
puternicului trust franco-belgian, fapt care o scutea de anumite cheltuieli. În
privinţa transportului produselor petroliere, societatea deţinea cea mai
întinsă reţea de conducte petroliere particulare, care făceau legătura între
schelele petroliere şi rafinăria „Vega” iar apoi cu porturile dunărene şi cel
maritim de la Constanţa, de unde, cu ajutorul unor vapoare proprii, efectua
exportul produselor petroliere. În acest scop a constituit chiar societăţi de
transport în care majoritatea capitalului era cel belgian şi francez. Cea mai
mare parte a produselor societăţii era exportată şi doar o mică parte era
destinată consumului intern prin societatea „Distribuţia”. Livrarea
produselor se făcea fie prin bidoane de diferite capacităţi, în acest scop
construind o fabrică la Constanţa, fie prin staţii dotate cu pompe, deschise în
diferite localităţi din ţară şi în special în Bucureşti.
În ultimul capitol am căutat să refacem evoluţia societăţii în cea mai
grea perioadă din existenta acesteia, adică după cel de-al doilea război
mondial şi până la naţionalizare, perioadă în care industria de petrol din
România a fost subordonată intereselor sovietice.
Pagubele societăţii au fost deosebit de mari, fiind societatea care a
suferit cel mai mult din întreaga industrie petrolieră din România. În această
perioadă, acţiunile societăţii nu au mai fost cotate la nici o bursă din afara
ţării şi, cu toate eforturile de refacere, producţia a scăzut simţitor în această
perioadă.
Societatea nu şi-a putut moderniza instalaţiile din lipsa valutei, fiind
obligată să importe utilaje din ţări vecine şi în primul rând U.R.S.S., care la
rândul lor nu se situau în topul producătorilor de echipamente performante.
Am evidenţiat, de asemenea, rolul şi locul societăţii în aplicarea Convenţiei
de Armistiţiu, prin care 70% din întreaga producţie petroliere a României
era destinată U.R.S.S. După anul 1944, datele cu privire la exportul
produselor petroliere nu au mai fost centralizate şi, ca urmare, nu se ştie nu
exactitate cantităţile cedate în contul U.R.S.S. ca reparaţii de război, şi
pentru Societatea „Sovrompetrol”. Volumul exportului a fost mult mai mic
decât cel din perioada interbelică. Societatea a fost nevoită să efectueze
export de produse petroliere în contrapartidă cu materiale şi utilaje, livrate
de U.R.S.S., Cehoslovacia şi Ungaria. De asemenea, în acest capitol, am
urmărit evoluţia societăţii „Concordia” după anul naţionalizării şi
reorganizările survenite.

19
Pentru rezolvarea problemelor ridicate de tema supusă cercetării, am
folosit cu precădere fondul societăţii petroliere „Concordia”, deţinut de
Direcţia Judeţeană Argeş a Arhivelor Naţionale, dar şi alte fonduri ale unor
societăţi petroliere deţinute de asemenea, la Piteşti, cum ar fi „Astra
Română”, „Creditul Minier”, „Petrol Block”, „Kontinentale Oel”,
„Sovrompetrol”, Direcţia Generală „Sovrompetrol”, „Redevenţa”,
„Colombia”, „Foraky Românească”, „A.I.P.D.A.N.” şi „S.A.R.D.E.P.”.
Fondul Societatea petrolieră „Concordia” se întinde pe perioada 1907-1948
şi cuprinde un număr de 4.313 dosare şi registre. Fondul nu a fost cercetat
până în prezent de nici un istoric, iar documentele acestuia se referă la
rapoarte ale consiliilor de administraţie şi a cenzorilor, procese-verbale ale
adunărilor generale contracte de concesiuni, cesiuni şi arendări terenuri, acte
constitutive şi statute ale unor societăţi, schiţe şi planuri ale terenurilor şi
conductelor, etc., registre de evidenţă a proprietarilor din comunele judeţelor
unde se făceau exploatări, corespondenţă cu societăţi petroliere, instituţii şi
bănci internaţionale, fişe personale ale salariaţilor, bilanţuri anuale, statistici
privind exportul în diferite ţări, situaţii statistice privind sonde, procedee de
extracţie producţii pe schele, conducte, autorizaţii, decizii, etc. Documentele
sunt şi în alte limbi, cum ar fi franceză, germană, engleză şi italiană. Tot
informaţii importante şi inedite ne-au furnizat şi documentele fondului
Direcţia Generală a Sovrompetrol pe perioada 1946-1952, în special în ceea
ce priveşte preluarea tuturor bunurilor societăţilor petroliere româneşti de
către noua societate „Sovrompetrol”.
Documente deosebit de importante am găsit şi în fondurile Societatea
petrolieră „Concordia” – Departamentul Minier Schitu-Goleşti, S.A.R.
Schitu Goleşti, Prefectura judeţului Argeş, Prefectura judeţului Muscel,
Primăria oraşului Câmpulung Muscel, Inspectoratul de Muncă Piteşti şi
Oficiul de Muncă Câmpulung-Muscel, mai ales pentru activitatea
Departamentului Minier a cărui sediu se afla la Schitu Goleşti, jud. Muscel.
Tot informaţii privind activitatea desfăşurată de acest departament am găsit
în fondurile Ocolul Minier Câmpulung, Mina „I. I. Beligrădeanu şi fiii” din
Poienari de Muscel, Cooperativa minieră „Cărbunele” Godeni, Societatea
„Mina Bărăţia” Poienari de Muscel.
De un real folos au fost informaţiile furnizate de fondurile de carte de
la Biblioteca Universităţii „Petrol şi Gaze” Ploieşti, de la Muzeul Naţional al
Petrolului Ploieşti, de la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, Direcţia
Judeţeană Prahova a Arhivelor Naţionale, (fondurile Societatea „Astra
Română”, Primăria Ploieşti, Prefectura Prahova, Societatea „Distribuţia”,
Chestura Poliţiei Ploieşti, Camera de comerţ şi Industrie Ploieşti), de la
Institutul de Cercetări Petroliere şi Tehnologice „S.N.P.Petrom” Câmpina,
de la Muzeul Naţional al Petrolului Ploieşti.

20
Fondurile deţinute de Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor
Militare Istorice de la Piteşti referitoare la societăţile petroliere în timpul
primului război mondial, măsurile luate pentru distrugerea zonelor petroliere
în 1916, contracte militare pentru producerea de armament, protejarea
zonelor petroliere în perioada 1941-1944, construirea depozitelor pentru
combustibilul necesar armatei, bombardamentele din perioada 1941-1944,
reţinerea şi anchetarea paraşutiştilor sovietici capturaţi de armata română,
activitatea Comisiei Militare de Control şi Recepţie la Uzinele „Concordia”,
obligaţiile societăţilor petroliere în cadrul Convenţiei de Armistiţiu au
furnizat informaţii deosebite şi inedite privind activitatea societăţii
„Concordia”.
De asemenea, am apelat la fondurile referitoare la Societatea
„Concordia” şi la colecţia de microfilme deţinute de Arhivele Naţionale ale
României şi de Banca Naţională a României, mai ales pentru perioada 1944-
1948.
Pentru o mai bună înţelegere a evenimentelor din epocă, am apelat la
presa timpului: „Monitorul Oficial”, „Monitorul Petrolului Român”,
„Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie Ploieşti”, „Argus”, „Buletinul
Industriei”, „Analele Minelor din România”, „Buletine Statistice al
României”, Buletine lunare – „U.G.I.R.”.
Pentru sprijinul acordat în activitatea de documentare, mulţumim
conducerii Arhivelor Naţionale din România, colegilor de la direcţiile
judeţene ale Arhivelor Naţionale deţinătoare de documente privind petrolul
şi societăţile petroliere şi miniere, care au activat în ţară, Centrului de Studii
şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti şi colectivului Catedrei de
Istorie Contemporană a României şi Universală de la Facultatea de Istorie
din Iaşi.
Sper ca prezenta lucrare să contribuie la o mai bună cunoaştere a unei
părţi din istoria petrolului românesc şi anume istoria societăţilor petroliere.
Apreciem că lucrarea poate fi o etapă şi un îndemn adresat celor care vor să
aprofundeze problematica înfiinţării şi activităţii societăţilor petroliere în
România.

21
22
CAPITOLUL 1

ÎNFIINŢAREA ŞI ACTIVITATEA SOCIETĂŢII


„CONCORDIA” PÂNĂ ÎN 1918

1.1. Constituirea Societăţii „Concordia”

În decursul a numai câteva decenii, de la sfârşitul secolului al XIX-lea


şi începutul secolului al XX-lea, situaţia petrolului evoluează la scară
globală. El se transformă într-un element esenţial al vieţii economice
moderne, fiind întrebuinţat zilnic.
România uimise lumea prin valoarea petrolului şi bogăţia zăcămintelor
ei petrolifere încă din a doua jumătate a veacului trecut. Ţările producătoare de
petrol erau limitate la număr, în special în Europa, ca urmare, disputele
economice sporesc în intensitate. Lupta pentru petrolul românesc este
declanşată, România fiind ameninţată să devină „un câmp de luptă al
intereselor străine, ca Mexicul, Persia ori Turcia Asiatică”11. Înfruntarea dintre
marii producători ai timpului. „Standard Oil Co.”, „Royal Dutch Shell”,
„Anglo-Persian Oil Co. Ltd.” şi „Europäische Petroleum Union” a vizat atât
acapararea resurselor de ţiţei din lume, cât şi împărţirea pieţelor de desfacere12.
Profitând de starea de înapoiere economică a ţării, de insuficienţa capitalului
autohton, de erorile comise la întocmirea legilor, ca şi de dezinteresul sau
ignoranţa unor proprietari, trusturile străine au reuşit ca în decurs de numai
două decenii, începând cu 1895 şi până în 1914, să domine industria
petrolului din România13.
Legea minelor din 1895 a favorizat considerabil pătrunderea
capitalurilor străine, luând naştere primele societăţi petroliere. Dintre
grupurile germane interesate în acapararea resurselor de ţiţei, puternicul grup
financiar în fruntea căruia se găseau băncile „Disconto Gesellschaft” şi „S.

11
. Vintilă I. C. Brătianu, Petrolul şi politica de stat, Imprimeriile „Independenţa", Bucureşti,
1919, p. 18.
12
. Jacques de Launay, Jean Michael Charlier, Istoria secretă a petrolului 1859-1984,
Editura Politică Bucureşti, 1989, p. 9.
13
. Horia Brestoiu, Impact la Paralela 45°. Incursiune în culisele bătăliei pentru petrolul românesc,
Editura Junimea, Iaşi, 1986, p. 10.

23
Bleichröder” din Berlin, a fondat în anul 1905 Compania „Allgemeine
Petroleum Industrie A.G.” cu importante poziţii mai ales în România.
Tot banca „Disconto Gesellschaft”,în 7 septembrie 1899, în Olanda, a
pus bazele societăţii petroliere „Internaţionala Română” cu sediul principal la
Amsterdam şi sediul secundar la Bucureşti, B-dul Domniţei nr. 48, autorizată
să funcţioneze în România prin Decretul Regal nr. 3562/1905, publicat în
„Monitorul Oficial” nr. 70 din 28 iunie 1905. A obţinut concesiuni petrolifere,
importante la Gura Ocniţei (40 ha. din moşia Statului), Buştenari, Bana-
Moreni, etc.14 Majoritatea capitalului reprezentat prin 16.000 acţiuni la purtător
a 150 florini olandezi fiecare, era proprietate românească, respectiv a societăţii
„Concordia”, după înfiinţarea acesteia în 1907.
Pentru finanţarea activităţii în domeniul petrolier, în 1897, grupul va
fonda şi Banca Generală Română a cărei activitate se va desfăşura până în 27
noiembrie 1919 când se va dispune lichidarea tuturor părţilor, acţiunilor,
creanţelor şi drepturilor de orice fel din capitalul băncii aparţinând supuşilor
ţărilor inamice de la data de 14 august 1916, precum şi cele dobândite de
asemenea supuşi după această dată.15 Din 1919 va deveni Banca Generală a
Ţării Româneşti, apoi din 1938 redevine Banca Generală Română, pentru a
fuziona apoi cu Banca de Scont a României în 1941.16
Între grupul financiar german „Disconto Gesellschaft-S. Bleichröder”
din Berlin, şi grupul financiar italian, din Roma, care deţinea Societatea „Italo-
Română” (înfiinţată în 1905 cu un capital social de 15.000.000 lei) a intervenit
o tranzacţie prin care societăţile aparţinând celor două grupuri, şi anume
„Buştenarii” şi „Telega Oil Co.” (fostă „Sylva”) precum şi „Italo-Română” vor
fuziona într-o nouă societate, numită „Concordia”.
Societatea „Telega Oil”, înfiinţată în anul 1900 cu capital englez, a fost
preluată de grupul german „Disconto Gesellschaft” în noiembrie 1903.17 În
anul 1905, acelaşi grup bancar german a înfiinţat Societatea „Creditul
Petrolifer”, care a construit o intensă reţea de conducte petrolifere în regiunea
Telega precum şi societatea „Vega”, care a construit la Ploieşti o mare rafinărie
de petrol. Între membrii fondatori la Societatea „Creditul Petrolifer”, regăsim,
în afară de grupul „Disconto-Gesselschaft” care avea investit un capital de
1.080.000 lei, grupul „S. Bleichröder”, care avea investiţi 720.000 lei, Banca
Generală Română 870.000 lei, bancherul Max I. Schapira 300.000 lei, precum

14
. Arhivele Naţionale ale României Direcţia Judeţeană Argeş (în continuare, D.J.A.N. Argeş ).,
fond Societatea „Concordia" dosar 10/1924-1925, f. 1.
15
. „Monitorul Petrolului Român", nr. 10/1919, p. 332. (în continuare, M.P.R.).
16
. Gh. Buzatu, Petrolul băncilor ori băncile petrolului?, în „Dosarele Istoriei”, an. IV, nr. 10
(38), 1999, p. 44-47.
17
. Idem, România şi trusturile petroliere internaţionale până la 1929, Editura „Junimea”, Iaşi,
1981, p. 55.

24
şi A. Cotescu , av. A. Radovici şi av. Eugen Costinescu, cu câte 10.000 lei.18 În
anul 1905, grupul „Disconto” a preluat şi Societatea „Buştenarii”, care fusese
înfiinţată în 1900 tot cu capital englez.19
Grupul „Disconto Gesellschaft-S. Bleichröder”, deţinând terenuri în
suprafaţă de 11.600 ha, va controla societăţile de rafinare „Vega”, de transport
şi comerţ cu petrol „Creditul Petrolifer” şi de exploatare „Concordia”.
Consiliul de Administraţiei al societăţii „Italo-Română”, controlat de
Fausto Morani, mare industriaş din Roma şi de un grup român, în fruntea
căruia se afla C. Argetoianu, care deţinea acţiunile ce i s-au atribuit în schimbul
aportului social adus în Societatea „Italo-Română” de la Societatea „Câmpeni-
Bacău”, s-a întrunit la Roma în ziua de 27 februarie/12 martie 1907 şi a
ratificat fuziunea. Prin aducerea societăţii „Câmpeni-Bacău”, de către general
Argetoianu, în cadrul societăţii „Italo-Română”, aceasta va deţine în judeţul
Bacău, pe proprietăţile Statului, două schele de extracţie situate la Câmpeni şi
Câmpeni-Tătaru, din comuna Băseşti iar pe proprietăţile particulare, o schelă la
Câmpeni.20 Pe lângă participarea la Societatea „Concordia”, Societatea „Italo-
Română” va avea acţiuni la societăţile „Vega” şi „Creditul Petrolifer”, acţiunile
fiind cotate la Bursa din Roma.21 Grupul „Disconto Gesellschaft-S.
Bleichröder” din Berlin, reprezentat prin Societatea „Allgemeine Petroleum
Industrie Aktien-Gesellschaft" va avea majoritate în noua societate, precum
şi majoritatea conducerii ei.
În afară de importanţa economică, fuziunea acestor două societăţi mai
avea şi o altă importanţă, politică, cu mult superioară intereselor proprii ale
societăţii, şi anume legătura tot mai strânsă între cele două grupuri
financiare german şi italian. Prin legăturile pe care grupul „Disconto
Gesellschaft-S. Bleichröder” din Berlin le avea şi le dezvolta – în materie de
petrol - cu grupurile engleze, francez şi italiene, cu care se afla deja în
colaborare, se ajungea la o dominare a pieţii româneşti de petrol, de către
capitalul străin în România. 22
Societatea petrolieră „Concordia” a luat fiinţă în anul 1907, având sediul
în Bucureşti, prin fuzionarea societăţilor petroliere „Allgemeine Petroleum
Industrie Aktien-Gesellschaft" cu sediul la Berlin, „Buştenarii" cu sediul la
Bucureşti, „Telega Oil Co. Ltd." cu sediul la Londra, controlată de un grup
englez în fruntea căruia se afla Edmond Davis, „Italo-Română" cu sediul la

18
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 2/1918-1925, f. 42.
19
. Gh. Răvaş, „Din istoria petrolului românesc”, Editura de stat pentru literatura politică, Ediţia
a II-a, Bucureşti, 1957, p. 82.
20
. „Moniteur du Pétrole Roumain”, an XII, nr. 3/1911, p. 86.
21
. Societăţile „Concordia”, „Regatul Român” şi „Italo-Română” ,în M.P.R., nr. 3/1911, p. 86.
22
. Noua societate „Concordia”. Fuziunea societăţilor „Buştenarii” şi „Sylva” în, M.P.R. , nr.
7/1907, p. 201.

25
Bucureşti şi avocatul Al. G. Radovici, directorul Otto Petersen şi directorul ing.
H. O. Schlawe. Actul constitutiv şi Statutul noii societăţi au fost autentificate
în 12 decembrie 1907, la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat sub nr.
12.239/1907 şi transcris în 7 februarie 1908 în registrul special de Concesiuni
petroliere a Tribunalului jud. Prahova sub nr. 11723.
Societatea a fost autorizată să funcţioneze de către Tribunalul Ilfov,
Secţia Comercială, prin sentinţa nr. 21 din 05.01.1908. 24 A fost înscrisă la
Oficiul Comerţului sub numărul 603/1931 având Sediul central în Bucureşti,
la început pe strada Lipscani, nr. 10 apoi pe str. Matei Millo nr. 15. 25
Dintre societăţile care au fuzionat, contribuţia cea mai mare la capitalul
social l-a avut Societatea "Buştenarii" care a depus 14.230.000 lei şi primea
28.460 de acţiuni. Societatea, cu sediul în Bucureşti, str. Lipscani nr. 10, era
reprezentată de Otto Pettersen, administrator-delegat şi H. O. Schlawe,
director general, autorizaţi să semneze în temeiul deciziei Adunării Generale
Extraordinare, ţinută la Bucureşti în ziua de 7/20 iulie 1907, publicată în
„Monitorul Oficial” nr. 89 din 22 iulie/4 august 1907.26
Era urmată de Societatea „Telega Oil Co. Ltd." cu 8.500.000 lei, pentru
care primea 17.000 de acţiuni. Înfiinţată de britanicul Hamilton, era
reprezentată de O. Pettersen şi H. O. Schlawe, autorizaţi a semna în virtutea
procurii vizată pentru legalizare de Ministerul Afacerilor Străine al României,
la nr. 4.613/1907, semnate de Edmond Davis şi Iohann Benjamin Schroeder,
conform deciziei Adunării Generale Extraordinare, ţinută la Londra în ziua de
4/17 iulie 1907. Societatea „Italo-Română" care a depus 1.620.000 lei, primea
3.240 acţiuni. Societatea, cu sediul în Bucureşti, str. Doamnei, nr. 10, era
reprezentată de Vittorio Durando, autorizat să semneze în temeiul deliberării
Consiliului de Administraţiei şi în conformitate cu procura semnată de Fausto
Morani şi Lorenzo Allievi, autentificată de notarul Enrico Capo la 10
decembrie 1907 şi legalizată de Ministerul Afacerilor Străine al României la
nr. 5.732/1907. Societatea „Allgemeine Petroleum Industrie A. G.", cu sediul
în Berlin, care a depus 620.000 lei pentru care primea 1.240 acţiuni, era
reprezentată de H. O. Schlawe şi Otto Pettersen, autorizaţi a semna în temeiul
procurii vizată pentru legalizare de Ministerul de Externe al României la nr.
5.148 / 1907, semnată de directorii Ludwig Weinstein şi Carol Otto. Al. G.
Radovici, Otto Petersen şi H. O. Schlawe au depus câte 10.000 lei, pentru care
primeau 20 de acţiuni fiecare.

23
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 1/1907- 1908, f.4.
24
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 12/1942-1944, f. 14.
25
. Ibidem, dosar 244/1944-1948, f. 36.
26
. „Concordia”, Societate Anonimă Română pentru Industria Petrolului, în „Moniteur du
Pétrole Roumain”, nr. 43/1907, p. 1.199-1.203.

26
Acţiunile societăţii „Vega", societate anonimă română pentru rafinarea
petrolului, ce aparţineau Societăţii „Telega Oil Co. Ltd." nu erau cuprinse în
aportul social. Acţiunile, drepturile şi obligaţiile rămâneau şi pe viitor în
proprietatea exclusivă şi deplină a Societăţii „Telega Oil Co.". Societatea, cu
începere de la data constituirii definitive a Societăţii „Concordia", se obliga să
nu se ocupe cu nimic altceva decât cu operaţiunile privitoare la propria sa
lichidare.
Totalul capitalului social la înfiinţare se ridica la 25.000.000 lei,
constituit în 50.000 acţiuni a câte 500 lei acţiunea. Acţiunile nu erau cotate la
bursă şi în conformitate cu statutele aprobate, capitalul societăţii putea fi
sporit sau redus prin decizia Adunării Generale. Capitalul fiind constituit,
fondatorii au vărsat 30% din capitalul numerar la Casa de Depuneri şi
Consemnaţiuni din Bucureşti, iar restul de 70% într-un interval de trei
săptămâni de la data scrisorii recomandate prin care li s-a comunicat decizia
Consiliului de Administraţie al societăţii cuprinzând chemarea de
vărsăminte.
Scopul înfiinţării societăţii era „extragerea petrolului brut, a
ozocheritei şi a altor produse similare, care s-ar găsi în terenurile petrolifere
aparţinând societăţii, în cele luate în arendă şi atât în cele dobândite, cât şi
în cele ce s-ar mai dobândi pe orice cale legală" 27.
Societatea mai avea ea scop, conform statutelor, prelucrarea,
punerea în valoare şi comerţul produselor obţinute, fuziunea prin preluare
sau orice alt mod cu alte întreprinderi sau societăţi, înfiinţarea, arendarea sau
cumpărarea de rafinării, fabrici şi rezervoare, dobândirea de imobile
destinate direct sau indirect exerciţiului industriei de petrol. Societatea putea
înfiinţa sucursale şi agenţii în România, cât şi în străinătate, durata ei fiind
nelimitată.
Din inventarele generale depuse la constituire, Societatea „Buştenarii"
aducea în plină proprietate şi întrebuinţare la capital 116 sonde care foraseră
o adâncime totală de 22.710,93 m; 77 maşini cu abur, 4 motoare cu benzină,
232 de puţuri de mână care însumau o adâncime de 14.246,03 m; clădiri pe
o suprafaţă de 10,985 ha; 200 de rezervoare de lemn şi fier cu o
capacitate totală de 920.630,89 decalitri; 95 de troliuri şi garnituri complete
pentru sondele în săpare şi licărit, 58 garnituri de instrumente pentru puţuri
de mână; unelte de atelier; grajduri; 81 de cai; 65 de boi; hamuri, trăsuri şi
sănii; tuburi sudate, ermetice, nituite, saboţi, conducte. accesorii şi
racorduri. Totalul suprafeţei petroliere adus la constituire, era de 20,77 ha.28

27
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 1/1907- 1908, f.19.
28
. Ibidem, dosar 11/1936-1937, f. 6.

27
Societatea „Telega Oil Co. Ltd." aducea ca părţi sociale 24,027 km
conducte pentru ţiţei; 14,200 km conducte de apă; 102 rezervoare de lemn şi
fier cu o capacitate de 5.201.530 litri; 15 vagoane cisternă; instalaţii pentru
ateliere; pentru lumină electrică; 55 de sonde care săpaseră 12.175,01 m, 10
puţuri de mână cu o adâncime totală de 1.445,85 m; clădiri pe o suprafaţă
de 9,629 ha; 68 garnituri complete de unelte de săpat şi licărit, materiale de
depozite, tuburi etc.29. La constituire, societatea a adus suprafaţa de 107 ha,
situate în judeţul Prahova. 30

1.2. Societatea „Concordia” în primii ani de funcţionare

Potrivit statutelor societăţii, în ziua de 5 februarie 1908, la Berlin,


a avut loc prima şedinţă a Consiliului de Administraţie 31. Preşedinte al
Consiliului a fost ales doctorul în drept A. Solomonsohn din partea Băncii
„Direction der Disconto Gesellschaft", una din cele mai mari bănci din
Germania, înfiinţată în 1899. Vicepreşedinţi au fost aleşi: P. de Schwabach,
doctor în filozofie, şeful Casei "S. Bleichröder", bancherul italian Fausto
Morani, AL G. Radovici, doctor în drept, proprietar şi deputat, acţionar la
Societatea „Buştenarii" şi comandorul Enrico Scialoja. Director general al
societăţii a fost numit H. O. Schlawe, inginer, director general al Societăţii
„Buştenarii" iar dr. Stange a fost numit procurist 32.
În ziua de 6 iunie 1908, la sediul social al societăţii, situat în
Bucureşti, str. Lipscani nr. 10, a avut loc prima adunare generală ordinară
a acţionarilor societăţii, prezidată de Alex Radovici. Acesta, prezentând
darea de seamă a activităţii pentru anul social 1907-1908, arăta că fuziunea
Societăţii "Buştenarii" cu Societatea "Telega Oil", menţionată în raportul
pentru anul 1907, s-a efectuat pentru înfiinţarea societăţii „Concordia" în
condiţiile stabilite. Societatea „Buştenarii" a adus Societăţii „Concordia" tot
activul şi tot pasivul şi a încetat să activeze.
Societatea „Telega Oil" cu sediul central în Londra, reprezentată de
Edmond Davis, unul din întemeietorii societăţii, a obţinut în judeţul Prahova,
pe teritoriul comunei Telega, terenuri petroliere, bogate în zăcăminte. Ea a
intrat în lichidare, după ce a transmis activul şi pasivul ei, fără societatea
„Vega", lichidarea urmând să se termine în scurt timp.

29
. Ibidem, dosar 1/1907- 1908, f.5-10.
30
. Ibidem, dosar 11/1936-1937, f. 11.
31
. Ibidem, dosar 2/1908-1920, f. 1-2.
32
. Societatea „Concordia", în M.P.R nr. 5/1908, p. 182..

28
Activitatea de foraj pe şantierele societăţii a fost una din cele mai
mari, numărul instalaţiilor folosite mărindu-se. Ca urmare, toate conturile
reprezentând activul au sporit considerabil. Către sfârşitul anului social
1907-1908, sondele ce fuseseră montate pentru exploatare în regiunile
Călinet – sud, Doftăneţ –sud, Burloiu şi Mislişoara - sud au dat rezultate
favorabile. S-au achiziţionat concesiunile petrolifere pe care societatea
anonimă pentru industria petrolului „Matiţa" le poseda în regiunea Matiţa,
Podenii Noi şi Gornetu-Cuib, precum şi tot inventarul mobil şi imobil al
acestei societăţi33.
Suprafaţa totală a terenurilor petrolifere şi a concesiunilor, inclusiv a
societăţii „Matiţa". se ridicau în 1908 la 19,664 ha. iar producţia totală a
societăţii a fost pentru anii 1907-1908 de 760.179,177 tone. Între anii 1908
şi 1911, Societatea „Concordia" a continuat să achiziţioneze noi terenuri în
regiunile Călinet şi Bordeni (1908) şi pe platoul Câmpina-Slobozia (1909) în
suprafaţă de 236 ha, precum şi un bloc compact de terenuri în suprafaţă de
200 ha la Poenăreanca, situată între Doftăneţ şi Bordeni, în 1911. Acest bloc
de teren, cu sonde productive relativ puţin profunde, ofereau, o bază
excelentă pentru o exploatare economică şi centrală 34. În aceste regiuni au
fost instalate sonde la Bordeni, Arde-Pământ, Gropi, Caranicea, Stâlpi,
Culmea Paraschiva 35 şi Cătina (judeţul Buzău) 36. În toţi aceşti ani
contravaloarea terenurilor noi achiziţionate au fost amortizate şi s-au făcut
amortismente considerabile la activ, sonde, locuinţe, maşini şi şantiere.
Sumele au oscilat între 1.871.947,25 şi 3.855.831,83 lei şi erau necesare
pentru a face să dispară pierderile.
Lucrările de exploatare începute la sfârşitul anului 1908 nu au putut
fi terminate în întregime, ele continuând pe tot parcursul anilor 1909 şi
1910. Activitatea de foraj s-a menţinut în limite moderate, limite impuse
de necesitatea aşteptării rezultatelor studiilor tehnice şi geologice care nu
erau încă finalizate.
Greutăţile întâmpinate se datorau în mare parte lipsei de cunoştinţe
geologice, naturii terenurilor, lipsei de personal instruit pentru sondaje,
precum şi lipsei unui cadastru care să identifice terenurile concesionate37.
La schelele petroliere au fost aduse o mulţime de instalaţii de foraj de cele mai
diverse sisteme. Se poate afirma că în nici o ţară din lume nu s-au

33
. Raportul Consiliului de Administraţie al Societăţii „Concordia" pentru exerciţiul 1907, în
M.P.R., nr..17/1908, p. 609-610.
34
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia ", dosar 1/1912, f. 3.
35
. Ibidem, dosar 1/1909. f. 3.
36
. Ibidem, dosar 1/1910. f. 3.
37
. Gh Constantinescu, I Prodom, Industria de petrol în România până la primul război mondial
în Revista „Petrol şi Gaze", Anul VI, nr. 9-10, 1957, p. 460.

29
experimentat mai multe instalaţii de foraj ca în tara noastră. Societatea
„Concordia'" ca şi alte societăţi, odată cu instalaţiile de foraj au adus şi
tehnicieni străini germani, austrieci, maghiari, care nu cunoşteau
terenurile concesionate. Atâta timp cât sondele exploatau zăcămintele de
mică adâncime, ele nu aveau presiuni mari şi nu erau eruptive. Cu timpul
sondele eruptive vor produce mari cantităţi de ţiţei prin erupţie naturală,
cum a fost sonda nr. 3 a Societăţii „Concordia" de la Moreni 38. Ca şi în alte
părţi, un număr de sonde vechi şi-au epuizat natural producţia de ţiţei.
Observându-se diminuarea generală a producţiei în regiunea
Buştenari, unde se afla atunci principalul şantier, cu toate că numărul de
sonde noi era mare, s-a făcut un examen riguros a activului pentru a ajuta
consilierii tehnici şi geologii în primul rând. Au fost eliminate toate sondajele
care nu ofereau nici o şansă şi în consecinţă au crescut considerabil, aşa cum
am mai menţionat, amortismentele. În acelaşi timp, la Bordeni, unde
societatea poseda concesiuni mari, au fost identificate diferite straturi de ţiţei
care meritau să fie exploatate. Prin aceste restricţii ale lucrărilor de foraj şi
prin economii importante s-au obţinut excedente.
Începând cu 1910, s-au luat măsuri de introducere a unor schimbări
considerabile în organizarea societăţii. Una din măsurile foarte importante a
fost transferul administraţiei societăţii, pe şantiere, la „Grâuşor” situat în
com. Telega. Acest teren, a fost concesionat în 1906 de către societatea
„Buştenarii”, de la C-tin Tache Bobescu, pe 15 ani şi consolidat cu
Hotărârea nr. 405 din 1906.39 După înfiinţare, Societatea „Concordia”, prin
diferite cesiuni, a ajuns să deţină, în patrimoniul său, acest teren, în
suprafaţă de 9.557 mp. Sediul va rămâne aici până în 1914 când direcţia şi
birourile societăţii au fost strămutate din Grâuşor la Bucureşti şi au fost
instalate în localurile în care se găseau şi birourile celorlalte societăţi depinzând
de grupul „Deutsche Erdöl", din str. Lipscani nr. 12. La Grâuşor a rămas numai
conducerea locală a schelelor Buştenari şi împrejurimi (Gropi - Chiciura -
Bordeni)40.
Stăpânind aproape singură bogata regiune petroliferă Telega - Buştenari
şi deţinând terenuri petrolifere la Matiţa, Doftăneţ şi din 1912 şi la Moreni,
„Concordia" a devenit în curând una din cele mai mari societăţi petroliere din
ţară, producţia din anul 1911 situând-o pe locul patru după „Steaua
Română", „Astra-Română" şi „Româno-Americană"41.
În 12 decembrie 1909, societatea "Concordia" împreună cu alte
societăţi şi anume „Steaua Română"', „Româno-Americană", „Astra-
38
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia", dosar 1/1913, f. 2.
39
. Ibidem, dosar 27/1925-1942, f. 104-105; 108-109.
40
. M.P.R., nr. 31/1914, p. 1462.
41
. Producţia societăţilor pe acţiuni şi a asociaţiunilor în 1911, în M.P.R., nr. 3/1912, p. 116.

30
Română" şi „Regatul Român" adresează Ministerului Justiţiei o plângere
împotriva taxei de 22 de lei, percepută de portăreii Tribunalului judeţului
Prahova, de fiecare parcelă de teren petrolifer consolidată la punerea în
posesie în baza unei hotărâri definitive. Aceste taxe erau considerate
„exagerate" şi „nedrepte", mai ales că punerea în posesia asupra terenurilor
petrolifere nu putea fi considerată o predare silită sau o deposedare de veci
a unei proprietăţi, ci ea era o punere în posesie vremelnică pentru un timp
determinat. Se socotea o încălcare a art. 8 din Legea minelor din 1895.
Societăţile atrăgeau atenţia ministrului că vor fi puse în situaţia de a
abandona terenurile, renunţând la concesiuni, unde s-au investit „capitaluri
importante" căci, nu puteau plăti anual zeci de mii de lei pentru executarea
hotărârilor. Petiţia a fost înaintată şefului portăreilor „spre a da lămuriri
asupra modului de percepere a taxelor pentru punere în posesie asupra
terenurilor petrolifere consolidate şi asupra temeiului pe care se percep aceste
taxe"42.
Din anul 1909, societatea „Concordia" făcea parte din „Uniunea
producătorilor de petrol” din România, care a dezvoltat o activitate rodnică în
favoarea industriei de petrol. Preşedinte acesteia era N. Seceleanu, care a
căutat să intervină la guvern pentru obţinerea unor facilităţi şi îmbunătăţirea
activităţii în industria petrolieră pentru o mai mare siguranţă în tranzacţiile de
terenuri, în favoarea reducerii tarifelor la benzină, crearea de comisii
regionale care să ţină la curent cu tot ce se petrecea în regiunea lor, publicarea
de monografii asupra diferitelor regiuni petrolifere şi metode de exploatare a
petrolului43.
În ceea ce priveşte transportul ţiţeiului la rafinăria „Vega" ce aparţinea
aceluiaşi grup financiar „Disconto", el se făcea la început cu căruţele, apoi cu
vagoanele cisternă, în paralel cu transportul prin conducte societăţii „Creditul
Petrolifer” care le-a dezvoltat treptat. După fondarea acestei societăţi de
transport, în 1905, de către Max I. Schapira, acesta va deveni, în 1908, şi
membru în Consiliul de Administraţie al Societăţii „Concordia”. Din 1905,
când a construit prima sa conductă de 20 de km. lungime de la Buştenari la
gara Băicoi, şi până în 1912, când va trece sub controlul grupul „Deutsche-
Erdöll A.G.” Societatea era proprietara unei reţele de conducte de 180 km,
având trei agenţii de înmagazinare la Ţintea-Gorgoteni, Buştenari şi Moreni.
Exportul produselor petroliere se făcea cu vagoane cisternă îndeosebi prin
porturile Brăila şi Constanţa, unde se înfiinţează staţii de depozitare. Staţia de
rezervoare din Constanţa inaugurată în anul 1908, cuprindea patru rezervoare
de 700 m3 şi 25 de rezervoare de 5.000 m3 fiecare.

42
. D.J.A.N. Prahova, fond Tribunalul Prahova, Secţia I, dosar 1/1909, f. 394-395.
43
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia", dosar 2/1920, f. 6.

31
Societatea "Concordia" a încheiat cu statul român, în 1913, o
convenţie prin care s-a închiriat o suprafaţă de 23 ha la Brăila, unde era
construită, încă din 1904, de către Societatea „Aurora”, o staţie de
transbordare a produselor petroliere cu scopul „scurgerii produselor
petroliere prin punctul Brăila”.44 Pentru suprafaţa închiriată, „Concordia”
plătea o chirie de 18.000 lei anual, după tarifele Administraţiei Docurilor
Brăila45. Staţia cuprindea spaţii de garare suficiente pentru primirea unui tren
complet cu 35 de vagoane. Produsele erau înmagazinate în diverse rezervoare
cu o capacitate totală de 15.500 tone şi puteau fi pompate în rezervoarele
vapoarelor care veneau să se alimenteze de la staţie.46.
După înfiinţarea Staţiei de export de la Constanţa a avut loc o scădere a
exportului de produse petroliere, prin portul Brăila, care s-a accentuat şi mai
mult prin înfiinţarea unor conducte petroliere din Ploieşti spre Giurgiu în
timpul ocupaţiei germane, anihilând după război orice export. Staţia va fi
exploatată numai pentru manipularea şi desfacerea păcurei şi produselor albe
la intern. La staţia statului de la Constanţa, '”Concordia" poseda patru
rezervoare cu o capacitate totală de 16.000 tone. Cu creşterea continuă a
exportului de produse petroliere transportul pe C.F.R. a devenit din ce în ce
mai scump, prilejuind şi pierderi mari prin evaporare.
În decursul anului 1911 s-au dus tratative pentru constituirea unei noi
societăţi pentru explorarea şi exploatarea petrolului. Fondatori noii societăţi
trebuiau să fie „Concordia", „Creditul Petrolifer", „Allgemeine Petroleum
Industrie A. G." şi Societatea „Foraj”, prima societate română de foraj,
înfiinţată în 1908, care urma să aducă la capital, mai multe terenuri în diferite
regiuni pe care se făceau explorări şi aparate de sondaj astfel că noua societate
ar fi putut începe activitatea imediat. Capitalul social urma să fie de 2.500.000
lei, iar pentru lucrări era disponibilă o sumă de 850.000 lei care se vărsa în
numerar47. Activul constitutiv urma să fie depus în cursul lunii noiembrie
1911 48. Dar, la începutul anului 1912, societatea nu s-a mai constituit, toate
exploatările şi concesiunile rămânând în posesia vechilor deţinători49.
Până la sfârşitul anului 1911, Societatea „Concordia" va rămâne sub
controlul grupului „Disconto-Bleichröder". În 1912, în urma înţelegerii
intervenite între grupul „Disconto-S. Bleichröder" şi grupul petrolier
„Deutsche Erdöl Aktien-Gesellschaft", cu sediul la Berlin, prin care acesta din
urmă prelua toate participările primului, directorul general al grupului,

44
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 2/1918-1925, f. 18.
45
. Ibidem.
46
. Ibidem, f. 19-20.
47
. O nouă societate de petrol, în M.P.R., nr. 28/1911, p. 1062.
48
. Noua societate de foraj, în M.P.R., nr. 33/1911, p. 1269.
49
. Societatea de explorare proiectată, în M.P.R., nr. 2/1912, p. 78.

32
Rodolphe Nöllemburg, a fost cooptat în Consiliul de Administraţie al
societăţii „Concordia", conform deciziei consiliului din 15/28 mai 1912 şi
aprobată de adunarea generală a acţionarilor din 8/21 iunie 1912.
Toate participările grupului, în valoare de 18.500.000 lei, au fost
preluate de Grupul „Deutsche Erdöl A. G." în care însă grupul „Disconto-
Bleichröder" a rămas interesat. Participarea Grupului „Deutsche Erdöl" se
ridica la 9.225.050 lei, cea a Societăţii „Italo-Română" la 2.500.000 lei,
restul fiind deţinut de grupul englez în fruntea căruia se afla Edmond Davis
şi o mică parte din capitalul românesc 50. În afară de aceasta, Theodor Nica,
fost director al Băncii Naţionale Române, a fost cooptat de asemenea, ca
membru în consiliu. Diferenţa de 12.500.000 lei care rezulta din această
reducere a capitalului, a fost întrebuinţată la acoperirea pierderilor de
2.698.599,34 lei şi pentru amortismentele făcute la capitolele "concesiuni
petrolifere, sonde şi puţuri de mână"51.
În anul 1912, societatea „Concordia" cumpără societatea „Moreni
Băicoi Co. Ltd." cu sediul la Londra, reprezentată prin H. F. Drader, cu toate
terenurile petrolifere din Moreni, sondele, concesiunile, cesiunile şi contractele
încheiate sau în derulare.52.
Pe tot parcursul anului, graţie infuziei de capital primită, va creşte
considerabil activitatea pe toate şantierele, printre care figurează pentru prima
oară şi cel de la Moreni. Una din sondele achiziţionate, la Ţuicani, a produs
cantităţi considerabile prin erupţie naturală, în total 3.500 de vagoane, adică
400 de vagoane pe zi, pentru puţin timp căci, a fost acoperită de erupţiile de
nisip 53.
Producţia totală a societăţii în 1912, comparativ cu cea din 1911, a fost
considerabil mai mare, ridicându-se la 134.088,406 tone. Beneficiul brut a fost
de 2.991.026,25 lei, iar cel net de 667.283,37 lei, din care se propunea
repartizarea a 5% pentru fondurile de rezervă statutare (33.364,16 lei), 5%
dividende (625.000 lei) şi cont nou (8.919,21 lei). Amortismentele
extraordinare prevăzute pentru 1912 se cifrau la suma de 1.281.515,70 lei54.
Fabricile de utilaj petrolier din Ploieşti, „Meteor", „Vulcan", „Foraj" (cu
atelierul ei metalurgic de la Ploieşti) adresează Ministerului Industriei, în
1912, o plângere împotriva scutirilor de vamă acordate potrivit art. 104 din
Legea minelor societăţilor petroliere, cerând respectarea art. 24, alin. b, din
Legea pentru încurajarea industriei naţionale, din 14 februarie 1912. Astfel
societăţile petroliere nu mai trebuiau să primească scutiri de vamă pentru
50
. Societăţi petroliere, în M.P.R., nr. 3/1915, p. 107.
51
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia", dosar 1/1913, f. 2.
52
. Ibidem, dosar 1/1912, f. 1-3.
53
. Ibidem.
54
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia", dosar 1/1913, f.1-5.

33
utilaje petroliere (aparate şi unelte de sondaj), care se fabricau în ţară şi erau
foarte bune urmând să primească avizul doar dacă nu se puteau fabrica în ţară.
Susnumitele fabrici se declarau „stingherite" în interesele lor prin
aceea că societăţile mari petroliere cum ar fi „Concordia", „Astra", „Steaua
Română", „Orion" care le fuseseră clienţi, mărindu-şi câmpurile lor de
activitate şi-au înfiinţat propriile lor ateliere şi beneficiind de scutirile de vamă
pentru materiale brute îşi fabricau singure aparatele şi instrumentele necesare
şantierelor lor. Deşi ele erau în măsură să aprovizioneze aceste societăţi cu tot
ceea ce le era necesar în cantităţi îndestulătoare şi de o calitate bună,
societăţile se aprovizionau de la uzine din străinătate, mai cu seamă din
Galiţia. Favorizate de poziţia lor geografică, de scutirile de vamă şi avantaje
pentru livrarea rapidă, aceste uzine din Galiţia cauzau o concurenţă mare şi
neloială, care periclita dezvoltarea industriei naţionale de utilaj petrolier, în
care lucrau aproape exclusiv profesionişti români, formaţi în decurs de mulţi
ani şi cu sacrificii mari55. Plângerea a rămas însă fără rezultat.
În 1913, mobilizarea armatei române a făcut ca cea mai mare parte a
personalului societăţii să fie chemat sub drapel. Ca urmare, lucrările de foraj şi
exploatare au fost suspendate, astfel că multe sonde au fost oprite. În 1913 la
Moreni, producţia de ţiţei a fost de 82.000 tone brut, cu mult inferioară cele
din 1912. Totuşi, această micşorare a fost recompensată, în mare parte, prin
preţurile mai bune de vânzare. Au fost sporite considerabil lucrările de
exploatare de pe şantierele Chiciura şi Moreni, dar mai cu seamă în cele nou
achiziţionate de la Copăceni şi Băicoi. Achiziţionarea noilor terenuri, a
materialelor şi instalaţiilor necesare pentru lucru atât la vechile şantiere cât şi
la cele noi a dus la o imobilizare a societăţii. Pentru a grăbi pe cât posibil
intrarea în producţie a noilor şantiere s-a solicitat societăţii „Carpathia", de
curând fondată şi care lucra cu sisteme de foraj hidraulic Raky să foreze cea
mai mare parte a acestora56. Urcarea preţului ţiţeiului brut a continuat în 1913,
dar societatea nu a putut profita cu totul de aceste preţuri din cauza contractelor
de vânzare încheiate mai înainte. Bilanţul societăţii arăta pentru anul menţionat
un beneficiu net de 668.812,12 lei, din care se propunea din nou 5% dividende,
respectiv 625.000 lei. S-au întrebuinţat pentru amortismente 1.389.332 lei.
La sfârşitul mobilizării armatei române din 1913, exploatările au
început să-şi reia aspectul lor normal până la sfârşitul lunii iunie 1914,
când declanşarea războiului european a exercitat asupra societăţii o
influenţă defavorabilă din toate punctele de vedere. În primul rând s-a trecut
la o reducere importantă a activităţii, deoarece la declanşarea războiului,
funcţionarii şi muncitorii străini au fost chemaţi sub drapel, iar cei

55
. O cerere a fabricilor de sondaj, în M.P.R., dosar 18/1912, p.748.
56
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia", dosar 1/1914, f. 1-6.

34
români, în cea mai mare parte, la concentrări. În această situaţie, trebuia
menţinut cel mai important serviciu al societăţii şi anume cel al extracţiei,
care trebuia să funcţioneze cu materialele şi românii care mai rămăseseră.
Lucrările de foraj au avut mult de suferit, iar din noile sonde doar o mică
parte au fost puse în lucru pentru extracţie, astfel că producţia schelei de la
Buştenari a fost mai mică decât în anii precedenţi, dar a dat rezultate schela
Băicoi. Instalaţiile de foraj din noile exploatări au intrat într-o creştere de
activitate datorită unui avans substanţial acordat de principalul acţionar
„Deutsche Erdöl". Resursele financiare obţinute din producţia sondelor din
noile exploatări au fost afectate pentru amortizarea vechilor instalaţii.
Beneficiile au fost influenţate negativ de creşterea redevenţelor pe producţie,
prin schimbarea calităţii ţiţeiului produs, care nu era de calitatea celui de la
Bordeni, în sfârşit prin creşterea amortismentelor pentru menţinerea
proporţiilor observate în legătură cu creşterea valorii instalaţiilor. Astfel,
anul 1914 se încheia cu o pierdere de 342.761,49 lei, beneficiul brut fiind
de 2.216.306,65 lei 57. Valoarea amortismentelor se ridica la 1.574.661,79
lei58. Producţia obţinută a fost de 82.400 tone inferioară celei din 1913.
Prin cumpărări şi concesionări succesive, între anii 1913 şi 1916,
societatea „Concordia" deţinea exploatări de petrol în judeţele Prahova,
Buzău şi Dâmboviţa, atât pe proprietăţile particulare, cât şi pe cele ale
statului. Exploatarea ţiţeiului se tăcea prin sonde, dar şi printr-un număr
mai mic de puţuri.
Spre deosebire de alte părţi ale lumii, unde trusturile de petrol „Standard
Oil" şi „Royal Dutch Schell" erau stăpâne absolute, în România, până la
declanşarea primului război mondial, aceste trusturi erau concurate de două
grupuri financiare germane, care începuseră exploatările petroliere în România.
Acestea erau următoarele: „Europäische Petroleum Union" şi „Deutche Erdöl
A. G.", care aveau cam 30% din capitalul investit în industria petrolieră
română, 30% din totalul producţiei şi puteau prelucra aproape 80% din toată
producţia ţării. Din întreg capitalul plasat în industria de petrol din România,
întreprinderile româneşti nu aveau decât 6%. Din întreaga producţie de petrol
din România, întreprinderile româneşti aveau numai 3,7%, cu 45 mici rafinării,
dar toate la un loc abia aveau 8,9% din puterea de prelucrare a tuturor
rafinăriilor din ţară. Războiul va aduce mari schimbări în raporturile de forţă
ale grupărilor în luptă; trusturile germane „vor fi şi ele zdrobite în urma
războiului, fără însă ca achiziţiile lor pe pământ românesc să revină statului şi
nici despăgubirile la care ţara noastră învingătoare ar fi avut drept"59.
57
. Ibidem, dosar 3/1915, f. 1-5.
58
. Ibidem, f. 6.
59
. Raport asupra proiectului de lege privitor la comerţul produselor de petrol în România, în
M.P.R..nr.7/1921,p. 287.

35
În anul 1916, cantitatea de petrol realizată de România a fost de 898.994
tone. Intrarea ţării în război, la mijlocul anului şi evoluţia defavorabilă pe care
au cunoscut-o evenimentele pentru ţara noastră, retragerea în Moldova, au
provocat serioase perturbaţii spre sfârşitul aceluiaşi an şi în ramura petrolieră.
În decurs de numai o lună ( 15 II - 15 III 1916 ) s-a obţinut o cantitate de
138.000 tone petrol 60, de la cele zece mari societăţi care au participat la
realizarea acestei producţii, „Concordia" ocupând locul patru, cu 5.731 tone,
după „Astra Română" , „Româno - Americană" şi „Steaua Română"61.
România dispunea, în ajunul ocupaţiei străine de importante surse
petroliere, cunoscute şi râvnite de către Germania, care ajunsese într-un
mare impas în legătură cu posibilitatea continuării războiului, din cauza
lipsei de combustibil.

1.3. Societatea „Concordia” în anii 1916-1918

Intrarea României în război în august 1916 a determinat nu numai


importante schimbări în raportul de forţe în Europa, dar şi pierderi pentru
potenţialul economic al Puterilor Centrale. Germania, în primul rând, dar şi
Austro - Ungaria se vedeau lipsite de unul din principalii săi furnizori de petrol,
fapt ce era de natură să le dezechilibreze capacitatea combativă a trupelor cât şi
situaţia internă.
A urmat puternica concentrare de forţă a Puterilor Centrale care a
determinat armata română să se retragă după rezistenţe înverşunate. După
ce Armata 9 germană a reuşit să străpungă defensiva română de la Jiu,
„bătălia" pentru petrolul românesc începută din 1914 a intrat într-o nouă
fază.
Având în vedere decizia Ministerului de Război nr. 404 din
10.09.1916, prin care, industria de petrol era declarată pusă „în serviciul
statului”, Direcţia Minelor din Ministerului Industriei şi Comerţului, a dat
Decizia nr. 36.776 din 15 septembrie 1916, prin care a numit Comisia de
Supraveghere a Statului pentru Industria Petrolului, sub preşedinţia
ministrului Industriei şi Comerţului, compusă din: directorul general al
C.F.R., directorul Institutului Geologic, directorul Serviciului Minelor şi
comandantul Etapelor. 62 Această comisie avea întreaga responsabilitate de
60
. Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale, fond microfilme
Austria, R. 79.( în continuare, D.A.N.I.C.).
61
. Ibidem.
62
. Centrul de Studii şi Păstare a Arhivelor Istorice Piteşti, fond Marele Stat Major,
Comandamentul General al Etapelor, dosar 87/1916-1917, f. 5. (în continuare, C.S.P.A.M.I.

36
supraveghere a industriei de petrol, (extracţie, fabricare, transport şi vânzare),
cu cele mai largi drepturi.
Pentru nevoile armatei, s-au rechiziţionat toate produsele petroliere,
prin Societatea „Distribuţia” întocmindu-se situaţii cu necesarul pentru minim
trei luni de benzină, petrol, ulei, vaselină, valvolină. Aceste produse erau
necesare Marinei Militare, Corpului de Aviaţie, Arsenalului, Pulberăriei
Statului, Manutanţei şi Detaşamentului de Specialităţi. Comandamentul
General al Etapelor avea nevoie pe timp de trei luni de următoarele cantităţi:
70 tone benzină, 8 tone ulei, 1 tonă valvolină, 150 kg vaselină.
Deteriorarea continuă a situaţiei militare a impus o evaluare rapidă a
şanselor României de a mai păstra petrolul pentru nevoile ei şi a Antantei.
Astfel, s-a născut ideea distrugerii sondelor, pentru a nu fi folosite de inamic.
Soluţia era susţinută, în mod special, de Anglia, care era direct interesată ca
germanii să nu mai dispună de carburantul necesar, mai ales pentru
submarine63. În consecinţă, guvernul român a început să fie presat pe diverse
căi pentru a-şi da acordul şi a îndeplini o asemenea disperată şi radicală soluţie
în problema petrolului.
Ministrul plenipotenţiar al Angliei la Bucureşti, sir Barclay, s-a adresat
ministrului de Externe al României, cerându-i să dea ordin societăţilor
petroliere să distrugă sondele, rafinăriile şi stocurile de ţiţei, precizând
totodată, în numele guvernului englez, că România va fi despăgubită pentru
pierderile ce urmau să rezulte din această măsură64. La rândul său, generalul
Hanbury Williams, trimisul comandamentului britanic la Marele Cartier
General Rus, a transmis, prin intermediul generalului C.Coandă, cererea
guvernului de la Londra de a se distruge „orice depozit de benzină sau păcură
care ar putea să cadă în mâna inamicului, căci sunt reduşi la mare lipsă pentru
întrebuinţarea submarinelor; tot astfel, dacă printr-o nenorocire s-ar pierde
Valea Prahovei, să se incendieze toate sondele şi depozitele, să se distrugă
rafinăriile (....) pe care inamicul ar putea să le utilizeze"65. La 16/29 noiembrie
generalul Dumitru lliescu telegrafia Armatei 2 române că se poate începe
acţiunea de distrugere a sondelor şi rezervoarelor66, din cauza inamicului care
forţase simultan Oltul şi Dunărea. Comandamentul General al Etapelor, în
fruntea căruia era generalul loan Popovici, şi Ministerul Industriei şi
Comerţului s-au întrunit în două comisii, una civilă, alcătuită din specialişti

Piteşti)
63
. A. Pandea, Arde Valea Prahovei! Îndeplinirea unei hotărâri dramatice (1916), în "Lupta
întregului popor. Revistă Română de Istorie Militară", Bucureşti, nr. 3. 1987, p. 15.
64
. Gh. Buzatu, România şi trusturile petroliere …,p. 15.
65
. C.S.P.A.M.I. Piteşti, fond 949, dosar 716/1916, f. 207.
66
. Ibidem, fond 948, dosar 148/1916, f. 389.

37
şi alta militară, care au stabilit modalităţile de pregătire şi executare a
distrugerilor67.
De distrugerea instalaţiilor petroliere se ocupa batalionul de specialităţi
comandat de lt. col. Ştefan Botez, precum şi coloneii Ch. Thomson şi John
Norton Griffiths din cadrul Misiunii militare britanice68. În 21 octombrie 1916,
Comisia pentru Industria Petrolului, l-a însărcinat pe lt.col. Ştefan Botez, pentru a
experimenta şi studia modul de utilizare a benzinei volatilizată cu aparatele
„Schilt”. Pentru a întrebuinţa această tactică, comandantul urma să se deplaseze
cu compania „de aruncători de gaze”, reflamabile la Câmpina. Această companie
era organizată şi instruită pentru a merge în misiuni speciale îndată ce
experimentul era terminat.69
Misiunea engleză a primit comunicarea „de distrugere a petrolului"
prin căpitanul G.V.Bibescu - soţul Marthei Bibescu, membru în Consiliul de
Administraţie al societăţii "Concordia". Prin ordinul 13.999 din 29.12.1916
al M.C.G. român, semnat de generalul de divizie adjutant Prezan, acesta era
detaşat pe lângă ofiţerii britanici „pentru a supraveghea distrugerea grâului
britanic şi petrolului". Trebuia să facă cunoscut din timp, „orice alte
distrugeri ce s-ar voi a se face"70. După datele Institutului Geologic Român, în
România se aflau 1.761.491 tone de ţiţei, păcură, petrol lampant, benzină,
motorină, diverse derivate71.
În cadrul comisiilor, s-au purtat discuţii foarte vii în privinţa mijloacelor
care urmau să fie întrebuinţate pentru distrugeri spre a se evita căderea în
mâinile inamicului, ca la Constanţa a unor cantităţi mari de produse
petroliere. În luna octombrie 1916, forţele inamice, pe raza portului
Constanţa, au intrat în posesia a aproximativ 95.000 tone produse petrolifere
care au fost însuşite în cea mai mare parte de forţele germane72.
Comandanţii comisiei de distrugere au fost coloneii Griffiths şi
Thomson. Inginerii numiţi de stat, membri ai Comisiei de supraveghere, au fost
preveniţi de măsurile care aveau să se execute. Unii din ei, precum şi ingineri
români, în calitate de şefi de exploatări private au participat la distrugerile
ordonate, alţii nu s-au supus decât sub presiunea legilor marţiale. De aici a
rezultat, în mai multe cazuri, o micşorare a efectului pe care englezii au vrut să-
1 obţină.

67
. Ibidem, fond 325, dosar 28/1916, f. 93.
68
. Ibidem, fond 1687, dosar 28/1916 - 1917, f. 6, 193.
69
. C.S.P.A.M.I. Piteşti, Marele Stat Major, Comandamentul General al Etapelor, dosar 87/1916-
1917, f. 71.
70
. Ibidem, f. 27.
71
. Ibidem, fond 3831, dosar 120/1916 - 1917, f. 57.
72
. D.J.A.N. Constanta, fond Direcţia Serviciului Porturilor Maritime, dosar 9/1919 - 1920, f. 9.

38
La 5 decembrie 1916 s-a dat foc rafinăriei „Vega", situată la nord de
Ploieşti, care aparţinea grupului german „Deutsche-Erdöl A.G" din Berlin.
Potrivit datelor existente, rafinăria avea o capacitate de lucru de 508.166 tone şi
prelucrase în 1913, 169.200 tone iar în 1915, 78.600 tone. Încă din 3
decembrie, la rafinărie a sosit o comisie română compusă din prinţul Bibescu,
inginerul Gane, inginerul Tacit şi doctorul Zamfirescu. Inginerii au ordonat ca în
două zile să se umple şanţul făcut după 26 noiembrie şi care ducea la batalul de
pământ, de asemenea construit de curând; aşezarea punţii de foc şi încălzirea
uscată a alambicurilor de distilare şi a cazanelor de aburi. Aceste ordine nu au
fost urmate cu stricteţe, astfel că rafinăria nu a fost distrusă în întregime. La 5
decembrie, au sosit colonelul Norton Griffiths, Thomas Masterson, Philippon,
Ioan şi Saşa Chrisoveloni, care s-au alăturat prinţului Valentin G. Bibescu şi
inginerului Gane, aflaţi deja la rafinărie. Incendiul declanşat a distrus parcurile
de rezervoare. Din cele 48 existente, au fost distruse 32 cu o capacitate de
85.000 tone, iar 16 cu o capacitate de 6.160 tone au scăpat. Au fost distruse
67.000 tone produse petrolifere înmagazinate. Au fost distruse 10 rezervoare de
recepţie din 17 de la instalaţia de distilare a ţiţeiului, în care se aflau l.000 de
tone; pompele şi compresoarele, casa de filtrare a instalaţiei de rafinare a
petrolului lampant, iar din patru agitatori numai unul a fost vătămat prin
explozie. Au mai fost distruse dogăria, sala de umplere a bidoanelor, sala de
expediere, precum şi una din cele şapte case de locuit. Clădirea cu birouri,
laboratorul şi magazia de mărfuri au fost jefuite, luându-se uşile şi ferestrele,
casele de fier au fost sparte iar arhiva distrusă. Cu toate că stricăciunile erau
destul de însemnate ele nu au stânjenit capacitatea de producţie care a fost
repusă în lucru după ocuparea germană a ţării.
În toată regiunea de la Buştenari erau nu mai puţin de 289 de sonde
suspendate, 101 în sapă şi 526 în producţie, din care 84 oprite, 27 în sapă şi 336
în producţie aparţinând numai celor două societăţi cu capital german,
„Concordia" şi „Steaua Română"73. Trebuia în regiunea Buştenari să se facă o
lucrare de distrugere imensă, pe o rază mare, deoarece era vorba de a distruge
jumătate din toate sondele productive şi o treime din sondele în sapă din
România. Responsabilul regiunii era inginerul Anton Puşcariu. La 2 decembrie
s-au distrus maşinile, motoarele (sparte prin lovituri de ciocan), staţiile de
pompare, uzinele de gaz, centralele electrice. Totul a fost distrus şi ars pe loc, în
afară de cablurile de oţel care, rămânând neatinse la Doftana, au slujit la
reluarea exploatării.
Modul cum au fost efectuate distrugerile instalaţiilor au provocat reacţii
ale diferiţilor industriaşi şi proprietari, care au adresat proteste vehemente
ministrului de război, Vintilă Brătianu. Acesta, se adresează Marelui Cartier

73
. Ibidem.

39
General, în 23.XII.1916, de la Iaşi, în care arătau că „Comisiile au luat măsuri
de distrugere şi contra unor fabrici sau instalaţii care nu au nici o legătură cu
apărarea militară. Diferiţi industriaşi m-au informat că ofiţerii englezi,
însărcinaţi de M.C.G., au procedat la distrugerea completă a unor instalaţii
industriale din Brăila"74 (este vorba de Fabrica de celuloză). Dinamitarea
Fabricii de Celuloză a fost luată din proprie iniţiativă de către Griffiths, cu toate
că prinţul Bibescu îl avertizase că „ar fi păcat să se distrugă celuloza, mai ales
că avusesem oameni îndeajuns şi 75 de vagoane la dispoziţie, plus şlepurile”.75
Ministrul atrăgea atenţia „consecinţelor rele ce poate avea să se
însărcineze ofiţeri străini cu atari operaţii, ei neputând avea negreşit aceleaşi
sentimente ca cei ce vor trebui să trăiască în viitor în această ţară şi nici ţine
seama de populaţia care rămâne în teritoriile ocupate". Guvernul, spunea
Vintilă Brătianu, „a refuzat în diferite rânduri să procedeze la măsurile cerute de
unii aliaţi" gândindu-se la „răul ce-1 facem prin distrugerile inutile unui început
de industrie"76.
Totalul distrugerilor a fost evaluat la suma de 600.000.000 lei aur, din
care 200.000.000 reprezenta valoarea stocurilor de ţiţei şi produse incendiate77.
Au fost astupate peste 1500 de sonde, au fost incendiate l .000 de puţuri de
mână şi sonde, au fost aruncate în aer rezervoare cu o capacitate de peste
150.000 metri cubi78. Au fost distruse peste 26 de rafinării, iar o cantitate de
827.000 de tone de benzină şi petrol lampant a fost incendiată. Numai la
Ploieşti au ars 600.00 tone produse petroliere. Judeţele Prahova, Dâmboviţa, şi
Buzău au fost transformate într-o mare de flăcări.
Din primele zile ale ocupaţiei s-a trecut la măsuri energice de exploatare
a ţiţeiului şi a derivatelor sale. Întreaga administrare a zonei petroliere a fost
preluată de către Comandamentul terenurilor petrolifere din România –
„Kodöl", creat special în acest scop, având sediul la Câmpina. Structural se
compunea din două servicii: a. Serviciul tehnic, urmărea asigurarea exploatării
petrolului; b. serviciul militar, care se ocupa de paza regiunii petroliere79.
Valorificarea surselor de uleiuri minerale a căzut în competenta Secţiei a Vl-a a
statului major economic, fiind preluată de Comandamentul uleiurilor minerale
– „Mineralölabteilung". Societăţile petroliere cu capital englez, francez,
belgian, american şi italian, reprezentând 44% din capitalul investit în petrol, au

74
. C.S.P.A.M.I, Piteşti, fond 1687, dosar 28/1916 - 191 7, f. 15.
75
. A. Pandea, op. cit., p. 18.
76
. Idem.
77
. Gh. Răvaş, op. cit., p. 124.
78
. Enciclopedia României, vol III. Imprimeriile Naţionale, Bucureşti, 1938 - 1939, p. 606.
79
. Emil Racilă, Contribuţii privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul război
mondial 1916 - 1918,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 126.

40
fost puse sub sechestru în vederea lichidării, iar instalaţiile, terenurile şi
drepturile acestora urmau să fie transmise unor societăţi germane.
Exploatarea terenurilor petrolifere din ţară a fost încredinţată societăţii
„Oelländereinpacht - Gesellschaft m.b.H.", iar exploatarea rafinăriilor a fost
încredinţată altei societăţi „Erdölindustrieanlagen - Gesellschaft m.b.H.". Cele
două societăţi germane grupau toate societăţile cu capital german din ţara
noastră, în frunte cu „Steaua Română", urmată de „Concordia". S-au înfiinţat de
asemenea societăţi pentru exploatarea conductelor şi a transportului produselor
petroliere.
În perioada 1917 - 1918 s-au emis o serie de ordonanţe prin care s-a
dispus trecerea sub administrarea forţată a numeroase societăţi şi întreprinderi
petroliere. Astfel, prin ordonanţa nr.410, emisă la 16 februarie 1918, se
dispunea trecerea sub administraţie forţată a 50 de firme, din care majoritatea
petroliere.
Din dispoziţia administraţiei militare germane, societăţile germane
„Deutsche Petroleum - Aktiengesellschaft" (D.P.A.G.) pentru societatea
„Steaua Română" şi afiliatele ei, şi „Deutsche Erdöl - Aktiengesellschaft"
(D.E.A.) pentru societatea „Concordia" şi afiliatele ei, au înfiinţat sub numele
de „Erdöl - Betriebsgemeinschaft" (E.B.G.) o societate având obligaţia de a
executa pentru administraţia militară germană în România, sondaje de ţiţei,
exploatarea terenurilor petrolifere, precum şi autorizaţia de a prelucra în
rafinăriile sale întreaga cantitate de petrol brut furnizată de Comandatura
petrolieră din Câmpina80.
D.P.A.G. şi D.E.A. s-au obligat pentru societăţile lor „fiice" din România
a pune la dispoziţie pentru aceste lucrări următoarele:
a. tot stocul de aparate de sondaje, scule, maşini şi materiale de care
„Steaua Română" şi societatea afiliată ei „Alianţa", respectiv „Concordia" şi
afiliatele ei „Creditul Petrolifer" şi „Interbohr" dispuneau în teritoriul ocupat.
b. tot materialul şi personalul de care aceste societăţi dispuneau în
Germania, cât şi personalul tehnico - conducător şi lucrătorii împreună cu
organizaţiile lor din România.
Conform convenţiei între D.P.A.G. şi D.E.A., „Steaua Română" era
obligată să îndeplinească în măsură de 2/3, iar „Concordia" în măsură de 1/3
toate angajamentele menţionate mai sus, în aceeaşi proporţie participând la
redevenţa în natură la profituri şi pierderi.
Administraţia militară hotăra terenurile petroliere pe care urma a se
executa pe contul şi riscul ei, sondele, numărul acestora, precum şi punctele
unde ele trebuiau aşezate. Astfel au fost desemnate din teritoriile statului
localităţile Ochiuri - Răzvad, Moreni, Mislea şi Misleanca. Executarea
80
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia ", dosar 3/1911 - 1921, f. 142.

41
forajelor se făcea după instrucţiunile administraţiei militare şi după răzbire,
E.B.G. continua exploatarea pe socoteala administraţiei militare. Pe terenurile
de mai sus s-au montat un număr de 24 de sonde, din care : 12 în Moreni, 10 în
Ochiuri şi 2 în Misleanca. Alte 8 sonde erau în curs de montare şi anume 5 în
Moreni şi 3 în Ochiuri.
Situaţia sondelor societăţii la 31 octombrie 1918 era următoarea81:

În În În Total
Moreni Ochiuri Misleanca
în producţie 7 - 11
în săpat 3 2 13
în curs de
8
montare 3 -
5
32

În perioada 1916-1918, Societatea petrolieră "Concordia" a produs


155.945,404 tone, de ţiţei, în valoare totală de 21.261.836 lei82. Potrivit
bilanţurilor prezentate în Adunarea generală din 30 octombrie 1918, societatea
„Concordia" în 1916, a avut un beneficiu brut de 5.380.697,15 lei, pierderi în
valoare de 2.704.220,21 lei, amortismentele s-au ridicat la 5.405.613,10 lei,
precum şi o pierdere raportată din 1915 de 1.470.692,96 lei. În anul 1917,
beneficiul brut s-a ridicat la suma de 7.870.632,82 lei, cheltuielile generale la
2.286.214.98 lei, amortismentele la valoarea de 1.216.017,99, iar beneficiul net
a fost de 1.754.179,69 lei.
La propunerea Consiliului de Administraţie, Adunarea generală decide
demiterea tuturor membrilor consiliului şi alegerea unui nou consiliu, cu
mandat limitat până la viitoarea adunare. Au fost aleşi în unanimitate:
R.Nöllenburg, D.S.Neniţescu, H.O.Schlawe, dr.P.Schwabach, C.Adler, Eugen
Costinescu, Henry Nathan, W.Hirsch, T.Nica, Max I. Schapira, dr.O.Stange,
dr.E.Springer, dr.G.Solmssen, R.F.Ullner, dr.K.Glinz, Bela Szilasi, generalul
Pretorian, N.Murgăşanu şi C.Dristoreanu.
După cum se cunoaşte evoluţia defavorabilă a evenimentelor în anul
1918 a determinat România să înceapă tratative pentru a încheia o pace
separată cu Germania.
Încă în cursul negocierilor pentru tratatul preliminar de la Buftea,
germanii au pretins importante concesiuni în materie de petrol în favoarea

81
. Ibidem, f. 143.
82
. Ibidem, p. 43.

42
Puterilor Centrale. În tratatul de pace de la Bucureşti din 7 mai 1918 a fost
introdusă renumita „Convenţie a petrolului" (Petroleumakbommen) care
prevedea ca cele 30.000 ha. de terenuri petrolifere ale statului român să fie
concesionate societăţii „Oellöndereienpacht - Gesellschaft m.b.H." pe termen
de 30 de ani, cu dreptul de prelungire până la 90 de ani, precum şi recunoaşterea
de către guvernul român a lichidărilor societăţilor „inamice" efectuate de
administraţia militară şi transmiterea lor de către societatea
„Erdölindustrienanlagen Gesellschaft m.b.H."83.
Cotitura favorabilă Antantei a determinat mobilizarea armatei române, la
începutul lunii noiembrie, reluând lupta împotriva trupelor de ocupaţie ce se
retrăgeau în derută, în timp ce dinspre Dunăre înainta armata aliaţilor,
comandată de generalul Berthelot, care a lansat şi un apel mobilizator la adresa
ostaşilor din Oltenia şi Muntenia84. În ziua de 6 noiembrie 1918 demisiona
guvernul Marghiloman, la cererea regelui, fiind înlocuit cu un guvern prezidat
de generalul Constantin Coandă85. Printr-un decret regal corpurile legiuitoare
au fost dizolvate, iar lucrările lor declarate "nule şi neavenite", realizându-se
astfel şi radierea hotărârilor tratatului de pace separată la care se ajunsese între
Germania şi România, neratificat de regele Ferdinand.
În 9 noiembrie 1918 este emis un decret prin care se menţineau în
serviciul statului toate exploatările, fabricile, mijloacele de depozitare şi de
transport ale petrolului şi derivatelor lor, care îşi vor pune activitatea lor la
dispoziţia Ministerului de Război, trecând sub controlul şi autoritatea
Ministerului Industriei şi Comerţului. Acest control era exercitat de o comisie
specială centrală, instituită pe lângă Ministerul Industriei şi Comerţului şi prin
agenţii săi exteriori.
Întreprinderile de petrol, create de Comandamentul armatei de ocupaţie
prin lichidarea forţată a societăţilor, aparţinând supuşilor puterilor aliate, urmau
să fie puse sub administrarea statului până când va fi posibil ca aceste societăţi
să reintre în toate drepturile lor. Celelalte societăţi urmau să fie supravegheate
şi controlate prin directori militarizaţi (ofiţeri în rezervă). Comisia centrală,
directorii militarizaţi şi toţi agenţii de administraţie şi control necesari urmau să
fie numiţi prin decizii ale Ministerului Industriei şi Comerţului86.
La societăţile germane „Erdölindustrienanlagen - Gesellschaft" şi
„Oellöndereienpacht - Gesellschaft" cuprinzând toate societăţile lichidate forţat
aveau numit, la centrală, director-militar, ing.inspector-general Tancred
Constantinescu ajutat de ing. V.Baciu şi 14 director-militari la schele.
Societăţile „Concordia" şi „Creditul Petrolifer" erau conduse de directorii-
83
. Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Editura Enciclopedia, Bucureşti, 1998, p. 37.
84
. D.A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar 104/1918, f.2.
85
. Ibidem, dosar 54/1918, f. 1.
86
. „Analele Minelor din România”. anul I, nr. 2 - 3, decembrie 1918. p. 55 - 56.

43
militari, inginerul I.Ghika, respectiv ing. V.Tacit, ajutaţi fiecare la atelierele
centrale din Ploieşti şi Câmpina de directorii-militari H.I.Vermeulen, respectiv
T.Meţianu. Societatea „Vega" avea numit la direcţia centrală ca director militar
pe inginerul chimist G.Gane iar la rafinărie pe ing. chimist Balif ajutat de
S.Corciova, M. Pesacov şi Z. Zückerman87.
Societăţile şi întreprinderile de petrol erau obligate să predea, la cererea
inspectorilor generali respectivi, toate datele solicitate şi să se conformeze
instrucţiunilor primite referitor la exploatare, fabricaţie, vânzare, depozitare sau
transport.
Conform tabelului cu inventarul general al averii societăţii la plecarea
autorităţilor germane ocupante în 1918, Societatea „Concordia" deţinea: sediul
central de la Bucureşti, sediul de la Ploieşti, de la Câmpina, precum şi şantierele
de la Buştenari, Băicoi, Moreni, Ceptura (com. Cricov), Podenii Noi şi
Copăceni. Valoarea totală a bunurilor mobile şi imobile se ridica la suma de
22.280.847 lei. La Bucureşti deţinea mobilier, materiale, grajduri şi animale în
valoare de 518.655,61 lei; la Ploieşti grajduri şi animale în valoare de 4.524,15
lei, iar la Câmpina burlane şi materiale (în magazii) în valoare de 106.753,47
lei. Valoarea terenurilor, clădirilor, concesiunilor, sondelor, turnurilor, barăci,
tubări în sonde, instalaţii şi ateliere, unelte de sapă şi extracţie pentru sondaje
hidraulice, motoare, instalaţii de gaze şi iluminat, conducte, rezervoare, staţii
de apă, materiale, telefon, telegraf, mobilier, grajduri şi animale se ridicau la
suma de 12.999.769,20 lei la Buştenari; 4.581.528,68 lei la Băicoi şi
3.474.495,73 lei la Moreni. La Copăceni, Podenii Noi şi Ceptura, societatea
avea doar concesiuni, sonde şi tubări în sonde în valoare de 347.566,78 lei;
157.010,65 lei şi 89.547,12 lei88.
Bilanţul încheiat de societate, la 31 decembrie 1918, arăta un profit brut
de 19.695.688,63 lei şi un profit reportat din 1917 de 312.523,60 lei. Din totalul
de 20.008.007,23 lei, cheltuielile generale au reprezentat 13.853.310,48 lei,
amortismentele 5.764.263,52 lei, iar beneficiul net de 890.433,23 lei89.
Pentru că inamicul luase multe măsuri în privinţa petrolului şi minelor, s-
a emis Decretul-Lege 3.603 din 8 decembrie 1918 publicat în „Monitorul
Oficial” nr.209 din 9 decembrie 1918, care declară nulitatea actelor şi
tranzacţiilor transmiţătoare de drept relative la petrol, mine, minereuri, lemn etc.
încheiate în timpul ocupaţiei, în teritoriul ocupat, pe baza Decretului 1.480 din
9 decembrie 1917 publicat în „Monitorul Oficial” nr.216 din 10.XII.1917. În
baza acestor decrete, Ministerul Industriei şi Comerţului a instalat sechestru
asupra unor societăţi care au funcţionat în timpul ocupaţiei, în număr de 23, cu

87
. Ibidem, p. 56.
88
. Ibidem, dosar 2/1918 - 1925, f. 40.
89
. „Analele Minelor din România", anul II, nr. 5/1919, p. 440.

44
toate că ele nu au fost create de inamic sau pentru inamic, ci au existat cu mult
înainte de război şi deci nu erau aplicabile Decretele 1.480 şi 3.603. Din
ordinul ministerului, au fost numiţi administratori - sechestru judiciar la
societăţile „Concordia" şi „Creditul Petrolifer" ing. I.Ghica, iar la societatea
„Vega" ing.G.Gane. Inginerul I.Ghica, lucrând în calitatea sa de administrator -
sechestru al societăţii „Concordia", având în vedere dispoziţiile art.27 din Legea
din 21.XII.1916 aducea la cunoştinţa generală că începând cu 16 decembrie
1918 societatea este pusă sub administrarea justiţiei. Ca urmare sunt demişi din
însărcinările lor toţi membrii consiliului de administraţie, directorii şi
procuriştii. 90
Cu toate încercările avocaţilor de a scoate societăţile petroliere inclusiv
„Concordia" de sub sechestru, acestea vor rămâne în această stare, urmând să
se cerceteze pagubele suferite de fiecare întreprindere în parte, ca urmare a
distrugerilor provocate de retragerea din 1916. La final trebuiau stabilite
despăgubirile ce urmau a fi plătite acestora, iar societăţile cu capital german
lichidate în folosul învingătorilor.
Concesiunile dobândite de Societatea "Concordia" în timpul ocupaţiei
din 1917 - 1918, în număr de 21, în suprafaţă de 71,5691 ha., situat în comunele
Băicoi, Moreni şi Podenii Noi, potrivit Decretului-Lege nr. 3.603/1918, au
intrat în patrimoniul statului. Deoarece decretul nu fixa condiţiile în care se va
continua exploatarea pe aceste parcele, iar pe de altă parte prin contractele de
concesiune societatea nu avea obligaţii de lucru, statul, preluând aceste
concesiuni, trebuia să continue exploatarea, riscând fie rezilierea din partea
cedenţilor sau concedenţilor, fie plata unor daune. Urma ca, Ministerul
Industriei şi Comerţului să hotărască dacă se autoriza sau nu societatea să
continue exploatările şi în ce condiţii91.
Societatea „Concordia", a fost trecută în 1918, puţin înainte de
capitularea Germaniei, sub controlul Societăţii „Terra" din Elveţia, care a
preluat 98% din capitalul acesteia. Era, de fapt, o operaţie fictivă prin care
băncile germane urmăreau să camufleze participaţiile lor la Societatea
„Concordia". Îmediat după război, acţiunile deţinute de societatea elveţiană au
fost cumpărate de societatea „Compagnie Financière Belge des Pétroles
(„Petrofina"), întreprindere franco-belgiană, care, ca întreprindere „aliată", va
cere şi va obţine în 1920, scoaterea de sub sechestru a Societăţii „Concordia".
Se va adresa Ministerului Justiţiei, susţinând că deţine 49.034 acţiuni
„Concordia" din totalul de cele 50.000 emise de societate, respectiv 93% din
capital92.

90
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia", dosar 2/1908 - 1920, f. 31.
91
. Ibidem, dosar 3/1911 - 1921, f. 70 - 71.
92
. Ibidem, f. 99 - 102.

45
Odată cu terminarea războiului, se încheia o perioadă importantă din
istoria „Concordiei" şi începe alta, care va marca un salt calitativ major în
afirmarea societăţii, care, cu un capital majoritar belgiano-francez va ocupa un
loc important în rândul societăţilor petroliere din România.

46
CAPITOLUL II

SOCIETATEA ”CONCORDIA”, ORGANIZARE ŞI


STRUCTURĂ 1918-1944

În perioada interbelică, Societatea „Concordia” a cunoscut o


dezvoltare deosebită, transformându-se, prin reorganizarea ei, dintr-o
societate exclusiv petrolieră, într-una din cele mai de seamă şi mai
complexe societăţi din România.93 Ea dispunea de o organizare completă de
producţie, transport, rafinare şi export, precum şi de uzine metalurgice la
Ploieşti, care confecţionau, piese de maşini, utilaje şi instalaţii, pentru
industria petrolieră.
Industria petrolieră a trebuit să facă faţă dificultăţilor determinate de
diminuarea continuă a producţiei, variaţiunea şi incertitudinea preţurilor,
creşterea vertiginoasă a fiscalităţii. Diminuarea rezervelor de petrol, a
determinat conducerea societăţii pentru o mai bună repartizare a riscurilor şi
un echilibru între ramura de petrol şi celelalte ramuri de activitate să creeze
alte activităţi economice. Astfel, prin fuziunea cu Societatea „Electrica”
(1936), crearea Uzinei de Armament (1937-1939), dezvoltarea atelierelor
metalurgice şi construirea turnătoriei de fontă (1936-1939), fuziunea cu
societăţile miniere „Lignitul” şi „Schitul Goleşti” (1938), crearea
Departamentului minier – minerale şi luarea în posesie a Societăţii „Topliţa
– Măgura – Concordia” (1940), fuziunea cu Societatea „Foraky
Românească” (1942), structura economică a societăţii a fost complet
schimbată, punându-se bazele unei societăţi economice, mult mai
consolidată şi mai bine pregătită pentru a învinge dificultăţile şi crizele pe
care le traversa industria în general. 94
„Concordia” nu mai era numai o societate petrolieră ci un concern de
societăţi, un holding, cu activitate industrială complexă şi multilaterală,
având departament petrolier (extracţie de petrol, bitumine lichide şi
gazoase), departament metalurgic (armament şi piese metalice), departament
electric (producere, transport şi distribuire de electricitate), departament
minier – minerale (cărbuni, aur şi argint), o rafinărie proprie („Vega”),
serviciu de conducte, o fabrică de ambalaje şi bidoane la Constanţa, o staţie
de export la Constanţa, o staţie de transbordare la Brăila şi un depozit de
93
. Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Judeţeană Argeş, fond Societatea
„Concordia”, dosar 73/1948, f.13 (în continuare, D.J.A.N. Argeş).
94
. Ibidem, dosar 242/1942-1948, f. 55-56.

41
distribuire produse petroliere la Braşov. Toată această activitate se desfăşura
în judeţele Prahova, Dâmboviţa, Buzău, Bacău, Putna, Braşov, Constanţa,
Vlaşca, Turda, Hunedoara, Muscel, oraşele Bucureşti, Giurgiu şi Brăila.95
În perioada de după 1937, se observă că, cu toate dificultăţile generate
de scăderea producţiei petroliere, petrolul a fost cel care a dat un impuls
societăţii „Concordia” pentru satisfacerea nevoilor de materiale şi servicii în
cinci direcţii, ducând la dezvoltarea metalurgiei şi armamentului;
electricităţii; cărbunelui; fabricării de ambalaje la Constanţa precum şi
transportului de ţiţei şi gaze pentru clienţi diverşi.
Desigur, la rândul său, şi Departamentul Petrol a avut nevoie, în
primul rând, de maşini şi utilaje. Dezvoltarea Atelierelor metalurgice şi apoi
crearea uzinei de armament a dat naştere unei creşteri a consumului de
electricitate, dându-se astfel un impuls Departamentului „Electrica” care la
rândul său a avut nevoie de maşini, utilaje şi combustibili (gaz, păcură şi
cărbune) iar apoi a impulsionat dezvoltarea celorlalte departamente.
Departamentul Petrol a fost singurul în această nouă activitate, care a
putut să plaseze surplusul de gaze la Uzinele metalurgice, Departamentul
„Electrica” şi în acelaşi timp rafinăriei „Vega” dezvoltând captarea şi
transportul acestora, care altcumva ar fi fost pierdute în aer sau plasate
foarte greu la clienţi diverşi. În acelaşi timp electrificarea instalaţiilor
rafinăriei „Vega” a lăsat liber exportul de păcură care se pierdea prin
instalaţiile cu vapori.
Departamentul „Electrica” a contribuit la dezvoltarea
Departamentului Minier - Secţia cărbune, furnizările de cărbune către
centrale, inclusiv cea de la Schitu Goleşti, crescând an de an. Activitatea
Staţiei de Export şi a Fabricii de Ambalaje de la Constanţa precum şi a
serviciului de conducte a fost susţinută tot de Departamentul Petrol. Toate
activităţile subsidiare, grefate pe activitatea Departamentului Petrol, a adus
Societăţii „Concordia” toate avantajele posibile. 96
În toată perioada anilor 1918-1944, petrolul a constituit obiectivul
primordial al politicii interne şi internaţionale a statului român, care a
considerat industria petrolieră ca industrie naţională, integrată politicii
naţionale a statului, motiv pentru care s-a acţionat în ideea subordonării
societăţilor petroliere cu capital străin, intereselor majore ale ţării.

95
. Ibidem, f. 174.
96
. Ibidem, dosar 41/1941, f. 27-28.

42
2.1. Măsuri de refacere a capacităţii de producţie

În România, perioada refacerii industriei petroliere s-a prelungit – ca


şi în restul economiei naţionale - destul de mult, din 1918 până la 1924.
Cauzele s-au datorat situaţiei economice generale a ţării după război,
precum şi numeroaselor dificultăţi proprii industriei de ţiţei în perioada
respectivă.97
Principalele cauze pentru care industria de petrol nu a cunoscut o
refacere mai accentuată în perioada 1920 - 1921 au fost: lipsa mijloacelor de
transport, a materialelor de foraj, a surselor de energie, etc. Unele din
vechile sonde distruse la retragerea armatelor române în toamna anului 1916
nu au putut fi refăcute sau desfundate cu toate că fiecare şef de şantier a
întocmit un proces verbal despre modul cum a fost făcută înfundarea şi
personalul întrebuinţat 98. Marea problemă a curentului electric a dus la o
perturbare a lucrărilor de foraj, greva declanşată la Societatea „Electrica" din
Câmpina a determinat o situaţie generală cât se poate de rea a şantierelor din
cauza întreruperii şi lipsei de curent. În cursul lunii iulie 1920, cea mai mare
parte a sondelor productive au fost fie oprite, fie au funcţionat numai câte 4-
5 ore. Au funcţionat regulat doar sondele care întrebuinţau motoare cu gaze
de pe şantierul Buştenarii Vechi aparţinând Societăţii „Concordia" şi cele
ale Societăţii „Româno - Americane" care avea instalate maşini cu abur la
toate sondele sale. Producţiile şantierelor au fost aproape înjumătăţite.
Astfel, dacă în luna iunie producţia întregii regiuni Buştenarii cu şantierele
Călinet, Tonţesti - Gropi, Recea şi Runcu, aparţinând Societăţii „Concordia"
a fost de 1.174 vagoane, în iulie a fost de numai 725 vagoane, deci o
pierdere de 449 vagoane sau 40%99. Societatea „Concordia” a suferit pagube
mari, fiind obligată de a reduce lucrul iar la unele şantiere, chiar de a-l opri
cu desăvârşire.100
Apoi, a fost suficientă defectarea câtorva cazane pentru ca o întreaga
industrie să fie paralizată. Era de neadmis ca o societate ca „Electrica" să nu
aibă o staţie de cazane de rezervă sau ţevi şi fittinguri pentru staţiile în
funcţiune. Se demonstra astfel că era nevoie ca societăţile să-şi asigure
singure sursele de energie pentru şantiere. Pierderile ar fi fost şi mai mari
dacă nu ar fi existat câteva sonde eruptive (Runcu), deoarece cele în foraj au
fost cu totul oprite. Abia începând cu 16 august 1920, situaţia s-a mai
97
Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice 1859-
. Victor
1947, vol. I, Industria, Editura Academiei Române, Bucureşti ,1992, p. 12.
98
. „Analele Minelor din România”, anul III, nr. 8-9, august-septembrie, 1920, p. 413.
99
. Ibidem, p. 589.
100
. „Valea Prahovei” , anul II, nr. 49, din 10 iulie 1920.

43
îmbunătăţit, „Electrica" reuşind să furnizeze în mod regulat 30% din
curentul normal, iar şantierele să poată funcţiona 8 ore din 24. Nu puteau să
profite sondele în foraj care aveau nevoie să lucreze permanent şi de aceea
în iulie - august forajul a fost suspendat. în această perioadă dificilă singura
societate care a montat sonde noi, în speranţa că situaţia se va remedia în
curând, a fost Societatea „Concordia" care a montat şase sonde. Societăţile
petroliere arătau că era necesar curent electric permanent pentru lucrările de
foraj, pentru a nu se periclita activitatea sondelor spre marea pagubă a
industriei „Lăcăritul şi pompatul sondelor productive se fac numai parţial şi
producţiunea este sensibil diminuată…”101
Văzând că reparaţiile utilajelor uzinei nu au progresat decât foarte
încet, Societatea „Concordia” a instalat motoare cu benzină, pe care le-a
avut disponibile şi pe care le-a putut procura în ţară, pentru a putea continua
exploatarea sondelor în pompare şi în sapă. În aceste împrejurări, producţia
anului 1920 a fost mai mică celei extrase în 1919, de asemenea şi numărul
metrilor foraţi.
Societatea „Concordia” deţinea exploatări de petrol în judeţele
Prahova, Dâmboviţa şi Buzău, atât pe proprietăţile particulare cât şi pe cele
ale statului. Exploatarea ţiţeiului se făcea prin sonde, dar şi printr-un număr
mai mic de puţuri. Cele mai productive schele de extracţie, în ordinea
importanţei, erau cele din judeţul Prahova, şi anume: Buştenari, Bordeni,
Băicoi, Ochişori, Matiţa şi Bana. Pentru terenurile particulare concesionate,
societatea plătea taxa de 1% prevăzută de legea minelor şi taxa fixată pe
fiecare hectar, iar pentru cele ale statului, în afară de aceste taxe, se mai
plătea arenda şi redevenţa, care împreună dădeau depozitul anual.
Între 1918 şi 1924, industria de ţiţei din România s-a confruntat cu
numeroase şi dificile probleme, fapt care explică întârzierea refacerii. În
primii doi ani postbelici refacerea industriei s-a făcut într-un ritm lent. De
exemplu, la începutul anului 1921, „Monitorul Petrolului Român”, considera
că ceea ce se făcuse până atunci în domeniul reconstrucţiei petroliere, era
„atât de puţin că nici nu contează”.102
După alte informaţii, situaţia industriei de ţitei, în anul 1919, a fost
mult mai grea decât la sfârşitul ocupaţiei germane, confruntându-e cu
probleme la aproape toate sectoarele. Preţurile au fost în urcare, deşi
preţurile derivatelor pentru consumul intern şi scăderea preţurilor la export
nu ar fi justificat această urcare.
Această creştere se datora întrebuinţării ţiţeiului drept combustibil, din
cauza lipsei de păcură şi alţi combustibili. În 1920 preţurile la export au scăzut din
101
. „Moniteur du Pétrole Roumain”, anul XIX, nr. 16, 15 august 1920, p. 537.
102
. „Monitorul Petrolului Român”, nr. 10/1921, p. 111 (în continuare, M.P.R.).

44
cauze multiple, dintre care amintim: concurenţa petrolului american pe pieţele din
Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Serbia şi Turcia; existenţa unor cantităţi încă
nelivrate din contractele mai vechi, încărcate în şlepuri, pe Dunăre şi în sute de
vagoane. În ţară, lipsa produselor petroliere se datora „neglijenţei de care a dat
dovadă C.F.R. la aprovizionarea diverselor centre de desfacere: organizaţiile şi
comitetele instituite pentru remedierea situaţiei nu au avut timpul necesar de a se
familiariza cu problema desfacerii în ţară a produselor petroliere. Singurul remediu
a fost scoaterea de sub regimul rechiziţionării, de către Ministerul Industriei şi
Comerţului, a vagoanelor-cisternă şi predarea unui număr suficient de locomotive
Societăţii „Distribuţia” care, având practică în acest domeniu, a creat trenuri
complete care au aprovizionat la timp toate centrele”.103
O problemă deosebită cu care s-a confruntat industria de petrol imediat
după primul război mondial, a fost evaluarea pagubelor suferite în timpul
acestuia. Constatarea şi evaluarea pagubelor s-a făcut în baza Decretului-Lege
nr. 1.656 din 28 aprilie 1919. Societăţile care au avut daune prin distrugerile
petroliere au întocmit cereri de despăgubire, urmând să le primească parte în
numerar, parte din Renta Distrugerilor Petrolifere. 104
În acest scop, s-a constituit o comisie mixtă româno-anglo-franceză,
alcătuită din experţi, civili şi militari, care au investigat existenţa pagubelor şi a
evaluat valoarea acestora. Comisia de experţi străini era compusă din colonelul
A. Hearn – preşedinte, maior E. Houghton Frey – secretar, căpitan M. Eager –
ajutor de secretar, lt. Leon Wenger – delegat francez, Mac Kenzie, A.
Campbell, Mac Cann şi Robins – experţi, iar C. Masterson, Rhesa Van Sickle,
Richard Van Sickle şi căpitan Treacy – ajutori experţi. 105 Între aceşti experţi
figura şi lt. Léon Wenger, el însuşi interesat în industria petrolieră din ţara
noastră, în calitate de proprietar al firmei „Vulcăneşti” – Carré, Wenger & Cie
(va fi despăgubit cu 41.839 lire sterline). 106 Mai târziu, va fi cooptat ca membru
în Consiliul de Administraţie al Societăţii „Concordia” şi ales vice-preşedinte,
rămânând în funcţie până în 1939, când va fi expulzat.
Sediul comisiei era la Bucureşti, stabilit provizoriu la hotelul „Excelsior”
apoi definitiv în clădirea Institutului Geologic din şoseaua Kiseleff, nr. 2.
Pentru buna desfăşurare a activităţii acestei comisii, Ministerul Industriei şi
Comerţului a emis circulara nr. 43.277 din 22 august 1919 şi tot prin aceeaşi
circulară au fost numiţi şi delegaţii români, ingineri şi experţi printre care Th.
103
. „Analele Minelor din România”, anul III, nr. 8-9, august-septembrie, 1920, p. 617-
618.
104
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 4/1922-1924, f. 14v.
105
. M.P.R., nr. 2/1919, p. 62.
106
. Gh. Răvaş, Din istoria petrolului românesc, Editura de Stat pentru Literatură Politică,
Bucureşti, 1957, ediţia a II-a, p.144.

45
Ficşinescu, I. Dinu, V. Tacit, P.Otteteleşeanu, D. Iorgovici, M. Bodnărescu, I.
Moisescu, L. Moldoveanu care au cooperat pe teren cu experţii străini.
În ziua de 28 august 1919, s-au întrunit la Ministerul Industriei şi
Comerţului, sub preşedinţia profesorului Ludovic Mrazec – reprezentantul
guvernului român în comisia mixtă – experţii români şi străini pentru a discuta
metodele de lucru şi procedurile în evaluarea pagubelor. Comisia a evaluat
distrugerile provocate industriei petroliere particulare (şantiere, rafinării,
producţie, stocuri) la suma de 9.965.547 lire sterline. Comisia mixtă româno-
anglo-franceză pentru evaluarea pagubelor a stabilit pentru societatea
„Concordia” un cuantum al distrugerilor suferite în valoare de 960.572 lire
sterline. 107
În tabelul întocmit de Ministerul de Finanţe, în anul 1929, pentru toţi cei
care suferiseră distrugeri de pe urma războiului, supuşi români, aliaţi sau foşti
neutrii, fie societăţi sau exploatatori, Societatea „Concordia” urma să primească
237.497 lire sterline, rafinăria „Vega”, ca fostă societate, suma de 344.393 lire
sterline, iar fosta societate „Creditul Petrolifer”, fuzionată cu „Concordia”,
suma de 43.016 lire sterline.108

2.2. Organizare

Din cauza faptului că arhiva societăţii „Concordia”, alături de cea a


societăţilor „Vega” şi „Creditul Petrolifer” a fost evacuată, în 1916, întâi la
Iaşi apoi la Moscova, în Rusia, iar la întoarcere, în 17 iunie 1935, nu a mai
venit completă, nu deţinem informaţii complete privind structura şi
organizarea societăţii, până la 1918.109 Ştim cu precizie unde erau şantierele
de exploatare, fiind o societate de producţie, care erau coordonate de
Serviciul Terenuri, precum şi de existenţa altor servicii ale societăţii, cum ar
fi Contabilitate, Contencios, Personal, Administrativ.
Societatea „Concordia” deţinea clădiri în Bucureşti, Câmpina,
Ploieşti, Buzău, Constanţa, Braşov, Sinaia, Târgovişte şi Câmpulung
Muscel, suprafeţele şi clădirile intrând în patrimoniul societăţii, în timp, din
1907 până în 1944. Imobilele din Bucureşti pe care societatea le avea în
proprietate erau situate în Bucureşti: 110 în str. Matei Millo, nr. 15,111 b-dul.
107
. Gh. Buzatu, op.cit., p. 121.
108
. Ibidem.
109
. Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu şi Tezaurul nostru, în „Dosarele istoriei”, an VI,
nr. 11 (63), 2001, p. 26.
110
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 318/1942-1948, f. 54-55.
111
. Ibidem, dosar 175/1941-1948, f. 5.

46
Domniţei nr. 150, str. Dr. Gr. Manu, Calea Dorobanţi nr. 180, Str. Dr.
Marcovici nr. 9. La Braşov, societatea deţinea un imobil situat pe str. Calea
Făgăraşului nr. 4, 112 opt rezervoare pentru produse petroliere, din care şase
din beton şi două din tablă. De asemenea, existau staţiile de livrare a
produselor petroliere, situate în: strada Lungă nr. 245. În Ploieşti, Societatea
„Concordia” deţinea imobile în: strada C.A. Rosetti, nr. 1, b-dul
Independenţei nr. 20 şi 21 113, str. Logofăt Tăut nr. 2, str. B. P. Haşdeu, str.
Italiană nr. 7, str. Regina Maria nr. 51 şi 95 şi str. Ghiţă Ionescu nr. 13. În
urma fuziunii cu Societatea „Foraky Românească” (societate cu capital
franco-belgian) a mai primit de la aceasta imobile în b-dul. Independenţei
nr. 7.114 Societatea „Concordia” mai deţinea imobile în Câmpina şi
Târgovişte. Societatea deţinea, de asemenea, vile şi cabane, situate în
Constanţa, Carmen Sylva, Văleni de Munte, Olăneşti, Govora, Sinaia. Unele
terenuri şi clădiri i-au revenit de la fostele societăţi care au fuzionat cu ea
(„Creditul Petrolifer”, „Sirius”, „Vega”, „Foraky Românească”, „Boteni”,
„Electrica”), şi care au mărit societatea şi sfera ei de activitate. Societatea
„Concordia”, în perioada 1907-1944, a achiziţionat opt terenuri de diferite
dimensiuni pentru extinderi sau construcţii noi. 115
Începând cu anul 1930, conducerea societăţii s-a preocupat să
găsească pentru societate un imobil în zonă centrală şi mai convenabil, în
care să funcţioneze inclusiv cu societăţile afiliate, întrucât imobilul în care
funcţiona a devenit neîncăpător şi impropriu dar şi costisitor de întreţinut.
În aprilie 1931, s-au purtat tratative cu Banca de Industrie şi Comerţ,
(închisă în 1931), din Bucureşti, care a oferit „Concordiei” imobilul din
Calea Victoriei nr. 31, fost „Brasserie de la Paix” pe preţul de 20.000.000
lei, plătiţi în numerar la facerea contractului, cu obligaţia de a lăsa băncii să
folosească drept locuinţă cel mai important apartament al imobilului, fără
nici o chirie, timp de trei ani şi cu o chirie anuală de 750.000 lei încă alţi doi
ani.116 Fiind necesare însă lucrări de transformare constisitoare, s-a renunţat
la această opţiune şi în 5 noiembrie 1931, în şedinţa Consiliului de
Administraţie, s-a hotărât cumpărarea imobilului societăţii „Electrica”.
Administratorul-director al societăţii „Concordia”, Ion Marinescu, împreună
cu F. Carlier şi M. Boutry, care erau împreună administratori şi la Societatea
„Electrica”, s-au abţinut, conform legii, de la deliberare şi de la vot.
112
. Ibidem, f. 18.
113
. Ibidem, dosar 8/1923, f. 1-2, 22.
114
. Ibidem, dosar 153/1940-1945, f. 10.
115
. Ibidem, f. 144-145, 158-159 ;
116
. Ibidem, dosar 19/1926-1934, f. 51v-52.

47
Din punct de vedere administrativ şi profesional, Societatea
„Concordia” era inclusă, în 1920, în Regiunea 3 Minieră Ploieşti, precum şi
în raza de activitate a Inspectoratului 6 Teritorial cu sediul la Bucureşti.
După primul război mondial, Societatea „Concordia” a construit sau
modernizat mai multe capacităţi de producţie care prelucrau diferite produse
petroliere secundare. Dintre acestea, cea mai reprezentativă a fost Fabrica de
ambalaje de la Constanţa precum şi Staţia de depozitare şi pompare a
produselor petrolifere Constanţa, Agenţia de transbordare Brăila, şi staţiile
de pompare, prin conducte.
La Bazargic, începând din anul 1933 şi până în 1940, când România a
fost obligată să cedeze Cadrilaterul Bulgariei, Societatea „Concordia” a
deţinut o fabrică de apă gazoasă şi gheaţă artificială cu un capital de
2.500.000 lei. Director al fabricii era Stoian Petrof, bulgar, cetăţean român
iar angajaţii, lucrători calificaţi şi necalificaţi, în număr de şase, erau tot
bulgari, cetăţeni români.117
În perioada interbelică, Societatea „Concordia” va ocupa un loc de
frunte în industria de petrol a României, atât prin activitatea pe care o
dezvoltă în toate ramurile industriei petroliere cât şi prin importantele
rezultate şi succese pe care le-a obţinut.
Organizarea societăţii „Concordia” era următoarea: 118
I. Centrala Bucureşti , cu sediul în Bucureşti, str.
Matei Millo nr. 15, într-un imobil, proprietatea societăţii. Centrala grupa sub
ordinele sale Staţia de export Constanţa, Fabrica de bidoane metalice
Constanţa, Staţia de transbordare din Brăila, Depozitele de desfacere a
produselor petroliere de la Braşov, Direcţiile Personal, Juridic, Contencios,
Financiar, Contabilitate. În această direcţie lucra un număr de 48 de
funcţionari. Până în 1923 a fost condusă de C.M.Dozy.
II. Direcţia Tehnică, cu sediul în Ploieşti. În anul
1907, s-a fondat Societatea „Naphta”, care a înfiinţat la Ploieşti, o direcţie
tehnică, condusă de G. J. Duqué. După război, în 1920, s-a constituit
Societatea „Sirius” cu un capital de 20.000.000 lei, care a preluat
exploatările societăţii „Naphta”, iar în 1921, când Societatea „Sirius” a fost
preluată de „Concordia”, fosta direcţie tehnică a devenit direcţia tehnică a
Societăţii „Concordia”. Aceasta, grupa sub ordinele sale schelele de
extracţie din judeţele Bacău, Buzău, Dâmboviţa, Prahova, Putna, rafinăria
„Vega” de la Ploieşti, Serviciul de conducte şi rezervoare (condus din 1907
117
. Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale, fond
Ministerul Industriei şi Comerţului – Statistică industrială, dosar 12/1932-1945, f. 9
(în continuare, D.A.N.I.C.).
118
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 62/1933, f. 1-3.

48
până în 1927 de către D. Mayer) 119, atelierele mecanice (metalurgice) de la
Câmpina şi Ploieşti, şi era condusă de ing. G. J. Duqué, administrator-
director al „Concordiei”. Sediul acestei direcţii era la Ploieşti, în imobilul
proprietatea societăţii, din b-dul Independenţa nr. 18. Numărul
funcţionarilor care lucrau în această direcţie a evoluat de la 15 în 1922 la 69
în 1932 şi la 78 în 1936.
Tot în cadrul Direcţiei Tehnice, societatea mai deţinea şi două ateliere
mecanice, la Gura Ocniţei şi Lilieşti, care executau diverse reparaţii pentru
schelele societăţii. Acestea pe lângă activitatea de bază, reparaţiile, mai
produceau şi diferite piese turnate din fontă sau bronz, burlane de tablă
pentru sonde, aparate şi scule pentru sondaj, rezervoare, etc.
Deoarece în organizarea societăţii „Concordia” fiecare departament
avea atribuţii care echivalau cu o societate aparte în domeniul respectiv de
activitate, „Concordia”, nu era numai o societate petrolieră ci era un concern
de societăţi cu activitate industrială complexă şi multilaterală, având
Departament de petrol; (extracţie de petrol, bitumine lichide şi gazoase),
Departament metalurgic; (armament şi piese metalice), Departament
electric; (producere, transport şi distribuire de electricitate), Departament
minier; (cărbuni, aur şi argint), o rafinărie proprie, „Vega”; Serviciul de
conducte; fabrică de ambalaje şi bidoane la Constanţa; staţie de
transbordare la Brăila; depozit de produse petroliere la Braşov.
Principalul departament al societăţii era Departamentul Petrol care se
ocupa cu întreaga activitate de explorare, exploatare, transport, prelucrare şi
comercializare a societăţii în ramura petrolului, volumul acestor activităţi
clasând societatea ca a doua din România. 120
În anul 1940, s-a înfiinţat în cadrul societăţii „Concordia” Serviciul
de Mobilizare şi Apărare Pasivă, cu două secţii: Mobilizare şi Apărare
Pasivă. Rolul acesteia era de a camufla atelierele metalurgice, rafinăria şi de
a crea adăposturi pentru lucrători, în cazul bombardamentelor aeriene.
Pentru a preveni orice acţiune ostilă societăţii, s-a creat şi un Serviciu de
siguranţă, care avea ca principală activitate prevenirea accidentelor, precum
şi inspectarea tuturor instalaţiilor şi echipamentelor de incendiu şi siguranţă.
Prin Decretul privind militarizarea instituţiilor şi întreprinderilor de
stat şi particulare, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 292 din 11 decembrie
1940, Societatea „Concordia” a fost pusă sub regim de control, disciplină şi
jurisdicţie militară, împreună cu tot personalul care era socotit
rechiziţionabil, societatea , dar mai ales rafinăria şi secţia de armament
(tunuri şi muniţii), din cadrul Uzinelor Metalurgice din Ploieşti, s-au aflat în
119
. M.P.R., nr. 12/1927, p. 1122.
120
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 170/1945-1946, f. 78.

49
perioada 1940-1945 sub controlul Marelui Stat Major şi al Ministerului
Înzestrării Armatei şi Producţiei de Război, (M.I.A.P.R.). Au fost numiţi
comandanţi militari şi au fost instalate gărzi militare şi posturi de apărare
antiaeriană, la rafinărie, ateliere şi şantiere. 121
În cadrul Secţiei Armament din Departamentul Metalurgic de la
Ploieşti, funcţiona Comisia de Control şi Recepţie de la Uzinele
„Concordia” care pe lângă rolul de a verifica, testa şi recepţiona produsele
fabricate (tunuri, muniţii, afeturi de tun, armament, căruţe şi trăsuri de
recunoaştere, etc.), pentru armată avea rolul de a supraveghea şi controla
comportamentul muncitorilor din ateliere, starea lor disciplinară şi de a
întocmi lunar informări şi sinteze, organelor abilitate, respectiv Siguranţa
Statului, Poliţia, Jandarmeria, precum şi celor din Marele Stat Major.
În „Monitorul Oficial” nr. 218, din 15 septembrie 1941, au fost
publicate şi sancţiunile disciplinare aplicate personalului din întreprinderile
de stat şi particulare militarizate. 122 În conformitate cu ordinul
Subsecretariatului de Stat al Înzestrării şi Administraţiei Armatei, cu nr.
2.520/1941, înaintat de comandamentele militare „nici o angajare de
personal nu se face în întreprinderile militarizare, fără avizul organelor
poliţieneşti şi de siguranţă”. 123 În anul 1941, a fost emis Decretul nr. 977,
privitor la măsurile necesare prevenirii distrugerilor sau vătămării instalaţii
industriale şi depozitelor, care aveau legătura cu apărarea naţională şi
economia generală a ţării, publicat in Monitorul Oficial nr. 85 din 9 aprilie
1941.
În anul 1941, în conformitate cu Legea pentru crearea zonelor de
interes militar, Societatea „Concordia”, la cererea Ministerului Economiei
Naţionale din 23 iulie 1941, a înfiinţat un Serviciu de pază şi supraveghere
permanentă pe lângă Serviciul Personal.124 Misiunea acestui serviciu era de
a urmări starea de spirit a funcţionarilor şi lucrătorilor societăţii, dorindu-se
o revizuire a întregului personal. Erau nominalizaţi toţi cei suspecţi sau care
nu inspirau încredere şi suficientă siguranţă pentru întreprindere, în special
cei angajaţi după 21 ianuarie 1941. Ei trebuiau să fie supravegheaţi în modul
lor de comportare, în raport cu masele de muncitori. Acesta era în strânsă
legătură cu serviciul de informaţii al regimentelor de pază şi comandanţii
121
. Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti fond Comisia Militară de
Control la Uzinele „Concordia”, dosar 174/1942-1943, f. 2 ; 96 (în continuare,
C.S.P.A.M.I. Piteşti).
122
. Arhiva Institutului de Cercetări şi Proiectări Tehnologice Câmpina, S.N.P.Petrom,
fond Societatea „Astra Română, dosar 79/1940, f. 101 (în continuare, A.I.C.P.T.
Câmpina S.N.P.Petrom).
123
. D.J.A.N. Prahova, fond 265, dosar 17/1936-1941, f. 609.
124
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 223/1938-1941, f. 13.

50
gărzilor militare, precum şi cu jandarmii din zona petroliferă. Personalul
care nu inspira destulă încredere era înlocuit. 125
Prin adresa din 6 martie 1942 a Brigăzii a II-a Mixtă de Gardă
înaintată „Concordiei”, se arăta că „orice angajare, concediere, demisie sau
reprimire în serviciu trebuia să aibă şi avizul favorabil a brigăzii. Pentru
angajări şi reprimiri în funcţii era absolut obligatoriu avizul Chesturii de
Poliţie pentru cei din oraşe şi a organelor Jandarmeriei pentru cei de la
ţară”.126
Prin Decretul-Lege nr. 680 prin 1942, publicat în „Monitorul Oficial”
nr. 216/1942, era interzis întreprinderilor de a angaja personal plecat fără
voie, concediat, suspendat sau eliminat din serviciu.127 În 23 iulie 1942, din
punct de vedere al lucrărilor de mobilizare, departamentele şi serviciile
Societăţii „Concordia” au fost împărţite astfel:
A. Direcţia Generală, Departamentul Petrol, Staţia Constanţa
şi Agenţia Brăila depindeau de Asociaţia Industriaşilor de
Petrol din România;
B. Departamentul Uzinelor Metalurgice depindea de Direcţia
Industriei de Război;
C. Departamentul Electrica, şi Departamentul Minier
depindeau de Direcţia M.O.N.T. din cadrul Ministerul
Economiei Naţionale.
Toate ordinele Marelui Stat Major erau trimise direct fiecărui
departament sau fiecărei uzine, după numerele din planul de mobilizare
teritorială, prin autoritatea de care depindeau.
În şedinţa Consiliului de Administraţie din 25 august 1942, se
hotărăşte ca Serviciul de materiale din cadrul Departamentului de Petrol să
funcţioneze ca un serviciu aparte, depinzând de Sediul social. La 1 august
1942, s-a înfiinţat Serviciul de aprovizionare a funcţionarilor pe întreaga
societate. La conducerea acestor două servicii au fost instalaţi ing. René
Cotteleer (Serviciul de materiale) şi ing. Vasile Sassu, (Serviciul de
aprovizionare a funcţionarilor).128
Prin Decretul-Lege nr. 521, publicat în „Monitorul Oficial” din 18
august 1943, s-au fixat măsurile speciale pentru controlul şi disciplina în
întreprinderile militarizate şi care lucrau pentru sectorul de apărare. Printre
pedepsele prevăzute erau carcera, arestul, corecţia corporală, suspendarea cu
pierderea salariului, etc. Societatea „Concordia” a aprobat aceste măsuri,
125
. Ibidem, dosar 229/1941, f. 10.
126
. Ibidem, dosar 148/1941-1942, f. 10.
127
. Ibidem, dosar 288/1942, f. 11.
128
. Ibidem, dosar 318/1942-1948, f. 7.

51
considerând că, „sancţiunile aplicate după legea contractelor de muncă sunt
insuficiente şi ineficace”.
Cele mai multe pedepse aplicate personalului se refereau la părăsirea
nemotivată a serviciul sau nerespectarea orelor de lucru. Pedepsele cele mai
des aplicate erau admonestarea verbală, pierderea salariului pentru o zi sau
mai multe, pierderea dreptului de aprovizionare cu alimente şi
îmbrăcăminte, anularea ordinelor de mobilizare. În cazul în care lucrătorii
nu mai voiau să lucreze sau părăseau locul de muncă, ei erau urmăriţi de
organele de poliţie şi jandarmerie şi trimişi în faţa Curţii Marţiale, sub
acuzarea de sabotaj, care îi condamna.
În 16 iunie 1943, în şedinţa Consiliului de Administraţie a societăţii,
s-a stabilit că Sediul social va fi condus de ing. Vlad Perlea, Departamentul
uzinelor metalurgice de ing. N. Emanoil iar Staţia de export şi Fabrica de
ambalaje metalice şi litografie de la Constanţa să fie condusă de Ernest
Meienhofer. În acest an, schema de organizare a societăţii „Concordia” era
următoarea: 129
I. Departamentul Sediu social Bucureşti: Serviciul materiale şi
aprovizionare
Ploieşti, înfiinţat la 1 septembrie 1942;
II. Departamentul Petrol-Foraj-Producţie: Direcţia Tehnică;
Serviciul
Conducte; Schelele Petrolifere Gura-Ocniţei şi Lilieşti (şantierele Buştenari,
Chiciura, Runcu, Băicoi, Gura-Ocniţei); Rafinăria „Vega”; Serviciul de
Asigurări;
III. Departamentul Uzinelor Metalurgice: Direcţia Uzine; Secţia
A. Ateliere; Secţia B. Turnătorie; Secţia C. Muniţii; Secţia D. Tunuri;
IV. Departamentul Electrica: Uzinele Câmpina, Sinaia, Schitu-
Goleşti, Floreşti;
V. Departamentul Minier: Secţia Cărbuni; Secţia Aur;
VI. Staţia de export şi Fabrica de ambalaje din Constanţa
VII. Staţia de transbordare Brăila
În şedinţa Consiliului de Administraţie din 17 februarie 1944,
administratorul-delegat H. Osterwind a propus consiliului numirea ca
director la Departamentul Electrica, a inginerului Al. Vasiliu iar ing. N.
Debie a fost numit sub-director la rafinăria „Vega”.
Consiliul de Administraţie din 2 august 1944, a ales următorii
conducători de departamente: ing. E. Bunescu la Departamentul Uzinelor
Metalurgice; ing. Traian Niţescu la Departamentul Petrol-Foraj-
129
. C.S.P.A.M.I. Piteşti, fond Comisia Militară de Control la Uzinele „Concordia”, dosar
161/1942-1945, f. 3.

52
Producţie ing. Alexandru Vasiliu la Departamentul Electrica; ing. Vasile
Ionescu la Staţia de export Constanţa şi ing. Anghelide la Agenţia de
transbordare Brăila.
În data de 4 septembrie 1944, ing. Cezar Popescu, administrator unic
al Societăţii „Concordia” îl numeşte pe Silvio Marino, director, conducător
al Departamentului „Sediu Social şi Administraţie Generală” în
compunerea căruia intrau următoarele direcţii şi servicii: Direcţia
Financiară; Direcţia Contabilităţii, Direcţia Personal şi Administrativă;
Serviciul Contencios (condus de avocatul G. Eliescu, cu birouri în
Bucureşti, Ploieşti, Câmpina, Târgovişte, Constanţa, Bacău), Serviciul
Materiale şi Aprovizionare, Serviciul Control Organizare şi Documentare.
Din ianuarie 1945, de acest departament vor fi trecute şi Agenţia Brăila şi
Staţia de Export Constanţa. 130 În 10 noiembrie 1944, având în vedere că
problemele care erau de resortul Serviciului Personal au căpătat o
importanţă specială, s-a hotărât transformarea acestuia în Direcţia Personal
sub conducerea inginerului E. Mircea. 131
Până în decembrie 1944, pe lângă Departamentul Petrol, a cărui sediu
administrativ era în Ploieşti, a funcţionat Serviciul de Asigurări al
societăţii. Din decembrie 1944, el a devenit serviciu independent şi se ocupa
cu contractări de asigurări, contracte, reînnoiri de contracte, plăţi prime,
poliţe de asigurare şi modificarea lor. Serviciul asigura clădiri civile şi
industriale, locuinţe, stocuri de produse petroliere, instalaţii, maşini,
mobilier, uzine, vehicule, funiculare, vagonete, alimente, animale. Au fost
încheiate asigurări cu diferite firme printre care societăţile de asigurare
Societatea Română de Asigurare Generală „Generala”, Britania”, “Sun” şi
“Alliance”. Se încheiau şi prime individuale anuale în valoare de 1.000 lei
pentru cazuri de deces şi invaliditate precum şi accidente de automobil,
motociclete, schiuri, chiar şi asasinate. 132
În 10 noiembrie 1943, a fost întocmit un raport strict confidenţial de
către inginerul Traian Niţescu, de la Departamentul Petrol-Foraj-Producţie
cu privire la o eventuală fuziune a societăţii „Concordia” cu societăţile
petroliere „Colombia” şi „I.R.D.P.”. Însărcinarea a fost primită de la
administratorul-delegat H. Osterwind, care dorea o analiză din punct de
vedere tehnic şi structural precum şi modalităţile de realizare a fuziunii ce se
intenţiona a se face în primul rând între şantierele celor trei societăţi. Se
dorea evidenţierea avantajelor din punct de vedere tehnic şi economic a
acestei fuziuni. În referatul întocmit, se menţiona că grupul celor trei
130
. Ibidem, f. 36-39.
131
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 389/1941=1944, f. 4.
132
. Ibidem, dosar 326/1943-1947, f. 12, 35.

53
societăţi exploata un număr de 313 sonde; aveau o producţie zilnică de ţiţei
de 333 vagoane; o producţie zilnică de gazolină de 13,5 vagoane; o
producţie de gaze de 650.000 mc pe zi; 22 troliuri de foraj în funcţiune şi 12
troliuri cu echipe pentru reparaţii şi un personal pe şantiere format din 58 de
ingineri, 279 funcţionari, 386 funcţionari asimilaţi şi 4.000 de lucrători.133
Dacă s-ar fi realizat fuziunea, această activitate ar fi plasat grupul celor trei
societăţi aproape la nivelul societăţii „Astra-Română”. Avantajele fuziunii
urmărite erau: micşorarea stocurilor de materiale şi piese de schimb;
reducerea numărului de personal prin contopirea unor servicii; reducerea
volumului de activitate birocratică; recuperări din investiţiile existente şi
diminuarea investiţiilor; evitarea suprapunerii de activitate.
Din păcate, datorită situaţiei interne şi internaţionale, determinate,
începând cu anul 1944, de ofensiva trupelor sovietice, precum şi pătrunderea
lor pe teritoriul românesc, au făcut ca această fuziune a celor trei societăţi
amintite să rămână doar un deziderat.
Societatea „Concordia” care, aşa cum am precizat, era a doua
societatea petrolieră ca mărime de la noi din ţară, a început cu un capital mic
de câteva zeci de milioane de lei. În cursul anilor, capitalul social şi valoarea
averii acestei societăţi a marcat mai mult de 1.500.000.000 lei. Tot acest
capital a fost format de la an la an, în special, din raportarea beneficiilor
enorme pe care societatea le-a realizat în decursul anilor.

2.3. Personalul societăţi. Salarizarea. Şcoala de ucenici.

În perioada interbelică societatea „Concordia” s-a situat pe locul trei


în privinţa personalului său.
Marea majoritate a personalului utilizat în industria petrolieră imediat
după 1920, o formau salahorii, lăcarii şi sondorii care proveneau din rândul
băştinaşilor. Maiştrii sondori şi supraveghetorii erau străini, care erau şi cei
mai bine plătiţi. În timp ce un maistru sondor român primea un salariu
mediu cuprins între 180 şi 250 de lei, maxim 300 de lei, un maistru sondor
străin primea între 275 şi 475 lei, maxim 772 lei. 134 La finele anului 1920,
totalul personalului angajat în industria petrolieră, cuprinzând pe cel
administrativ, tehnic şi lucrători, era de 12.746 faţă de 14.219 în anii 1915-
1916. Diferenţa era cauzată de primul război mondial. Cel mai mare număr
133
. Ibidem, dosar 227/1943, f. 1-14.
134
. I. Simionescu, Petrolul, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, Ediţia a IV-a,
Bucureşti, 1923, p. 78.

54
de lucrători şi personal era în judeţul Prahova, 79,35%, Buzău, 7,70%,
Dâmboviţa, 7,65% şi Bacău 5,30%. 135 După naţionalităţi, 98,52% erau
români, şi 1, 48% străini.
Situaţia personalului care lucra în industria română de petrol s-a
îmbunătăţit faţă de ceea ce era înainte de primul război mondial, prin faptul
că, pe lângă personalul de origine străină au fost angajaţi tot mai mulţi
români. Astfel, numărul inginerilor români a sporit cu 70%, a tehnicienilor
şi maiştrilor la 88%. Sondorii şi lucrătorii necalificaţi erau tot români şi
chiar şi în conducerea societăţilor românii au ajuns să reprezinte 53%.
Aceştia însă erau reprezentanţii diverselor bănci şi partide politice şi
reprezentau interesele capitalului respectiv.136
Inginerii români erau folosiţi mai mult pentru posturi de execuţie iar
conducerile societăţilor petroliere practicau schimbul de personal care
consta în trimiterea inginerilor în străinătate pentru a putea aduce alţii
străini. Mai erau aduşi, tot din străinătate, maiştrii, tehnicienii şi alţi
specialişti. În perioada crizei economice 1929-1933, erau foarte mulţi
ingineri cu practică îndelungată, care au devenit şomeri. Numărul acestora şi
în special a inginerilor de mine fără serviciu era foarte mare, societatea
„Concordia” primind oferte, lunar, pentru angajarea lor. Societatea avea
nevoie de ingineri mecanici, ingineri de mine de construcţii, hotarnici, de
geniu, electromecanici, etc.137
În anul 1933, personalul societăţii se ridica la 2.587 persoane.
Personalul tehnic a inclus la şantiere 29 de ingineri şi la rafinărie 26 de
ingineri şi chimişti. Numărul lucrătorilor utilizaţi la şantiere a fost de 1.367
persoane iar la rafinărie, 684 persoane.138 În 1938, societatea avea un total
de 3.426 salariaţi din care 1.705 pe şantiere şi 900 la rafinărie. 139 La Direcţia
Tehnică de la Ploieşti, de la 22 de funcţionari în 1922, se va ajunge la 78 în
1936, la rafinăria „Vega”, de la 145 de angajaţi în 1905 se va ajunge la 616
în 1935 iar la Departamentul Uzinelor Metalurgice se va ajunge în 1939 la
3.000 de angajaţi. La 1 noiembrie 1944, personalul societăţii „Concordia” se
135
. „Statistica Minieră a României pe anul 1920”, Tipografia „Lucia”, Bucureşti, 1921,
p. 8-9.
136
. D. Ionescu, I. Ivănescu, Evoluţia industriei de petrol din România dupa primul
război
mondial şi până astăzi, în „Petrol şi Gaze”, nr. 9-10/1957, p. 471-472.
137
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 38/1927-1939, f. 22-23.
138
. „Analele Minelor din România“, nr. 11/1934, p. 481.
139
. Victor Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-stiinţifice,
1859-1947, vol. I, Industria, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 241;
M.P.R. nr. 7/1939, p. 565-566.

55
ridica la 9.908 angajaţi, din care 8.440 lucrători, şi 1.430 de funcţionari.140
În procente, 97,1% erau români, 0,6% străini şi 2,3% minoritari. Personalul
societăţii, lucrători şi funcţionari, se prezenta în cadrul departamentelor, ca
număr, la 15 decembrie 1944 astfel: 141

Departament / Serviciu/ Sediu Funcţionari Lucrători


Sediul social 133 22
Departamentul Petrol 546 3.172
Departamentul Electrica 158 752
Departamentul Minier 63 1.290
Departamentul Uzinelor Metalurgice 398 2.844
Serviciul Materiale şi Aprovizionare 62 42
Agenţia Brăila 4 28

Societatea a stabilit, încă de la constituirea sa, un principiu potrivit


căruia era interzis funcţionarilor acestuia de a lua în concesiuni terenuri
petrolifere, sau de a cumpăra aceste concesiuni, precum şi de a cumpăra
redevenţe, în general orice drepturi în legătură cu exploatarea petroliferă. De
asemenea, aceştia nu aveau dreptul să aibă calitatea de membrii activi în
societăţi comerciale sau industriale, fie ca membrii în consiliile de
administraţie, fie ca cenzori. Cu toate acestea, după 1940, o parte din
personalul societăţii directori, funcţionari, avocaţi, membrii în Consiliul de
Administraţie, au îndeplinit funcţii şi la alte societăţi. Printre aceştia
amintim pe: ing. Silvio Marino; prof. univ. Eftimie Antonescu; Hans
Brochhaus; Karl Blessing; Heinz Osterwind; Eugen Savu şi generalul
Gheorghe Buicliu.142
Din 1923 până în 1928, cu toate că producţia de ţiţei a României şi
numărul metrilor foraţi a crescut cu 181,7% respectiv 100,1%, personalul
întrebuinţat în industria petrolieră a crescut doar cu 7,2%. 143
Statistica accidentelor de muncă arăta că din 1923 şi până în 1929, în
industria extractivă, numărul accidentelor de muncă s-a dublat astfel: 144
140
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 101/1944, f. 1.
141
. Ibidem, dosar 366/1941-1944, f. 14.
142
. Ibidem, dosar 137/1944-1945, f. 14-15.
143
. Gh. Răvaş, op.cit., p. 205.

56
1923 …………………..1.100 accidente din care 64 mortale
1929……………………2.329 accidente din care 109 mortale
În anul 1940, Oficiul de Asigurare a Muncii Câmpulung raporta că, la
Departamentul minier Schitu Goleşti, s-au produs 116 accidente de muncă
din care 3 mortale, 36 cu pierdere a incapacităţii parţiale de muncă şi 77
uşoare, care toate se datorau neglijenţei muncitorilor. 145
Problema salariilor în industria petrolieră a devenit una dintre cele
mai grave probleme. Din cauza aceasta şi a scumpirii vieţii, începând cu
1919 dar mai ales în 1920 au izbucnit numeroase greve care aveau la bază
cererea de mărire a salariilor iar acestea nu încetau până nu se satisfăceau
cererile. Sub această presiune, salariile au crescut de 10-15 ori mai mult ca
înainte de război. Personalul din industria petrolieră, pe lângă salarii relativ
mari se bucura şi de multe alte avantaje care înglobau locuinţă, încălzit şi
iluminat.
Se poate constata existenţa unor norme precise şi oarecum rigide
stabilire a salariilor, care erau diferenţiate pe diverse categorii de lucrători.
Fiecare categorie avea prevăzut un minim şi un maxim de salarizare.
Salariile erau stabilite de consiliul de conducere al societăţii iar în funcţie de
scumpirea traiului se stabilea şi mărirea acestuia.
Pentru fixarea salariului, societăţile petroliere, printre care şi
Societatea „Concordia”, întocmeau o foaie calificativă pentru fiecare
lucrător unde se acordau calificative pentru: aptitudini, simţul răspunderii,
exactitate, silinţă, energie, pricepere, iniţiativă, cunoştinţe profesionale,
cultură generală, conduită faţă de superior şi faţă de egali, purtare,
punctualitate. La aceşti parametrii se răspundea cu calificativele, foarte
bine, bine, satisfăcător sau nesatisfăcător. 146 Pentru cei ce cunoşteau limbi
străine, se acordau calificativul foarte bine, bine, elementar, deloc.
Pentru funcţionari, erau întocmite la angajare fişe individuale de
evaluare care cuprindeau două anexe: Anexa I cuprindea descrierea postului
şi a atribuţiilor iar anexa II cuprindea calităţile fizice (coeficient 1),
personale (coeficient 2), facilitate de întocmire şi înţelegere (coeficient 3),
experienţă şi cunoaşterea postului (coeficient 4), mod de executare
(coeficient 5). Unii salariaţi contestau modalitatea încadrării şi a salarizării
mai ales a normelor stabilite de către A.I.P.R, astfel că unii reclamau aceste
144
. Ibidem, p. 207.
145
. D.J.A.N. Argeş, fond Inspectoratul Regional al Muncii Piteşti, dosar 30/1941-1942 ;
10/1940-1941.
146
. Gh. Calcan, Industria petrolieră din România în perioada interbelică, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1997, p. 177.

57
norme iar alţii erau mulţumiţi de ele. 147 Salariile se revizuiau de doua ori pe
ani, iunie şi decembrie, şi se acordau majorări după meritul fiecăruia.
Problema şomerilor în industria petrolieră a făcut obiectul unei
şedinţe a Asociaţiei Industriaşilor de Petrol din România (A.I.P.R.) din
1930. Atunci s-a propus şi s-a aprobat ca fiecare societate să contribuie la
alcătuirea unui fond cu care să fie ajutaţi şomerii sin industria petrolieră, în
lunile de iarnă. Societăţile petroliere contribuiau cu doi lei zilnic, de fiecare
lucrător în serviciu, iar aceştia cu câte un leu zilnic, fondurile fiind
centralizate de societatea „Steaua Română”. Ajutoarele se acordau în
alimente, prin grija sindicatelor din regiunile petrolifere. 148 „Concordia”
avea sindicat la Gura Ocniţei, Boldeşti, Băicoi şi Ţintea. 149
Având în vedere că durata zilei de lucru fusese mărită în cele mai
multe întreprinderi iar în practică s-a ajuns la reducerea salariilor prin
prelungirea zilei de lucru şi prin urcarea preţurilor, începând cu 1932,
asistăm la înfiinţarea unor comitete de acţiune ale muncitorilor. Aceste
comitete funcţionau în Ploieşti, Câmpina şi Moreni la societăţile „Astra
Română”, „Româno-Americană”, precum şi la Rafinăria „Vega”.
Din vara anului 1932 s-a trecut la concedieri masive, la început la
rafinăriile „Orion”, „Unirea”, „Româno-Americană”, iar muncitorilor rămaşi
li s-a aplicat o reducere a salariilor cu 35%. Ca urmare a concedierilor făcute
în 1933, au avut loc manifestări şi demonstraţii la Ploieşti pentru respectarea
contractelor de muncă şi oprirea concedierilor, culminând cu grevele şi
revolta muncitorilor ceferişti şi petrolişti din 1933. Toată perioada 1929-
1933 a reprezentat pentru muncitorii din industria petrolieră o perioadă grea
caracterizată prin mari concedieri şi scăderi ale salariilor cu 50-60%.
Problema locuinţelor devenea pentru societatea „Concordia” din an în
an tot mai acută. În iunie 1933, din cei 751 de funcţionari şi lucrători aflaţi
în Serviciul schelelor petroliere, numai 528 locuiau în casele societăţii pe
când restul de 223 lucrători locuiau în case particulare cei mai mulţi cu
chirie, fie prin satele vecine fie la o depărtare de 10-15 km de şantiere.
Proporţia arăta nevoia mare de locuinţe dar şi faptul că o pătrime din acestea
erau într-o stare de ruină ameninţând să se prăbuşească peste oameni din zi
în zi. Acestea erau nu numai vechi dar fuseseră construite provizoriu, nu
pentru o durată mare de rezistenţă. Toate erau aglomerate cu lucrători şi erau
„sub cea mai modestă pretenţie de igienă”. 150
147
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 172/1945-1946, f. 5-6.
148
. Ajutorarea şomerilor, în M.P.R., nr. 1/1938, p 48.
149
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 76/1943-1944, f. 27.
150
. Ibidem, dosar 41/1933, f. 5-6.

58
Dat fiind această situaţie, în şedinţele Consiliului de Administraţie s-
au propus realizarea unor locuinţe în baza prevederilor bugetare, mai precis
case pentru inginerii Roësller (de 170 mp) şi Vernescu (150 mp), 10
apartamente cu două camere şi bucătărie pentru lucrători, în suprafaţă de
600 mp, care trebuiau să întrunească toate condiţiile tehnice, igienice şi
estetice. Se hotăra de asemenea, ca unele birouri de la schele să se
transforme şi să se înalţe cu câte un etaj, pentru a putea fi transformate în
locuinţe, precum şi cumpărarea unor case care puteau fi amenajate în
locuinţă. Suma totală s-a ridicat, în 1933, la 2.560.000 lei.
De activitatea în domeniul petrolier a societăţii se interesau studenţi ai
universităţilor din străinătate (polonezi şi cehi) care îşi exercitau practica pe
şantiere la Gura Ocniţei, şi Lilieşti, sau la rafinăria „Vega”. Pe şantierul
Gura-Ocniţei, făceau practică studenţi de la şcolile de specialitate dar din
lipsă de locuri, nu puteau fi primiţi vara decât trei. Pe şantierul societăţii de
la Moreni nu puteau fi primiţi decât doi iar la Buştenari decât unul. Studenţii
români erau plătiţi cu 4.000 lei lunar iar cei străini cu 7.000 lei. 151 Problema
asigurării cazării făcea ca numărul studenţilor străini să nu poată fi mărit aşa
cum şi-ar fi dorit aceştia.
Societatea „Concordia” dorea angajarea absolvenţilor şi de la şcolile
politehnice, având nevoie de ingineri mecanici, chimişti, pe şantierele de la
Gura-Ocniţei, şi rafinăria „Vega”. Societatea „Concordia” avea interesul de
a forma pe loc personalul său de la ucenic până la maiştru sondor. Era de
preferat să se întrebuinţeze personalul cu şcoală (se luau în considerare
elevii şcolilor de arte şi meserii) şi să se dezvolte şcolile societăţii precum şi
încurajarea elevilor absolvenţi.152 Erau lucrători pe care societatea îi alegea
şi îi trimitea la şcoli pentru a-şi asigura cadre de execuţie, fiind interesul
societăţii în joc. Erau şi lucrători care din proprie iniţiativă făceau şcoli de
pregătire dar, pentru aceştia, societatea nu avea nici o obligaţie. Pentru
prima categorie, societatea acorda următoarele facilităţi: mijloace de
transport gratuit, orele de lucru nu erau în orele când existau cursuri fiind
urmate în timpul liber. 153
Societatea acorda burse (una, două) pentru elevii viitori ingineri de la
Şcoala Politehnică din Bucureşti. Se elaborase şi un regulament în care se
prevedeau plata taxelor şcolare, rechizite şi cărţi, indemnizaţia lunară,
urmărirea frecvenţei, modul de comportament, sancţiuni, retragerea bursei,
declaraţia de angajare. 154
151
. Ibidem, dosar 38/1927-1932, f. 15, 25.
152
. Ibidem, dosar 125/1938, f. 92.
153
. Ibidem, f. 71.
154
. Ibidem, dosar 244/1944-1948, f. 16-17.

59
Din punct de vedere al salarizării lunare a personalului, societăţile
petroliere se împărţeau după producţie, prelucrare şi număr de salariaţi în
două categorii: prima categorie cuprindea nouă societăţi, printre care şi
„Concordia” iar în categoria a doua celelalte întreprinderi. 155
În perioada interbelică „Concordia” a folosit trei sisteme de salarizare
pentru funcţionari: primul, pentru marea masă a funcţionarilor fără
răspundere şi iniţiativă şi al căror salariu nu reprezenta decât contravaloarea
orelor de serviciu prestat. Ei primeau un salariu specific al funcţiei, care
varia cu vechimea şi mai ales cu asiduitatea; salariu era diminuat cu
impozitul aferent. În afară de salariu, toţi aceşti funcţionari primeau un
salariu drept gratificaţie de Crăciun şi Anul Nou şi un salariu sau două,
gratificaţie de bilanţ, acesta din urmă fiind înglobat în salariu în anul 1943,
aşa că nu se mai vorbea de el. Al doilea, pentru funcţionarii în număr
restrâns, cu răspundere şi iniţiativă limitată, care pe lângă salariu şi
accesoriile de mai sus, primeau o gratificaţie de sfârşit de an, depăşind două
salarii, după recomandarea directorilor, conducători de departamente. Al
treilea, pentru funcţionarii cu răspundere mare, cei mai mulţi având
delegaţie şi drept de semnătură, al căror salariu nu creştea în raport direct cu
răspunderea şi care-şi găseau „recunoaşterea” în gratificaţia de bilanţ.156
Inginerii şi contabilii erau salarizaţi după titlu, vechime şi răspundere.
Societatea „Concordia” dorind să coreleze salariile lucrătorilor şi
funcţionarilor săi cu scumpetea vieţii, în 16 decembrie 1943 a avansat un
număr de 562 de funcţionari din toate departamentele, creşterea salarială
fiind de 24,55% precum şi un număr de 3.457 lucrători din toate
departamentele, creşterea salarială fiind de 24,37%.
De la înfiinţarea ei, Societatea „Concordia” s-a interesat de sănătatea
salariaţilor săi, anual, sute de lucrători beneficiind de asistenţa „fondului
social” pentru a fi trimişi în staţiuni balneoclimaterice, la tratament. Din
1940, exista şi un „Fond Social” în cadrul Ministerului Economiei
Naţionale” care sprijinea cu bani transportul şi întreţinerea muncitorilor.
„Casa Minieră” din cadrul Direcţiei Minelor, a Ministerului Industriei
şi Comerţului, suporta cheltuielile de transport cu trenul personal, clasa a
III-a şi de întreţinere, pentru muncitorii şi lucrătorii trimişi să-şi îngrijească
sănătatea în staţiunile Techirghiol-sat (pentru reumatism) şi Borsec (pentru
plămâni). Societatea „Concordia” înainta acestei Case, situaţia salariaţilor
societăţii, serviciile unde lucrau precum şi certificatele medicale ale
acestora. 157 Muncitorii trimişi în staţiuni erau din categorii diferite,
155
. Ibidem, dosar 267/1945-1946, f. 10.
156
. Ibidem, dosar 244/1944-1948, f. 166.
157
. Ibidem, dosar 42/1935-1940, f. 7.

60
distribuitori, manipulanţi, laboranţi, zidari, sondori, dulgheri, mecanici,
electricieni, cei mai mulţi provenind de la Departamentul Minier, Rafinăria
„Vega” şi Uzinele metalurgice. De asemenea, pentru trimeterea lucrătorilor
şi funcţionarilor la băi şi tratamente în vara anului 1944, s-au cheltuit sume
importante cu salariaţii trimişi în staţiunea Poneasca – Bozovici, jud. Caraş,
în serii de 21 de zile, de la „Fondul social”.
Asistenţa medicală în cadrul departamentelor societăţii „Concordia”
nu era una dintre cele mai bine organizate. Existau dispensare pe şantierele
petroliere şi miniere ale societăţii dar lipsea instrumentarul medical,
medicamentele şi medicii, care să poată să-i trateze aşa cum se cuvine pe
salariaţi şi membrii de familie. Cazurile grave provocate de accidente nu
puteau fi rezolvate pe loc, răniţii trebuind să fie transportaţi la cele mai
apropiate spitale dar de multe ori, mijloacele de transport nu puteau fi găsite
iar după rechiziţionarea lor, odată cu declanşarea războiului, căruţele erau
singurele mijloace de transport. Existau permanent dispute cu Casa
Asigurărilor Sociale, precum şi cu gratuităţile în acordarea medicamentelor.
Cazurile care necesitau internări şi operaţii erau rezolvate, în marea lor
majoritate, numai în urma aprobărilor date de conducerea societăţii de a se
plăti diferite sume de bani familiilor, pentru a suporta aceste operaţii.
În anul 1941, generalul Ion Antonescu, prin generalul de brigadă C.
Gh. Voiculescu, subsecretar de stat la Ministerul Muncii, a solicitat ca toate
societăţile petroliere cu cel puţin 1.000 de lucrători, să înfiinţeze până la 15
februarie 1941 dispensare cu cel puţin două încăperi şi cu tot instrumentarul
medical necesar pentru acordarea asistenţei medicale lucrătorilor şi
funcţionarilor. 158
Sancţiunile pe care Societatea „Concordia” le aplica personalului său
erau avertismentul, amenda (o zecime din salariul zilnic) şi concedierea
motivată prin Direcţie. Era o diferenţă mare între sancţiuni iar cazul culpei
grave nu era bine lămurit. Ar fi fost necesar ca direcţia tehnică a societăţii să
fi elaborat un Regulament care ar fi permis concedierea personalului aflat pe
şantiere după anumite norme şi măsuri mai energice pentru cazuri deosebit
de grave. Societăţile petroliere ca „Astra Română”, „Steaua Română”,
„Româno-americană” şi „Colombia”, aveau alte norme în ceea ce priveşte
sancţiunile.
Cu toate măririle de salarii, situaţia lucrătorilor necalificaţi era grea,
conducerea societăţii recunoscând că existau din partea muncitorilor
plângeri verbale şi scrise sub formă de memorii. De asemenea, conform
notelor informative întocmite de organele de Siguranţă din Ploieşti, în 1939,
muncitorii şi lucrătorii calificaţi erau nemulţumiţi de concedierile fără
158
. Ibidem, dosar 89/1941, f. 15.

61
preaviz sub diferite motive, unele foarte puţin întemeiate, programul de
lucru care depăşea 8 ore zilnic precum şi în sărbătorile legale, rotirea
lucrătorilor vechi care efectuau doar patru ore de muncă zilnic, tratament rău
şi ameninţări permanente cu concedierea. Lucrătorii „vin aproape zilnic la
Camera de Muncă Ploieşti, făcând reclamaţiuni verbale şi scrise”. 159
Muncitorii de la Uzinele Metalurgice s-au revoltat, în martie 1939, în
special maiştrii plătiţi lunar, ca urmare a unui articol apărut în presă, prin
care V. Gherman, reprezentatul muncitorilor în Frontul Renaşterii Naţionale,
arăta că „muncitorii din toate fabricile de armament şi acelea care lucrează
pentru armament sunt bucuroşi să lucreze două ore în plus pentru apărarea
naţională.160 Muncitorii arătau conducerii, conform Notei informative nr.
112 din 31 martie, că nu au fost întrebaţi în această chestiune, dar că ei erau
bucuroşi să lucreze mai multe ore, „dacă însă li se plăteşte şi cu condiţia ca
opera să fie a lor, nu ca un element de reclamă a anumitor oameni”. Ca
urmare, direcţiunea fabrici s-a adresat Ministerului Muncii pentru rezolvarea
problemei orelor de muncă.
Dispoziţia direcţiei Uzinelor Metalurgice ca o parte dintre lucrătorii
specialişti să li se dea un spor de salariu de maxim 5 lei pe oră, au
determinat muncitorii să solicite şi ei aceste sporuri arătând că un inginer
care primea până la 1 ianuarie 1939 un salariu de 20.000 lei, primea un
salariu acum, în aprilie, de 40.000 lei (cazul inginerului Ştefănescu) în timp
ce lor „li se dădea câţiva lei la oră” 161. Faţă de ridicarea indicelui de
scumpire a traiului, manifestată mai ales începând cu luna mai 1939,
societatea „Concordia”, luând în examinare situaţia salarizării personalului,
a hotărât majorarea salariului cu începere de la 1 noiembrie. 162 Lucrătorii cu
un salariu până la 5.000 lei primeau o cotă de majorare de 20% iar cei cu
salarii de peste 5.000 lei o cotă de 15%. Funcţionarii cu salarii de până la
7.000 lei primeau o cotă de majorare de 20% iar cei cu salarii de peste 7.000
lei o cotă cuprinsă între 15 şi 19%.
De asemenea, tot pentru aceştia, s-au acordat gratificaţii cuprinse între
6000 şi 72.000 lei şi care se dădeau în valoare de unul, două sau trei salarii
lunare după meritul funcţionarilor.
Pe anul 1939, potrivit deciziei directorului general Ion Marinescu, s-
au acordat gratificaţii în valoare totală de 534.000 lei. 163 Conform Notei
informative nr. 11 din 10 decembrie 1940, cererile continue de sporire a
159
. D.J.A.N. Prahova, fond Inspectoratul Judeţean Prahova al M.I., dosar 30/1939, f. 52.
160
. Ibidem, f. 129.
161
. Ibidem, f. 138.
162
. Ibidem, dosar 22/1939, f. 5.
163
. Ibidem, dosar 294/1939-1940, f. 13.

62
salariilor se datorau şi faptului că nu exista, până în 1940, un plafon unic de
salarizare la toate întreprinderile, lucrătorii de la o societate fiind tentaţi de
majorările făcute la altă societate şi cereau majorarea salariilor după
exemplul celor ce reuşiseră să obţină revendicările pretinse. 164
La începutul lunii decembrie 1940, delegatul Breslei Metalurgiştilor
din Bucureşti, Russu Ioan, a făcut cunoscut Comitetului Breslei
Metalurgiştilor din Ploieşti că „breslele nu se vor desfiinţa, invitându-i să
pună în vedere membrilor să-şi plătească cotizaţiile”.
Comitetul Breslei din Ploieşti a hotărât să plătească mai departe chiria
localului şi a adresat un protest Ministerului Muncii şi Inspectoratului
Muncii, nemulţumiţi că „nu satisfac cererile lucrătorilor de mărire a
salariilor”. 165 Dar, Decretul-Lege nr. 3.878 din 18 decembrie 1940, publicat
în „Monitorul Oficial” nr. 298, desfiinţa toate breslele patronale şi
muncitoreşti. Articolele 3 şi 4 din acest decret prevedea că averea mobilă şi
imobilă a breslelor şi uniunilor desfiinţate va fi preluată de o comisie
compusă din inspectorul şef al regiunii respective de inspecţia muncii, din
preşedintele Camerei de Muncă locală şi administratorul financiar. 166
Ca urmare, Subinspectoratul Muncii Piteşti, raporta in 11 ianuarie
1941, că a preluat cu procese-verbale, averea mobilă şi imobilă a celor două
bresle ale muncitorilor mineri din comuna Schitu-Goleşti, jud. Muscel,
aparţinând Departamentului Minier din cadrul societăţii „Concordia”. Pe
lângă mobilier, s-a ridicat din casele de bani şi numerar, respectiv suma de
4.175 de lei. Societatea a căutat totuşi să acorde o atenţie deosebită
bunăstării funcţionarilor şi lucrătorilor săi în scopul de a preveni conflicte de
muncă şi greve.
Astfel, în concordanţă cu legile în vigoare şi în limita situaţiei
financiare, aceasta a căutat să aprovizioneze prin Centrala de Aprovizionare
a Industriei de Petrol, creată în anul 1940, cât şi prin economatele proprii,
personalul societăţii cu alimente, combustibil şi, într-o anumită măsură, cu
încălţăminte.
Spre edificare, redăm mai jos un tablou comparativ al preţurilor la
articolele principale din anii 1939-1940 şi diferenţele dintre acestea: 167

164
. Ibidem, dosar 78/1940, f. 86
165
. Ibidem, dosar 78/1940, f. 78.
166
. D.J.A.N. Argeş, fond Inspectoratul Regional al Muncii Piteşti, dosar 7/1940 – 1941,
f. 4.
167
. D.J.A.N. Prahova, fond Inspectoratul Judeţean Prahova al M.I., dosar 78/1940, f. 87.

63
Articole principale 1939/ lei 1940/lei Diferenţă plus/lei
Carne de vită 24 50 26
Ceapă 3 12 9
Cartofi 2 5 3
Fasole 8 21 13
Untură 50 115 65
Untdelemn 30 62 32
Haine 2.500 5.000 2.500
Ghete 500 1.200 700

Salariile nu s-au mărit în aceeaşi măsură cu articole de primă


necesitate. În medie, salariile din decembrie 1939 şi până în decembrie 1940
s-au mărit cu maxim 20% în timp ce scumpirea articolelor prezentate au
atins o majorare de 100%. Coeficientul de scumpete care a fost în octombrie
1939 de 106%, va creşte, în aceeaşi lună a anilor 1940 la 147%, 1941 la
208%, 1942 la 277% 1943 la 394% iar în 1944 la 624%. Constatându-se o
scumpire continuă a vieţii şi puţine perspective de ameliorare a situaţiei
economice, începând cu mai 1940, s-a înfiinţat, „alocaţia de scumpete”.
Aceasta a fost fixată la 20% din salariu şi s-a acordat tuturor lucrătorilor,
fără nici o deosebire. În schimb, nu s-au mai făcut avansări pentru merit,
vechime, etc. În vederea stabilirii indicelui de scumpete, societatea colabora
cu Institutul de Conjunctură Românească.
La Uzinele metalurgice din Ploieşti, în octombrie 1940, s-a înfiinţat
cantina pentru ucenici, în iunie 1941, cantina pentru lucrători şi în
septembrie 1941, restaurantul inginerilor, funcţionarilor şi maiştrilor. În
1942, s-a mai înfiinţat o cantină la Ploieşti numai pentru
funcţionari.Valoarea investiţiilor până la 31 martie 1942 s-a ridicat la suma
de 5.655.000 lei, valoarea alimentelor în stoc a împrumuturilor şi a
contribuţiilor de la furnizori, pentru alimente, la 26.847.000 lei iar
cheltuielile de întreţinere, amortisment, deplasări, încălzit, lumină, se ridicau
lunar la 120.000 lei.
Din anul 1941, pentru aprovizionarea curentă a personalului cu
alimente şi articole de primă necesitate, a fost înfiinţat un Oficiu Central de
Aprovizionare propriu prin care se asigurau mijloace de existenţă pentru
38.000 de suflete, mare parte din îmbrăcăminte din alimente fiind livrate
„simţitor sub preţul pieţii curente”(cca. 20-40%).168 Într-un raport înaintat
de către Serviciul Personal conducerii societăţii se arăta că, dacă se va putea
aproviziona suficient cu făină de grâu, porumb, zahăr, ulei, îmbrăcăminte şi
168
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 103/1943, f. 6.

64
încălţăminte, personalul societăţii şi familiile lor „ne vom putea baza pe
devotamentul complet al personalului nostru”.169 La 23 august 1944, Oficiul
Central de aprovizionare al societăţii avea 12 magazine de distribuire,
precum şi 15 cantine.
La 15 mai 1941, Uzinele Metalurgice aveau angajaţi un număr de
2.681 persoane, din care 5, personal de conducere, 135 administrativ, 30
tehnic superior, 1115 lucrători calificaţi şi 1.396 personal necalificat.170
Fabrica de armament cuprindea un număr de 1.477 de lucrători, ceea ce
reprezenta 54% din totalul personalului uzinelor metalurgice. (fabrica de
muniţii: 825 lucrători; fabrica de tunuri: 527; letoneria: 35.) 171 La 31 martie
1942, uzinele aveau un total de 3.132 salariaţi. 172
Departamentului Minier Schitu-Goleşti se adresa Ministerului
Economiei Naţionale în 2 aprilie 1941, în care solicita intervenţia la Marele
Stat Major, pentru a se admite mobilizarea pe loc a lucrătorilor săi ce se
aflau în mine, de a nu se mai reduce personalul tehnic şi administrativ, care
şi aşa era redus iar lucrătorii mineri calificaţi şi vagonetarii mai mari de 27
de ani precum şi muncitorii de suprafaţă trecuţi de 34 de ani să fie şterşi din
situaţiile întocmite cu mobilizarea personalului. 173 Se arăta că lucrările
trebuiau să fie efectuate de specialişti cu aptitudini deosebite şi experienţă
îndelungată în meseria de miner, inclusiv a ajutoarelor lor precum şi „o stare
fizică specială adaptată mediului de umezeală, de aer, de lumină specifică
galeriilor subterane”.174 Nu se putea admite „improvizaţii” cu alţi muncitori,
dându-se exemplul incendierii din 1917 a două mine din Schitu Goleşti de
către prizonieri transformaţi în lucrători minieri. De asemenea, aducerea
muncitorilor de la alte mine era considerată o greşeală.
În conformitate cu Legea din 15 noiembrie 1940, privitoare la situaţia
evreilor, s-a trecut la concedierea tuturor funcţionarilor şi lucrătorilor evrei
din serviciile societăţii. Concedierea acestora s-a făcut. Era interzisă
personalului societăţii „orice propagandă politică, religioasă, iredentistă,
terorism, spionaj sau sabotaj, precum şi orice discuţie cu caracter politic.
Cazurile depistate erau aduse imediat la cunoştinţa organelor de Siguranţă”.
În cadrul Fabricii de armament activa Comisia militară de control şi
recepţie care, pe lângă verificarea şi recepţionarea materialului militar
executat de lucrători (tunuri şi muniţii), întocmeau buletine informative în
169
. Ibidem, dosar 216/1941, f. 20.
170
. Ibidem, dosar 143/1941, f. 243.
171
. Ibidem, dosar 15/1938-1942, f. 33.
172
. C.S.P.A.M.I. Piteşti, fond „Comisia militară de Control şi Recepţie la Uzinele
„Concordia”, dosar 174/1942-1943, f. 55.
173
. Ibidem, dosar 291/1940-1941, f. 10.
174
. Ibidem, f. 11.

65
care semnalau lunar starea de spirit, atitudini politice, acţiuni subversive,
dacă aveau loc, nemulţumirile de ordin material sau moral, starea
disciplinară, comportamentul la serviciu sau în afară, starea sanitară,
lipsurile materiale, abateri disciplinare (beţii, jocuri de noroc, cheltuieli
exagerate, purtări violente, frecventarea unor cercuri necorespunzătoare),
accidente. Misiunea organelor de contra-informaţii, din fabrica de muniţii,
trebuia îndreptată pentru depistarea rapidă a propagandei subversive, a
spionajului, combaterea terorismului (distrugerile urmărite la fabrică, puncte
sensibile, procedee şi mijloace vizate de agenţi).
Inspectoratul General Tehnic al armatei informa şi uzinele
„Concordia” că elementele comuniste care activau în bresle au primit din
partea conducerii P.C.R. din Bucureşti „instrucţiuni pentru organizarea de
mişcări revendicative simultane în toate fabricile şi întreprinderile de aceeaşi
categorie profesională”. Se solicita că astfel de propagandă să nu se facă în
atelierele uzinei. Cu toate acestea, în 6 octombrie 1939, au fost introduse
manifeste comuniste. În 14 octombrie 1939, comisia militară raporta că a
găsit, pe pereţii closetului de la fabrica de tunuri, inscripţia „Trăiască
Partidul Comunist din România” care a fost ştearsă în cursul aceleaşi zile.
Cum astfel de manifestări cu caracter „subversiv” mai fuseseră descoperite
în ultimul timp, rezulta că, printre lucrătorii din uzinele „Concordia” se
găseau elemente care propagau idei comuniste. Ca urmare, comisia militară
propunea conducerii luarea următoarelor măsuri: nici un lucrător să nu mai
fie primit la serviciu fără o adeverinţă de la poliţia comunei respective că nu
face parte din nici o organizaţie politică cu caracter subversiv; toţi lucrătorii
şi personalul administrativ inferior să aibă carnete de identitate cu
fotografie, să se execute un control mai riguros în special la intrarea în
fabrică a tuturor lucrătorilor; controlul permanent şi discret, prin peroane de
încredere, în timpul orelor libere de la amiază, pentru a putea identifica
elementele care propagau idei comuniste; orice constatare făcută privind
inscripţii, manifeste, propagandă verbală, cu caracter subversiv, să fie aduse
la cunoştinţa comisiei. 175
Funcţionari şi lucrători ai societăţii au fost atraşi de mişcarea
legionară, mai ales cei de la Uzinele Metalurgice „Concordia”,
Departamentul Minier „Schitu Goleşti” şi schelele petroliere, activând în
această mişcare şi chiar participând la evenimentele cunoscute în epocă sub
denumirea generică de „rebeliunea legionară” din 21-23 ianuarie 1941,
ulterior unii dintre ei fiind arestaţi sau daţi afară.
Conform rapoartelor întocmite de Subinspectoratul Muncii Piteşti,
adresate Inspectoratului General al Muncii Piteşti, de la Departamentul
175
. Ibidem, dosar 53/1939-1940, f. 195, 200-201.

66
Minier Schitu-Goleşti au fost arestaţi şapte participanţi din care trei au fost
condamnaţi. 176 Au fost concediaţi de conducerea societăţii „Concordia”,
temporar, 12 lucrători cu perioade cuprinse între 15 zile şi două luni şi doi
lucrători, definitiv, pentru participare la „acte de terorism contra
direcţiunii”. 177 În urma verificărilor efectuate s-au constatat că într-adevăr,
cei 14 muncitori s-au făcut vinovaţi de acte de sabotaj, injurii grave,
distrugeri şi ameninţări la adresa direcţiei. Au vrut să scoată cu forţa din
magazia de materiale, dinamită pentru distrugerea imobilelor autorităţilor
publice din Câmpulung Muscel. Fapta lor se încadra în dispoziţiile art. 74
din Legea asupra contractelor de muncă şi s-a încuviinţat concedierea
lucrătorilor fără preaviz.
Evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 au fost raportate de Comisia
militară din cadrul uzinelor astfel: la 20 ianuarie 1941 lucrătorii legionari
din uzină au avut şedinţă de noapte în localul căminului de ucenici. În zilele
de 21-23 ianuarie un număr apreciabil de legionari au lipsit nemotivat de la
lucru dar fără ca aceasta să afecteze activitatea în uzină. Astfel, la atelierele
de tunuri şi muniţii, în ziua de 21 ianuarie, din totalul de 1.250 de lucrători,
au lipsit 214 lucrători din care 119 nemotivat şi 95 motivat. În 22 ianuarie au
lipsit 275 de muncitori din care 179 nemotivaţi şi 96 motivaţi iar în 23
ianuarie, au lipsit 192 muncitori, din care 100 nemotivaţi şi 92 motivaţi.178
În seara zilei de 21 ianuarie, legionarii au lăsat lucrul şi s-au adunat în
localul căminului de ucenici, unde au aşteptat ordine de la centru. Nu aveau
arme la ei şi nu au provocat dezordini. Comisia militară a intervenit la
Comandamentul Militar al municipiului Ploieşti, care a trimis o unitate de
soldaţi compusă din 70 de oameni, proveniţi de la Regimentul 5 Pionieri
pentru a face pază în curtea interioară. În seara zilei de 23 ianuarie,
legionarii strânşi în căminul de ucenici au părăsit fabrica în mod paşnic,
fiind înştiinţaţi că în Ploieşti, au fost evacuate de către legionari instituţiile
publice.
Lucrul a continuat aproape normal, nu au fost produse stricăciuni la
utilaje uzinelor şi nu au fost ciocniri cu armata. O parte din lucrătorii
uzinelor, cu diferite funcţii în mişcarea legionară, au luat parte la Ploieşti, la
acţiunile „nelegiuite”(unii dintre ei fiind înarmaţi şi purtând uniforme
militare) de a forţa răsturnarea conducerii şi ordinii Statului. În oraşul
176
. D.J.A.N. Argeş, fond Inspectoratul Regional al Muncii Piteşti, dosar 32/1941, f. 60-
61; 92.
177
. Ibidem, dosar 11/1940-1942, f. 141.
178
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, Departamentul Minier, Schitu Goleşti, dosar
26/1943f. 138-141.

67
Ploieşti, au fost dezarmaţi câţiva soldaţi, ocupate câteva instituţii publice
care ulterior au fost evacuate fără vărsare de sânge.
Întrunirile lucrătorilor pe „cuiburi legionare” conduse de oameni
„nepregătiţi” şi „deseori inconştienţi”, au transformaţi acţiunile paşnice
colective ale lucrătorilor în acţiuni anarhice şi de subminare a ordinii de
drept.
Comisia militară a luat ulterior următoarele măsuri: s-au interzis
şedinţele legionare în interiorul uzinelor; diferiţi şefi ai organizaţiei
legionare din uzină au fost concediaţi, ei fiind văzuţi în fruntea rebelilor,
provocând dezordini, au întărit autoritatea conducerii uzinelor, mărindu-le
posibilităţile de sancţionare şi s-a propus continuarea supravegherii
activităţii întregului personal. Tot personalul era pus sub supravegherea
agenţilor informatori şi ai poliţiei, existând informaţii că „sunt câţiva
funcţionari şi lucrători simpatizanţi legionari dar nu se putea conta pe
sinceritatea foştilor legionari”. De asemenea, nu existau suficiente probe
pentru a se constata dacă erau şi simpatizanţi bolşevici.179
Societatea „Concordia” a înaintat o circulară tuturor departamentelor
sale, în 25 iulie 1941, în care preciza că „vă rugăm să binevoiţi a îndepărta
din serviciu pe toţi cei condamnaţi pentru rebeliune, indiferent dacă se
bucură sau nu de decretul de amnistie” Se solicita verificarea listelor cu cei
condamnaţi şi îndepărtarea lor pe măsura apariţiei în ziare a hotărârilor de
condamnare. 180
M.Ap.N. – Direcţia fabricaţiei muniţiilor a înaintat Uzinelor
Metalurgice Ploieşti, de către, copia Ordinului Preşedinţiei Consiliului de
Miniştrii nr. 60.599 M.C.I./941 referitor la personalul civil din uzine. În
acest ordin se menţionau dispoziţiile d-lui general Ion Antonescu,
Conducătorul Statului, relativ la problema funcţionarilor legionari aflaţi în
serviciu „Dacă funcţionarii, care se găsesc în prezent în serviciu şi sunt
oameni pricepuţi, muncitori, de ordine, oneşti şi ajunşi pe căi legale în
posturile ce le deţin – în diferite instituţii administrative şi economice –
trebuiesc menţinuţi. Prin măsurile ce se iau de autorităţi, pentru restabilirea
ordinei în Stat, nu se urmăreşte legionarul ci omul. Se impune deci, dreptate
şi omenie, iar nu laşitate şi persecuţii”. 181 Ordinul era semnat de general I.
Şteflea, şi avea şi rezoluţia generalului Dobre „ceea ce am şi ordonat să se
facă”.
Ca urmare a avertismentelor Comisiei militare privind propaganda
comunistă, a fost impus un program de restricţii care cuprindea: respectarea
179
. Ibidem, dosar 174/1942-1943, f. 5-6.
180
. Ibidem, dosar 382/1941-1942, f. 40.
181
. Ibidem, f. 41.

68
orarului de lucru, verificarea corespondenţei în totalitate, interzicerea
convorbirilor telefonice particulare, părăsirea locului de muncă. Se
considera necesară ca disciplina şi frecvenţa la lucru „să fie mai severă”. De
asemenea, se avertiza că elementele comuniste au adoptat un nou sistem de
propagandă, care consta în aceea că „aduceau manifeste comuniste spunând
că le-au găsit pe stradă iar după ce le citeau lucrătorilor le predau
conducerii”. 182
Ministerul Muncii şi Ministerul de Interne, au anunţat revizuirea
anuală a supuşilor străini conform adresei cu nr. 24.222 din 1940. Comisia
de revizuire a străinilor, care a început să funcţioneze încă de la 1 octombrie
1939 şi care pentru societăţile petroliere activa la Ploieşti, a respins
prelungirea termenelor de şedere în ţară cu drept de exercitare a profesiei,
pentru unii supuşi belgieni şi francezi. În serviciul societăţii figurau 11
supuşi belgieni şi anume: Joseph Destexhe, André Surny, René Cotteleer,
Albert Gaston Badoux, Emil Van der Ecken, Manille Bonnami, Albert
Philippart, Jean Bataille, Walter de Meyer, Guillaume Sepult, Raymond
Meunier. 183 Societatea „Concordia” a făcut apel contra deciziilor, invocând
motive bine întemeiate, dar nici Ministerul Muncii şi nici Serviciul
Migraţiilor nu au admis cererile societăţii de prelungire a termenelor de
şedere. Au plecat din ţară, în 1940, Louis Cauchois (francez), Philippart,
Emil Van der Eecken şi Jean Battaille (belgieni). Aceştia, neputând a se
înapoia în Franţa, s-au stabilit la Istanbul. Situaţia lor materială fiind dintre
cele mai grele şi neavând mijloace de subzistenţă, societatea a intervenit la
autorităţile competente spre a fi autorizată să le plătească salariile, până
când starea lor se va lămuri. În urma demersurilor făcute, Ministerul
Economiei Naţionale, prin comisarul special prof. Gh. Pantazi a autorizat
societatea să plătească regulat salariile lunare „din momentul plecării lor şi
până la noi ordine”.184 Conform cererilor făcute, banii au fost vărsaţi, în lei,
consilierul economic de pe lângă ambasada Franţei care se însărcina cu
transportul lor în Turcia.
Societăţii „Concordia” i s-a cerut întocmirea unei situaţii cu supuşii
străini angajaţi la societate. Dacă, în 25 martie 1941 societatea avea 92 de
angajaţi străini, în iunie, numărul acestora a scăzut la 56 din care doi la
sediul social, 22 la Departamentul Petrol, şapte la Departamentul Uzinelor
Metalurgice din Ploieşti, cinci la Departamentul Electrica, 18 la
Departamentul Minier Schitu Goleşti şi câte unul la Agenţia Brăila şi Staţia
182
. C.S.P.A.M.I. Piteşti, fond „Comisia militară de Control şi Recepţie la Uzinele
„Concordia”, dosar 53/1939-1940, f. 278, 286.
183
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 304/1940-1941, f. 26.
184
. Ibidem, fond Societatea „Colombia”, dosar 1/1920-1942, f. 179v.

69
de export Constanţa. 185 La 31 ianuarie 1942, de la Departamentul minier
Schitu Goleşti au fost îndepărtaţi din serviciu 14 lucrători „supuşi străini”,
Ministerul Muncii ridicându-le dreptul de exercitare a profesiei. 186
Majoritatea erau ingineri, funcţionari, mecanici, strungari, chimişti, fiind
elveţieni, belgieni, germani, polonezi, francezi, greci, ruşi. În 14 iulie 1942,
au fost aduşi în ţară, de grupul german „Kontinentale” care deţinea 55% din
capitalul societăţii „Concordia”, supusul olandez Willem Meyerlingh, şi
numit director tehnic al exploatărilor petroliere de la Societatea
„Concordia”, care cuprindea toate schelele, conductele şi rafinăria „Vega”,
precum şi inginerul Iosef Karl Figlmüller, de la firma „Walthers & Co.”
specialist german care lucrase la rafinăria germană din Colonia şi numit
subdirector tehnic la rafinăria „Vega”. Trebuie precizat că toţi supuşii străini
au fost primiţi de societatea „Concordia” prin Uniunea Generală a
Industriaşilor din România, iar şederea lor în ţară era revizuită anual.
Numărul personalului Departamentului Petrol şi a personalului
evreiesc de la „Concordia”, în perioada 1939-1942, a fost de 2.853 din care
13 evrei în 1939, şi de 3.750 şi nici un evreu în anul 1942. 187 La 1 ianuarie
1942, societatea „Concordia” avea 9.358 de angajaţi, din care un evreu.
Acesta era Ioan Beligrădeanu, proprietarul minelor de cărbuni
„Beligrădeanu şi fiii” din Godeni, judeţul Muscel. Conform adresei
Ministerului Muncii, cu nr. 39.105, din 23 august 1941, completată cu
adresa 39.105 din 17 septembrie 1941, s-a dispus menţinerea mai departe
„în mode definitiv şi fără teamă”.188 Ministerul Muncii nu obliga societatea
să-l „dubleze” pe Beligrădeanu dar societatea avea pentru o eventuală
înlocuire, pregătit pe Mihail Popescu. Ion Beligrădeanu (locotenent în
rezervă) era şeful Serviciului comercial din cadrului Departamentului
Minier Schitu Goleşti.
Marele Stat Major, în iunie 1942, dorind să sprijine producţia
industrială, era gata să pună la dispoziţia industriei prizonieri de război ruşi,
calificaţi sau necalificaţi. Dar, întreprinderile care i-ar fi folosit trebuiau să
dovedească că au posibilităţi de cazare şi să precizeze categoriile de
prizonieri pe care-i doreau. Se admitea chiar întrebuinţarea lucrătorilor
evrei, dar numai calificaţi – strungari, lemnari, lăcătuşi, etc. Aceştia trebuiau
ceruţi nominal de întreprinderea doritoare. Se puteau pune la dispoziţia
uzinelor chiar evrei concentraţi pentru muncă obştească în detaşamente. 189
185
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 291/1939-1944, f. 1-3.
186
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, Departamentul Minier Schitu-Goleşti, dosar
8/1942, f. 14.
187
. Ibidem, dosar 304/1940-1941, f. 1.
188
. Ibidem, f. 8.
189
. Ibidem, dosar 69/1942-1944, f. 30-39.

70
În 1942 au apărut Normele pentru angajarea, încadrarea şi
avansarea muncitorilor necalificaţi, lucrătorilor industriali, lucrătorilor şi
meşterilor calificaţi din industrie. Exista o scară de salarizare „A” prin care
se crea un cadru fix şi uniform pentru salariaţi în toate industriile. Scara
cuprindea 41 de tipuri de salarii. Programul de lucru era de 8 ore pe zi sau
200 ore lunar. Exista o diferenţă de vârstă şi sex. Tinerii între 16 şi 18 ani
primeau 85% din salariile cuprinse în scară iar tinerii între 14 şi 16 ani
primeau 70%. Femeile mai mari de 18 ani primeau 90% din salarii, fetele
între 16 şi 18 ani primeau 80% din salarii iar cele între 14 şi 16 ani 60%.
Lucrătorii se împărţeau în trei mari diviziuni: muncitori necalificaţi,
lucrători industriali (muncitori specializaţi), lucrători şi maiştrii calificaţi. La
rândul lor, fiecare diviziune se împărţea în categorii.
Starea de spirit a lucrătorilor şi funcţionarilor societăţii „Concordia”
până la 23 august 1944 a fost strâns legată de rezolvarea favorabilă a
aprovizionărilor, de creşterile salariale solicitate de muncitori şi de
avansările pentru funcţionari. Atunci când erau nemulţumiţi, lucrătorii
arătau o „rezistenţă pasivă” la munca lor şi o frecvenţă neregulată la
serviciu. Conducerea societăţii era îngrijorată de mentalitatea salariaţilor de
a „veni la lucru fără dorinţa de a munci”. 190 Era un simptom ce trebuia să
dea de gândit, mai ales că lucrătorii nu aveau motive de nemulţumire
întemeiate, de nici o natură, fiindcă îşi primeau la timp salariile şi cotele de
alimente strict necesare. Preţurile variabile la alimente şi îmbrăcăminte au
fost cele care au provocat nemulţumiri în perioada desfăşurării războiului
printre lucrătorii societăţii.
Societatea, în perioada 1941-1944, a căutat să vină în ajutorul
salariaţilor pe calea aprovizionărilor efectuate prin Oficiul de Aprovizionare
creat. S-au distribuit alimente, lemne de foc, încălţăminte, s-au acordat
împrumuturi pentru cei care îşi cumpărau case, s-au practicat ajutoare de
căsătorie, de naştere sau înmormântare, s-au dat ajutoare în bani sau
alimente cu ocazia sărbătorilor de Paşti sau Crăciun. Cotele de porumb fixat
de Subsecretariatul de Stat al Aprovizionării, au creat permanent
nemulţumiri în rândul muncitorilor minieri care cereau majorarea raţiei
pentru ei şi familiile lor, o aprovizionarea ritmică şi o îmbunătăţire a
modului în care se făcea această aprovizionare.
Uzinele metalurgice, în perioada 1942-1944, au acordat personalului
său sume de bani pentru: salarii, gratificaţii (salariul pe o lună sau maxim
două luni), prime şi ore suplimentare (acordate unor lucrători pentru mărirea
producţiei şi limitarea întârzierilor), despăgubiri de personal (salariaţilor şi
lucrătorilor închişi şi eliberaţi după 23 august 1944), chirii (erau obligatorii
190
. Ibidem, dosar 246/1943, f. 6.

71
pentru societate, fiind consemnate în foaia de angajare şi se acordau în bani
şi natură), asigurări de personal(lunare şi anuale), încălzit şi iluminat
(obligatorii, conform angajamentului), concedii personale (pentru personalul
care renunţa la concedii), ajutoare personale(în cazuri de forţă majoră ca
decese, boală, accident.
O statistică întocmită de conducerea uzinelor metalurgice arăta că
lucrătorii industriali erau: excepţionali în proporţie de 50%, foarte buni în
proporţie de 40% şi buni în proporţie de 10%. Lucrătorii calificaţi erau
excepţionali în proporţie de 40%, foarte buni în proporţie de 40% şi buni în
proporţie de 20%. Muncitorii necalificaţi, (plătiţi cu ora) erau în proporţie de
50% foarte buni.191
În şedinţa Adunării Generale Ordinare din 2-5 iulie 1943, a societăţii
„Concordia”, a fost adus de către preşedintele Consiliului de Administraţie,
prof. univ. Eftimie Antonescu, un omagiu pios pentru cei 36 de funcţionari
şi muncitori ai societăţii, care muriseră în serviciul patriei până la acea
dată. 192 Cu toate eforturile pentru ameliorarea materială şi o salarizare
sporită făcută de societatea „Concordia”, scumpetea nu a putut fi stăvilită şi
nici fixată la un anumit nivel iar salarizarea a fost depăşită permanent de
scumpetea generală. În timp ce suma salariilor plătite de industria de petrol a
crescut de aproape 17 ori între 1940 şi noiembrie 1944, preţul materialelor
folosite în industria petrolieră au crescut de 5-18 ori, iar preţurile de export
arătau o creştere medie de numai 3,5 ori iar cele la intern de 3,2 ori. Era
absolut necesar să se ajungă la o creştere a preţurilor care să ţină seama de
situaţia deosebit de grea care s-a creat în industria petrolieră românească
prin lunga perioadă de comprimare a preţurilor sub nivelul tuturor celorlalte
produse şi prin sarcinile speciale cărora a trebuit să le facă faţă. 193 Ţinând
cont de condiţiile economice cu totul speciale din perioada războiului,
putem spune că societatea a urmărit să vină în sprijinul personalului său în
limita posibilităţilor materiale şi financiare.

Şcoala de ucenici
Ministerul Muncii acorda reduceri sau scutiri de taxă de 1% pentru
Fondul Muncii, întreprinderilor şi societăţilor care au înfiinţat sau aveau în
funcţiune aşezăminte de îndrumare, pregătire şi perfecţionare a muncii. La
solicitarea societăţii, Ministerul Muncii, prin adresa nr. 6.795, din 11 mai
1939, şi Inspectoratul Muncii Ploieşti, cu adresa 526 din 13 mai 1939, au
autorizat funcţionarea Cursului Profesional pentru ucenici, înfiinţat de
191
. Ibidem, dosar 101/1944, f. 16.
192
. Ibidem, dosar 103/1943, f. 4.
193
. Ibidem, dosar 256/1944, f. 5.

72
„Concordia”, pentru prima dată, pe lângă Departamentul Uzinelor
Metalurgice din Ploieşti, în septembrie 1938, şi care a funcţionat în anul
1938/1939, numai cu clasa I, fiind frecventată de 56 de ucenici. Directorul
şcolii era ing. N. Mateescu, care va deveni şi singurul comandant cu
diplomă al „străjerilor” din uzină. Şcoala era un model pentru toate şcolile
de ucenici înfiinţate pe lângă celelalte întreprinderi din ţară. Mai existau în
uzină 124 de ucenici, pentru învăţământul practic industrial, învăţământul
teoretic fiindu-le predat în cele două şcoli profesionale din Ploieşti,
societatea plătindu-le taxele, rechizitele şi cărţile necesare. Uzinele acordau
ucenicilor, sume de bani cuprinse între 3,50 şi 8 lei/oră, îmbrăcămintea şi
încălţămintea necesară. Pentru anul 1938-1939, uzinele aveau un buget de
cheltuieli şcolare de 1.178.157 lei, iar în anul următori, aceste cheltuieli
şcolare urmau să crească în funcţie de creşterea numărului elevilor. În anul
şcolar 1939-1940, s-au înfiinţat clasele a II-a şi a III-a. În anul 1939-1940
şcoala a funcţionat cu 224 de elevi, în 1940-1941 cu 281 elevi, iar în 1941-
1942 cu 313 elevi. Numărul ucenicilor în perioada 1938-1941 a variat între
130 în 1938 şi 150 în 1941.194 În ianuarie 1940, existau 224 de ucenici, din
care erau repartizaţi la secţia mecanică 50, la secţie cazangerie-vagonaj 19,
secţia turnătorie 10, secţia întreţineri ateliere 89, secţia muniţii 15, secţia
tunuri 41.195 La sfârşitul anului, elevii prezentau diferite piese de precizie şi
aparate care erau executate în timpul asului şi care constituiau probele
pentru examenele finale. Dintre aceste aparate executate de ucenici putem
aminti: motoare electrice complete, maşini de cusut curele, maşini de găurit,
maşini de tăiat garnituri, aparate de strunjit, menghine rotative, cleşti pentru
tăiat ţevi, macarale, tunuri în miniatură, lămpi, transformatoare, etc. Elevii
au executat în anul 1942 un număr de 30.680 bucăţi diverse piese ce au
folosit pentru nevoile ar armatei. 196 Condiţiile de înfiinţare a căminelor şi
admiterea elevilor în căminele statului erau cele din „Legea pentru
pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor” din anul 1936, cap. IV.
În 20 iulie 1942, a avut loc serbarea de sfârşit de an de la Şcoala de
ucenici de pe lângă Atelierele societăţii „Concordia”. Au luat parte la
aceasta serbare, pe lângă publicul numeros şi delegaţii din partea lucrătorilor
din uzinele „Concordia”, gen., Şt. Demetrescu, reprezentantul prof. univ.
Mihai Antonescu, vice-preşedintele Consiliului de Miniştrii, directorul
Sylvio Marino, col. Tudoran, preşedintele Comisiei Militare de Control şi
Recepţie, profesori şi preoţi. După alocuţiunile invitaţilor, vizitarea
194
. Ibidem, dosar 184/1948, f. 13; 20.
195
. Ibidem, dosar 51/1939-1940, f. 357-360.
196
. Înălţătoarea serbare de la uzinele Concordia – Ploieşti, în „Prahova Noastră”, 21
iulie 1942, p. 1.

73
expoziţiei cu produsele fabricate de elevi şi distribuirea premiilor, gen. Şt
Demetrescu a primit defilarea elevilor care „a stârnit prin cadenţa şi ţinuta
elevilor, aplauze frenetice ale asistenţei”. 197
Uzinele Metalurgice nu aveau, în 1943, cămin pentru ucenici. Din cei
400 de ucenici, erau interni la căminul statului, 53 de elevi care primeau 500
de lei pe lună pentru masă, casă şi spălat. Pentru munca prestată în ateliere,
ucenicii erau plătiţi cu ora, şi anume 8 lei pentru cei din anul I, 12 lei pentru
cei din anul II, 16-18 lei pentru anul III şi 19,26 lei pentru anul IV. Cei de la
fierărie şi turnătorie primeau în plus o primă de 4 lei pe oră. Prin Serviciul
de Aprovizionare al uzinei, ucenicii primeau alimente şi îmbrăcăminte, pe
care însă le plăteau în rate lunare, iar la şcoala primeau gratuit cărţile şi
rechizitele şcolare. Articolul 14 din Legea contractelor de muncă prevedea
că patronii şi societăţile erau obligate să acorde ucenicilor un concediu anual
de odihnă de cel puţin 15 zile, în afară de sărbătorile legale. Legiuitorul avea
în intenţie ca ucenicii să beneficieze de un concediu mai îndelungat, necesar
dezvoltării lor. Astfel, în timp ce un salariat adult ajungea abia după cinci
ani să primească 14 zile de concediu, ucenicilor li se recunoştea acest drept
de la început. Această prevederile era statuată şi la art. 33 din Legea
pregătirii profesionale publicată în „Monitorul Oficial” nr. 196 din 1937, ca
şi în Regulamentul acestei legi. În anul 1938, 59 din numărul ucenicilor
proveneau din mediul rural şi 41% din mediul urban. Întreprinderile fiind în
majoritate aflate în oraşe, numărul ucenicilor era mare. Copiii din oraşe
beneficiau de înlesniri mai mari, ei putând locui la părinţi sau la rude, tot
timpul cât dura ucenicia. 198 Cei de la sate aveau o situaţie mult mai grea,
părinţii trebuind să contribuie, într-o mai mare măsură, pentru întreţinerea
copiilor, lucru aproape pentru majoritatea lor.

2.4. Societăţi afiliate

Întreprinderile constituite sau al căror capital a fost dobândit în


întregime sau în cea mai mare parte de Societatea „Concordia”, şi din această
cauză au fost controlate şi finanţate de ea, au fost: 199

Participaţia
Nr. Obiectul de
Denumirea societăţilor societăţii
crt. activitate
„Concordia”
197
. Ibidem.
198
. „Buletin lunar - U.G.I.R.”, an 17, nr. 9-10/1939, p. 10-11.
199
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 200 /1943-1948, f. 68.

74
1. Moldonaphta Petrol 98,86 %
2. Steaua Electrică Electricitate 100%
3. Ialomiţa Electricitate 100%
4. Concordia – Auriferă Aur 100%
5. Topliţa – Măgura – Concordia Aur 100%
6. Boteni Cărbuni 50,83 %
7. Asociaţia pe cuxe „Herja Bonae Spei” Minereuri
100%
complexe
8. Asociaţia pe cuxe „Gavriil” Minereuri
100%
complexe
9. Societatea de Electricitate Târgovişte Electricitate 50%
10. Societatea „Muntenia Petroliferă” Petrol 100%
11. Societatea „Creditul Carbonifer” Cărbune 100%

Societatea „Concordia”, deţinând întregul capital al societăţilor


„Ialomiţa”, „Concordia - Auriferă” şi „Steaua Electrică”, participaţiile
acestor societăţi la Societatea de Electricitate Târgovişte au fost înglobate în
participaţia societăţii, care era de 47,50 %, rezultând cota de 50%.

Societatea „Moldonaphta”
Societatea anonimă, cu sediul în Bucureşti, strada Orlando nr. 12, al
cărui obiect era explorarea, exploatarea, transformarea şi comercializarea
petrolului şi derivatelor sale, a fost constituită în anul 1921, cu un capital
iniţial de 22.000.000 lei, împărţit în 44.000 acţiuni. Din acestea, 43.500
acţiuni adică, aproape 99% din capital, au fost cumpărate în 1941 de către
fosta societatea petrolieră „Foraky Românească” care a fuzionat la 1
ianuarie 1942 cu „Concordia”, aducând aport şi cele 43.500 acţiuni. Aceste
acţiuni au intrat în tezaurul Societăţii „Concordia”, restul de 500 acţiuni
găsindu-se la Societatea „Bancara Română”, depuse pe numele unor
persoane particulare.
La 1 ianuarie 1935, societăţii „The Danube Oil Trading Company of
Romania” i-a fost acordat perimetrul XVI Tazlău în suprafţă de 45.5 ha din
care în exploatare numai 14 ha, conform Decretului-Regal publicat în
„Monitorul Oficial” nr. 269 din 21 noiembrie1934, cu o redevenţă de 2%
peste redevenţele legale. 200 În baza Jurnalului Consiliului de Miniştrii
publicat în „Monitorul Oficial” nr. 97 din 24 aprilie 1940, toate drepturile
acestei societăţi au fost transferate societăţii „Moldonaptha”.
200
. Ibidem, dosar 242/1943, f. 73.

75
Până la trecerea de fapt a Societăţii „Moldonaphta” la Societatea
„Concordia” care a avut loc în toamna anului 1942, societatea a fost
finanţată de următoarele societăţi: „Kontinentale Oel”, „Explora” şi
Societatea „Bancara Română”. Această din urmă societate se pare că
ascundea o finanţare germană. La acea epocă, Societatea „Moldonaphta”
datora acestor societăţi următoarele suma de 117.500.000 lei.
Finanţarea societăţii, s-a făcut exclusiv de Societatea „Concordia”,
conform hotărârii Consiliului de Administraţie din 9 ianuarie 1943, prin care
s-a decis ca atât conducerea tehnică cât şi cea administrativă şi comercială a
Societăţii „Moldonaphta” să treacă asupra Societăţii „Concordia”. Diferitele
servicii ale Societăţii „Concordia” au cerut conducerii germane încheierea
unui contract cu Moldonaphta pentru gestionarea societăţii, care nu s-a făcut
cu toate insistenţele depuse. La data de 26 august 1944 datoriile financiare
ale Societăţii „Moldonaphta”, la diferite societăţi şi bănci erau de
203.800.000 lei. 201 În septembrie 1944, preşedinte al Consiliului de
Administraţie era inginerul Alexandru Macri, membri : ing. Mihail
Brătescu, Gaston Badoux şi Gerhard Wagner, iar cenzori : Clement
Gheorghiu şi Nicolae Baciu. 202
Sediul exploatărilor se afla în Moldova, la Tazlău şi Stăneşti, unde
existau perimetre în producţie, iar perimetre de explorare existau în structura
Dolani – Tătărani şi în ţinutul XI Bacău.

Societatea „Steaua Electrică”


Societatea anonimă cu sediul în Bucureşti, strada Matei Millo nr. 15,
a fost constituită în anul 1923, având ca obiect de activitate crearea unei
uzine pentru producerea şi vânzarea de energie electrică. 203 Prin participarea
egală a Societăţilor „Steaua Română” şi „Electrica”, s-a format Societatea
„Steaua Electrică”, pentru exploatarea uzinei de la Floreşti, începută în
august 1921, care funcţionând în paralel cu uzina de la Câmpina, furniza în
comun energie electrică pe reţeaua de distribuţie. 204 A fost înregistrată la
Oficiul Registrului Comerţului sub nr. 133 din 7 iulie 1933.205
Capitalul social iniţial a fost de 1.000.000 lei împărţit în 2.000 acţiuni,
dar a fost sporit la 50.000.000 lei, împărţit în 100.000 acţiuni, a 500 lei
valoare nominală fiecare. Cele 100.000 acţiuni „Steaua Electrică” aparţineau
în totalitate Societăţii „Concordia”.206
201
. Ibidem , dosar 292/1944-1948, f. 192.
202
. Ibidem , f. 191.
203
. Ibidem, dosar 200/1943-1948, f. 69.
204
. Ibidem, dosar 24/1926-1934, f. 8.
205
. Ibidem, dosar 81/1939-1946, f. 9.
206
. Ibidem, f. 20.

76
La 1 aprilie 1923 a fost pusă în funcţiune Uzina de la Floreşti
(Prahova), construită pe terenul cumpărat de la defunctul Mihail G.
Cantacuzino. După anul 1930 toate motoarele instalate în uzină au fost
obţinute cu autorizaţii în baza Legii energiei electrice. În anul 1937,
societatea a vândut energie electrică în valoare de 15.600.000 lei iar în 1938
a vândut 20.000.000Kwh energie electrică, la un preţ de 0.78 lei kw. 207 Din
1940, uzina a fost exploatată de Societatea „Concordia” prin departamentul
său „Electrica”, în temeiul contractelor de închiriere încheiate.
În conformitate cu Decretul-Lege 811 din 24 martie 1941, publicat în
„Monitorul Oficial” nr. 71 din 25 martie 1941, Societatea „Steaua Electrică”
a depus spre nominalizare cele 100.000 acţiuni cuprinse în 500 de titluri a
200 de acţiuni numerotate de la 1 la 100.000 care reprezentau întregul
capital social al societăţii.
După 1944 moştenitorii Cantacuzino au intentat Societăţii
„Concordia” un proces de reziliere a vânzării şi restituire a terenurilor cu tot
ce se afla pe ele, proces care a fost tărăgănat şi lăsat „în părăsire” după 1947,
din cauză că reclamanţii locuiau în străinătate.

Societatea „Ialomiţa”
Societatea anonimă română pentru forţă şi lumină electrică cu sediul
în Bucureşti, strada Matei Millo nr. 15, a fost constituită în anul 1928, ca să
îndeplinească condiţia pusă de guvernul român, grupurilor de industriaşi
străini care contractaseră construirea unei uzine hidro-electrice la Dobreşti
judeţul Dâmboviţa. Condiţia a fost ca să se semneze contractul de către o
societate anonimă română, constituită în România, conform legilor române,
de către societăţile străine contractante.
„Ialomiţa” a fost deci o creaţia a societăţilor străine, cu misiunea de a
fi intermediare între ele şi autorităţile române, pentru executarea
contractului de constituire şi exploatare a uzinelor de la Dobreşti, care a
costat peste 800.000.000 lei. 208 Capitalul social a fost de 18.000.000 lei,
subscris de Banca Comercială Română şi de societăţile străine. Mai târziu,
în 1938, toate acţiunile au intrat în patrimoniul Societăţii „Concordia”. În
1938, s-a vândut uzina către Societatea generală „Gaz şi Electricitate” cu
preţul de 98.900.000 franci belgieni plătibili în 46 rate trimestriale , a câte
2.150.000 franci belgieni fiecare rată, începând cu data de 30 septembrie
1938, ultima fiind la 31 decembrie 1949 şi tot în acest an s-au pus în
concordanţă registrele contabile cu noua situaţie creată.
207
. Ibidem, dosar 125/1937, f. 56.
208
. Ibidem, dosar 200/1943-1948, f. 7-10.

77
În conformitate cu Decretul-Lege 811 din 24 martie 1941, publicat în
„Monitorul Oficial” nr. 71 din 25 martie 1941, Societatea „Ialomiţa” a depus
spre nominalizare cele 18.000 de bucăţi acţiuni a câte 1.000 lei în 180 de
titluri cumulative a câte 100 de acţiuni fiecare, reprezentând întregul capital
de 18.000.000 lei. În iulie 1942 au fost transferate pe numele societăţii
„Concordia” acţiunile societăţii „Ialomiţa”. 209 Până la 31 martie 1946
societatea Gaz Electrica a plătit 31 rate, reprezentând 66.650.000 franci
belgieni. Mai avea de plătit 15 rate până în 1949, respectiv 32.250.000
franci belgieni. Societatea „Ialomiţa” , conform convenţiei încheiate
bonifica cu 5% toate ratele plătite anticipat. Acest scont a fost mărit până la
10% atunci când Gaz Electrica a plătit ratele cu mult înaintea termenelor. 210
Între Societatea „Ialomiţa” şi Societatea „Gaz Electrica” s-a declanşat
un litigiu asupra energiei furnizate până la data vânzării uzinei de la
Dobreşti. Acest litigiu a fost stins prin plata unei sume globale de
120.000.000 lei care a fost achitată la perfectarea vânzării, adică la 09
septembrie 1938.
Creditorii Societăţii „Ialomiţa” au fost: Societatea belgiană
„Hydrofina” căreia i-au fost transferate până în decembrie 1941, 28.786.506
franci belgieni; Societatea „Kontinentale Oel” care a primit între 1942 –
1943 , 20.663.494 franci belgieni şi Societatea „Concordia” care a primit în
1944 17.200.000 franci belgieni. 211

Societatea „Concordia Auriferă”


Societatea „Concordia – Auriferă”, cu sediul în Bucureşti, str. Matei
Millo nr. 15, aveau un capital social de 30.000.000 lei din care deplin vărsat
numai de 13.200.000 lei, toate acţiunile fiind deţinute de „Concordia”. 212
Preşedintele Consiliului de Administraţie a fost, până în 1940, gen.
adj. Ernest Ballif iar administratori Ion Marinescu, ing. M. Voinescu, J. G.
Duqué şi A. Drăgulănescu. După 1940, preşedinte al Consiliului de
Administraţie a devenit ing. P. Stroe iar secretari, A. Eliade şi J.
Destexhe. 213
Societatea a fost preluată de „Concordia” în februarie 1938, când avea
un capital de 6.000.000 lei, împărţit în 12.000 acţiuni.214 Până în anul 1940,
„Concordia” deţinea 46.000 acţiuni, reprezentând 23.000.000 lei. După
septembrie 1940, principalii acţionari ai societăţii erau „Concordia”, care
209
. Ibidem, dosar 156/1941-1942, f.1.
210
. Ibidem, dosar 292/1944-1948, f. 164.
211
. Ibidem, f. 163.
212
. Ibidem, dosar 244/1944-1948, f. 238.
213
. Ibidem, dosar 134/1939-1944, f. 6, 33.
214
. Ibidem, dosar 292/1944-1948, f. 131.

78
deţinea 58.400 acţiuni în valoare de 29.200.000 lei, Ion Marinescu, 1.000
acţiuni în valoare de 500.000 lei şi ing. M. Voinescu, 600 acţiuni, în valoare
de 300.000 lei.
Societatea deţinea în ţinutul minier din Munţii Ghiurghiului, judeţul
Ciuc, în apropierea localităţilor Gheorghieni şi Sovata, o concesiune în
suprafaţă de 31.000 ha acordată de stat şi aprobată, mai târziu, prin Decretul
Regal nr. 3.027/1947, în vederea prospectării minereurilor de aur, argint şi
metale conexe, explorării şi industrializării. Suprafaţa iniţială a fost de
75.000 ha dar în urma studiilor făcute înainte de ocupaţia maghiară în
Ardealul de Nord, s-a eliminat sterilul, rămânând doar suprafaţa menţionată.
Conform situaţiei întocmite de conducerea şantierului şi înaintată
Direcţiei Regionale Miniere Alba la 27 martie 1939, se prelucrau zilnic 25
de tone de minereu, cu un conţinut de 12 grame aur / tonă şi 24 grame de
argint / tonă, numărul muncitorilor calificaţi şi necalificaţi ridicându-se la
168, şeful exploatării fiind inginerul N. Gheorghiu.215 Geologii societăţii au
calculat că se puteau obţine maxim 100 kg aur şi 200 kg. argint pe an.
Între anii 19340-1941, pierderile societăţii s-au situat la 3.311.030 lei.
În împrejurările cedării Ardealului de Nord în 1940, concesiunile miniere
din zona munţilor Ghiurghiului au fost pierdute, Societatea „Concordia”
pierzând tot inventarul său investit în valoare de 11.261.000 lei pentru care
s-a intervenit la Ministerul Economiei Naţionale pentru o eventuală
despăgubire.216 Activitatea s-a reluat după octombrie 1944.

Societatea „Topliţa – Măgura – Concordia”


Societatea, înfiinţată în 1927, avea sediul social iniţial în Bucureşti,
B-dul Elisabeta nr. 3, fiind înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului sub
nr. 467/1937.
La fondarea societăţii au fost 14 acţionari, care au subscris sume de
bani pentru capitalul social de 10.000.000 lei. Din cei 14 acţionari, dr. Petru
Groza, cu sediul în Deva, avea cele mai multe acţiuni şi anume 7.000, cu o
valoare de 3.500.000 lei.217 Societatea deţinea iniţial un număr de 85 de
concesiuni validate definitiv de fostul proprietar la 16 mai 1925 iar ulterior,
a mai achiziţionat prin cumpărare, de la societatea „Mica” încă 15
concesiuni cu preţul de 9.000.000 lei, (grupul „Câinelui – Băiţa –
Crăciuneşti”).218 Ulterior, societatea a revândut societăţii „Mica” cu suma de
7.000.000 lei, grupul de concesiuni „Câinelui” rămânându-i numai grupul
215
. Ibidem, dosar 271/1939, f. 5-6.
216
. Ibidem, dosar 89/1941, f. 9.
217
. Ibidem, dosar 308/1944-1947, f. 45.
218
. Ibidem, dosar 182/1938, f. 1.

79
„Băiţa-Crăciuneşti”, compus din 15 concesiuni, validate definitiv la 13
martie 1933. Suprafaţă totală a celor 100 de concesiuni era de 623,7135 ha.
Achiziţionarea cu 25.000.000 lei a celor trei mine aparţinând
Societăţii „T.M.C.” şi anume Băiţa, Troiţa şi Măgura, care aveau o suprafaţă
totală de 1.907 ha. a fost unul din obiectivele stabilite de „Concordia” pentru
dezvoltarea activităţii sale miniere în România, fiind interesată de
exploatarea aurului, argintului, bauxitei, molibdenului, bismuth-ului,
magneziului, etc.219 Pentru achiziţiile stabilite în anul 1938, sumele investite
au fost în valoare de 106.355.000 lei, obiectivele fiind divizate în trei grupe
distincte: mine aparţinând societăţii, mine propuse a fi cumpărate, zone
propuse pentru studiu.
În afară de concesiunile aparţinând societăţii „Topliţa-Măgura-
Concordia”, pentru exploatarea aurului, Societatea „Concordia” poseda
concesiuni în suprafaţă de 634 ha. şi la Baia de Arieş, judeţul Turda unde se
exploata minereu aurifer din filoane şi stocuri. Minele se aflau la o distanţă
de 60 de km de oraşul Turda iar mina „Concordia” se afla 1,5 km de centrul
comunei Baia de Arieş spre sud spre Valea Băilor.
Societatea „Concordia” a contractat prin actul autentificat la nr.
11.908/1939, la Tribunalul Ilfov, cu dr. Iuliu Maniu, dr. Romulus Boilă şi
Societatea ”Baia de Arieş”, cumpărarea drepturilor miniere, deci concesiuni,
pentru aur, argint şi conexe, contra sumei de 3.765.000 lei şi a unei
redevenţe progresive din brut din toate minereurile produse (aur, argint,
plumb, zinc, pirită, etc.). Redevenţele porneau de la 6% şi ajungeau până la
10% pentru cantitatea cuprinsă între 5 şi 10 grame de aur/tonă. 220 Împrejurul
concesiunii, societatea a solicitat Ministerului Economiei Naţionale
perimetre de exploatare în suprafaţă de 680 de ha. Din cauza evenimentelor
din anul 1940, respectiv cedarea Ardealului de Nord, uzina de flotaţie
proiectată a se construi în şantierul de la Baia de Arieş nu a mai putut fi
construită iar maşinile, deşi au fost comandate, nu au mai putut fi aduse.
„Concordia” a investit suma de 300.000.000 lei în şantierul de la
Baia de Arieş iar după părerea experţilor său mai trebuia să investească cel
puţin 300.000.000 lei pentru a extrage la perfecţie tot materialul preţios. La
1 mai 1944 şantierul a intrat în producţie normală. Cheltuielile lunare se
ridicau la 17.000.000 lei iar produsul de extracţie era cel de flotaţie.
Aparatul de extragere nu era însă bun, deoarece în loc de 10 sau 14 grame
de aur la tonă se extrăgeau doar trei grame. 221 Producţia obţinută de la darea
219
. Ibidem, dosar 138/1938, f. 2, 5, 100.
220
. Ibidem, fond Societatea „Sovrompetrol”, dosar 306/1948, f. 23.
221
. Ibidem, dosar 306/1949, f. 79.

80
în folosinţă s-a ridicat la 21,5 kg. aur iar în împreună cu Topliţa-Măgura-
Concordia s-a ridicat la 52,5 kg. aur.222
Societatea i-a oferit lui Romulus Boilă 7.000.000 lei după o aşteptare
de şase ani, dar atât el cât a fost în viaţă cât şi soţia sa, Livia R. Boilă,
ulterior, nu au fost mulţumiţi de respectarea contractului. Romulus Boilă
spunea, cât mai era în viaţă, că „nu primea bani de milogeală” ci dorea să se
execute contractul. Ulterior, după preluarea de către „Sovrompetrol”, a
„Concordiei”, contractul nu a mai fost respectat.223

Societatea „Boteni”
Societatea pentru exploatări miniere cu sediul în Bucureşti, str. Matei
Millo nr. 15, a fost înfiinţată iniţial în Câmpulung, judeţul Muscel, pentru
exploatarea cărbunilor şi a lignitului. Actul constitutiv a fost încheiat în 24
decembrie 1919 şi autentificat la Tribunalul Ilfov sub numărul 26.418.
Capitalul societăţii era de 5.000.000 lei, deplin vărsat, divizat în
10.000 acţiuni nominative din care un număr de 5.083 acţiuni (50.83%) erau
deţinute de către Societatea „Concordia” restul fiind deţinut de acţionari
români. Fuziunea cu societatea „Boteni” nu a fost în totalitate în interesul
societăţii „Concordia” din cauza formalităţilor complicate ce trebuiau
încheiate.
Iniţial, exploatarea se făcea de pe terenurile situate în Valea Itului din
comuna Jugur, judeţul Muscel, în suprafaţă de 96.6 ha din care 60 de ha
pădure de vechime între 10 şi 12 ani şi 35 de ha lăstar cu o vechime de 2 ani.
Concesiunea a fost cumpărată de la Al. Alimănişteanu, conform actului de
cumpărare din 30 aprilie 1920.224 Apoi, s-au acordat concesiuni în suprafaţă
de 580 ha. pe deplin validate.
La 31 decembrie 1932, totalul investiţiilor făcute se ridica la suma de
4.397.871 lei. 225 La sfârşitul anului 1941, totalul investiţiilor s-a ridicat la
3.809.858 lei, fondul de amortizare la 2.410.000 lei, fondul de rezervă a
rămas acelaşi iar pierderile s-au cifrat la 417.524 lei. Disponibilul vărsat la
B.C.R. se ridica la 7.213.360 lei.

Asociaţia pe cuxe „Herja Bonae Spei”


Pentru exploatarea plumbului şi zincului, societatea avea concesiuni
şi perimetre în regiunea Baia Mare, punctul Valea Herjei, în suprafaţă de
222
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 114/1945-1946, f. 22.v.
223
. Ibidem, fond Societatea „Sovrompetrol”, dosar 306/1949, f. 97, 196.
224
. Ibidem, dosar 12/1937, f. 3v.
225
. Ibidem, dosar 16/1939-1943, f. 1-5.

81
cca. 4 ha. adiacentă cu concesiunile Societăţii „Phöenix”. Zăcămintele din
concesiune erau exploatate de Societatea „Minele de Plumb şi Zinc”,
afiliată la Societatea „Phöenix”.
În Adunarea Generală a Proprietarilor de cuxe „Herja Bonae Spei”
din Chiuzbaia şi care avea sediul administrativ în Baia Mare str. Crişan nr.
8, ţinută în 12 decembrie 1938, societatea „Concordia” a prezentat un
certificat pentru 124 de cuxe transcrise în original pe numele său, şi mai era
prenotată, ca proprietară, pe 4 cuxe, de către antecesorul ei, P.P.S.
Alexandru Breban. Cele patru cuxe nu erau transcrise dar erau prenotate ca
proprietar al lor, „Societatea „Concordia” urmând să fie transcrise ulterior.
Deci, era proprietara celor 128 de cuxe, cât formau asociaţia de proprietari.
Canonicul din Baia Mare, Alexandru Breban, care, în registrul
asociaţiei figura ca proprietar a 126 de cuxe transcrise şi două prenotate din
1936, conform nr. 3431 de către Hanzulovici Ileana şi Hanzulovici Zoltan, a
vândut aceste cuxe societăţii „Concordia” prin act de vânzare-cumpărare
încheiat în 25 noiembrie 1936, şi vizare la Fisc la nr. 35.428/1937.
Alexandru Breban a fost considerat ca director în faţa Regiunii Miniere Baia
Mare deoarece deţinea totalitatea cuxelor care formau asociaţia şi avea
domiciliul în Baia Mare. Societatea a investit sume care se ridicau la
2.300.000 lei. 226
În anul 1940, cu ocazia cedării Ardealului de Nord, s-au pierdut tot
inventarul societăţii „Concordia”, precum şi cele de la concesiunea „Gavril”,
în valoare totală de 15.463.854 lei. După 1944 a început un proces pentru
anularea cumpărării terenurilor de la Asociaţia „Herja-Bonae-Spei”, proces
pornit de familia Kalosi din Budapesta.227

Asociaţia pe cuxe „Gavriil”


Pe teritoriul comunei Baia Sprie, în regiunea Baia Mare, adiacentă cu
concesiunile statului, se afla concesiunea „Gavriil” în suprafaţă de 16 ha.
aparţinând Asociaţiei pe cuxe „Gavriil”. Cuxele acestei societăţi erau
proprietatea „Concordiei” din 1937, investiţiile ridicându-se la 600.000
lei.228 Aici se găseau minereuri aurifere şi complexe (plumb, zinc şi pirită)
iar zăcămintele statului se prelungeau şi în concesiunea „Concordiei”.
Aceste zăcăminte se găseau la adâncime şi nu puteau fi atacate din nici un
punct de la suprafaţă. Au fost solicitate perimetre de exploatare în suprafaţă
de 900 ha.

226
. Ibidem, dosar 125/1937, f. 36.
227
. Ibidem, dosar 244/1944-1948, f. 238.
228
. Ibidem, dosar 125/1937, f. 36.

82
Societatea de Electricitate Târgovişte
Pentru preluarea concesiunii de alimentare şi distribuire a energiei
electrice în oraşul Târgovişte, în 18 ianuarie 1944, societăţile „Concordia” şi
„Gaz şi Electricitate” au încheiat o Convenţie specială privind înfiinţarea
unei societăţi anonime pe acţiuni pentru alimentarea oraşului Târgovişte.
Denumirea societăţii a fost „Societatea de Electricitate din Târgovişte”
S.A.R., şi a funcţionat pe str. Mihai Bravu nr. 59, durata ei fiind nelimitată.
Societatea urma să producă, să transporte şi să distribuie energie electrică, în
oraşul Târgovişte sau în orice alte municipii, comune, urbane sau rurale din
ţară. Actul de concesiune a fost autentificat sub nr. 45.025 de Tribunalul
Ilfov în 1945.
Energia electrică necesară oraşului Târgovişte urma să fie
achiziţionată de noua societate de la societăţile „Concordia” şi „Gaz şi
Electricitate”, în condiţii de perfectă egalitate faţă de cele două societăţi. În
condiţii egale de preţuri, noua societate împărţea achiziţionarea energiei
electrice între cele două societăţi. Conducerea efectivă în perioada de
tranziţie a exploatării în Târgovişte era asigurată de o singură persoană
controlată de doi delegaţi ai celor două societăţi.
Convenţia din 1944 a fost încheiată din partea „Concordia” -
Departamentul Electrica de J. Destexhe şi Al. Vasiliu iar din partea societăţii
„Gaz şi Electricitate” de I. Ştefănescu Radu şi Gheorghiu. 229

Societatea „Muntenia Petroliferă”


Societate anonimă română, înfiinţată în anul 1927 şi înregistrată la
Tribunalul Ilfov, Secţia I Comercial, conform dosarului 3.957/1927, obiectul
de activitate fiind cumpărare şi vânzare de produse petroliere şi a derivatelor
lor, înfiinţări de depozite de vânzare a acestor produse, exploatarea şi
vânzarea produselor petroliere. Firma a fost înregistrată la Oficiul
Comerţului la nr. 541 din 27 mai 1933. 230 Capitalul iniţial a fost de
3.000.000 lei, repartizat în 6.000 acţiuni a câte 500 lei fiecare, întregul
pachet aparţinând societăţii „Concordia”. 231
După preluarea societăţii de către „Concordia”, în anul 1930, sediul
societăţii a fost în Bucureşti, str. Matei Millo, nr. 15. La 31 decembrie 1941,
societatea a fost radiată deoarece totalitatea acţiunilor erau deţinute de
„Concordia”. După radiere, societatea a fost dizolvată la 14 iulie 1942 prin
hotărârea Adunării Generale Extraordinare a acţionarilor societăţii, întregul
229
. Ibidem, dosar 292/1944-1948, f. 142-145.
230
. Ibidem, dosar 110/1942-1944, f. 2.
231
. Ibidem, dosar 244/1944-1948, f. 162.

83
activ şi pasiv al societăţii fiind trecut asupra societăţii „Concordia” în
calitate de unică acţionară.
Ca urmare, toate actele de închiriere sau de concesiune încheiate cu
particularii sau cu autorităţile şi în special cu Primăria Municipiului
Bucureşti, Sectorul I Galben şi Sectorul III Albastru, pentru terenurile pe
care erau cabinele şi pompele de benzină, rămâneau ale Societăţii
„Concordia”, care devenea continuatoarea legală a societăţii în calitate de
unică acţionară. 232
Averea mobiliară (instalaţii şi mobile) se compunea din depozitele de
benzină din Bucureşti: str. Ştefan cel Mare nr. 157, Piaţa Buzeşti – desfiinţat
şi str. Uranus, nr. 66 – desfiinţat; averea imobiliară, dintr-un teren în str.
Dorobanţi, nr. 180 iar contractele de închiriere totalizau suma de 524.424
lei.

Societatea „Creditul Carbonifer”


Societate anonimă română pe acţiuni, cu obiect de activitate,
exploatarea cărbunilor, era afiliată societăţii „Concordia”. Înfiinţată în 1920,
când au fost emise şi primele acţiuni, era înscrisă la „Registrul Comerţului”
sub nr. 707/1933. În 1941, va ajunge la un capital de 110.000.000 lei. 233
Societatea furniza cărbune pentru piaţă internă, diverşi particulari,
C.F.R. şi chiar pentru armată (Corpul 2 în 1938). Cărbunele era extras din
regiunea Comăneşti, şantierele carbonifere Asau – Sălătruc (130.000 tone) şi
Livada (100.000 tone). Cărbunele de la Comăneşti se preta la mai multe
întrebuinţări. „Creditul Carbonifer” avea concesiuni, instalaţii, terenuri,
imobile, o fabrică de brichete” şi mina de la Cozla.
În 1934 societatea a obţinut de la Banque d’Anvers din Anvers un
credit de 656.339,67 franci belgieni, pe trei ani, cu începere de la 2 mai
1934, cu condiţia unei scrisori de garanţie dată de Societatea
„Concordia”.234 În şedinţa Consiliului de Administraţie al Societăţii
„Concordia”, din 12 iunie 1934, Fernand Carlier, administrator al societăţii,
a arătat că eliberarea de către societate a unei asemenea scrisori de garanţie
nu prezintă absolut nici un risc, suma pentru care se garantează fiind foarte
mică iar societatea „Creditul Carbonifer” era o societate prosperă şi
solvabilă. Consiliul de Administraţie, în unanimitate, a admis înaintarea unei
scrisori de garanţie cerută pentru Societatea „Creditul Carbonifer”. În baza
unui contract de vânzare încheiat cu C.F.R.-ul societatea a livrat pentru anii
1937-1939 câte 228.000 tone pe an de cărbune.
232
. Ibidem, dosar 110/1942-1944, f. 1-12.
233
. Ibidem, dosar 103/1936-1941, f. 1.
234
. Ibidem,dosar 19/1926-1934, f. 94v-95.

84
Producţia de cărbune obţinută în 1937 a fost de 180.137 tone iar în
1938, de 205.252 tone. Producţia de brichete a fost de 51.857 tone în 1937 şi
58.160 în 1938. Societatea a funcţionat până în anul 1944.
Odată cu preluarea societăţii miniere „Lignitul”, în 1938, a fost
preluată şi Societatea minieră „Combustibilul”, înfiinţată în 1925, cu un
capital de 3.000.000 lei având sediul în Câmpulung-Muscel, mahalaua
Mărcuş şi care în 1937 a fuzionat cu Societatea „Liginitul”. Principalii
acţionari ai societăţii „Combustibilul” au fost Dem L. Cociu, Şt. Mantea,
ing. Gh. N. Olteanu, ing. J. Crenianu, B. Chiculescu, Gh. Marinescu, C. I.
Dumitrescu. Preşedinte al Consiliului de Administraţie a fost A. Eliade.
Producţia obţinută de societate se cifra la 5.200 tone cărbune anual. 235
În afară de aceste societăţi, Societatea „Concordia” a mai fost afiliată,
alături de societăţile „Astra Română”, „Româno-Americană” şi „Steaua
Română” la Societatea „Petrol S.A.B.” înfiinţată la Sofia cu scopul de a
vinde producţia petrolieră a societăţilor fondatoare pe piaţa bulgară.
Capitalul iniţial a fost de 50.000.000 leva, care a fost majorat în 1942 la
203.310.000 leva. Cota de participare pentru furnizarea produselor petroliere
a societăţii „Concordia” care acţiona prin Societatea „Petrofina”, era de
21%.236

2.5. Capitalul societăţii

Potrivit Statutelor societăţii „Concordia” şi actului constitutiv,


capitalul social al societăţii, în 1907, era de 25.000.000 lei divizat în 50.000
acţiuni de câte 500 lei fiecare. 30% din capitalul numerar fusese deja depus
la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni Bucureşti, iar pentru restul de 70%
sumele au fost depuse de membrii fondatori la casieria societăţii în termen
de trei săptămâni de la data scrisorii recomandate în care se comunica
decizia Consiliului de Administraţie a societăţii pentru efectuarea
vărsămintelor. 237 Statutele societăţii „Concordia” au fost publicate în
„Monitorul Oficial” nr. 243 din 5/18 februarie 1908 şi au fost aduse 16
modificări ale lor în perioada 1908-1930.
Conform deciziei Adunării generale din 8/21 iunie 1912, capitalul
societăţii a fost redus la 12.500.000 lei, divizate în 50.000 acţiuni a câte 250
235
. Ibidem, dosar 292/1944-1948, f. 137.
236
. A.I.C.P.T. Câmpina, S.N.P. Petrom, fond Societatea „Astra Română”, dosar
179/1927-1939, f. 79.
237
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 1/1907-1908, f. 2-3.

85
lei fiecare. Diferenţa de 12.500.000 lei care rezulta din această reducere a
capitalului a fost întrebuinţată la acoperirea pierderilor de 2.698.599 lei şi
pentru amortismentele făcute la capitolele „concesiuni petroliere, sonde şi
puţuri de mână”. 238 Capitalul social al societăţii, putea fi sporit sau redus
deodată sau în mai multe rânduri, prin emiterea de noi acţiuni, cu condiţia ca
cele din emisiunea precedentă să fi fost pe deplin liberate, valoarea şi
condiţiile noilor emisiuni de acţiuni fiind fixate de Adunarea generală a
acţionarilor la propunerea Consiliului de Administraţie. Între anii 1908-
1912, societatea „Concordia” a făcut amortizări considerabile la activ,
sonde, locuinţe, maşini, şantiere. Sumele au oscilat între 1.871.947 lei şi
3.855.831 lei şi erau necesare pentru a acoperi pierderile.
La 19 mai 1920, Tribunalul Ilfov, Secţia I-a Comercială, în baza
cererii prezentate de Societatea „Compagne Financière Belge des Pétroles”
care deţinea 93% din capitalul societăţii „Concordia” şi 78% din capitalul
societăţii „Creditul Petrolifer”, care va fi absorbită de „Concordia”, scoate
de sub administrarea justiţiei această societate. Începând cu această dată, ca
urmare a sporirii capitalului, din care jumătate vor fi franci belgieni depuşi
la Banca din Anvers - Belgia, absorbirea unor societăţi, politica de
amortismente anuale considerabile, o politică managerială bună, disciplină
în procesul de producţie, „Concordia” va deveni una din cele mai importante
societăţi petroliere din România după „Astra Română” şi Steaua Română”.
„Compagnie Financière Belge des Pétroles” (Petrofina) a fost
constituită la Anvers, la 25 februarie 1920, cu un capital de 50.000.000
franci belgieni împărţit în 100.000 acţiuni a 500 de franci, şi anume: 5.000
acţiuni A: subscrise în întregime de „Crédit Mobilier de Belgique” şi 95.000
acţiuni B, subscrise de un grup de bănci şi bancheri printre care figurează
„Société générale de Belgique”, „Banque d’Autrenier”, „Banque d’Anvers”,
„Crédit Mobilier de Belgique”, Societatea „Nafta”, „Casa Jaques Gunzbourg
& C-ie”, etc.239 Acţiunile A şi B aveau drepturi egale, afară de un drept de
vot mai mare rezervat acţiunilor A. Nu existau acţiuni de dividend şi nici
părţi de fondator. Consiliul de Administraţie al societăţii „Petrofina” era
compus din mai multe personalităţi franceze, belgiene şi elveţiene, printre
care figura şi Léon Wenger.
În ceea ce priveşte Societatea „Vega”, care va fi absorbită de
„Concordia” în 1930, s-a născut un conflict între grupul belgian care deţinea
2.292 acţiuni a 1.000 de lei din cele 3.750 acţiuni care formau capitalul
social, al societăţii, şi grupul francez „Compagnie Industrielle des Pétroles”
din Paris, care deţinea 1.443 acţiuni a 1000 lei ale societăţii „Vega”.
238
. Ibidem, dosar 1/1913, f. 2.
239
. „Moniteur du Pétrole Roumain”, nr. 17/1921, p. 873.

86
Conflictul consta în faptul că, după ridicarea sechestrului judiciar, Consiliul
de Administraţie al societăţii „Vega”, în baza unei autorizaţii datând din
anul 1907, a unei adunări generale extraordinare, a emis restul de 1.250.000
lei din capitalul social nominal de 5.000.000 lei, care nu era emis până
atunci şi a atribuit aceste acţiuni unor acţionari români, în proporţie de 60%
şi grupului francez în proporţie de 40%.
Grupul belgian care nu a fost consultat la luarea acestei decizii s-a
adresat justiţiei, cerând Tribunalului Ilfov anularea deciziei Consiliului de
Administraţie prin care se emiteau cele 1.250 acţiuni noi şi anularea noilor
acţiuni, ceea ce Tribunalul Ilfov a admis printr-o ordonanţă, acordând şi
execuţia provizorie. Societatea „Vega”, făcând opoziţie, Tribunalul a revenit
asupra primei decizii, rămânând ca grupul belgian să-şi urmărească
drepturile pe cale de acţiune principală. Consiliul de Administraţie al
societăţii „Vega” în care nu era încă reprezentat grupul belgian, a convocat o
Adunare Generală a Acţionarilor pentru ziua de 31 iulie 1920, în care a
arătat că cele 1.250 acţiuni noi s-au emis pe cursul de 1.500 lei acţiunea şi
că, pentru „dezvoltarea afacerilor sociale era necesară o nouă sporire a
capitalului social” pe care consiliul propunea a se face prin subscripţie
publică, asigurându-se cea mai largă participare şi a capitalului românesc.
Din lipsă de capital, societatea va fi nevoită să accepte infuzie de
capital belgian, în 1930 fiind absorbită de către „Concordia”. 240
După preluarea societăţii „Concordia” de către societatea belgiană
„Petrofina”, plata dividendelor se putea face, începând cu 1 iunie a fiecărui
an, la următoarele bănci: „Marmorosch Blank & Co.” Bucureşti (până la
intrarea în faliment), „Banque Belge pour l’Etranger” sucursala Bucureşti,
Banque d’Anvers, Credit Mobilier de Belgique, Banca Comercială Română,
Société Generale de Belgique, Caisse Generale de Reports et de Depots, şi
Banque de l’Union Parisienne. 241
Sporirea capitalului societăţii „Concordia” nu a fost rezultatul unor
sume venite din alte surse externe, ci provenea din profitul obţinut prin
exploatarea terenurilor petrolifere şi producţia realizată în rafinărie. În anii
din preajma crizei economice, când petrolul românesc suferea de pe urma
„dumpingului rusesc şi scăderea nemăsurată a preţurilor în America” 242,
Societatea „Concordia” a plătit dividende substanţiale din profit şi în
anumite cazuri, când beneficiul societăţii nu permitea plata de dividende,
din rezerve anume create în anii cu rezultate financiare foarte bune. Redăm
240
. Ibidem, nr. 15/1920, p. 501-502.
241
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar. 1/1922, f. 4.
242
. A. I.C.P.T. Câmpina, SNP Petrom, fond Societatea „Astra Română”, statistică,
dosar 3/1910-1946, vol. I, f. 111.

87
în tabelul următor, procentele de dividende plătite de societate în anii 1926,
1931, 1939 şi în 1942.243 Din cauza războiului, în anii 1940 – 1941
societatea nu a acordat dividende.

Societatea Anul Dividende Procent


1926 20%
1931 10%
„Concordia” 1939 10%
1942 12.67%

Societatea „Concordia” având acţionari străini, era silită, ca o bună


parte din cuponul de dividend să-l plătească în străinătate, acţionarilor cu
domiciliul în afara ţării, respectiv Belgia şi Franţa. Dar, ca să poată să
efectueze plata, trebuia ca, din 1932, să primească autorizarea B.N.R., fiind
vorba de o plată efectuată în străinătate. În fiecare an, Societatea
„Concordia” a cerut Băncii Naţionale Române autorizaţia de transfer pentru
plata cupoanelor de dividende aflate în străinătate, ţinând la dispoziţia băncii
sumele de lei corespunzătoare. La început s-au acordat cu greutate
autorizaţiile, apoi numai pentru o parte, din ce în ce mai mică, apoi nu s-a
mai acordat nici o autorizaţie. Din 1937, B.N.R. nu a mai acordat nici o
autorizaţie de a transfera sumele necesare plăţilor cupoanelor, deoarece nu
existau disponibilităţi în străinătate. Din această cauză de ordin general
(interesul menţinerii monedei naţionale), societatea se vedea pusă în
imposibilitatea de a efectua plata cuponului, deşi avea mijloacele băneşti
necesare. Neplata cupoanelor de dividend, din cauza imposibilităţii de a se
autoriza transferul de către B.N.R., ar fi arătat capitaliştilor străini, că nu
exista posibilitate pentru ei de a-şi încasa veniturile şi nici că li se vor putea
restitui la termen banii împrumutaţi.
Pentru a evita asemenea consecinţe foarte grave şi păgubitoare pentru
economia naţională şi creditul în străinătate, B.N.R. a sugerat societăţii
„Concordia” de a deschide în străinătate credite, cu care să se facă plata
cupoanelor fără a fi nevoie de a se transfera moneda din ţară. 244 Toate
creditele deschise de „Concordia”, pe baza propriilor ei relaţii financiare, au
fost făcute cu aprobarea B.N.R. Societatea „Concordia” nu a ezitat să facă
demersuri şi sacrificiile necesare pentru a obţine creditele. Erau sacrificii
243
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 2/1924-1943, f. 1-123.
244
. Ibidem, dosar 56/1939-1941, f. 18.

88
pentru că plata dobânzilor pentru aceste credite, nu erau dobânzi neplătite
pentru vreun capital necesar dezvoltării, ci pentru scopul ajutorării Statului
în lupta pentru susţinerea monedei naţionale.
„Compagnie Fiancière Belge des Pétroles” din Bruxelles a acordat
societăţii „Concordia” credite în devize forte, începând cu 1936 şi până în
ianuarie 1941, cu o dobândă de 6%, pentru răscumpărarea redevenţelor de la
stat şi pentru plăţile făcute de ea, în contul „Concordia”, pentru cuponul de
dividende pe anii 1932-1937. Sumele avansate de societatea belgiană
însumau la 31 iulie 1937, 27.22.838 franci belgieni.
Dobânzile la aceste credite s-au ridicat la suma de 6.587.282,95 franci
belgieni. În 1937, „Concordia” a contactat un împrumut de 10 milioane de
franci belgieni pentru plata cupoanelor de dividende. Socotindu-se francul
belgian, la ultimul curs oficial din luna mai 1940, de 4.80 lei, dobânda
datorată se ridica la 31.618.958 lei. 245
În Adunarea generală a acţionarilor societăţii „Concordia”, care a avut
loc în ziua de 28 mai 1920, s-a hotărât fuziunea societăţilor controlate de
grupul „Compagne Finacière Belge des Pétroles” sau „Petrofina” şi anume
„Concordia”, „Creditul Petrolifer” şi „Sirius”. Capitalul adus de societatea
„Sirius” de 20.000.000 lei, din care 10.000.000 erau franci belgieni depuşi
în Banca din Anvers, la cursul cotei monetare de atunci, reprezenta o
diferenţă favorabilă „Concordiei” punându-i la dispoziţie mijloacele pentru
a-şi procura materiale din străinătate în condiţii extrem de favorabile. Practic
se realiza o conducere unică, tehnică şi administrativă, obţinându-se o
diminuare a cheltuielilor de exploatare si a celor generale. 246
În ziua de 6 august 1920, acţionarii societăţii „Concordia” întruniţi în
adunarea generală, la sediul social din str. Lipscani nr. 10, Bucureşti,
înţelegând criza de numerar existentă şi greutăţile de plasare, decid sporirea
capitalului prin cedarea fermă către un grup financiar român sau aliat român
cu obligaţia ca acesta să pună în subscripţie publică pentru a se atribui
capitalului românesc cel puţin 20% din totalul sporului hotărât şi fără ca
acest grup financiar să le poată emite pe curs mai mare de 375 lei/acţiune.
Se aprobă oferta grupului financiar belgiano-franco-român „Petrofina”
reprezentat de Banca Marmorosch, Blank & Co., societate anonimă din
Bucureşti, de a prelua ferm sporul de 27.500.000 lei. Capitalul social de
12.500.000 lei sporeşte prin vărsarea celor 27.500.000 lei la 40.000.000 lei
prin crearea a 110.000 acţiuni în valoare nominativă de 250 lei fiecare, care
se putea emite şi în titluri cumulative de 5, 10, 20 şi 100 acţiuni. Acţiunile
purtau semnătura unui membru din consiliul de administraţiei şi parafa unui
245
. Ibidem, f. 6.
246
. Ibidem, dosar 1/1922, f. 1-3.

89
alt membru, fiind cotate la bursele din Bucureşti şi Anvers. Ele erau detaşate
dintr-un registru prevăzut cu numere de ordine mergând de la 1 la 160.000.
Toate cheltuielile de emisie erau suportate de bancă.
În perioada interbelică, capitalul societăţii a crescut în mod constant.
În urma fuziunii societăţii „Concordia” cu societăţile „Sirius” şi „Creditul
Petrolifer” capitalul efectiv vărsat va creşte de la 40.000.000 lei la
140.000.000 lei iar Adunarea generală extraordinară din 21 august 1921,
aprobă sporirea capitalului social la 150.000.000 lei, divizată în 600.000
acţiuni a câte 250 lei valoare nominală fiecare. Hotărârea adunării generale a
fost executată prin decizia consiliului de administraţie din 17 iunie 1922.
Sporul capitalului social la 245.000.000 lei divizat în 980.000 acţiuni
a 250 lei valoare nominală fiecare a fost aprobat de Adunarea generală
extraordinară din 10 iunie 1923 prin emisiune de noi titluri date pentru plata
dividendului pe 1922 de 105.000.000.247 Se ofereau trei acţiuni noi la patru
vechi. Adunarea generală extraordinară din 20 aprilie 1924 aprobă mărirea
capitalului social la 490.000.000 lei divizat în 1.960.000 acţiuni a câte 250
lei valoare nominală fiecare, prin afectarea dividendului pe anul 1923,
distribuit acţionarilor în valoare de 245.000.000 lei. Se oferea o acţiune nouă
la una veche.
Grupul „Concordia”, în care erau cuprinse societăţile „Concordia”,
„Creditul Petrolifer”, „Internaţionala Petroliferă Română” din Amsterdam şi
„Vega”, în luna iulie 1925 a încheiat cu Statul român un protocol prin care
grupul se obliga să se naţionalizeze conform Legii minelor, atribuind şi
statului un număr de acţiuni cu vot plural. Adunarea generală extraordinară
a societăţii „Concordia”, la 9 decembrie 1925, sporeşte capitalul social la
500.000.000 lei divizat în 2.000.000 acţiuni a câte 250 lei valoare nominală
fiecare. Creşterea capitalului cu 10.000.000 lei s-a făcut prin emiterea a
40.000 titluri nominative care au fost imprimate în Belgia. În baza
protocolului încheiat la 9 iulie 1925 la Anvers, între societatea belgiană
„Compagne Financière Belge des Pétroles” reprezentată de Leon Louis
Becker şi Ministerul Industriei şi Comerţului din România, Statul român a
primit gratuit 24.700 de acţiuni „Concordia” din cele 40.000 emise.248
Această majorare a capitalului social a fost necesară pentru acoperirea
acţiunilor cedate statului român şi care reprezentau drepturile acestuia din
lichidarea părţii germane din totalul capitalului „Concordia”. Odată cu
aceasta, se încheia şi spinoasa problemă a lichidării bunurilor germane,
reglementându-se situaţia juridică a „Concordiei” care era considerată ca
funcţionând legal, în baza prescripţiilor legilor ţării şi a tratatelor de pace. În
247
. Ibidem, dosar 242/1942-1948, f. 180-185.
248
. Ibidem, dosar 2/1918-1925, f. 14-15.

90
urma fuziunilor efectuate, societatea „Concordia” prosperând, an de an, a
dat regulat dividende – acţionarul putându-se baza pe un venit sigur .
Politica de prudenţă adoptată de societate faţă de situaţia grea din
perioada 1929-1933, care putea dura mai multă vreme, a făcut ca, în anii
1927, 1931-1935 să se obţină cele mai mici beneficii nete. Beneficiile nete
obţinut în perioada menţionată, sunt redate în tabelul de mai jos: 249

ANUL BENEFICIUL CAPITALUL PROCENT


NET / LEI SOCIAL / LEI
1927 69.841.074 500.000.000 13.96
1931 51.355.972 650.000.000 7.90
1932 61.350.807 650.000.000 9.44
1933 60.749.830 650.000.000 9.35
1934 52.042.728 650.000.000 8.00
1935 72.570.432 650.000.000 11.16

În anul 1937, în urma fuziunii cu Societatea „Electrica”, Adunarea


generală extraordinară a Societăţii „Concordia” din 25 ianuarie, aprobă
sporirea capitalului social la 867.000.000 lei, divizat în 3.468.000 acţiuni a
câte 250 lei valoare nominală fiecare. În anul 1938, în urma fuziunii cu
societăţile „Lignitul” şi „Schitul Goleşti”, din judeţul Muscel, Adunarea
generală extraordinară din 23 octombrie aprobă mărirea capitalului social la
1.015.000.000 divizat în 4.060.000 acţiuni a câte 250 lei valoare nominală
fiecare. La 31 decembrie 1939, „Concordia”, cu un capital de 1.015.000.000
lei a făcut investiţii de 6.172.157.080 lei obţinând un beneficiu net de
179.166.737 lei distribuind un dividend de 10%. 250 Această situaţie
economică favorabilă societăţii o va situa pe locul doi, după societatea
„Astra Română”, din cele 11 mari societăţi de petrol din România.
Pentru o bună gestionare a capitalului, Societatea „Concordia” a
făcut, de câte ori a fost posibil, rezerve în anii foarte buni, creând la bilanţ,
pe lângă „Fondul de Rezervă Statutar”, şi alte fonduri de rezervă, denumite
după împrejurări: „Fond de Rezervă” (conform art. 3 din Legea din
28.03.1926)”, „Rezervă Pentru Debitori Dubioşi”(până în 1935), „Rezervă
Extraordinară”, „Rezervă Excepţională” (din 1943), „De explorare”( din
1942). În condiţiile crizei economice, Societatea „Concordia” a dispus
alocarea unor sume importante la „Fondul de rezervă special”în vederea
amortizării sarcinilor fiscale datorate statului. O parte din beneficiu net, în
249
. Ibidem, dosar 3/1924-1945, f. 1.
250
. Ibidem, dosar 23/1940, f. 66-67.

91
proporţie de 5 %, se vărsa la fondul de rezervă, atâta timp cât acest fond nu
depăşea a cincia parte a capitalului vărsat. La acest fond se mai adăuga
valoarea cupoanelor de dividende prescrise în favoarea societăţii. Banii din
acest fond nu puteau fi întrebuinţaţi decât pentru acoperirea unor pagube
rezultate din bilanţ, apoi se împărţea acţionarilor dividendul. De asemenea,
la „Fondul de Amortizări”(pentru instalaţii neamortizate şi pentru instalaţii
complet amortizate), societatea a amortizat până la maximum permis de
lege toate investiţiile sale. Amortizările făcute an de an de către „Concordia”
au fost considerate de multe ori exagerate. Societatea îşi menţinea, prin
investiţiile noi făcute, activul imobilizat al şantierelor la o valoare aproape
constantă. Între anii 1931-1938, inclusiv, s-au cheltuit pentru investiţii-
materiale (fără achiziţiile de concesiuni petrolifere) suma de 688.000.000 lei
sau 86.000.000 lei în medie pe an. Între 1933-1937, s-au cheltuit pentru
concesiunile petrolifere 440.000.000 lei sau 88.000.000 lei în medie pe an,
iar investiţiile totale ale societăţii s-au ridicat la 174.000.000 lei în medie pe
an. Pe de altă parte, în perioada 1931-1937, amortizările şantierelor
petrolifere au variat între 130.000.000 lei şi 175.000.000 lei. Numai în 1938,
ele au fost ridicate, în mod excepţional, la 200.000.000 lei pentru a
compensa într-o mică măsură, sarcina foarte ridicată a investiţiilor făcute
(peste 300.000.000 lei), cu concesiunile petrolifere.
Până la 1 septembrie 1939, din totalul capitalului de 1.015.000.000
lei deţinut de „Concordia”, 56.73% era deţinut de belgieni, 36.9% de
francezi, 4.90% de români, şi 1.47% de elveţieni. În anul 1944, din totalul
capitalului societăţii de 1.470.000.000 lei, 56% era deţinut de belgieni,
35,50% de francezi, 4% de români, 3.30% de germani şi 1.20% de
elveţieni.251
În urma fuziunii societăţii „Concordia” cu societatea „Foraky
Românească”, din 1941, Adunarea generală extraordinară din 5 noiembrie
1942 a aprobat sporirea capitalului social al 1.470.000.000 lei divizat în
4.200.000 acţiuni a câte 350 lei valoare nominală fiecare. Totodată se
confirmă plata, începând cu 9 noiembrie a cuponului „Concordia” pe
exerciţiul 1941 în valoare de 25 lei net.252 În 7 decembrie 1944, capitalul
social al societăţii „Concordia” era tot de 1.470.000.000 lei din care, 51.4%
pretins german, conform listei de prezenţă a acţionarilor la Adunarea
generală ordinară din 12 iulie 1944.
Deoarece în consiliul său de administraţie a avut până la 23 august
1944, supuşi inamici şi anume patru din cei şapte membrii, Statul Român,
conform prevederilor legii excepţionale, a numit la 4 septembrie 1944 pe
251
. Ibidem, dosar 244/1944-1948, f. 153; 162.
252
. Ibidem, dosar 220/1941-1945, f. 1.

92
ing. Cezar Popescu ca administrator la societatea iar apoi la 17 octombrie
1944 l-a instituit Administrator Unic. 253
Această numire însă nu califica Societatea „Concordia” drept o
societatea străină inamică. Cercetările făcute de Ministerul Economiei
Naţionale cu privire la naţionalitatea societăţii şi apartenenţa capitalului, au
arătat categoric că societatea nu era o întreprindere „inamică”, fiind şi
rămânând o întreprindere românească în care majoritatea capitalului era
belgian şi francez.

2.6. Acţiunile societăţii

La constituirea Societăţii petroliere „Concordia”, în 1907, în schimbul


părţilor sociale, în valoare de 25.000.000 lei, membrii fondatori au primit
50.000 acţiuni: 254
Acţiunile Societăţii „Vega”, societatea anonimă română pentru
rafinarea petrolului, ce aparţineau Societăţii „Telega Oil Co. Ltd.” nu au fost
cuprinse în aportul social. Aceste acţiuni, precum şi drepturile şi obligaţiile
ce decurgeau pentru „Telega Oil” din participarea sa la fondarea Societăţii
„Vega”, rămâneau în exclusiva proprietate a societăţii. După primul război
mondial, certificatele cu acţiuni „Concordia” trebuiau aduse şi ştampilate
până la 25 iunie 1919, urmând a fi retrase din circulaţie şi înlocuite cu
acţiuni noi. Operaţiunea era efectuată de autorităţile române competente, fie
de Legaţia română din Belgia fie de Ministerul Industriei şi Comerţului din
Bucureşti.
Legaţia României din Paris, a comunicat ziarelor franceze că, toţi
deţinătorii de acţiuni ale societăţilor, din România, puse sub sechestru sau
sub control pe timpul războiului, trebuie să depună aceste acţiuni la sediul
legaţiei, într-un interval de zece zile de la data publicării anunţurilor, spre a
fi vizate oficial. Dacă acţiunile nu vor fi depuse în termenul prevăzut, ele
urmau să fie considerate proprietatea Statului Român, conform Decretului-
Lege 1353 din 20 martie 1919.255 Conform decretului din 10.09.1918,
acţiunile au fost ştampilate din nou, de Legaţia României din Bruxelles, de
dl. Grainvilie, agent de schimb, în martie 1919.256
În august 1920, a fost votată de către Ministerul Finanţelor, legea prin
care societăţile anonime pe acţiuni, până la intrarea în posesie a titlurilor,
253
. Ibidem, dosar 121/1945-1946, f. 203.
254
. Ibidem, dosar 1/1907-1908, f. 3.
255
. „Analele Minelor din România”, nr. 3/1919, p. 220.
256
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 20/1924-1928, f. 10.

93
obligaţiunilor şi acţiunilor de orice fel sau a cupoanelor de dobânzi şi
dividende de orice fel, evacuate din cauza războiului şi în cazurile în care
identificarea lor este posibilă, erau obligate a elibera certificate constatatoare
titlurilor, obligaţiunilor şi acţiunilor de orice fel celor care le-au depus
pentru păstrare sau reprezentanţilor lor. Legea a fost publicată în „Monitorul
Oficial” nr. 153 din 14 octombrie 1920.257 În 1920, Banca din Anvers a
schimbat un total de 49.867 acţiuni vechi „Concordia”, identificate după
numerele respective, rămânând în circulaţie (nu se ştia pe unde) un număr de
133 acţiuni definitive sau titluri provizorii. 258
În aprilie 1925, Societatea „Concordia” se adresa Băncii de Credit
Române în care arăta ca „atâta timp cât autorităţile competente nu vor fi
statuat definitiv asupra sorţii acţiunilor vechi „Concordia” făcând parte din
proprietatea supuşilor, foşti inamici, societatea nu poate să cedeze oricui ar
fi aceste titluri, nici valoarea lor nominală cât şi dobânzi şi dividende”. 259 Se
solicita ca, după îndeplinirea formalităţilor legale şi anume, declaraţii,
ştampilare, etc., care să fi fost îndeplinite la timpul lor, atunci se vor elibera
posesorilor acestor acţiuni, valoarea integrală a acţiunilor vechi
„Concordia”.
Din păcate, arhiva şi registrele societăţii, fiind evacuate la Moscova,
nu au mai putut fi cercetate iar cercetările în arhivele Băncii Generale
Române erau foarte dificile. Acţiunile societăţii „Concordia” erau emise la
purtător. La cererea destinatarului ele puteau fi emise pe numele acestuia şi
înscrise ca atare în registrul acţionarilor. Ele purtau semnătura unui membru
din Consiliul de Administraţie şi parafa unui al doilea membru. Ele, erau
detaşate printr-un registru cu matcă şi prevăzut cu numere de ordine.
Potrivit Statutelor, Societatea “Concordia” îşi putea spori capitalul
prin crearea de noi acţiuni, cu condiţia ca cele din emisiunea precedentă să fi
fost pe deplin epuizate. Valoarea şi condiţiile noilor acţiuni erau fixate de
Adunarea Generală la propunerea Consiliului de administraţie. În cazul în
care capitalul social se mărea prin emisiunea de noi acţiuni, proprietarii
acţiunilor emise anterior aveau un drept de preferinţă a subscrierii noilor
acţiuni în proporţie cu numărul acţiunilor posedate.
Cu toate acestea, Adunarea generală, care decidea mărirea capitalului
social, putea să nu acorde acest drept de preferinţă la propunerile Consiliului
de administraţie şi cu o majoritate de trei pătrimi a voturilor exprimate. În
cazul în care acţionarii nu plăteau la scadenţă vărsămintele exigibile, ei
trebuiau să plătească o dobândă de întârziere de 8% pe an, socotită de la data
257
. Ibidem, dosar 1/1920-1935, f. 1-2.
258
. Ibidem, dosar 15/1923-1926, f. 10-14.
259
. Ibidem, dosar 9/1924-1934, f. 15.

94
exigibilităţii şi fără vreo punere în întârziere sau chemare în judecată.
Acţiunile erau la purtător şi erau detaşate printr-un registru de matcă,
numerotate stampilate cu sigiliul societăţii şi semnate de doi administratori.
Consiliul de administraţie putea să emită titluri de câte 10, 20, 50 sau 100 de
acţiuni fiecare. Acţiunile nu erau remise decât după achitarea lor completă.
Fiecare acţiune dădea dreptul la o parte din capitalul social şi la o parte din
beneficii, proporţional cu numărul total al acţiunilor emise. Fiecare acţiune
dădea dreptul la un vot în adunarea generală. Fiecare acţionar avea dreptul la
atâtea voturi câte acţiuni poseda. Fiecare acţionar putea fi reprezentat în
adunarea generală printr-un alt acţionar cu drept de vot în acea adunare în
temeiul unei procuri scrise chiar pe certificat sau separată.
Deţinătorii de acţiuni emise „la purtător” şi care nu erau înscrişi în
registrul de acţiuni al societăţii, întocmit abia în 1945, nu erau cunoscuţi.
Aceştia deţineau 2.159.425 de acţiuni în valoare de 755.800.000 lei.
Societatea „Compagnie Financière Belge des Pétroles” („Petrofina”)
întreprindere franco-belgiană, ca întreprindere „aliată”, va cere şi va obţine
în 1920, scoaterea de sub sechestru a societăţii „Concordia”. Ea se va adresa
Ministerului Justiţiei susţinând că deţine 49.034 acţiuni „Concordia” din
totalul celor 50.000 emise de societate, respectiv 93% din capital.260
Societatea belgiană deţinea în 19 august 1925, 80.000 acţiuni ale Societăţii
„Concordia”, reprezentând 800 de certificate a câte 100 de acţiuni fiecare.
Ele erau depuse la Banque d’Anvers din Anvers.261
În toată perioada interbelică, acţiunile societăţii „Concordia” au fost
cotate la bursele din Bucureşti, Paris, Anvers, Bruxelles, Amsterdam, Zurich
şi Geneva iar după 1940 şi la Berlin.262 Prima bursă străină unde acţiunile
„Concordia” au fost cotate, a fost cea din Anvers. La 1 august 1923, Bursa
din Anvers informa societatea „Concordia” că primul-ministru şi ministrul
de finanţe din Belgia au autorizat înscrierea oficială a acţiunilor
„Concordia” la bursă. 263 Erau depuse 240.000 acţiuni noi de 250 lei fiecare,
cu numerele de la 320.001 la 560.000.
La bursele din străinătate, cursurile acţiunilor „Concordia” erau
ridicate, dar nu în aceeaşi proporţie ca în România, dată fiind diferenţa de
valută. Cursul acţiunilor a fost de 4350 lei în 1924 şi de 410 lei în 1940. 264
În 1926, la Anvers, o acţiune „Concordia” valora 25 de franci 265, iar
la Paris, 197 de franci în 1927 şi între 199 şi 209 franci în 1929 266. Valoarea
260
. Ibidem, dosar 3/1911-1921, f. 99-102.
261
. Ibidem, dosar 2/1918-1925, f. 3.
262
. Ibidem, dosar 78/1939-1940, f. 1.
263
. Ibidem, dosar 12/1923-1925, f. 3.
264
. Situaţia întreprinderilor petrolifere ale căror actiuni sunt cotate la Bursa din
Bucureşti, în „România petroliferă” nr. 24/2/1942, p.3.

95
unei acţiuni „Concordia”, din care se scădea impozitele mobiliare, în
perioada 1926-1937, a fost următoarea: 267

Societatea Anul Valoare acţiune (lei)

1926 50 brut
1927 25 brut
1928 50 brut
1929 50 brut
1930 30 brut
Concordia 1931 10 net
1932 12.50 net
1933 12.50 net
1934 12.50 net
1935 18.75 brut
1936 20 net
1937 25 net

În anul 1930, în urma fuziunii societăţilor „Sirius” şi „Vega” cu


Societatea „Concordia”, au fost preschimbate acţiunile acestor societăţi
deţinute de principalii acţionari, în acţiuni „Concordia”. Printre principalii
acţionari ai societăţii „Sirius”, menţionăm pe: generalul Berthelot (cetăţean
român prin lege specială) cu 100 de acţiuni; ing. V. Alimănăşteanu cu 400;
av. Ion Marinescu (director la „Concordia”) cu 1.000; dr. I. Mamulea, cu 75;
dr. I. N. Angelescu (rectorul Academiei Comerciale) 50; general Ernest
Ballif cu 400; George Al. Bellu (Urlaţi) cu 100; av. I. Boambă cu 100; prof.
univ. P.P.Negulescu 250; ing. Th. Slăniceanu 1.000; ing. N. Zanne 100;
geolog dr. D. Preda 125; bancherul Sotir Paxino 400; M. Zentler (director
Societatea „Distribuţia” 100); G. Konye (secretarul Adunării Deputaţilor
17).268 Printre principalii acţionari ai societăţii „Vega” menţionăm pe: av.
265
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 10/1923-1928, f. 1
266
. Tranzacţii în concesiuni de petrol, în M.P.R., nr. 15/1927, p. 1546.
267
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 2/1924-1943, f. 1- 123.
268
. Ibidem, dosar 20/1926, f. 1-47.

96
Ion Marinescu cu 1.000 acţiuni; dr. I. N. Angelescu cu 50; gen. Ernest Ballif
cu 200; ing. Gheorghe Ballif (director Rafinăria „Vega”) cu 215; av. I.
Boambă cu 500; Adina C.I. Brătianu 100; Margueritte Costinescu 100;
Principele C. Basarab Brâncoveanu 200; dr. L. V. Belciugăţeanu 275;
chimistul Tănăsescu-Furtună 20.269
În şedinţa din 23 octombrie 1938, Adunarea generală extraordinară a
societăţii „Concordia”, a hotărât imprimarea în Belgia a noilor titluri de
acţiuni „Concordia” emisiunea a 9-a. În 26 noiembrie 1938 Directorul
general al societăţii, Ion Marinescu, solicita imprimarea în Belgia a 172.400
titluri unitare, 20.980 titluri multiple a câte 20 de acţiuni fiecare şi nici un
titlu multiplu a câte 10 acţiuni fiecare. În ianuarie 1939 conducerea societăţii
belgiene „Petrofina”, în faţa acestei solicitări a „Concordiei”, arăta că există
o disproporţie între cantitatea de titluri unitare de imprimat faţă de cantitatea
titlurilor multiple. Titlurile multiple de 10 acţiuni fiecare erau cele mai
preferate de acţionarii din străinătate. „Petrofina” făcea cunoscut
„Concordiei” că cu ocazia schimbării acţiunilor „Electrica” în acţiuni
„Concordia” au avut mari dificultăţi cu toţi purtătorii acţiunilor „Electrica”
pentru a-i face să accepte titluri unitare „Concordia” în schimbul titlurilor
multiple de 5 sau 10 acţiuni „Electrica”. De fapt, emisiunea acţiunilor
„Electrica” nu conţinea decât 18.000 titluri unitare dintr-un total de 434.000
acţiuni, adică 3.57% din toată emisiunea.
În cazul „Concordiei” exista deja o mare cantitate de acţiuni unitare
provenite din emisiunile precedente. Astfel, în 1939, din totalul de
3.468.000 acţiuni, 1.073.600 erau titluri unitare = 1.073.600 acţiuni; 76.720
erau titluri multiple a câte 10 acţiuni fiecare = 767.200 acţiuni; 81.360 erau
titluri multiple a câte 20 acţiuni fiecare = 1.627.200 acţiuni. 270 Repartizarea
totală a celor 4.060.000 de acţiuni ale societăţii „Concordia” era la sfârşitul
anului 1939 aproximativ următoarea: în Belgia 2.300.000 acţiuni; în Franţa
1.500.000 acţiuni; în Elveţia 60.000 acţiuni; în România 200.000 acţiuni.271
La 1 mai 1939 a intrat în vigoare noul Cod Comercial Român care
fixa valoarea minimă a unei acţiuni a unei societăţi anonime la 1.000 lei.
Până la data de 1 septembrie 1939, „Concordia” nu a avut nici un acţionar
german sau ungur, acţionarii principali fiind belgieni, francezi, elveţieni,
italieni şi români. 272
Legea pentru fixarea prescripţiei în favoarea statului a titlurilor şi
valorilor mobiliare, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 78 din 1 aprilie
269
. Ibidem, f. 48-76.
270
. Ibidem, dosar 214/1938-1946, f. 20.
271
. Ibidem, dosar 112/1942-1944, f. 17.
272
. Ibidem, dosar 121/1945-1946, f. 203.

97
1939, dispunea ca orice societate civilă sau comercială să verse Ministerului
de Finanţe, în fiecare an, dividendele aferente acţiunilor, negociabile, care
au devenit exigibile pentru Stat, prin prescripţie în cursul anului
calendaristic precedent în urma faptului că nu au fost ridicate în perioada de
cinci ani de la data exigibilităţii lor pentru creditori. 273 Întreprinderile
petroliere cu o parte din acţiunile lor deţinute în străinătate, din cauza celui
de-al doilea război mondial declanşat la 1 septembrie 1939, au fost în
imposibilitate să efectueze, în condiţii normale plata dividendului datorat la
aceste acţiuni, pe ultimele exerciţii.
Până la declanşarea războiului, acţiunile societăţii petroliere
„Concordia” erau cotate la cursuri prea joase. Acţiunile, reprezentând părţi
din capitalul societăţii, care avea o mare producţie şi mijloace de
valorificare dintre cele mai moderne, erau cu mult sub valoarea lor
nominală. Datorită urcării preţurilor la ţiţei, preţul vagonului ajungând la
31.000 lei, preţul acţiunilor a crescut vertiginos, urcările reprezentând 20-
30%, valoarea lor la bursă ajungând ca în câteva zile să se dubleze sau să se
tripleze. Astfel, de la 430 lei în iulie pentru o acţiune „Concordia”, se va
ajunge în luna noiembrie la 1.100 lei. Se produceau zilnic peste 1.700
vagoane de ţiţei pe zi, din care „Concordia” avea o producţie de 250
vagoane. Veniturile obţinute de societăţile petroliere din cursul preţurilor,
era mai mare chiar ca atunci când producţia zilnică globală a României era
de 2.300 de vagoane. Ca urmare, şi acţionarii aveau o satisfacţie deosebită,
după „o răbdare îngerească pe care au avut-o în anii din urmă”. 274
În iulie 1940, s-a emis Decretul de nominalizare a acţiunilor
petroliere, la data decretului, acţiunile „Concordia”, fiind la purtător şi
găsindu-se în majoritatea lor în străinătate până la sfârşitul anului 1944. Tot
în 1940, trebuiau ştampilate titlurile emisiunii a 8-a a acţiunilor
„Concordia”, titluri vechi care circulau în Franţa, Belgia şi Elveţia cu
numerele curente de la 2.600.001 la 3.468.000. Numărul total ala acţiunilor
era de 3.468.000. Numai pentru cca. 120.000-140.000 de acţiuni ce se
găseau în ţară, se plătea dividendul, pentru restul acţiunilor dividendul se
plătea în străinătate. 275 Cupoanele erau deţinute în străinătate de unele bănci
ca: „Credit Suisse”, „Banque de l’Union Parisienne” şi „Banque de la
Société Génerale de Belgique”.
273
. Ibidem, dosar 114/1942-1947, f. 28.
274
. Ibidem, dosar 34/1939-1940, f. 1-30 ; Acţiunile petrolifere, în „Argus”, nr. 7986 din
20.11.1939.
275
. Ibidem, dosar 114/1942-1947, f. 25.

98
În data de 4 februarie 1939 s-au acordat cupoanele de dividend, pe
anul 1937, pentru 137.914 acţiuni „Lignitul”.276 Cele mai multe acţiuni, şi
anume 118.208 erau deţinute de Societatea belgiană „Hydrofina” filială a
Societăţii „Petrofina” care cumula cele 62.515 acţiuni deţinute la Banque
d’Anvers cu cele 55.693 acţiuni deţinute de „Concordia”. Peste 1000 de
acţiuni deţineau Bank of Roumania – 1481; Banca Românească – 1345;
Banca Comercială – 1029; Banca Crisoveloni – 1030; precum şi persoane
particulare şi anume: ing. D. Alimăneşteanu – 1199; Gh. Capatos – 2818;
Emanuel Dimitriu – 1598; J. Destexhe – 1000. Câte 100 de acţiuni deţineau
Jean Beligrădeanu (fost proprietar al minei „Beligrădeanu şi fiii” din
Poienari de Muscel, jud. Muscel, cedată Societăţii „Concordia” şi chiar
Honoriu Bănescu, fost primar al Piteştiului. Banca Naţională a României a
dat în 1938 aprobare pentru cele 500.000 de acţiuni remise de „Concordia”
societăţii belgiene „Hydrofina” (Companie financiară de exploatări hidro-
electrice) din Anvers. Aceste acţiuni proveneau de la fosta societatea
„Lignitul”, absorbită de „Concordia”.277
Printre deţinătorii de acţiuni „Concordia” s-a numărat şi Regele Carol
al II-lea, care deţinea un număr de 200. Plata cupoanelor se făcea la Bank of
Romania Limited cu sediul în Bucureşti, Calea Victoriei, nr. 11. 278 Din
cercetările efectuate de conducerea societăţii s-a constatat că acţiunile
deţinute de rege fuseseră la început acţiuni „Electrica”, care au devenit, în
urma fuziunii, acţiuni „Concordia”, ele preschimbându-se la o acţiune
„Electrica” pentru două acţiuni „Concordia”. La 1 august 1940, Banca
Comercială Română a achitat 200 cupoane pe exerciţiul 1939, detaşate de la
cele 200 acţiuni „Concordia”, proprietatea ex regelui Carol al II-lea cu
numerele de la 2.915.431 la 2.915.630. 279
Plata dividendului nefăcându-se decât în România, foarte mulţi
acţionari din străinătate trimiteau cupoanele, cu aprobarea Băncii Naţionale
a României, la încasarea în ţară, astfel că, pentru dividendul pe exerciţiul
1941, a cărui plată a început numai la 9 noiembrie 1942, s-a achitat
dividendul la cca. 137.000 acţiuni, iar pe exerciţiul 1940, s-a achitat în ţară
dividendul pentru cca. 247.000 acţiuni.
Deşi decizia Comisiei Centrale Fiscale din 12 august 1942, suspenda
prescripţia dividendelor cuvenite acţionarilor din străinătate ce se găseau în
imposibilitate de a încasa dividendul, totuşi foarte mulţi acţionari din
străinătate au trimis cupoanele lor la încasat în ţară. La plata dividendului şi
276
. Ibidem, dosar 214/1938-1946, f. 5-7.
277
. Ibidem, dosar 192/1938, f. 1-2.
278
. Ibidem, dosar 81/1940, f. 1.
279
. Ibidem, f. 2.

99
la eliberarea noilor foi de cupoane la acţiunile „Concordia” ce se recuponau
în 1943, se făcea verificarea nominalizării acţiunilor conform Decretului-
Lege nr. 2343 din 1940. Acţionarii din străinătate netrimiţând şi acţiunile, o
verificare din partea „Concordiei” atât a posesorului cât şi a îndeplinirii
condiţiilor legii nu se putea face iar societăţii nu-i mai rămânea în atare
situaţie decât să considere ca bună afirmaţia băncii din străinătate că au fost
nominalizate. Pe de altă parte, Subsecretariatul de Stat al Românizării
considera că nu este suficientă afirmaţia băncii străine că acţiunile au fost
nominalizate şi ca urmare era necesar a se controla acest lucru, fie
trimiţându-se acţiunile, fie un tabel nominal al proprietarilor acţiunilor
pentru a se face controlul în registrele întocmite de Subsecretariat. În acelaşi
timp, la eliberarea autorizaţiilor de import, a cupoanelor şi a taloanelor ce
erau trimise societăţii pentru a fi plătite sau recuponate, nu s-a ţinut seama
de dispoziţiile Subsecretariatului de Stat al Românizării.280
După septembrie 1940, societatea germană „Kontinentale Oel” din
Berlin, a dorit să dobândească acţiuni ale societăţii „Concordia”, dar nu a
reuşit, până în 1944. Ea nu a făcut dovada că a dobândit vreo acţiune a
societăţii iar autorităţile româneşti nu au autorizat vreun transfer al
acţiunilor de la vechii acţionari către această firmă germană, sau oricare alt
supus german sau ungur, persoană fizică sau juridică. În 22 noiembrie 1941,
sucursala Bucureşti a Societăţii „Kontinentale Oel” din Berlin, se adresa
ministrului Economiei Naţionale, Ion Marinescu, prin care solicita, în urma
convorbirilor personale avute, să dea instrucţiuni legaţiilor Regatului Român
de la Paris şi Vichy „să permită cumpărări de acţiuni ale Societăţii
„Concordia” până la 300.000 bucăţi” dacă aceste cumpărări se fac pentru
Societatea „Kontinentale” pe baza autorizaţiei eliberate de partea română cu
numărul 67 din 21 iunie 1941.281
Societatea „Kontinentale Oel” printr-un simplu abuz, a preluat la
începutul anului 1941, administrarea societăţii „Concordia”, urmând să facă
dovada că a dobândit parte din acţiunile societăţii şi că această dobândire a
fost aprobată de autorităţile româneşti conform legilor existente. A susţinut
că acţiunile ar fi în depozit la „Deutsche Bank” din Berlin, susţinere
confirmată şi de aceasta prin scrisori adresate Societăţii „Concordia” şi
Băncii Comerciale Române din Bucureşti.282
„Deutsche Bank”, în urma ocupării celei mai mari părţi din teritoriul
Franţei, a cumpărat de la societatea „Petrofina” în 28 decembrie 1940
acţiunile deţinute de „Concordia” precum şi 120 de acţiuni deţinute de unul
280
. Ibidem, dosar 114/1942-1947, f. 25.
281
. Ibidem, fond Societatea „Kontinentale Oel”, dosar 16/1941, f. 1.
282
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 244/1944-1948, f. 104

100
din administratorii săi străini, belgianul Fernand Carlier. 283 Profitând de
prezenţa trupelor germane de ocupaţie, în România, a prelungit această
situaţie abuzivă, până la 23 august 1944.
În anul 1942, Societatea „Foraky Românească” a fuzionat cu
„Concordia”, decizându-se ca acţionarii societăţii „Foraky Românească” să
primească pentru acţiunilor lor la societate, un anumit număr de acţiuni ale
„Concordiei”. Principalii acţionari ai societăţii „Foraky românească” erau
societatea belgiană „Pargéfina”, care deţinea 248.011 acţiuni precum şi 12
persoane particulare care deţineau între 30 şi 60 de acţiuni, printre care
amintim pe O. L. Frieddenreich, V. Meganck, baron Josse Allard, Th.
Ficşinescu, ing. C. R. Mircea, M. Vigneron, J. Waterkeyn, J. Sellekaers, V.
Tacit şi alţii.284 Ca urmare a acestei fuziuni, rămasă definitivă, „Concordia”
a predat înainte de 23 august 1944, un număr de 139.397 de acţiuni firmei
germane „Spohnholtz – Ebestaedt & Schroder”, o bancă germană.
Cum acţiunile „Concordiei” erau în număr de 4.200.000, înseamnă că
acţiunile cuvenite băncii germane arătate mai sus, reprezentau abia 3% din
capitalul „Concordiei”. Legea excepţională, prevăzând că numai
întreprinderile ale căror acţiuni sunt deţinute de străini declaraţi inamici,
reprezentând cel puţin 20% din capital, sunt asimilaţi străinilor inamici, era
evident că societatea „Concordia” fusese şi rămăsese o întreprindere
românească şi nu inamică.
Conform adresei înaintate de conducerea societăţii „Concordia” la 3
februarie 1945 Ministerului Economiei Naţionale – Controlul
Întreprinderilor, se aducea la cunoştinţă că din totalul celor 4.200.000,
1.475.219 acţiuni se găseau la Berlin, achiziţionate de germani, 100.624 se
găseau la Bucureşti, achiziţionate tot de germani şi 23.269 se găseau la
Londra, achiziţionate de asemenea de către germani. În total erau 1.869.112
acţiuni. Pe lângă acestea, mai erau aproximativ 700.000 care se găseau în
Belgia în proprietate belgiană, aprox. 300.000 se găseau în România la
diverşi deţinători iar 140.000 se găseau în proprietate germană, emise pentru
absorbirea societăţii „Foraky Românească”. În total erau 3.009.112 acţiuni.
Restul de peste 1.000.000 nu erau nominalizate, ele găsindu-se cu
certitudine în Belgia şi Franţa, aparţinând persoanelor împiedicate de război
să le depună spre ştampilare. Ca urmare, societatea se adresa cu rugămintea
la Comisariatul general al bunurilor inamice, să nu aplice dispoziţiile
Comisariatului General al bunurilor inamice, privitoare la întreprinderile
străine inamice sau asimilate de ele. 285
283
. Ibidem, dosar 32/1941-1943, f. 1-2.
284
. Ibidem, dosar 37/1927-1939, f. 58.
285
. Ibidem, dosar 121/1945-1946, f. 204

101
„Kontinentale Oel” din Berlin, afirmând că ar fi proprietara a
2.159.425 de acţiuni, din cele 4.200.000 acţiuni „Concordia” (după ocuparea
Franţei şi Belgiei), a pretins să plătească dividende pentru acele acţiuni.
Cum plata era condiţionată de existenţa unei autorizaţii a Băncii Naţionale,
aceste plăţi nu s-au făcut. Nu se cunoştea nici dacă în numărul de acţiuni
pretinse de „Kontinentale Oel” din Berlin a le deţine erau incluse şi cele
circa 65.000 acţiuni ştampilate pe numele ei şi aflate în ţară la Banca
Comercială Română pe numele ei nu se plătiseră dividende. 286 De
asemenea, circa 140.000 acţiuni aparţineau unor persoane fizice şi juridice
germane, altele decât Societatea „Kontinentale Oel”, eliberate lor la
fuziunea cu societatea „Foraky Românească”. Nici pentru aceste acţiuni nu
s-au plătit dividende.
Dintre toate aceste acţiuni, numai 1.475 acţiuni se aflau la Societatea
„Concordia” şi ele au fost depuse de reprezentanţii societăţii la Preşedinţia
Consiliului de Miniştrii, putându-se prezenta cupoanele. Cupoanele se
puteau prezenta şi pentru cele circa 65.000 acţiuni ce se găseau la Banca
Comercială Română, depuse şi ele la Preşedinţia Consiliului de Miniştrii.
De aici, toate aceste acţiuni au fost ridicate de Societatea sovietică
„Obiedinenie Ucrneft”.
Prin Legea nr. 573 din 19 iulie 1945 s-a transferat asupra societăţii
civile amintite acţiunile societăţii „Concordia” în număr de 2.159.425, dar la
cererea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, Societatea „Concordia” a fost
obligată să predea societăţii sovietice trei certificate provizorii pentru
2.299.124 acţiuni, pentru care se cereau dividende. 287 Legea, în expunerea ei
de motive, nu preciza data transferului acţiunilor „Concordia” de la
acţionarii germani la societatea sovietică „Obiedinenie Ucrneft”. Convenţia
de Armistiţiu româno-sovietică nu avea nici o dispoziţie în acest sens. În
lipsa unor asemenea prevederi legale, transferul acţiunilor opera cel mult pe
data Convenţiei de Armistiţiu şi în cel mai rău caz pe data de 19 iulie 1945,
data legii de transfer.
Deci, din punct de vedere legal, vechii acţionari au putut încasa
dividendele până în septembrie 1944, de la data Convenţiei de Armistiţiu şi
respectiv înstrăina până la acea dată cupoanele lor către terţi, prin acte cu
dată certă, înainte de septembrie 1944, înainte de septembrie 1944 erau
perfect valabile şi trebuiau respectate atât de Societatea „Concordia” cât şi
de societatea sovietică.
Dacă însă vechii acţionari nu au primit plăţile cupoanelor pentru
perioada de până la septembrie 1944 şi nici nu au înstrăinat cu acte cu data
286
. Ibidem, dosar 244/1944-1948, f. 84.
287
. Ibidem, f. 85.

102
certă înainte de septembrie 1944, cupoanelor lor, atunci toate aceste cupoane
erau în drept să fie transferate asupra U.R.S.S. ca bunuri inamice în
România şi se putea decide ca tot „Obiedinenie Ucrneft” să fie titulara lor,
deşi în legea de transfer, nu se prevedea expres transferarea asupra societăţii
sovietice şi a cupoanelor mai vechi.
De aceea, societatea „Concordia”, legal nu putea plăti fără o
verificare, de la caz la caz, a fiecărei acţiuni dintre cele transferate asupra
societăţii sovietice (practic imposibil) spre a constata dacă nu a avut loc vreo
asemenea plată sau vreo înstrăinare de cupon. Astfel risca să plătească de
două ori pentru acelaşi cupon. Legea din 19 iulie 1945 nu preciza care
anume acţiuni „Concordia” au fost transferate asupra societăţii sovietice,
adică nu fuseseră identificate prin numărul lor de ordine acţiunile
transferate, iar în arhiva societăţii sau în arhivele autorităţilor române nu
existau documente care să precizeze care acţiuni ar fi aparţinut societăţii
„Kontinentale Oel” din Berlin, neexistând decât pentru circa 1.300 de
acţiuni acte de vânzare către „Kontinentale Oel” din Berlin prin Deutsche
Bank. Niciodată „Concordia” nu a ştiut care anume acţiuni au fost pretinse
de Kontinentale Oel” din Berlin, că ar fi fost cumpărate de la vechii
acţionari francezi şi belgieni, împrejurare pe care societatea a prezentat-o în
toate petiţiile adresate Preşedinţiei Consiliului de Miniştrii la eliberarea
certificatelor provizorii către societatea sovietică.
Deoarece un registru de acţionari nu s-a întocmit decât în februarie
1945, nu se putea cunoaşte care erau acţiunile transferate asupra societătii
„Obiedinenie Ucrneft”. Exista riscul ca, după ce să se fi făcut plata
dividendelor pentru cele 2.229.124 acţiuni pentru care societatea sovietică
avea certificate provizorii, „Concordia” să se pomenească cu vechii
acţionari, poate neinamici sau cu deţinătorii de cupoane cumpărate cu acte
în regulă înainte de septembrie 1944, tot neinamici, care să pretindă plata.
Niciodată, nici o întreprindere din România sau din oricare altă tară nu a
achitat dividendele fără depunerea cuponului, pentru a fi anulat acesta după
ce s-a verificat că depunătorul cuponului este şi proprietarul acţiunii
respective. Această normă generală avea la bază grija întreprinderii
plătitoare de dividende de a evita dubla plată.
În statutele societăţii „Concordia” la art. 39, se prevedea că „plata
dividendului se face în schimbul remiterii cupoanelor de dividend la locurile
indicate prin publicaţiuni” 288 Această normă statutară era obligatorie pentru
societate şi era singura valabilă şi opozabilă terţilor aşa încât dacă societatea
ar fi făcut în alt mod plata, orice asemenea plată era neopozabilă terţilor
interesaţi.
288
. Ibidem, f. 88.

103
De altfel, fiscul român, care avea în favoarea sa o dispoziţie legală
care nu exista în alte ţări şi anume Legea de prescripţie a dividendelor
neîncasate în cinci ani de la exigibilitatea lor, pretindea la controlul ce se
efectua spre a se constata dacă a operat sau nu prescripţia în favoarea sa, să i
se prezinte cupoanele plătite şi dacă ele lipseau, considera că plata nu s-a
efectuat şi deci, dacă au trecut cei cinci ani, considerau cupoanele prescrise
în favoarea sa. Societatea „Concordia”, la sfârşitul anului 1944, deţinea
următoarele acţiuni la diferite societăţi.289

Nr. Societatea Nr. acţiuni Valoarea nominală Suma


crt. a unei acţiuni totală
1 Moldonaphta 44.000 500 lei 22.000.000
2 Steaua Electrica 100.000 500 lei 50.000.000
3 Concordia Auriferă 60.000 5.000 lei 30.000.000
4 Ialomiţa 18.000 1.000 lei 18.000.000
5 Boteni 5.083 500 lei 2.541.500
6 Topliţa-Măgura 20.000 500 lei 10.000.000
Concordia
7 Banca Românească 70 500 lei 35.000

2.7. Conducerea societăţii

Potrivit Statutelor societăţii „Concordia”, organele de administraţie,


supraveghere şi reprezentare ale societăţii erau: Consiliul de Administraţie şi
Direcţiunea, cenzorii şi Adunarea Generală. Consiliul de administraţie
reprezenta societatea în toate raporturile sale şi se compunea din minim
cinci şi maxim 20 de membri, aleşi şi revocaţi de adunarea generală.290
Membrii primului Consiliu de administraţi au fost numiţi prin actul
constitutiv şi au rămas în funcţie până la întrunirea primei Adunări generale.
La expirarea acestui termen, Adunarea generală a procedat la o nouă alegere
a întregului consiliu. De la această dată, în fiecare an, din membrii
consiliului de administraţie se retrăgeau atât cât erau necesari, pentru ca
termenul de funcţiune a fiecărui membru să înceteze, cel mai târziu, la a 4-a
Adunare generală ordinară de la alegerea sa. Ordinea retragerii din funcţie
nu era stabilită, aşa că se decidea prin tragere la sorţi, iar cei ieşiţi erau
reeligibili. Consiliul de administraţie, avea dreptul să coopteze membrii noi,
289
. Ibidem, dosar 209/1945-1947, f. 68.
290
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 1/907-1908, f. 21-22.

104
iar dacă numărul membrilor scădea la mai puţin de cinci, era obligat să-l
completeze prin cooptare. Mandatul unui asemenea membru cooptat era
valabil până la viitoarea adunare generală.
Consiliul de administraţie se întrunea în fiecare an după Adunarea
generală ordinară şi alegea din rândul său un preşedinte, patru vice-
preşedinţi şi un secretar. Se mai putea întruni ori de câte ori interesele
societăţii o cereau, convocările fiind făcute de preşedinte, în lipsa acestuia,
de un vice-preşedinte sau în cazuri obiective, când aceştia nu puteau, de cel
mai în vârstă dintre membrii. Şedinţele consiliului se ţineau în Bucureşti sau
într-o altă localitate din ţară sau din străinătate. Pentru toate deliberările şi
deciziile luate de consiliu, se încheiau procese-verbale care după ce erau
supuse aprobării Consiliului de administraţie în şedinţa următoare, erau
înscrise în registru de deliberări şi semnate de preşedinte sau în absenţa lui,
de unul dintre vicepreşedinţi.
Fiecare membru al Consiliului de administraţie trebuia să depună la
casieria societăţii sau la casieriile care urmau să fie desemnate de consiliu,
în termen de 30 de zile de la data alegerii sale, drept garanţie pentru
gestiunea sa, suma de 30.000 lei, în oferte publice sau în acţiuni ale
societăţii, calculate pe valoarea lor nominală (120 de acţiuni). Aceste acţiuni
trebuiau să poarte toate cupoanele care nu scăzuseră şi să fie depuse în
termen de 30 de zile. Ele erau inalienabile pe toată durata funcţionării
membrului în consiliu şi se înapoiau când nu mai făceau parte din el şi după
ce Adunarea îi dădea cuvenita dezlegare. Această garanţie era prevăzută în
dispoziţiile art. 124 din Codul de Comerţ. 291
Consiliul de administraţiei nu putea lua decizii decât numai dacă
jumătate din membrii săi erau prezenţi sau reprezentaţi. Fiecare membru
prezent avea dreptul să exprime, în afară de votul său, încă un singur vot
pentru un alt membru absent, dacă poseda pentru acesta o procură scrisă sau
transmisă prin telegraf de la acel membru. Se putea, de asemenea, vota prin
scrisori sau telegrame. Deciziile Consiliului de administraţie se luau cu
majoritatea absolută a membrilor prezenţi sau reprezentaţi. În caz de paritate
de voturi, votul preşedintelui era decisiv.
În 1911, Tribunalul Ilfov a refuzat să aprobe modificarea Statutelor
societăţii „Concordia” în sensul ca deciziile Consiliului ei de administraţie să
fie valabil luate când sunt prezenţi sau reprezentaţi cel puţin jumătate din
numărul membrilor din consiliu. Curtea de Apel, Secţia a IV-a, la apelul
făcut de Societatea „Concordia” contra deciziei Tribunalului Ilfov, după
pledoaria avocatului S. Rosenthal a admis apelul şi a statutat că „Nu se
violează dispoziţiile art. 143 C. com., când se decretează de adunarea
291
. Ibidem, f. 3

105
generală a unei societăţi anonime, că această societate poate fi valabil
obligată prin deciziile consiliului de administraţie luate într-o şedinţă la care
ar fi participat „efectiv” mai puţin de jumătate din numărul consilierilor de
administraţie prevăzuţi de statute, dacă totuşi cei prezenţi aveau procuri
valabile de la cei absenţi să-i reprezinte, dacă astfel, cei prezenţi cu cei
absenţi reprezentaţi, ar constitui numărul de consilieri prevăzuţi de art. 14
Codul comercial. Problema prezenta importanţă pentru toate societăţile
anonime ale căror consilieri domiciliau în mare parte în străinătate. 292
Consimţământul Consiliului de administraţie era necesar pentru
cumpărări, vânzări, sau executări de imobile; încheieri de contracte de
arendare şi închiriere pe o perioadă mai mare de trei ani; acordări de credite
şi împrumuturi mai mari de o anumită sumă; vânzarea producţiei de ţiţei
brut pentru orice cantitate ce trecea de 5.000 tone; fixa limitele în care
creditele de bancă puteau fi folosite; achiziţii noi de terenuri în valoare mai
mare de 20.000 lei precum şi înstrăinarea oricărei părţi din averea societăţii
de o valoare mai mare de 10.000 lei; contract de furnituri sau altele cu
obligaţiuni pentru un termen mai mare de şase luni sau pentru a acorda
credite depăşind trei luni. În cazuri urgenţe, preşedintele Consiliului de
administraţie avea dreptul să decidă în toate problemele enunţate mai sus, cu
condiţia de a supune decizia la Consiliul de administraţie în prima şedinţă
care urma.
Consiliul stabilea bilanţul, verifica conturile anuale, plasarea fondului
de rezervă iar printr-un membru delegat, putea să consulte sau nu experţii,
registrele şi actele societăţii, situaţia casei, a poliţelor, mărfurilor, etc.
Consiliul cerea direcţiunii societăţii rapoarte despre starea societăţii, acorda
acesteia împuterniciri, procuri precum şi dreptul de a consimţi în angajarea
funcţionarilor, orice contribuţie anuală ce era mai mare de 6.000 lei sau pe
cei care au obţinut privilegiul de a fi înştiinţaţi cu şase luni înainte că se
putea renunţa la serviciile lor, precum şi a celor care aveau dreptul la din
beneficiul net. Propunea, de asemenea, fixarea dividendelor ce urmau a fi
distribuite acţionarilor.
Consiliul de administraţie hotăra modul plasării fondurilor care nu
erau necesare în conducerea afacerilor, stabilea regulamente de serviciu
pentru uzul direcţiunii, convoca Adunările generale şi stabilea ordinea lor de
zi, hotăra bazele pe care urmau să se facă conturile anuale şi amortizările,
dreptul de a crea sucursale şi agenţii în ţară şi în străinătate, dreptul de a
dobândi, înstrăina, ipoteca sau angaja în alt mod averea imobilă a societăţii,
precum şi a dobândi, vinde sau pune în gaj creanţele ipotecate sau alte titluri
de valoare.
292
. „Moniteur du Pétrole Roumain”, nr. 3/1911, p. 1.091.

106
Consiliul de administraţie avea dreptul, pe a sa răspundere, de a
delega o parte din drepturile şi obligaţiile sale, pe un timp limitat, şi
nedepăşind niciodată un an, unuia dintre membrii săi care purta numele de
administrator-delegat. Atribuţiile acestuia se stabileau de către consiliu prin
instrucţiuni, el luând orice decizie împreună cu preşedintele Consiliului de
administraţie. Din rândul membrilor săi, Consiliul de administraţie avea
dreptul de a alege un Comitet compus din cel mult cinci membrii ale căror
atribuţiuni erau fixate de către consiliu. Membrii comitetului primeau
regulat informaţii despre mersul afacerilor dar nu aveau dreptul să intervină
în administrarea societăţii. Ei trebuiau să fie consultaţi în afaceri importante.
Membrii Consiliului de administraţie primeau, conform dispoziţiilor
art. 42, pentru serviciile lor, în afară de restituirea cheltuielilor lor, o parte de
10% din beneficiul net, care rezulta după scăderea tuturor amortizărilor şi
rezervelor, precum şi după preluarea unui dividend de 5% destinat a se
distribui acţionarilor. În afară de aceasta, membrii consiliului primeau
jetoane de prezenţă pentru fiecare şedinţă la care au luat parte. Suma fiecărui
jeton se fixa în fiecare an de către Adunarea generală – ordinară pentru anul
social care începea. În afară de partea de 10% din beneficiul net, membrii
Consiliului de administraţie aveau dreptul la o indemnizaţie fixă de 6.000 lei
anual. Aceste indemnizaţii se treceau în contul cheltuielilor de administraţie.
Semnătura socială şi reprezentarea societăţii se făcea colectiv sau de
Direcţie împreună cu unul dintre administratori, de un administrator
împreună cu un procurist sau de director împreuna cu un procurist. Pentru
afacerile curente era suficientă semnătura a doi procurişti. Directorul sau
directorii executau toate deciziile Consiliului de administraţie sau ale
comitetului executiv. Directorul era depozitarul tuturor actelor şi
documentelor societăţii, el supraveghea ţinerea registrelor şi contabilitatea,
încheia bilanţul, contul de profit şi pierderile, pe care le supunea aprobării
Consiliului de administraţie şi cenzorilor. În caz de absenţă a directorului,
atribuţiile sale erau preluate de drept de cel mai vechi dintre sub-directori.
Conform art. 21, alineat 3 din Statutele societătii, directorii erau numiţi
licenţiaţi sau revocaţi de către Consiliul de Administraţie chiar dacă ar fi
fost numiţi de Adunarea Generală.
La încheierea războiului, după numirea administratorilor – sechestru
judiciar, la Societatea „Concordia”, prim-preşedintele Tribunalului Ilfov,
Secţia I Comercială, cu Ordinul nr. 2351 din 2 martie 1919, a ordonat
completarea Consiliului de Administraţie al Societăţii Anonime
„Concordia” cu încă doi membrii, numind în această calitate pe Gh.

107
Brătescu-Voineşti şi Gh. Corbescu. Această dispoziţie era ordonată în mod
provizoriu pe timpul cât societatea era sub administrarea Justiţiei. 293
În Adunarea Generală din 23 aprilie 1920, Consiliul de Administraţie
era format din: 294 Ion Ghika, administrator – sechestru; Al. Brătescu-
Voineşti, L. Catargi, G. Corbescu, C. Dristorian, N. Murgăşanu, T. Nica,
gen. Pretorian şi Max I. Schapira – membrii; iar cenzori au fost aleşi G.
Cosmovici, Em. Culoglu, N. Drogeanu, gen. Mustaţă şi Chr. D. Staicovici.
În şedinţa din 4 iulie 1920, Consiliul de Administraţie al Societăţii, în alege
în unanimitate pe T. Nica ca preşedinte iar director al societăţii pe Ion
Ghika. 295
În Adunarea Generală din 21 august 1921, s-a votat fuziunea prin
absorbirea de către Societatea „Concordia” a societăţilor „Creditul
Petrolifer” cu data de 1 ianuarie 1921 şi „Sirius” de la 1 iulie 1921.296
Fuziunea a fost aprobată şi de Guvernul României prin Jurnalul Consiliului
de Miniştrii nr. 3495/1921 şi a devenit efectivă după expirarea termenului
legal, anume 27 noiembrie 1921. După fuzionarea societăţilor, în locul lui
Ion Ghika,demisionat din funcţia de director al societăţii, a fost numit
Charles M. Dozy. 297
În şedinţa din 27 mai 1922 a Adunării Generale a Societăţii
„Concordia” se făcea cunoscut încetarea din viaţă, în data de 29 mai 1921, a
lui Max. I. Schapira. Director general al „Băncii Centrale” din Ploieşti, şi
întemeietorul acesteia, a fost o personalitate care a jucat un rol considerabil
în viaţa economică a României şi mai cu seamă în dezvoltarea industriei de
petrol. Într-o vreme în care industria românească de petrol „era în faşă”
când erau foarte puţini oameni care îşi riscau capitalul lor pentru a căuta
petrol, Max I. Schapira a făcut aceasta, agoniseala sa fiind folosită nu numai
pentru propriile sale întreprinderi, ci şi pentru înfiinţarea multor altora.298
În special la Buştenari, el a făcut mari şi considerabile lucrări şi a avut o
contribuţie deosebită la exploatarea regiunii. Din întreprinderile întemeiate
şi ajutate financiar de el, au ieşit mai întâi societăţile „Buştenarii”, „Creditul
Petrolifer” iar apoi „Concordia”.
Max I. Schapira merită pe deplin titlul de pionier al industriei române
de petrol, el rămânându-i credincios, cu toate dificultăţile de la început şi
până la marşul ei triumfal. A contribuit la progresul ei cu sfatul şi cu fapta,
ca membru în consiliile de administraţie a diferitelor societăţi petroliere şi
293
. „Analele Minelor din România”, nr. 8-9/1919, p. 193.
294
. D. J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 7/1920, f. 2.
295
. „Analele Minelor din România”, an III, nr. 8-9/1920, p. 578.
296
. D. J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 2/1924-1943, f. 3.
297
. M.P.R., nr. 15/1921, p. 763.
298
. Max I. Schapira, în M.P.R., nr. 11/1921, p. 548.

108
mai ales ca finanţator. Om de inimă, pentru operele de binefacere, a avut
întotdeauna „punga deschisă” remarcându-se printr-o inteligenţă practică şi
un spirit organizator. A ştiut să facă din banca sa, care-şi avea sediul în
mijlocul regiunii petrolifere, a adevărată instituţie de credit pentru societăţile
petroliere şi va rămâne un merit al său că a încurajat şi sprijinit multe dintre
societăţile mici şi mijlocii.
O personalitate importantă, din Consiliul de administraţie al societăţii
a fost Ioan Boambă, care a activat ca preşedinte până la încetarea sa din
viaţă în 24 aprilie 1935. Născut în 1855, a fost una din figurile cele mai
proeminente ale Baroului de Ilfov şi unul dintre cei mai activi conducători
de întreprinderi financiare, comerciale şi industriale. Ioan Boambă a fost o
figură foarte cunoscută în industria petrolieră, unde făcea parte din consiliile
de administraţie a mai multor întreprinderi, fie în calitate de preşedinte, fie
ca administrator. Rare erau societăţile care nu numărau pe Boambă în
consiliile lor de administraţie iar cele care nu solicitaseră concursul său
luminat în diferite litigii erau şi mai rare. Spre sfârşitul vieţii, mai făcea
parte dintr-un mare număr de întreprinderi, inclusiv de preşedinte al
Consiliului de administraţie de la Societatea „Steaua Română”. 299
În 17 iunie 1922, la Viena, la Grand-Hotel, are loc şedinţa Consiliului
de administraţie sub preşedinţia lui L. Meeus, avocatul I. Boambă neputând
participa. Este propusă şi se efectuează alegerea Consiliului de
Administraţie formată din I. Boambă, preşedinte (ales în lipsă), L. Meeus,
vicepreşedinte şi Ion Marinescu, secretar. Conform art. 23 din Statutele
societăţii, se propune numirea unui comitet de direcţie stabilindu-se funcţiile
şi renumeraţia acestora. Comitetul a fost format din I. Boambă, L. Meus, L.
Becker şi I. Marinescu.300 S-a hotărât formarea unui fond de rezervă,
proprietatea societăţii, constituit la început din suma de 283.734 lei şi s-au
acordat între 8 – 10.000.000 lei pentru fabrica de bidoane din Constanţa şi
între 1,5 – 2.000.000 lei pentru modificările necesare la atelierele
metalurgice de la Câmpina şi Ploieşti în urma unificării lor. 301
În anul 1923 Adunarea generală a acţionarilor Societăţii „Concordia”
îl numesc pe av. I. Marinescu director al societăţii iar din 1925 va fi numit
administrator-delegat la societăţile „Vega” şi „Sirius”. În şedinţa consiliului
de administraţie din 13 noiembrie 1923, în unanimitate, sunt cooptaţi ca
administratori, din partea grupului francez „Banque de l’Union Parisienne”,
Maurice Boutry şi Léon Wenger.302
299
. „Moniteur du Pétrole Roumain”(M.P.R.), nr. 9/1935, p. 663.
300
. D. J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 15/1922, f. 3-8.
301
. Ibidem, f. 5.
302
. „Analele Minelor din România”, 1922, p. 935 .

109
Din 1923 şi până în 1929, în Consiliul de Administraţie apare ca
membru, Léon Wenger, director al societăţii belgiene „Petrofina”, doctor în
drept, din 1926 administrator şi la Societatea „Vega” iar apoi vice-
preşedinte al Concordiei din 1930 până în octombrie 1939 când este
expulzat din România. 303 În şedinţa Consiliului de administraţie a Societăţii
„Concordia” din 1939, consiliul, în unanimitate ratifică aprobarea demisiei
lui Léon Wenger atât din funcţia de vice-preşedinte, cât şi din consiliu,
demisie prezentată de el în urma primirii „unei misiuni oficiale din partea
guvernului francez. 304 Wenger, a fost unul din principalii participanţi la
organizarea şi distrugerea industriei şi stocurilor de petrol din România, în
toamna anului 1916, concomitent cu evacuarea bunurilor materiale din
Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, în Moldova. În august 1919, la Paris, el a
făcut parte din Comisia mixtă româno-anglo-franceză de despăgubiri, ca
expert militar,cu gradul de locotenent 305, şi nu a susţinut cauza românească
în materie de despăgubiri, deşi în parte era coautor la acestea în domeniul
petrolului. Era prezent în România încă din 1909, când, interesat de
industria petrolieră, înfiinţează Societatea „Carré, Wenger&Co.” cu sediul
principal la Paris, apoi devine proprietar al firmei „Vulcăneşti” şi va ajunge
director al Societăţii „Petrofina”. Când guvernul român a promulgat Legea
minelor în 1924, Léon Wenger, într-un articol publicat în ziarul „Argus”,
susţinea punctul de vedere oponent al trusturilor străine, faţă de această lege
care-l „dezavantaja”. În septembrie 1939, ca inginer petrolist, căpitan în
rezervă, sub protecţia paşaportului, vine în România, fiind primit în cercurile
guvernamentale româneşti. În realitate, misiunea lui principală era
definitivarea acţiunii de distrugere a petrolului românesc, pe care-l cunoştea
bine,mai mult ca un român. Se urmărea distrugerea prin sabotaj a industriei
de petrol extractive, de rafinare, a stocurilor depozitate şi a conductelor de
transport printr-un plan comun întocmit de Franţa şi Anglia în faţa
aproprierii tot mai vizibile a României de Germania.306
Deoarece Legea minelor din 1924 prevedea un preşedinte român şi o
majoritate românească în Consiliul de Administraţie are loc modificarea art.
5 şi 6 din Statutele societăţii iar Adunarea generală a acţionarilor numeşte
Consiliul de administraţie format din: av. I. Boambă – preşedinte; ing.
Laureant Meeus – vice-preşedinte; iar administratori Léon Becker, agent de
schimb din Anvers, Maurice Boutry, administrator la Banca Comercială
303
. C.S.P.A.M.I. Piteşti, fond „Comisia militară de Control şi Recepţie la Uzinele
Concordia”, dosar 75/1940-1941, f. 76.
304
. M.P.R., nr. 14/1940, p. 838.
305
. Gh. Răvaş, op.cit, p. 144.
306
. Horia Brestoiu, Impact la paralela 45°, Editura Junimea, Iaşi, 1986, p. 108-109.

110
Română, Ferdinand Carlier, inginer din Anvers, P. Passerat de la Chapelle,
baron şi proprietar din Vertrieu (Isere), Jules Lesuisse, indutriaş din
Bucureşti, Ion Marinescu, avocat din Bucureşti, Léon Wenger din Paris şi N.
Zanne, inginer şi industriaş din Bucureşti. 307
Membrii Consiliului de administraţie primeau pentru prezenţa lor la
şedinţele de consiliu, tantieme, indemnizaţii fixe şi jetoane de prezenţă, care,
anual, se ridicau la valori substanţiale.
Consiliul de administraţie al Societăţii „Concordia” va rămâne în
componenţa din 1924 până în 1930. În 1929 a încetat din viaţă, la Bruxelles
unul din administratorii societăţii, Jules Lesuisse. Începând cu 1931,
Consiliul de administraţie al Societăţii „Concordia” va fi format din
următorii: av. I. Boambă – preşedinte, iar vicepreşedinţi, ing. L. Meeus, dr.
Léon Wenger, gen. adjutant Ernest Ballif şi principele C. Basarab
Brâncoveanu.
În anul 1936, în şedinţa Consiliului de administraţie din 6 mai,
preşedinte al consiliului este ales generalul adjutant Ernest Ballif. Născut în
anul 1872, administrator al domeniilor Coroanei, a fost un apreciat sfetnic al
regelui Ferdinand şi al reginei Maria, nu a făcut nici un fel de politică,
închinându-şi activitatea intereselor generale ale ţării. În perioada cât a fost
preşedinte al Consiliului de administraţie la „Concordia”, a adus prestigiul şi
priceperea unei distinse personalităţi. A încetat din viaţă la 13 februarie
1941. 308
În conformitate cu deciziile luate în Adunarea Generală extraordinară
din 25 ianuarie 1937, Societatea „Concordia” a fuzionat cu societatea
anonimă „Electrica”. Fuziunea cu această societate a adus „Concordiei” un
element de stabilitate cu bune consecinţe pentru viitor. Ca urmare, este
cooptat în consiliul de administraţie al Societăţii „Concordia” ing.
Constantin Osiceanu din Bucureşti, preşedinte al Consiliului de
Administraţie al Societăţii „Electrica”.
Anul 1940 a fost un an foarte agitat, plin de evenimente politice
internaţionale, ca urmare a intensificării si extinderii războiului în Europa.
În cursul anului 1940, Societatea „Concordia” pierde pe preşedintele ei, gen.
adj. Ernest Ballif, precum şi pe administratorul George Rene Stoicescu.
În conformitate cu dispoziţiile legale, relative la funcţionarea
societăţilor comerciale, prin care s-au redus numărul de administratori şi
numărul locurilor de administratori pe care o persoană le putea avea în
societăţile anonime pe acţiuni, precum şi cu ocazia trecerii unui important
număr de acţiuni ale societăţii „Concordia” de la grupul belgian „Petrofina”,
307
. D. J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 12/1923-1925, f. 22.
308
. M.P.R., nr. 4/1941, p. 183; 3/1939, p. 201.

111
în patrimoniul societăţii germane „Kontinentale Oel A.G.” din Berlin,
următorii membrii şi-au prezentat demisiile din Consiliul de Administraţie şi
a Cenzorilor, iar Adunarea Generală din 25-30 iunie 1941 a aprobat
demisiile următorilor: principele C. Basarab Brâncoveanu, ing. L. Meeus şi
industriaş J. G. Duqué din funcţiile de vice-preşedinţi. Din funcţia de
membrii următorii: ing. C. Bonnami, bancher M. Boutry, E. Cahen-Fuzier,
ing. F. Carlier, ing. G. Honnecort, av. I. Marinescu, ing. S. Marino, ing. A.
Maistriau, gen. Radu Rosetti, ing. M. Voinescu. Din funcţiile de cenzori,
prof. P. Beniest şi J. Bith iar din funcţiile de cenzori-supleanţi, M.
Constantinescu şi St. Iosif.
Tuturor celor demisionaţi, societatea le era recunoscătoare pentru
contribuţia lor preţioasă la opera de dezvoltare a societăţii, cu repercusiuni
favorabile asupra economiei româneşti, operă în care, pe lângă competenţe
remarcabile, reprezentanţii grupului belgiano-francez „Petrofina” au adus şi
un preţios concurs financiar şi comercial societăţii „Concordia”.
În iunie 1941, directorul general al societăţii „Concordia” Ion
Marinescu a fost chemat la conducătorul statului, generalul Ion Antonescu
să exercite funcţia de ministru al Economiei Naţionale. În şedinţa din 14
aprilie 1942, a Consiliului de Administraţie, se arăta că, prin această numire,
lipsa unui administrator care dura de un an, nu era benefică pentru
departamentele societăţii. Ca urmare, grupul german din consiliu a propus
alegerea ca administrator-delegat al societăţii pe Heinz Osterwind, care
fusese din octombrie 1941 reprezentatul societăţii „Kontinentale”. 309
Adunarea Generală Ordinară a acţionarilor din 1941 va alege o nouă
componenţă a Consiliului de administraţie format din următorii: prof. univ.
Eftimie Antonescu (profesor de drept comercial la Universitatea din
Bucureşti, originar din Piteşti), Hans Brochhaus, prof. univ., fost ministru,
Gh. Cuza, dr. Ernst Rudolf Fischer, ing. C. Osiceanu, Heinz Osterwind,
prof. univ, fost ministru, Ioan Petrovici, Hans Ioachim Raab, Eugen Savu,
fost ministru.
Faptul că începând cu anul 1941 şi până la 23 august 1944 în
Consiliul de administraţie al societăţii „Concordia” au fost germani (H.
Osterwind, H. Brockhaus, dr. E. Fischer şi R. Blessing), prin decizia
ministerială nr. 49.034/5septembrie 1944, ing. Cezar Popescu a fost numit
Administrator, în baza Legii 498/1942, pentru administrarea bunurilor
inamice. Apoi, prin Decizia ministerială nr. 61.054 din 17 octombrie 1944,
tot el a fost numit Administrator-unic la societate în baza Legii nr. 478/6
octombrie 1944, pentru administrarea unor societăţi anonime dar şi a Legii
nr. 498/1942. Numirile au fost făcute de Subsecretariatul de Stat al
309
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 318/1942-1948, f. 3v.

112
Industriei, Comerţului şi Minelor. În conformitate cu dispoziţiile art. 5 din
Legea 478/1944, Administratorul-unic trebuia să convoace Adunarea
Generală a acţionarilor cel mai târziu în 6 luni de la publicarea deciziei lui
de numire, pentru a alege noi administratori şi cenzori.310
În şedinţa din 27 decembrie 1944, Adunarea Generală Ordinară a
Acţionarilor a ales noul Consiliul de administraţie format din: 311 Prof. ing.
Nicolae Profiri, preşedinte; Ing. Ivan Stupin, vicepreşedinte; Sergiu
Dimitriu, administrator-delegat; Ing. Salva Ciopicaşvili, administrator-
delegat.
În fiecare an, Adunarea Generală proceda la alegerea a cinci cenzori
şi a cinci cenzori-supleanţi. Ca retribuţie, ei primeau pentru fiecare şedinţă,
jetoane de prezenţă şi o indemnizaţie stabilită în fiecare an de Adunarea
Generală.
De la înfiinţarea Societăţii „Concordia” au funcţionat ca directori
generali ai acesteia, următorii: H.O. Schlawe (1908-1910), dr. O. Stange
(1910-1913), dr. C. F. Lossen, stabilit în România din 1906 (1913-1915),
ing. diplomat O. Wiedenmeyer (1915-1916), Ladislas Stux (1916-1918), Ion
Ghika, administrator de sechestru şi director (1919-1920), Ch. M. Dozy
(1920-1923), Ion C. Marinescu (1923-26.05.1941), Heinz Osterwind
(14.04.1942-23.08.1944), prof. Eftimie Antonescu (1941-1944), ing. Cezar
Popescu, administrator unic al societăţii „Concordia”(1944-1945). Director
general adjunct şi director tehnic la Ploieşti, a funcţionat mulţi ani J. G.
Duqué. Sub-director general al societăţii până în 16 iunie 1944, când a
demisionat, a fost J. Destexhe.
Dr. O. Stange, director general al societăţilor „Concordia”, „Vega” şi
„Creditul Petrolifer”, a desfăşurat „în linişte şi discreţie” o vie şi bogată
activitate. Bun coleg, după demisie şi-a continuat activitatea în cadrul
grupului financiar „Disconto-Gesselschaft”. 312
Avocatul Ion C. Marinescu, născut în 1887, căpitan în rezervă, a
desfăşurat o activitate neobosită în calitate de administrator şi director
general al societăţii timp de peste 20 de ani neîntrerupt, contribuind la
dezvoltarea continuă a societăţii, precum şi pentru ridicarea ei la rolul
preponderent pe care îl deţinea în economia generală a ţării. Licenţiat cu
„Magna cum laude” al Facultăţii de Drept din Bucureşti, Ion C. Marinescu a
debutat la Baroul Bucureşti, unde, timp de 20 de ani, s-a distins şi a dobândit
o mare reputaţie în problemele comerciale financiare şi petroliere.
Majoritatea societăţilor petroliere cele mai importante din ţară au făcut apel
310
. Ibidem, dosar 242/1942-1948, f. 163.
311
. Ibidem, dosar 242/1942-1948, f. 27.
312
. M.P.R., nr. 14/1913, p. 642.

113
la cunoştinţele sale, numindu-l în consiliile lor de administraţie. În 1923,
grupul belgian „Compagnie Financière Belge des Pétroles” l-a ales pe Ion C.
Marinescu în fruntea Societăţii petroliere „Concordia”, pe care grupul
belgian o controla. Era director al Societăţii petroliere „Internaţionala
Română”, cu sediul la Amsterdam, din 1923, administrator-director la
societatea „Naphta” iar din 1925 era în acelaşi timp administrator-delegat al
societăţilor petroliere „Sirius” şi „Vega”, până la fuziunea lor din 1930, a
societăţii „Electrica” (până la fuziune în 1936) precum şi a altor societăţi şi
întreprinderi. În 1926, era administrator, director comercial şi administrativ
al societăţii. Din decembrie 1927, acţionar cu 10% la Fabrica de Bere
Azuga.
Membru şi vice-preşedinte al Asociaţiei Industriaşilor de Petrol din
România, vice-preşedinte al U.G.I.R., reprezentant în Senat al marii industrii
petroliere, membru ai Institutului românesc de organizare ştiinţifică a
muncii şi a Asociaţiei pentru Înaintarea Ştiinţei Petrolului, (constituită în 12
mai 1939), decorat în 1930, de guvernul francez cu ordinul „Legiunea de
Onoare, în gradul de „cavaler” 313, a ştiut să prezinte şi să susţină cu o logică
strânsă, probleme de ordin economic şi industrial, în rezolvarea cărora a
păstrat în mod constant, ca o notă distinctă, grija pentru interesele superioare
naţionale.
Administrator desăvârşit, om de acţiune şi iniţiativă, serios şi calculat,
disciplinat şi erudit în disciplina juridică, a adus eminente servicii societăţii,
contribuind strălucit la dezvoltarea ei. A fost un colaborator permanent al
revistei „Monitorul petrolului român”. A avut o contribuţie deosebită în
redactarea noii Legi a Minelor din 1929 şi a făcut parte din Comisia
desemnată pentru stabilirea şi redactarea unui plan cincinal de raţionalizare
a exploatărilor, prospecţiunilor şi explorărilor petrolifere. Una dintre
măsurile economice proiectate de Carol al II-lea, după instaurarea dictaturii
sale, în februarie 1938, a fost aceea a elaborării unui plan cincinal în
domeniul petrolier. Pentru elaborarea planului respectiv, au fost desemnate
două comisii. Proiectul planului cincinal pentru dezvoltarea industriei
petroliere nu s-a putut materializa întrucât evoluţia generală e evenimentelor
a zădărnicit realizarea sa. Prezenţa unui reprezentant al Societăţii
„Concordia” într-una din aceste comisii (pe lângă directorii generali ai
societăţilor „Astra Română”, „Steaua Română”, „Columbia” „Româno-
Americană” şi „Creditul Minier” şi autorităţile române în domeniu) dovedea
faptul că „Concordia” era o societate de care trebuia să se ţină seama în
adoptarea unor decizii importante la nivelul industriei petroliere române.
313
. „Analele Minelor din România”, dosar 12/1930, p. 555.

114
După ce între 1930-1934 a fost deputat de Hotin, în 1939, este ales
senator, numirea sa fiind comunicată printr-o telegramă trimisă de însuşi
primul-ministru, Armand Călinescu. Era şi membru în Consiliul Superior al
Frontului Renaşterii Naţionale. 314 La 26 mai 1941, a fost obligat să
părăsească conducerea societăţii, fiind desemnat de Conducătorul Statului,
generalul Ion Antonescu, ministrul Economiei Naţionale315 Prin înalta
încredere acordată de Conducătorului Statului, toată industria petrolieră
românească a resimţit o deosebită satisfacţie. În 1943, a fost numit ministru
al Justiţiei şi, în această calitate, în ianuarie 1943, deşi „chemat la alt post de
comandă în slujba ţării”, mulţumea personalului societăţii „Concordia” şi
organelor sale de conducere pentru urările transmise cu ocazia Anului Nou
şi a zilei numelui său, amintind că a rămas la fel de aproape „de sufletele
celor pe care i-am condus şi preţuit”316.
G. Joseph Duqué, născut în 1866, absolvent al Şcolii Militare de
Geniu din Belgia, timp de 20 de ani director general adjunct şi conducător al
direcţiei tehnice cu sediul în Ploieşti, vice-preşedinte al Consiliului de
Administraţie, preşedinte al Camerei de Comerţ din Ploieşti, a fost un
inginer eminent cu înaltă experienţă. Aflat în România de o perioadă lungă
de timp, el a debutat în calitate de director al Societăţii de Cimenturi din
Cernavodă, unde a creat o industrie de cea mai mare importanţă, construind
pe malurile Dunării o fabrică dintre cele mai mari şi moderne din România,
destinată a deservi toate oraşele româneşti, precum şi pentru export.
Cu ajutorul capitalurilor belgiene, J. Duqué a trecut apoi în industria
petrolieră în calitate de director tehnic, la Ploieşti, al societăţii „Naphta”,
din 1920 al societăţii „Sirius” pentru a prelua apoi, din 1921, direcţia tehnică
a societăţilor „Creditul Petrolifer”, „Vega” şi „Concordia” aparţinând, după
1919, grupului belgian „Compagnie Financière Belge des Petroles”, unde a
făcut dovada excepţionalelor sale cunoştinţe în calitate de administrator şi
specialist în forări şi extracţie.
După război, la iniţiativa sa, grupul belgian şi-a mărit cifra de afaceri
prin preluarea şi a societăţii „Sirius”. Lucrările de exploatare în localităţile
Gura Ocniţei şi Pâşcov au dus la descoperirea unor imense zăcăminte de
petrol în această regiune, de unde Statul român şi Societatea „Concordia” au
obţinut cele mai mari profituri. În toata perioada sa de activitate, de la
venirea sa în ţară şi până la plecare, a dovedit că, deşi era un fidel cetăţean
belgian, era în acelaşi timp un bun şi sincer român. Glumind, el mereu
afirma că, „sunt în primul rând român, apoi belgian”. Din 1926, a fost
314
. D. J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 185/1939, f. 105; 355-356.
315
. Ibidem, dosar 318/1942-1948, f. 3v.
316
. Ibidem, dosar 263/1943, f. 18.

115
administrator şi director tehnic, precum şi vicepreşedinte al Consiliului de
Administraţie al societăţii.
Cezar Popescu, Administrator Unic al societăţii „Concordia”, l-a
numit, în 3 noiembrie 1940, pe J. Duqué în funcţia de consilier general
administrativ al societăţii, cu drepturi de a urmări toate problemele
societăţii, toate departamentele şi serviciile. 317
C. M. Dozy. director al societăţilor „Concordia”, „Vega” şi „Creditul
Petrolifer” în perioada 1920-1923, la Bucureşti. Reprezentant autorizat al
Olandei în industria noastră petrolieră, inginer de mine, absolvent al
Universităţii din Delft, a debutat în România în sectorul minier, la
Dârmăneşti, de unde, în 1909, a trecut în industria petrolieră la Societatea
olandeză „Orion”.
El şi-a creat repede o legitimă reputaţie în această specialitate, fiind
numit în 1915, director al Societăţii „Internaţionala Română” din
Amsterdam, până în 1920. La 31 martie 1923 i-a expirat contractul, în locul
său fiind ales avocatul Ion C. Marinescu. În perioada 1923-1926 a îndeplinit
funcţia de administrator-delegat al societăţii „Sospiro” iar după 1927, la
Societatea „Danube Oil”. Mare prieten al României, Charles M. Dozy a
adus in industria noastră petrolieră colaborarea unor importante capitaluri
olandeze şi engleze, pentru care merită toată gratitudinea.
Tehnician şi expert, cu o legitimă autoritate, în cercurile industriei
petroliere, a îndeplinit timp de 10 ani funcţia de consul general al Ţărilor de
Jos, la Bucureşti., funcţie în care, graţie calităţilor, muncii şi tactului său, a
contribuit mult la dezvoltarea relaţiilor economice între România şi
prosperul Regat al Olandei.
Ig. Thomas, născut în 1874, inginer şi diplomat al Şcolii Superioare
de Mine din Mons (Belgia), promoţia anului 1896, după ce a activat în
Belgia şi în Rusia ca reprezentant al unui mare grup belgian, a venit în
România, unde ulterior, prin căsătoria cu o româncă, a obţinut cetăţenia în
1906. Intrând în industria de petrol, a ocupat întâi, funcţia de şef de şantier
la Societatea „Româno-Belgiană”, la Ţintea, până în 1910. De la această
dată, şi până la 1 ianuarie 1930, a lucrat la grupul societăţii „Concordia”
(inclusiv Societatea „Naptha” şi şantierul de la Arbănaşi), unde a trecut prin
întreaga filieră de demnităţi tehnice, ocupând funcţia de director al schelelor
petrolifere ale societăţii, inclusiv ale societăţii „Sirius”. În toată această
perioadă, a avut merite şi calităţi excepţionale, în administrarea schelelor.
Eftimie Antonescu, profesor universitar de drept comercial la
Universitatea din Bucureşti, s-a născut la Piteşti, unde a urmat cursurile
Liceului de băieţi din Piteşti, „Ion I. C. Brătianu”. A absolvit Facultatea de
317
. Ibidem, dosar 318/1942-1948, f. 33v.

116
Drept, secţia comercială, la Bucureşti, devenind profesor în cadrul facultăţii.
Din 1941, va deveni preşedinte al Consiliului de Administraţie al societăţii,
funcţie în care va rămâne până la 23 august 1944.
Înfiinţarea, în anul 1939, a Comisariatului General al Petrolului, a dus
la numirea unui comisar special la Societatea ”Concordia”, cu atribuţii de
supraveghere şi control a activităţii acesteia pe toate planurile. Atribuţiile
comisarilor speciali erau: supravegherea aplicării Legii Minelor, prevenirea
sabotajului economic, descoperirea încălcărilor aduse drepturilor statului
prin foraje şi exploatări, etc. Aceşti comisari speciali erau obligaţi să
raporteze săptămânal Ministerului Economiei Naţionale constatările făcute.
Aveau o retribuţie lunară de 50.000 lei, iar societăţile erau obligate să pună
la dispoziţia acestora „mijloace de transport necesare îndeplinirii
însărcinărilor ce au, precum şi câte o cameră mobilată în oraşele şi
localităţile unde societatea îşi are sediul, aşezările de conducere şi
exploatările”. Ca urmare a evoluţiei situaţiei internaţionale şi a noii orientări
politice a statului român, în 1940, 34 de străini, cetăţeni ai statelor adversare
Axei, care în majoritate ocupau posturi de conducere, au părăsit România.
Până în 1939, situaţia capitalului german repartizat în industria de petrol
românească, era de 0.38%, neexistând în ţară decât trei societăţi petroliere
cu capital german „Mirafor”, „Consorţiul petrolului” şi „Buna speranţă”,
întreprinderi mici şi fără activitate deosebită. Avansurile politice făcute
Germaniei de politicienii români nu au rămas fără urmări economice. Când
a fost ocupată Cehoslovacia, băncile din Praga, care deţineau acţiuni ale
unor societăţi petroliere româneşti, au fost obligate să le transmită noilor
stăpâni. Astfel, calul troian în armură nazistă a intrat în petrolul românesc
prin Societatea „Petrol Block” a căror acţiuni au fost preluate de Societatea
„Kontinentale Oel G.m.b.H.” Berlin.
După ocuparea Franţei, Belgiei şi Olandei, şi preluarea pachetelor
majoritare de acţiuni ale societăţilor „Sociéte Industrielle des Pétroles
Roumains” (S.I.P.E.R.), „Omnium International des Pétroles” cu sediul în
Paris şi a trustului franco-belgian „Compagnie Financière Belge des
Pétroles”, societatea germană „Kontinenale Oel G.m.b.H.” Berlin a devenit
şi deţinătoarea societăţilor petroliere „Concordia”, „Foraky Românească”,
„Moldonaphta”, „I.R.D.P.”, „Colombia”, „Explora”, „Sarpetrol” şi
„S.A.R.D.E.P.” industria petrolieră având de suportat urmările „colaborării”
dictatului economic impus în toamna anului 1940, iar apoi consecinţele
inerente create de război.
Eforturile Germaniei în domeniul petrolier au fost încununate de
succes, în urma discuţiilor purtate la Viena, în anul 1941, de Conducătorul
Statului român, mareşalul Ion Antonescu cu mareşalul Reichului, Hermann
Göring, când s-au stabilit programele de activitate ale societăţii

117
„Kontinentale Oel” în România.318 După opinia lui Andreas Hillgrubber,
aceste înţelegeri au „pecetluit pătrunderea capitalului german în industria
petrolieră română”, unde a dobândit o poziţie însemnată, dacă nu chiar
dominantă.319
Prin preluarea societăţii „Concordia” de către sucursala Bucureşti a
societăţii „Kontinentale” din Berlin, înfiinţată la 15 octombrie 1941 şi care,
oficial, se ocupa cu „finanţări, exploatări şi comerţ de petrol” s-a produs o
schimbare radicală în conducerea societăţii, directori administratori-delegaţi
din partea germană până la 23 august 1944 devenind Heinz Osterwind, dr.
O. Gramsch şi Kuhlmann.
După evenimentele de la 23 august 1944, aceştia s-au refugiat în
Germania cu principalele documente, lăsând un haos în arhiva societăţii,
nemaigăsindu-se în original nici un contract-convenţie încheiate cu alte
societăţi. Heinz Osterwind a fost numit administrator-delegat al societăţii
„Concordia” în şedinţa Consiliului de Administraţie din 14 aprilie 1942. Va
rămâne în această funcţie până în august 1944. Administratorul-Unic al
societăţii, a decis ca societatea să fie condusă, de la sfârşitul anului 1944, de
un Comitet de Direcţie compus din: ing. Cezar Popescu, J. Duqué, consilier
general administrativ, S. Marino, Traian Niţescu, Eugen Bunescu, Al.
Vasiliu, Paul Stroe, E. Mircea şi G. Eliade, directori şi conducători ale
principalelor departamente ale societăţii. 320 În luna decembrie societatea va
alege un nou consiliu de administraţie care va fi completat şi schimbat
permanent până în 1948.

2.8. Impozite şi taxe plătite de societate

Societatea „Concordia” a obţinut, după cum s-a arătat anterior,


profituri mari din exploatarea, înmagazinarea, transportul, prelucrarea şi
vânzarea petrolului, dar a plătit o serie întreagă de taxe de fabricaţie, taxe
comunale, taxe de export şi altele. Numai din taxele plătite de societate
Primăriei oraşului Ploieşti, s-a realizat anual a sumă suficient de mare pentru
realizarea de către edilii oraşului a unor lucrări necesare.
Astfel, în 12 decembrie 1909, societatea „Concordia”, împreună cu
alte societăţi petroliere, şi anume „Astra Română”, „Steaua Română”,
„Româno-Americană” şi „Regatul Român” adresează Ministerului Justiţiei o
plângere împotriva taxei de 22 de lei, percepută de portăreii Tribunalului
318
. Ibidem, Societatea „Sovrompetrol”, dosar 61/ 1946, f.3.
319
. Gh. Buzatu, op.cit., p. 181.
320
. D. J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 318/1942-1948, f. 33v.

118
judeţului Prahova de fiecare parcelă de teren petrolifer consolidată la
punerea în posesie în baza unei hotărâri definitive. Aceste taxe erau
considerate „exagerate” şi „nedrepte”, mai ales că punerea în posesie asupra
terenurilor petrolifere nu putea fi considerată o predare silită sau o
deposedare de veci a unei proprietăţi, ci ea era o punere în posesie
vremelnică pentru un timp determinat. Se socotea o încălcare a articolului
nr. 8 din Legea minelor din 1895. Societăţile atrăgeau atenţia ministrului că,
vor fi puse în situaţia de a abandona terenurile, renunţând la concesiuni unde
s-au investit „capitaluri importante” căci, nu puteau plăti anual zeci de mii
de lei pentru executarea hotărârilor. Petiţia a fost înaintată şefului portăreilor
„spre a da lămuriri asupra modului de percepere a taxelor pentru punere în
posesie asupra terenurilor petrolifere consolidate şi asupra temeiului pe care
se percep aceste taxe”. 321
Legea minelor din anul 1895 prevedea o taxă fixă de 50 bani de
hectar şi o taxă proporţională de 1% din produsul brut obţinut. Pentru
terenurile particulare concesionate, „Concordia” plătea taxa de 1%
prevăzută de lege şi taxa fixă pe fiecare hectar iar pentru cele ale statului, în
afară de aceste taxe, mai plătea arenda şi redevenţa, care împreună dădeau
impozitul total.
Rezultatele financiare ale societăţii au fost influenţate în mod
defavorabil de preţurile maximale fixate de guvern în 1920 şi rămase în
vigoare cu toate că cheltuielile de exploatare, producţie şi rafinare au
crescut. Preţurile materialelor de foraj pentru care societatea trebuia să se
adreseze în străinătate, au urcat considerabil din cauza deprecierii monedei
naţionale dar cu sprijinul financiar al grupului franco-belgian „Petrofina”,
Societatea „Concordia” a reuşit să înlăture unele neajunsuri ce rezultau din
această stare de lucruri.
Legea contribuţiilor directe din 1923 (Legea Vintilă Brătianu) se
ocupa în doua capitole de industria petrolieră: un capitol asupra veniturilor
valorilor mobiliare şi un capitol asupra impozitelor pe venitul
întreprinderilor comerciale şi industriale. Această lege abroga prevederile
Legii încurajării industriei naţionale din anul 1912, în ceea ce priveşte
impozitele directe, deoarece prevedea plata unui impozit direct procentual şi
proporţional cu beneficiul net, anual. 322
Impozitele datorate de societăţile petroliere erau prevăzute în legea
din 1923 şi Legea minelor din 1924, capitolul referitor la impozite, taxe şi
redevenţe. Impozitele prevăzute în aceste două legi se cumulau. În Legea
minelor din 1924 se prevedea că taxele şi impozitele miniere sunt datorate
321
. D.J.A.N. Prahova, fond Tribunalul Prahova, Secţia I-a, dosar 1/1909, f. 394-395.
322
. C. Dobrescu, op.cit, p.71

119
independent de orice alte dări fixate prin legi financiare. Potrivit legii lui
Vintilă Brătianu din 1923, societăţile petroliere aveau de plătit 8% din
veniturile nete şi un impozit „complementar” pentru toate societăţile al căror
profit anual depăşea suma de 75.000 lei. Cota de impunere la acest impozit
diferea în funcţie de raportul dintre capital şi dividend, după o scară indicată
de lege. Legea minelor din anul 1924 obliga societăţile petroliere la o taxă
de 60 lei pe hectarul concesionat pentru exploatarea de petrol şi o taxă de
2% din produsele brute. Această taxă se putea percepe în natură sau în
numerar, după aprecierea Ministerul Industriei şi Comerţului. În numerar,
taxa se percepea socotindu-se valoarea pe preţul mediu la rezervorul din
schelă. În natură, ţiţeiul trebuia să fie de aceeaşi calitate cu restul producţiei
şi trebuia să fie predat la rezervoarele de înmagazinare.
Principalele impozite plătite de Societatea „Concordia” după intrarea
în vigoare a Legii minelor din 1924, erau impozitul de 8% din profit, plus
impozitul complementar şi impozitul de 2% din produsele brute, în natură
sau în numerar. Sumele plătite de societate cuprindeau plăţile totale privind
redevenţele statului – taxele miniere plătite statului asupra producţiei
ţiţeiului, a gazelor şi a gazolinei – impozitele pe beneficiu, taxele de timbru,
taxele de export, drepturile de port, taxele de consumaţie, taxele de drumuri,
taxele asupra produselor vândute, taxa asupra cifrei de afaceri, taxa asupra
materialului importat, precum şi pentru transportul produselor pe C.F.R. şi
pe conductele statului. Petrolul era singurul produs căruia statul îi lua sub
diferite forme 70% din preţul de vânzare, procent nemaiîntâlnit la alte
produse. 323
Primăria municipiului Ploieşti, în anul 1926, a instituit şi perceput o
taxă de 15% pe valoarea locativă a rafinăriilor. Faţă de această iniţiativă a
primăriei, societăţile petroliere au protestat, socotind această taxă
„împovărătoare şi vexatorie”.324 În anul 1930, primăria a majorat din nou
taxele, acestea ajungând la 12 lei pentru 100 kg. de benzină la intern şi 2 lei
la export; 7 lei pentru 100 kg. de petrol la intern şi 2 lei la export; 6 lei
pentru 100 kg. la motorină la intern şi 3 lei la export; 3 lei pentru 100 kg. de
păcură la intern şi 3 lei la export şi 13 lei pentru 100 kg. de uleiuri minerale
la intern şi 5 lei la export. Noua majorare a acestor taxe a produs
nemulţumirea conducerilor marilor rafinării de pe raza oraşului.
Reprezentanţii acestor rafinării au ţinut în localul Camerei de Comerţ şi
Industrie din Ploieşti la 20 martie 1930, o adunare, ocazie cu care a fost
întocmit un memoriu adresat Ministerelor Industriei şi de Interne. În acest
memoriu se cerea anularea taxelor comunale pentru produsele destinate
323
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 26/1938-1941, f.11.
324
. D.J.A.N. Prahova, fond Camera de Comerţ şi Industrie Ploieşti, dosar 15/1930, f. 29.

120
exportului şi limitarea dreptului comunelor de a fixa tot felul de taxe, care
nu erau echivalentul prestării unor servicii. Din partea societăţii
„Concordia” a participat directorul rafinăriei „Vega”, ing. Gh. Baliff şi av.
Ion Marinescu, secretar al Consiliului de Administraţie.325 Participanţii
considerau că „aceste taxe constituie o povară pentru rafinării şi o piedică
serioasă pentru libera dezvoltare a consumului de petrol atât în ţară cât şi în
străinătate”. În perioada 1922-1934, rafinăriile de petrol de pe raza oraşului
Ploieşti, printre care şi rafinăria „Vega” au dat oraşului Ploieşti suma de
645.865.535 lei. 326
Majoritatea comunelor şi oraşelor au înfiinţat, în 1934, noi taxe
comunale pe lângă cele existente din trecut, care au fost sporite foarte mult.
Astfel, oraşul Giurgiu a introdus o taxa comunală de 200 de lei de fiecare
vagon de produse petroliere manipulate în portul Ramadan, iar oraşul
Constanţa a sporit vechea taxă comunală de 40 de lei / vagon, la 200 de lei,
acceptând abia la sfârşitul exerciţiului financiar să o reducă la 150 lei de
vagon manipulat.327
Conform Legii pentru înfiinţarea şi organizarea Fondului Muncii
(publicată în „Monitorul Oficial” nr. 243 din 12 octombrie 1938), în 1938 a
intrat în vigoare „Fondul Muncii”, care era aceeaşi contribuţie a
întreprinderilor pentru finanţarea instituţiilor şi aşezămintelor publice
înfiinţate de Ministerul Muncii în 1927. Societăţile au solicitat ca cele care
au înfiinţat astfel de instituţii să li se scadă cheltuielile făcute în acest scop
din nouă contribuţie de 1%. Se solicita aceasta nu numai din punct de vedere
al echităţii cât şi pentru a încuraja iniţiativa particulară. 328 La 19 iunie 1939,
Societatea „Concordia” se adresa Inspectoratului Muncii Ploieşti, în care
solicita scutirea de taxa de 1% pentru Fondul Muncii. Ministerul Muncii,
prin adresa nr. 6.795 din 11 mai 1939, şi Inspectoratul Muncii Ploieşti, prin
adresa nr. 526 din 13 mai 1939, au autorizat funcţionarea Cursului
profesional pentru ucenici înfiinţat de „Concordia” pe lângă Departamentul
„Uzinelor Metalurgice din Ploieşti” care, în intervalul 1 aprilie 1938 – 31
martie 1939, numai „Departamentul Uzinelor Metalurgice” a plătit taxa de 1
%, în valoare de 764.973 lei.329
Timp de 10 ani, în perioada 1924-1933, de pe cele 350 ha. de terenuri
petrolifere în exploatare, Societatea „Concordia” a obţinut o producţie totală
de 4.306.080 tone, deci 12.01% din producţia României, iar redevenţa totală
325
. Ibidem.
326
. Mihai Sevastos, Monografia oraşului Ploieşti, Editura „Cartea Românească”,
Bucureşti, 1937, p. 289.
327
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Redevenţa”, dosar 5/1934-1936, f. 14.
328
. „Buletin lunar – U.G.I.R.”, an 16, nr. 5-6, 1938, p.51.
329
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 291/1939-1944, f. 16.

121
plătită de a fost de 517.432 tone, adică 16.10%. 330 Totalul sumelor plătite
statului sub diferite forme de taxe şi impozite de către Societatea
„Concordia” s-a ridicat, în 1932 la suma de 500.000.000 lei iar în 1933, la
suma de 550.700.000 lei. 331 În perioada 1938-1940, societatea „Concordia”
a contribuit la veniturile statului cu următoarele sume: 1.400.095.000 lei în
1938; 1.631.621.000 lei, în 1939; şi 2.000.608.000 lei în 1940. 332
Noile sarcini fiscale şi modificările aduse Legii minelor din 1937 au
îngreunat şi mai mult situaţia societăţii „Concordia”. Adevăratele sarcini
fiscale ale industriei petroliere româneşti, pe anul 1937, şi care constau în
foraj, producţie, cheltuieli de achiziţionare de concesiuni, transportul
ţiţeiului, cheltuieli de distilare şi rafinare, producţii de gazolină, gaze,
lichide, uleiuri, asfalt, cheltuieli de cracare, redevenţe, impozite miniere,
impozite directe, cheltuieli cu parcurile de cisternă, staţiile de export,
prospecţiuni, dobânzi, comisioane, se ridicau la impresionanta sumă de
8.560.000.000 lei, fără să mai socotim cheltuielile de distribuţie pe piaţa
internă, care se ridicau şi ele la câteva sute de milioane.333
În 1934, personalul societăţii „Concordia” a subscris la „împrumutul
de înzestrare” iniţiat de Banca Comercială Română” cu suma de 15.000.000
lei („Concordia” 7.165.000 lei; Departamentul „Electrica” 4.014.000 lei;
„Creditul Carbonifer” 3.612.000 lei, „Lignitul” 209.000 lei). Ca urmare a
acestor subscrieri, societatea a fost scutită de orice impozite, taxe de
succesiune, de donaţii, dotă, etc. Dobânda împrumutului pentru înzestrare
era de 4%, dar în realitate de 5.11%. 334
Societăţile petroliere plăteau către Casele de Asigurări Sociale
contribuţia de 1% pentru fondul de şomaj şi de 4% pentru cifra de afaceri.
Pentru a vinde, de exemplu, 1.085.629 tone de diferite produse petroliere pe
piaţa internă, societăţile petroliere au plătit următoarele taxe şi impozite: de
consumaţie, de drumuri, de transport, pe cifra de afaceri, fiscale comerciale
şi comunale, de timbru, pe salariile plătite, etc., care se ridicau în 1936 la
valoarea de 1.291.193.074 lei în 1936, şi de 1.669.991.000 lei în 1938.335
Prin circulara nr. 484 din 28.04.1939, a Asociaţiei Industriaşilor de
Petrol din România, a cărui preşedinte era în acel moment, Ion Marinescu,
direct general al societăţii „Concordia”, se făcea cunoscut societăţii că
potrivit art. 7, cap. IX, din Legea Fondului Naţional al Aviaţiei, erau supuse
impozitului de 3% (taxa timbrului de aviaţie) numai concesiunile petrolifere
330
. Ibidem, f. 3-4.
331
. Ibidem, dosar 19/1926-1933, f. 87v.
332
. Ibidem, dosar 92/1942-1946, f. 97v.
333
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 123/1938, f. 6.
334
. Ibidem, dosar 2/1916-1935, f. 5.
335
. „Buletin lunar – U.G.I.R.”, an 17, nr. 7-8, 1939, p. 11.

122
dar nu şi cesiunile acestor concesiuni. 336 Ministerul de Finanţe a impus
contractele de lucru pe perimetrele Statului, încheiate de societăţile
petroliere la plata taxei de timbru, considerând că redevenţele cuvenite
Statului reprezentau un preţ şi nu un venit. 337
Impozitul minier şi redevenţele în favoarea statului s-au ridicat,
pentru Concordia, la 151.133 tone sau 20,31% din totalul producţiei brute.
Impozitele şi cheltuielile au fost mai mari decât în 1939, datorită scumpirii
mâinii de lucru şi a materialelor.
Totalul impozitelor şi taxelor înregistrate în anul 1941 au fost pentru
Societatea „Concordia” de 1.963.000.000 lei şi proveneau de la sediul
central, Departamentele Petrol, Uzine Metalurgice, Electrica, Minier şi
celelalte servicii.338 Pentru activitatea desfăşurată în anul 1942, Societatea
„Concordia” a plătit Statului suma de 4.726.147.000 lei reprezentând taxe
pentru consumul intern, export, impozite miniere, redevenţe, taxe
comerciale de transport, pentru C.F.R. comunale, etc.339
Începând cu luna decembrie 1941, Ministerul de Finanţe a extins
aplicarea impozitului de 4% contribuţie excepţională la vânzările de
alimente către funcţionari prin Oficiile de aprovizionare, rămânând scutite
numai cele distribuite lucrătorilor. Dar, existau la Societatea „Concordia”
lucrători, în număr mare (rafinărie, uzinele metalurgice) care câştigau lunar
sume superioare salariilor funcţionarilor. Având în vedere că standardul de
viaţă al funcţionarilor, datorită culturii şi naturii serviciului, era mult mai
ridicat, această contribuţie era mult simţită de această categorie de salariaţi.
De la 1 aprilie 1942, contribuţia Uzinelor metalurgice „Concordia” din
Ploieşti pentru aprovizionarea cu alimente şi activitatea cantinelor, era
impusă la un impozit de 10%, care a determinat o mărire simţitoare a
cheltuielilor suportate de societate. 340
Anul 1941 a însemnat un an de mărire a taxelor şi majorarea
sporurilor, anume: mărirea de la 1 iunie, de către Administraţie C.F.R., pe
calea ferată şi pe conducte a tarifelor sale şi accesoriilor cu încă 25% şi un
spor de 4% peste plusul de 5% acordat de către cumpărătorii germani la
exportul de produse petroliere, începând cu 1 aprilie. În realitate, fiecare din
aceste sporuri de preţ era o nouă ocazie pentru stat de a mai încasa pentru el,
câte ceva din preţul petrolului.
336
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 22/1939, f. 27-28.
337
. Ibidem, f. 86.
338
. Ibidem, dosar 41/1941, f. 34.
339
. Ibidem, dosar 103/1943, f. 5.
340
. Ibidem, dosar 19/1939-1942, f. 49-50.

123
Societăţile petroliere care deţineau cu arendă suprafeţe de islazuri
comunale pe care instalau sonde sau instalaţii anexe în vederea exploatărilor
petroliere, plăteau pentru aceste terenuri o arendă de un leu pe metru pătrat.
Ministerul Agriculturii, prin ordinul nr. 12.041/1941 a dispus majorarea
arenzii de la un leu la şase lei. 341 Societăţile petroliere, inclusiv
„Concordia”, prin Asociaţia Industriaşilor de Petrol din România, a cărui
preşedinte era ing. Cezar Popescu, au fost nemulţumite de acest ordin,
arătând că „această mărire reprezintă sporuri importante care se adaugă
sarcinilor considerabile ce suportă cu arenda întreprinderile petroliere”. Se
solicita ca, la arendarea terenurilor din islazurile comunale, Ministerul
Agriculturii să aplice dispoziţiile Consiliului de Miniştri cu nr. 2616 publicat
în „Monitorul Oficial” nr. 208 din 9 septembrie 1939 prin care s-a decis ca,
în contractele de arendare pentru conductele de apă, de produse petroliere
şi instalaţii, preţul arenzii să fie fixată între 1 şi 3 lei pentru metrul pătrat.
Erau prea multe taxe, taxe de timbru, diurne de control de lucrări şi
alte sarcini, care apăsau inutil asupra industrie de petrol. Societăţile
petroliere, solicitau renunţarea la redevenţele proporţionale şi progresive de
până 50% şi trecerea la un sistem al redevenţelor fixe, convenabile. Erau
necesare, recompense şi prime pentru exploratorii fără succes şi desfiinţarea
taxei de 500lei/ha, stabilită în august 1940, faţă de vechea taxă de 100 lei/ha.
Se solicita, de asemenea, simplificarea formalităţilor pentru obţinerea
autorizaţiei de începere a lucrărilor de instalare a sondelor. Autorizaţiile de
începere a lucrului ar fi trebuit date în maxim cinci zile de la introducerea
cererii iar restul formalităţilor, la toate celelalte autorităţi” militare, Casa
Pădurilor, administraţii, etc. precum şi fixarea diverselor despăgubiri de
plătit pentru ocuparea de drumuri, tăierea de păduri, traversarea de drumuri,
etc, să se stabilească mai târziu. Erau necesare simplificarea formalităţilor în
legătură cu punerile în posesie, comasări, consolidări şi validări, care ar fi
trebuit să fie făcute de o singură instanţă judecătorească şi în acelaşi timp.
Ca o concluzie, putem afirma că, statul, renunţând la politica de
naţionalizare a majorităţii capitalului din petrol, încercată prin Legea
minelor din 1924 şi oprită prin Legea minelor din 1929, s-a mărginit numai
la o politică de fiscalitate.
El a considerat petrolul „ca pe o foarte bună şi nelimitată sursă de
venituri” a încasat continuu taxele şi sarcinile de tot felul şi s-a mărginit, atât
el cât şi administraţiile locale, la cheltuieli ordinare, neproductive,
reprezentând contravaloarea unei bogăţii care nu se mai refăcea şi care nici
nu era inepuizabilă. Politica de fiscalitate era în realitate o politică de
producţie care a dus la creşterea continuă a ei şi a exploatărilor.
341
. Ibidem, dosar 71/1941, f.3.

124
În Memoriul adresat în 8 mai 1941, de principalele 12 societăţi
petroliere, împreună cu „Concordia”, Ministerului Economiei Naţionale,
referindu-se la politica fiscală a României, se arăta că „în nici o ţară din
lume Statul nu este părtaş cu industria minieră într-o proporţie atât de
considerabilă. Nicăieri exploratorul de zăcăminte petrolifere nu rămâne cu
un procent atât de redus din zăcământul descoperit şi explorat de el. De
asemeni, în nici o altă ţară redevenţa reţinută de Stat nu se ridica la 50%,
ca în tara noastră. În America de Nord, ţara cu cea mai avansată industrie
petroliferă, se percepe o redevenţă neprogresivă ci fixă, de 12,5%; în statele
Americi de Sud, redevenţa este mai redusă iar în ţările europene ea atinge
maximum 15%”342
Memoriul concluziona că „în nici o altă ţară industria petroliferă nu
contribuie la sarcinile publice în proporţia în care contribuie producţie
petroliferă în România”.
În faţa acestor realităţi, se năştea în mod natural întrebarea, cum putea
fi vorba de reintrarea statului în drepturile sale fireşti aşa cum afirmau
articolele din ziarele care declanşaseră, în 1941, o campanie referitoare la
problemele industriei petroliere din România şi care aduseseră „acuze grave
şi nedrepte” societăţilor petroliere fără a veni cu documente în sprijinul
afirmaţiei lor.
Regimul de fiscalitate excesiv s-a accentual printr-o continuă
intervenţie a statului în dirijarea politicii economice cu nenumărate restricţii
care au contribuit defavorabil la rezultatele obţinute de industria de petrol.

2.9. Rafinăria

Rafinăria „Vega”, situată în nordul oraşului Ploieşti, s-a constituit ca


societate anonimă română pentru rafinarea petrolul la 5 ianuarie 1905 cu un
capital de 5.000.000 lei aur, majoritar german, fiind controlată de grupul
„Disconto Gesellschaft – S. Bleichröder”. 343 În şedinţa Consiliului de
Administraţie din 14/27 martie 1905, sub conducerea lui Titu Maiorescu, s-a
decis construirea unei rafinării pe locul cumpărat în partea de nord a
oraşului Ploieşti, alături de viitoarea staţie Ploieşti-Nord a liniei ferate locale
Ploieşti – Vălenii de Munte.344 Rafinăria va intra în funcţiune în luna
noiembrie 1905.345
342
. Ibidem, dosar 82/1940-1941, f. 6.
343
. M.P.R., nr. 1, 1905, p. 25.
344
. Ibidem, nr. 8, 1905, p. 266.
345
. Ibidem, nr. 32, 1905, p. 913.

125
Terenurile pe care s-au construit rafinăria şi calea ferată au fost
cumpărate conform actelor de vânzare autentificat la nr. 1.860/1905 şi
transcris la nr. 854 din 16 martie 1905 la Tribunalul jud. Prahova, respectiv
autentificat la nr. 1348/1907 şi transcris la numărul 845 din 12 martie 1907,
„Vega-Samuell”, Tribunalul jud. Prahova. Suprafaţa totală cumpărată a fost
de 504.978,50 mp. cu suma de 25 lei/mp. în total 12.624.462 lei. 346 În 1933,
a mai fost cumpărat un teren înspre Văleni, în suprafaţă de 182.093 mp. cu
actul autentificat la Tribunalul jud. Prahova nr. 1932/1933, în valoare de
12.470.529 lei. În total, valoarea terenurilor s-a ridicat la 25.094.991 lei.
Imediat după înfiinţare, va deveni una din cele mai importante
rafinării din ţară, faima fiindu-i dată şi de dr. Lazăr Edeleanu, care, ca
director al acestei rafinării şi viitor savant, va începe din 1905 să cerceteze,
să elaboreze şi să piloteze procedeul de rafinare cu dioxid de sulf,
concretizat în instalaţii industriale aflate în multe rafinării din lume. 347 Va
înfiinţa o secţie de fabricare a uleiurilor lubrefiante, prin distilarea în vid a
ţiţeiului, reuşind pentru prima dată în lume, în 1908, să rafineze produse
petroliere cu bioxid de sulf şi să separe din petrol mai multe hidrocarburi
componente, fără să le modifice structura chimică. 348 Instalaţiile industriale
fabricate pe baza cercetărilor efectuate în laboratorul şi staţia pilot a
rafinăriei, vor fi comercializate mai întâi în Franţa şi apoi în alte locuri din
lume. 349
Conducerea tehnică a rafinăriei a fost încredinţată în perioada 1905-
1920, următorilor directori: Didaczek, 1905-1906; Losell, 1906-1913; L.
Edeleanu, 1906-1913; Nazarie, 1913-1917; Schmitz, 1917-1920. Din 1920,
la conducerea rafinăriei a fost numit ing. Gheorghe Ballif. În perioada 1906-
1916, a prelucrat, treptat, cantităţi importante de ţiţei, pentru societăţile
petroliere cu care avea contracte şi anume: 350

1906 11.283 vagoane


1907 15.758 vagoane
1910 18.664 vagoane
1912 20.063 vagoane
1913 16.920 vagoane
346
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 23/1938, f. 261.
347
. Gh. Ivănuş, I. Ştefănescu, Şt. Tr. Mocuţa, Şt. N. Stitimin , M.P. Coloja, op.cit., p.
314.
348
. Ibidem, p. 186.
349
. S. Benar, A.S. Bonciu, Lazăr Edeleanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p. 20.
350
. M. Sevastos, op.cit, p. 96.

126
1914 12.004 vagoane
1915 7.860 vagoane
1916 9.411 vagoane

La 1 aprilie 1916, rafinăria „Vega” avea o capacitate de prelucrare


anuală de 508.166 tone pe an, şi o capacitate de înmagazinare a petrolului
brut de 24 m3. şi a derivatelor de 60 m3. 351 Tehnologiile de prelucrare ale
rafinăriilor, în principal ale celor cu capital străin, erau la nivel mondial,
incluzând baterii de cazane cu distilaţie continuă sau distilare în vid, pentru
uleiuri, etc. Rafinăriile, pe lângă buna înzestrare cu tehnică de prelucrare a
vremii, alături de mijloacele tehnice de depozitare, transport şi alte facilităţi,
aveau organizate sisteme profesionale şi sociale pentru diferite ajutoare şi
asistentă medicală. După încheierea războiului, efortul s-a concentrat pentru
refacerea şi repornirea rafinăriilor. În decembrie 1919, funcţionau 46 de
rafinării, şi 5 depozite petroliere, repartizate în Prahova, Dâmboviţa, Bacău,
Buzău şi Constanţa, rafinăria „Vega” situându-se pe locul al doilea.
Dinamica dezvoltării rafinăriilor de petrol din România, constituie o
caracteristică a perioadei interbelice. Capacitatea rafinăriilor se dublează de
la 4.593.474 tone în 1916, la 9.434.000 tone în 1940. În toată această
perioadă, societatea „Vega” s-a situat pe locul doi, după „Astra Română”,
dar înaintea rafinăriilor „ Steaua Română” şi „Româno-Americană”. În
1919, Societatea „Vega” a fost pusă sub sechestru, având majoritatea
capitalului deţinut de către germani. Dar, în 1920, prin ordonanţa primului
preşedinte al Tribunalului jud. Ilfov, s-a decis scoaterea de sub sechestru a
acesteia.
După război, Societatea „Concordia” a cărui capital majoritar fusese
preluat de societatea belgiană „Compagnie Financière Belge des Pétroles” a
solicitat oferte pentru cumpărarea unei rafinării. Conform dispoziţiei
Adunării Generale Extraordinare a societăţii, din 21 august 1921 şi a
Consiliului de Administraţie întrunit la Viena în 17 iunie 1922, se considera
necesară cumpărarea unei rafinării şi, ca urmare, s-a acceptat în urma
analizării mai multor oferte, oferta făcută de Societatea „Vega”. 352
În Adunarea Generală Extraordinară a Societăţii „Vega” din 17 iulie
1922, prezidată de generalul Brâncoveanu, şi unde au fost prezenţi nouă
acţionari ai societăţii reprezentând majoritatea capitalului social,
administratorul delegat al societăţii, ing. Th. Slăniceanu, a prezentat situaţia
rafinăriei. Aceasta, nu avea producţie proprie iar existenţa ei ar fi însemnat
un program de activitate care ar fi ieşit din cadrul obişnuit. Cea mai indicată
351
. M.P.R. nr. 12, 1916, p. 553.
352
. D.J.A.N. Argeş, fond „Societatea Concordia”, dosar 15/1922, f. 5.

127
soluţie era vânzarea ei unei societăţi cu producţie proprie şi, ca urmare, s-au
început tratativele cu „Concordia” în care interesele ambelor părţi să se
împace. Se dorea vânzarea rafinăriei de la Ploieşti, respectiv terenul,
maşinile şi instalaţiile sale precum şi restul drepturilor sale mobiliare,
accesoriile şi obligaţiile conform registrelor şi bilanţului încheiat la 31
decembrie 1921, pentru suma de 20.000.000 lei. 353 Societatea „Concordia”
pentru plata sumei acestei sume, urma să emită 80.000 acţiuni a câte 250 lei
fiecare iar până la realizare efectivă a acestei vânzări, (iulie 1930)
administrarea şi gestiunea rafinăriei urma să fie făcută de aceasta, care l-a
numit administrator-delegat pe Ch. M. Dozy. Director al rafinăriei va
rămâne în continuare inginerul chimist Gheorghe Ballif. În anul 1925, în
baza acordului încheiat cu Societatea „Concordia”, s-a fixat capitalul
societăţii la 100.000.000 lei reprezentat prin 200.000 acţiuni a 500 lei
valoare nominală fiecare. Pentru mărirea capacităţii de rafinare a ţiţeiului,
tot în acest an s-a dat în folosinţă bateria de distilare care a făcut ca
capacitatea ei să sporească cu 1.500 tone de ţiţei pe zi. Rafinăria poseda tot
în acest an, cinci km. de garaj pentru vagoanele-cisternă, iar parcul de
rezervoare pentru înmagazinarea ţiţeiului brut şi a produselor finite, avea o
capacitate totală de 85.000 tone. Dividendele acordate acţionarilor rafinăriei
au fost de 10% în 1926 şi 1927, 12% în 1928 şi 11% în 1929.
În şedinţa Consiliului de Administraţie din 22 mai 1926,
administratorul-delegat al societăţii „Concordia”, Ion Marinescu, a informat
consiliul că datoria societăţii „Vega” către „Concordia” era la 31 decembrie
1925 de 87.153.562 lei. Cum, „Concordia” nu mai putea continua deloc cu
această creditare, s-au făcut demersuri la Societatea „Compagnie Financière
Belge des Pétroles” din Anvers, care deţinea o parte importantă din acţiunile
„Concordiei”, pentru preluarea societăţii „Vega” prin acordarea unui credit.
În data de 5 mai 1926, după demersurile făcute, societatea belgiană a
anunţat că este dispusă a deschide societăţii „Vega” un credit într-un cont
curent, format din 11.000.000 franci belgieni sau 100.000 lire sterline, sau
500.000 dolari americani, cu o dobândă minimă de 10% pe an şi o dobândă
de 2% pentru deschiderea contului la Banca Naţională a Belgiei, plus un
comision trimestrial de 1% asupra soldului debitor cel mai puternic dintr-un
trimestru. 354 După încheierea acordului între societatea belgiană „Petrofina”
şi Societatea „Vega”, „Concordia” a primit de la aceasta din urmă, suma de
10.628.483 franci belgieni, valoarea din 14 ianuarie 1926 (calculat la 8.20
lei pentru un franc belgian) ce reprezenta datoria societăţii „Vega”. La 22
353
. Ibidem, f. 8.
354
. Ibidem, dosar 19/1926-1934, f. 5.

128
mai 1926, Horia Furtună (avocat, fost deputat) şi Léon Wenger au fost
numiţi administratori la „Vega”. 355
Conducătorii principalelor societăţi petroliere s-au adresat în anul
1929 lui Virgil Madgearu, ministrul Industriei şi Comerţului, cu un scurt
memoriu care sintetiza unele idei care au condus la propunerea de
modificare a unor articole din Legea minelor. Principalele societăţi
petroliere posesoare de rafinării cereau păstrarea unor prevederi legale în
Legea minelor şi anume că „toată producţiunea de ţiţei trebuie să fie
prelucrată în rafinăriile de petrol din ţară.” Art. 196. Argumentul adus era
că, după război, se făcea pretutindeni o politică de protejare a materiei prime
şi anume ţiţeiul. De asemenea, că, în principalele ţări exista tendinţa de a se
reţine în interior sau de a trage cât mai mult ţiţeiul ca materie primă. Ca
urmare, era necesar a se păstra şi în România ţiţeiul, pentru rafinăriile
existente în beneficiul economiei naţionale. 356
În şedinţa Consiliului de Administraţie de la 1 decembrie 1930,
administratorul-director al societăţii „Concordia”, Ion Marinescu, a informat
consiliul că întregul activ şi pasiv al societăţii „Vega” precum şi întreaga sa
gestiune de la 1 ianuarie 1930, sunt de fapt şi de drept, trecute societăţii
„Concordia”, care îşi ia obligaţia să dea acestei societăţi acţiunile
„Concordia” hotărâte de Adunarea Generală Extraordinară de Fuziune,
urmând ca, după eliberarea acestor acţiuni, de către societatea „Vega”
acţionarilor săi, în schimbul acţiunilor „Vega”, societatea să fie desfiinţată.
A fost prezentată ordonanţa Tribunalului Comercial cu nr. 39.432 din 27
noiembrie 1930 prin care se constată că s-au îndeplinit toate formalităţile
cerute de lege cu privire la fuziunea societăţii „Vega” cu Societatea
„Concordia”, fiind informat şi Ministerul de Industrie şi Comerţ despre
realizarea fuziunii. 357 Administratorul Ion Marinescu a propus Consiliului de
Administraţie că pentru rafinăria „Vega” să se menţină marca „Vega” pentru
produsele fabricate, fiind deja introduse în comerţul interior şi exterior. De
asemenea, director al rafinăriei va rămâne în continuare ing. Gheorghe
Ballif, până în 1942. Toate propunerile făcute au fost acceptate de membrii
Consiliului de Administraţie în unanimitate. În şedinţa Consiliului de
Administraţie, din 11 iulie 1933, din motive de sănătate, şi-a înaintat
demisia sub-directorul rafinăriei, ing. Mihail Rădulescu.358
355
. Ibidem, dosar 44/1925-1935, f. 9.
356
. Industriaşii petrolului şi modificarea Legii Minelor în M.P.R., nr. 5/1959, p. 396-
399.
357
. D.J.A.N. Argeş, fond „Societatea Concordia”, dosar 44/1925-1935, f. 36.
358
. Ibidem, dosar 19/1926-1934, f. 79v.

129
În anul 1933, parcul de rezervoare anexat rafinăriei se compunea
din 77 unităţi cu o capacitate totală de 106.700 tone, pe lângă şase
rezervoare de depozitare a păcurei cu o capacitate de 168.600 tone. Staţia de
încărcare a rafinăriei avea un debit de 2.000 tone pe zi şi dispunea de patru
locomotive proprii, investindu-se 90.000.000 lei pentru mărirea şi
perfecţionarea rafinăriei.359
Rafinăria „Vega” poseda, în 1934, următoarele unităţi pentru
distilarea ţiţeiului:
1. o instalaţie de prelucrare discontinuă cu 12 alambicuri şi
preîncălzitoare de păcură şi distilat, cu o capacitate de 80 vagoane
zilnic, dând produse semifabricate;
2. o distilaţie continuă cu nouă alambicuri, cu preîncălzitoare de
păcură şi distilate, cu o capacitate de 120 vagoane, dând produse
semifabricate.
3. o distilaţie sistem tubular, tip Borrmann, automatizată, utilizând
energie electrică cu o capacitate de 80 vagoane, dând produse
finite până la păcură.
4. o instalaţie tubulară Pipe-Still, tip „Concordia”, cu instalaţii
automate, cu pompe electrice, lucrând 120 de vagoane ţiţei zilnic,
şi producând seria întreagă de derivate comerciale, inclusiv
uleiurile de uns până la asfalt.
Pentru buna funcţionare a instalaţiilor sale, rafinăria a cumpărat de la
centralele Departamentului „Electrica” următoarele cantităţi de energie
electrică, între 1934-1938:360

ANUL TOTAL Kwh

1934 3.960.000
1936 4.215.895
1938 3.600.000

Rafinăria "Vega" nu avea gaze din care cauză folosea drept


combustibil păcura consumând intre 5.000 si 6.000 vagoane pe an 361; în
1935, a întrebuinţat 5.760 vagoane, dar exista tendinţa unei creşteri
359
. Ibidem, f. 86.
360
. Ibidem, dosar 125/1937, f. 24.
361
. D.J.A.N. Argeş, fond „Societatea Concordia”,, dosar 11/1932-1937, f. 13.

130
permanente. Având în vedere nevoia de materie prima a societăţii, s-au
început cercetările pentru introducerea de gaz, în rafinărie, ceea ce ar fi dat
posibilitatea utilizării celor 5 - 6.000 de vagoane pentru cracking. Luându-se
o medie de consum de 5.400 de vagoane anul, societatea au stabilit că erau
necesari pe an 54.000.000 metri cubi de gaze 362. Aceste gaze puteau fi
procurate de la şantierele Gura Ocniţei, Bucşani şi Moreni care dădeau o
producţie zilnică de 260.000 m3 de gaze şi de la Lilieşti care dădea o
producţie de 280.000 m3. În 1939, capacitatea rezervoarelor construite în
cadrul rafinăriei se ridica la 147.000 tone.
Din anul 1936, rafinăriile au fost grupate în două categorii: rafinării
mari (capacitate anuală de prelucrare de peste 150.000 tone ţiţei) şi rafinării
mijlocii şi mici, sub această capacitate. Rafinăria „Vega” intra în prima
categorie. Rafinăriile mari erau grupate în cele cu instalaţii de obţinere a
benzinei prin cracare termică şi altele care nu puteau produce o astfel de
benzină. Rafinăria „Vega” avea o capacitate totală de prelucrare de
1.430.000 tone, capacitatea de cracare fiind de 210.000 tone, reprezentând
14,7% faţă de distilare şi 11,8% pe ţară. Rafinăriile cu cracare termică,
reprezentau 4/5 din capacitatea totală de distilare a ţării.
Pentru o bună valorificare a ţiţeiurilor precum şi un bun randament al
instalaţiilor sale, era nevoie ca „Vega” să dispună de un stoc permanent de
cca. 2.000 vagoane ţiţei. În iunie 1936, a fost examinat modul în care acest
deziderat al rafinăriei era realizabil şi în ce condiţii. Având în vedere că
schelele nu puteau înmagazina rezerva cerută, deoarece nu aveau rezervoare
decât pentru producţia zilnică iar păstrarea celor 2.000 de vagoane în
conducte (staţiile Ţigani, Piscuri şi Moreni) nu se putea face fără
prejudicierea bunei funcţionări a pompării, conductele nelucrând cu debitul
maxim, s-a hotărât ca rezerva să fie păstrată în rezervoarele rafinăriei,
urmând să fie construite două rezervoare a câte 500 vagoane fiecare.363
Modernizările şi perfecţionările aduse instalaţiilor rafinăriei, începând cu
1930, va face ca în anul 1939, rafinăria „Vega” să fie una dintre cele mai
mari şi mai moderne rafinării din ţară. 364 „Vega” obţinea 210.000 tone
păcură prin cracare termică, reprezentând 11,7% iar pentru obţinerea
uleiurilor a construit o baterie pentru uleiuri de uns cu o capacitate de 100
vagoane pe zi, investiţie făcută în contextul dezvoltării generale a rafinăriei.
Se obţineau 52.500 tone bitum, şi 180.000 tone lampant.
362
. Ibidem, f. 15.
363
. Ibidem, dosar 19/1936, f. 1-2.
364
. Ibidem, dosar 125/1945-1948, f.1.

131
Instalaţia de cracare a rafinăriei a prelucrat în 1939, 194.430 tone iar
în 1940, 193.728 de tone. 365 În 20 noiembrie 1939, Direcţia chimică militară
a efectuat unele încercări cu materiale petroliere inflamabile la laboratorul
rafinăriei „Vega”, testându-le atât în interior cât şi în exterior. 366
Pentru protejarea instalaţiilor sale contra incendiilor, rafinăria „Vega”
a folosit până în septembrie 1939 un sistem de protecţie care întrebuinţa
produsele chimice „Foamite” importate din Anglia. Dar, nemaiputându-se
aproviziona cu acest produs, societatea a adoptat un sistem nou de protecţie,
prin spumă mecanică, care întrebuinţa un produs indigen. 367
La începutul anului 1940, capacitatea lunară a rafinăriei era de 83.700
tone lunar, cu bateriile III, IV şi V. Forţa motrică era asigurată cu abur şu
motoare. Se producea benzină pentru autoturisme, de aviaţie, brută, grea, de
extracţie, petrol, motorină, păcură, white-spirit, combustibili speciali, toluen,
benzen, xileni, uleiuri distilare, rafinate, de marcă, vaselină farmaceutică,
smoală, acizi naftenici, fenoli, alcool izopropilic, cocs, cerazină. În acest an,
capacitatea de distilare a rafinăriei reprezenta 15,24% din totalul distilărilor
pe ţară. Prin cele două sisteme de distilare ale rafinăriei, în blaze şi tubulară,
s-au distilat 1.430.000 tone. 368 Capacitatea rezervoarelor se ridica la 172.549
t. 369 Din capacitatea anuală de prelucrare de 1.365.000 tone cât avea
rafinăria, în anul 1940 s-a utilizat doar 61% iar în 1941 doar 58%. În august
1942, directorul rafinăriei, ing. Gh. Ballif, a demisionat, Consiliul de
Administraţie, în şedinţa din 25 august 1942 alegându-l director pe ing.
Ştefan Dobrescu.370 În 14 decembrie 1943, director al rafinăriei a fost numit
dr. Meyeringh iar subdirector, dr. Debié. 371 Începând cu martie 1942, la
rafinărie s-a început mărirea capacităţii de fabricare a asfalturilor şi
modernizarea instalaţiilor de fabricat asfalt. Urmau să se îmbunătăţească
sistemele de încărcare în vagoane şi butoaie şi a spaţiului de depozitare.
În 24 martie 1942, Departamentul Petrol al societăţii „Concordia”,
comunica că rafinăria „Vega avea posibilitate să distribuie asfalturile după
cum urmează: 800 tone lunar sub formă de blocuri, la intern, pe baza
bonurilor „Distribuţia”, la clienţi şi depozite; între 500 şi 1.000 tone lunar în
butoaie de fier, pentru Organizaţia „TODT” prin Societatea „Schenker”, prin
365
. Ibidem, dosar 2/1924-1934, f. 90-97.
366
. M. Pizanty, Vitalitatea industriei petrolifere din România, Insitutul Economic
Românesc, Bucureşti, 1939, p. 21.
367
. D.J.A.N. Argeş, fond „Societatea Concordia”,, dosar 22/1939, f. 52.
368
. Gh. Ivănuş, I. Ştefănescu, Şt. Tr. Mocuţa, Şt. N. Stitimin , M.P. Coloja, op.cit., p.
262.
369
. D.J.A.N. Argeş, fond „Societatea Concordia”, dosar 242/1943, f. 47.
370
. Ibidem, dosar 318/1942-1948, f. 7.
371
. Ibidem, dosar 241/1943, f. 4.

132
portul Olteniţa; 500 tone lunar în butoaie de placaj, pentru export prin portul
Giurgiu; 500 tone lunar, în butoaie de fier, puse la dispoziţie de Ministerul
Lucrărilor Publice prin „Astra Română”, pentru campania de refăcut şosele
în ţară.372 Se fabrica benzină cu cifră octanică de 68, deoarece cea de 70 era
mult inferioară celei care trebuia obţinută. 373 Paza instalaţiilor şi clădirilor
era asigurată prin pază proprie şi gărzi militare asigurate de unităţile militare
din Ploieşti.
Rafinăria „Vega” avea înainte de bombardamentele din 1 august 1943
şi anul 1944, următoarele instalaţii principale şi ajutătoare: distilarea
primară a ţiţeiului; distilarea păcurei pentru; instalaţie cu şase blaze
pentru fabricarea asfaltului; cracarea păcurei parafinoase; stabilizarea
gazolinei şi rectificarea fracţiunii băgate în toluen; instalaţia de
extracţie a toluenului şi rafinare a uleiurilor de transformator;
instalaţia de distilare a benzinei; staţii de pompare a produselor din
rezervoare la rampa de încărcare şi conducte; parcul de rezervoare;
centrale electrice; centrale de aburi; instalaţii pentru procurarea apei
de răcire; linia de garaj şi instalaţii pentru expedierea produselor;
legături cu conductele statului şi alte rafinării; laboratoare; ateliere;
birouri şi magazii de materiale; colonia pentru lucrătorii rafinăriei;
cantina lucrătorilor.374
Între anii 1939 şi 1944, în rafinăria „Vega” s-au obţinut următoarele
cantităţi de produse petroliere (benzine, white-spirit, petrol distilat,
motorină, păcură, uleiuri distilate, asfalt): 375

ANUL PRODUCŢIA
1939 995.982 t
1940 837.416 t
1941 787.086 t
1942 817.236 t
1943 784.867 t
1944 462.501 t

În 12 iunie 1944, a avut loc şedinţa Comitetului Permanent a


Asociaţiei Industriaşilor de Petrol din România la care au participat
reprezentanţii principalelor 10 societăţi producătoare de ţiţei.
372
. Ibidem, dosar 102/1942, f. 52, 64.
373
. Ibidem, f. 35-38.
374
. Ibidem, dosar 14/1945, f. 33-38.
375
. Ibidem, dosar 270/1945-1947, f. 1-7.

133
Din partea asociaţiei a participat ing. Cezar Popescu care a comunicat
modul de repartizare a celor 600 de vagoane pe zi care trebuiau livrate de
societăţi. Principalele 10 societăţi producătoare produceau 572 vagoane,
respectiv 95,2% iar restul de 28 de vagoane, respectiv 4,8% era repartizată
micilor producători. În cadrul acestei repartizări, „Concordia” trebuia să
producă 80 de vagoane pe zi adică 13,3% ocupând locul doi după „Astra
Română”.
În cadrul şedinţei, reprezentanţii societăţii „Concordia” au arătat că
bombardamentul din 31 mai 1944, distrugând o bună parte din rezervoarele
rafinăriei „Vega”, acestea trebuiau înlocuite cu rezervoare aflate la Staţia de
tranzit a societăţii, de la Constanţa. Ca urmare, au fost demontate,
transportate şi remontate rezervoarele 1, 11, 12, 13, 18, 21, 22, cu o
capacitate totală de 11.130 mc. 376
Între 25 august şi 26 septembrie 1944, armata sovietică a ridicat de la
rafinăria „Vega”, 390.613 tone produse petroliere. Din această cantitate
totală, 105.911 tone au fost ridicate înainte de 12 septembrie 1944 iar restul
de 284.702 tone, după 12 septembrie.377

2.10. Departamentul Uzinelor Metalurgice

Preluarea la 28 mai 1920 a societăţii „Creditul Petrolifer” (societate


pentru favorizarea dezvoltării industriei petrolifere din România) va aduce
societăţii „Concordia” atelierele metalurgice din Ploieşti şi Câmpina, care
vor avea un rol esenţial în dezvoltarea ulterioară a societăţii.
Înfiinţate în 1908, la Ploieşti, de către „Prima Societate Română de
Foraj”, societate înfiinţată la iniţiativa şi cu capitalul majoritar al lui
„Deutche Tiefbohr Actien Gesellschaft” din Nordhausen 378, vor începe
activitatea cu secţii de fierărie, strungărie, lăcătuşerie şi reparaţii, în care
lucrau 60 de muncitori şi 5 funcţionari, sub conducerea inginerului
Speier.379
În anul 1913, Adunarea Generală Extraordinară, din ziua de 16/29
mai a acţionarilor societăţii, „Prima Societate de Foraj”, a aprobat vinderea
atelierelor Societăţii „Creditul Petrolifer”, cu suma de 342.967, 67 lei, cu
376
. Ibidem, dosar 116/1944, f. 18-20.
377
. Ibidem, dosar 9/1944-1946, f. 4.
378
. „Moniteur du Pétrole Roumain”, nr. 34/1906, p. 920-921, 973-974.
379
. Ibidem, nr. 29/1908, p. 4072.

134
inventarul existent la 31 decembrie 1912, în care figurau terenul, clădirile,
instalaţiile, maşinile, precum şi materialele şi uneltele fabricate sau în curs
de fabricaţie până la acea dată.380 Prin trecerea atelierului mecanic la
Societatea „Creditul Petrolifer” se poate anticipa viitoarea lui apartenenţă la
Societatea „Concordia”, care, alături de „Creditul Petrolifer”, aparţinea
grupului „Deutsche Erdol A.G.”.
Păstrat sub sechestru la sfârşitul anului 1918, odată cu revenirea
autorităţilor româneşti, va trece sub patronajul unui grup important financiar
belgian, care, prin societatea „Nafta” cumpăraseră de la o societate
elveţiană, „Terra” (societate neutră) întregul pachet de acţiuni. Cererea de
scoatere de sub sechestru a acestei societăţi a fost prezentată de grupul
belgian „Compagne Financière Belge des Pétroles” care ţinea de 78% din
acţiuni, Tribunalului Ilfov, Secţia Comercială, care, în şedinţa din 19 mai
1920 a recunoscut valabilitatea documentelor prezentate de grupul belgian,
astfel că acesta, împreună cu acţionarii români aliaţi şi neutri au prelat
conducerea activităţilor.381 Anul 1921 a fost anul integrării totale al
atelierului mecanic de la Ploieşti, Societăţii „Concordia”, începând din acest
an atelierele vor apare în documente sub denumirea „Concordia –
Atelierele Metalurgice Ploieşti”.
Între 1920 şi 1930, sub conducerea inginerilor Maerky şi M.
Munteanu încep să se producă utilaje de săpat şi extracţie a ţiţeiului,
instalaţii complete de erupţie, cazane de aburi, burlane nituite şi sudate
electric, construcţii de fier. Între 1931şi 1933, conducerea atelierelor
metalurgice este coordonată de ing. C. W. Godderidge şi M. Munteanu iar
din 1934 de ing. R. Rădulescu şi M. Munteanu.
Pe lângă aceste ateliere din Ploieşti, „Concordia” a mai preluat în
1920, şi Atelierul de reparaţii de la Câmpina. Înfiinţat, în 1904, ca atelier
mecanic, în str. Industriei, de Societatea „Petrolifera Internaţională Română”
din Amsterdam, condus de directorul olandez Gerbrand Olie, de profesie
negustor, va fi vândut, în 1906, în baza deciziei Adunării Generale a acestei
societăţi din 17/30 noiembrie 1905, Societăţii „Creditul Petrolifer” cu sediul
în Bucureşti, reprezentată de Max I. Schapira, administrator delegat,
procurator fiind B. Szilasi. 382 Atelierul mecanic era compus din şase clădiri
servind pentru atelier, o strungărie, două magazii, două depozite pentru
cărbuni, două prăvălii, puţuri, rezervoare, maşini şi instalaţii, preţul vânzării
fiind de 271.780,88 lei.
380
. Ibidem, 1913, p. 735.
381
. Ibidem, nr. 11/1920, p. 338-339.
382
. D.J.A.N. Argeş, Societatea „Concordia”, dosar 9/1923-1940, f. 2-10.

135
În cadrul atelierelor sale mecanice, „Concordia”, prin organizarea
unui birou special de studii, încadrat cu personal tehnic foarte bun, va
produce utilaje pentru industria petrolieră şi anume coloane separatoare,
răcitoare, generatoare de aburi, rezervoare precum şi bronzuri de calitate,
fonte speciale şi mai târziu, oţeluri. Capacitatea de producţie a atelierelor a
reprezenta 200-250.000.000 lei anual. Pentru obţinerea unor produse cât mai
perfecte şi mai moderne, „Concordia” va încheia unele licenţe de fabricaţie,
mai ales pentru produsele necesare forajului şi extracţiei.
În anul 1927, capitalul investit în Atelierele mecanice de la Ploieşti,
situate pe str. Regina Maria nr. 150, se ridica la 600.000 lei aur. Terenul, în
suprafaţă de 14 ha, se învecina la nord cu proprietăţile preot Zotta,
Societatea „Geta” şi fundătura Banu Manta; la est cu str. Banu Manta, la sud
cu zona C.F.R. şi la vest, pe o linie curbă cu str. Bucureşti, precum şi pe o
linie frântă cu str. Regina Maria.383 Deţinea, 60 de diverse maşini-unelte, cu
o capacitate de 500 HP, unde lucrau 300 de salariaţi. Se fabricau burlane
nituite, rezervoare, construcţii metalice, scule de sondaj, (şiuri, sape, linguri
de lăcărit), şi se făceau diverse reparaţii.384 Între 1924 şi 1934, investiţiile
totale în atelierele metalurgice făcute de conducerea societăţii „Concordia”,
s-au ridicat la 45.000.000 lei. În 1933, existau 70 de maşini-unelte diverse,
cu o capacitate totală de 904 HP, şi 195 de lucrători. 385
Tot în anul 1927, Atelierul mecanic de la Câmpina, situat pe str.
Cimitirului, ulterior str. Gr. G. Cantacuzino 42-44, unde în 1926 a început
construcţia tuturor maşinilor şi uneltelor de foraj Rotary iar în 1928 s-a săpat
o sondă „Concordia” cu echipament exclusiv fabricat în aceste ateliere, avea
un capital investit de 380.000 lei aur şi deţinea 59 de diverse maşini-unelte
cu o capacitate de 85 HP şi unde lucrau 100 de lucrători. 386 În 1933, cu un
capital investit de 9.906.000 lei, atelierul deţinea 60 de maşini-unelte, cu o
capacitate de 140 HP, şi folosea 140 de lucrători. 387
Din cauza descreşterii activităţii de afaceri, din cauza crizei mondiale
din industria de petrol, care se făcea simţită încă din 1927, atelierele au avut
ani dificili din cauza lipsei de activitate atât în Ploieşti cât şi în Câmpina.
Începând cu 1930, au încetat comenzile din străinătate iar comenzile interne
au scăzut şi ele simţitor.
În vederea punerii în valoare a atelierelor mecanice ale societăţii, în
şedinţa Consiliului de Administraţie din 13 iunie 1933, administratorul
383
. Ibidem, dosar 318/1942-1948, f. 70.
384
. Indicatorul Industriei Româneşti, Institutul de Arte Grafice „Tiparul Românesc”,
1927, p. 30.
385
. Ibidem, Imprimeriile Statului, Bucureşti 1933, p. 17.
386
. Ibidem, Institutul de Arte Grafice „Tiparul Românesc”, 1927, p. 30.
387
. Ibidem, Imprimeriile Statului, Bucureşti 1933, p. 17.

136
Fernand Carlier propunea ca administratorul Silvio Marino să fie însărcinat
cu reorganizarea şi conducerea lor. Valoarea totală a fabricatelor in 1933 a
fost de 79.400.000 lei din care 74.100.000 numai pentru societate.
Activitatea desfăşurată precum şi eforturile de a obţine randamentele cele
mai bune la preţurile de cost au fost îngreunate de dificultăţile întâmpinate
la regimul de restricţii al devizelor. Majoritatea uneltelor şi instalaţiilor
necesare, la programul de explorare a terenurilor petrolifere concesionate de
societate, erau executate în atelierele proprii.388
Atelierele din Ploieşti au fost avantajate prin Jurnalele Consiliului de
Miniştrii nr. 10.767 şi 787/1912, date în baza Legii pentru încurajarea
industriei, şi care au expirat în 1935, dar intervenindu-se la timp, s-a
prelungit termenul până la 31 decembrie 1937. 389 Fiind scutite de taxe la
importul unor maşini, unelte, scule şi unele materii prime, uzinele
„Concordia” au putut începe procesul de modernizare. Atelierele
metalurgice erau înzestrate în 1935 cu cele mai moderne maşini
confecţionându-se ireproşabil şi cu cele mai serioase garanţii, tot ceea ce era
în legătură cu lucrările de metalurgie. Funcţionau secţiile de cazangerie,
mecanică, vagoane şi material C.F., turnătorie, fabricat ţevi trase. 390
Din 1927 şi până în 1940, „Concordia” va fabrica 13 troliuri, din care
şase pentru adâncimi de până la 3.000 metrii, instalaţii pe care le va vinde şi
societăţilor „Gaz-Metan”, „Astra Română”, şi „Steaua Română”. Fabricând
în atelierele proprii aceste troliuri în sapă, societatea a făcut economii
substanţiale deoarece erau produse din categoria a doua stabilită de Uniunea
Industriilor Metalurgice şi Miniere, produse care nu se fabricau în ţară. La
fel, erau şi pompele de noroi, în perioada 1926-1940 fiind construite 13
pompe de transmisie pentru presiuni de 150 atmosfere, din care a vândut 3
societăţii „Bohrverwaltung – Schönebeck” din Germania şi una societăţii
„Dacia Petroliferă”.
Pentru buna funcţionare a atelierelor, au fost cumpărate de la
centralele Departamentului „Electrica”, următoarele cantităţi de energie
electrică între 1934-1938: 391

ANUL TOTAL kwh


1934 427.000
388
. D.J.A.N. Argeş, Societatea „Concordia”, dosar 191/926-1934, f. 78, 87-88.
389
. D.A.N.I.C., fond Ministerul Industriei şi Comerţului – statistică industrială , dosar
1183/1932-1945, f. 1
390
. Atelierele Metalurgice din Ploieşti, în „Annales des Mines de Roumanie” , nr.
1/1936, p. 61.
391
. D.J.A.N. Argeş, Societatea „Concordia”, dosar 125/1937, f. 34.

137
1935 450.000
1936 866.400
1937 1.980.000
1938 4.016.000

Din analiza consumurilor, se observă o creştere deosebit de


importantă, respectiv o dublare în 1937 faţă de 1936, şi o creştere de cinci
ori în 1938 faţă de 1936. Aceste creşteri s-au datorat creării atelierelor
pentru comenzile militare pe care societatea „Concordia” le va contracta cu
armata română.
Încă din anul 1934, când s-au sistat comenzile „Skoda”, s-a pus
problema fabricării în ţară a muniţiei necesare pentru armamentul din
dotarea armatei române. Nici o întreprindere din România nu cunoştea acest
gen de fabricaţie şi, în 1936, când s-au semnat primele contracte, afară de
Uzinele din Reşiţa, care fabricase un mic număr de obuze, toată industria
românească, nu avea criterii privind obiectele de fabricat, procedeele şi
preţul de cost. Nici organele tehnice militare româneşti nu aveau criterii
proprii în fabricarea şi recepţia armamentului şi se serveau de date puse la
dispoziţie de industria străină cu care ţara mai avusese sau mai avea încă
relaţii.
Ministerul Armamentului, înfiinţat în scopul dotării armatei, a fixat,
atât pentru obuze cât şi pentru tuburile de alamă aferente, preţuri uniforme la
toate uzinele, în baza preţurilor ce le avea Ministerul Armamentului, din
străinătate, reduse cu un anumit procent. Odată contractele semnate, fiecare
fabricant român s-a adresat uzinelor străine pentru montarea fabricilor.
Societatea „Concordia”, desemnată de societatea belgiană „Petrofina”
să încheie contracte cu Ministerul Armamentului, a făcut apel la industria
belgiană. Principiul după care „Concordia” s-a ghidat, a fost construirea
unor fabrici industriale cu caracter general, care mai târziu să-şi poată găsi şi
altă întrebuinţare, renunţând bineînţeles la debitele interesante pe care le
asigurau maşinile cu totul speciale.
Dificultăţile pe care societatea le-a întâmpinat cu montarea maşinilor
importate, procurarea materiei prime – mai întâi din străinătate şi apoi din
ţară – formarea lucrătorilor şi cadrelor, procurarea de scule şi dispozitive de
calibrat, au făcut ca societatea să ajungă în 1938, când a fost pusă fabricaţia
la punct. La aceste dificultăţi, se adăuga şi diversitatea produselor ce
trebuiau executate: cinci feluri de obuze mari; două feluri de obuze de 47
mm., din care unul de ruptură, necunoscut în Europa până în 1938; două

138
feluri de tuburi de alamă de fabricat printr-un procedeu cu totul nou; tunul
de 47 mm. 392
Deoarece se dorea şi acceptul guvernului belgian pentru fabricarea
acestui tun precum şi a muniţiei necesare în România, 393 s-au purtat
tratative, la Paris, de către F. Carlier şi M. Randers, din partea Societăţii
„Concordia” cu Direcţia Generală a Societăţii „Schneider”, în prezenţa
ataşatului militar român, col. Potopeanu. Casa Schneider s-a arătat foarte
interesată să colaboreze cu „Concordia” pentru fabricarea tunului de 47 mm.
şi a restului de furnituri, angajându-se să dea tot concursul tehnic pentru
punerea în funcţiune a fabricii. Se acordau planurile şi datele tehnice ale
prototipului în totalitate, acestea fiind utile „Concordiei” pentru comandare
maşinilor, instalaţiilor şi a dispozitivelor necesare. Planurile nu aveau nimic
definitiv, punerea lor la punct făcându-se numai după admiterea prototipului
cu eventualele modificări ce ar fi survenit în timpul încercărilor.
Ministerul Apărării Naţionale, după tratativele purtate la Paris şi de
către ministrul de război al României, gen. Al. Glatz, a hotărât acordarea
contractului Societăţii „Concordia”, termenul intrării în fabricaţie a acestui
tun fiind de 3 ani după încheierea acordului cu Societatea „Schneider”. Se
considera ca puteau fi fabricate 100 de tunuri până la 1 ianuarie 1939,
urmând apoi ca acestea să fie fabricate integral în România. 394 Totodată, s-a
încheiat cu Casa „Schneider” şi licenţa de fabricaţie şi a muniţiei de 47 mm
(obuze explozive). Contractul cu firma „Schneider” a fost încheiat de către
Gh. Tătărăscu, preşedintele Consiliului de Miniştrii al României, şi de către
A. Dumaine, reprezentantul lui „M.M. Schneider &Cie”.395
Societatea „Concordia” a încheiat cu Ministerul Apărării Naţionale,
diferite contracte pentru furnizarea de materiale de război, atât sub formă de
fabricate definitive (obuze, proiectile, etc.) cât şi sub formă de semi-
fabricate (toluen, etc.). Acestea se fabricau la Ploieşti, în cadrul Uzinelor
Metalurgice şi la Rafinăria „Vega”. Recepţia tuturor produselor se făcea de
către Comisia Militară de Control şi Recepţie, care funcţiona în permanenţă
la uzine. Ministerul Apărării se obliga să intervină pe lângă statele de unde
„Concordia” importa maşinile necesare derulării contractelor pentru ca ele
să fie livrate „dacă nu cu prioritate, cel puţin cu termen preferenţial”. 396
De un real folos au fost hotărârile Guvernului României, cum ar fi
Decizia ministerială 3.468, publicată în „Monitorul Oficial” 240/18.10.1937
392
. C.S.P.A.M.I. Piteşti, fond Comisia Militară de Control şi Recepţie la Uzinele
„Concordia”, dosar 143/1941, f. 308.
393
. Ibidem, dosar 16/1936, f. 148-161.
394
. Ibidem, dosar 16/1937, f. 14-29.
395
. Ibidem, f. 52-65.
396
. Ibidem, dosar 1/1936-1940, f. 8.

139
prin care se scuteau de T.V.A.-ul în valoare de 12% şi de impozitul pe cifra
de afaceri, în perioada 16 octombrie 1937 – 30 iunie 1938, materiile prime
importate de uzinele metalurgice din ţară (cocs, cărămizi refractare,
minereuri, fier, fontă, oţeluri) precum şi importul de maşini şi instalaţii prin
Jurnalul Consiliului de Miniştrii nr. 1.527 publicat în „Monitorul Oficial” nr.
144/26.06.1937. 397
Prin Jurnalul Consiliului de Miniştrii nr. 2.143 din 31 iulie 1937,
publicat în „Monitorul Oficial” nr. 239 din 15 octombrie 1937, s-au acordat
atelierelor avantaje conform Legii pentru încurajarea industriei naţionale,
pentru fabricarea de obuze şi armament până la 1 aprilie 1942, astfel
Societatea „Concordia” fiind scutită de taxe la importul de materiale şi
maşini. 398
Ministerul Apărării Naţionale punea la dispoziţia „Concordiei” toate
planurile de fabricaţie care rămâneau proprietatea statului român, neputând
fi utilizate de „Concordia” decât în timpul executării contractelor.
„Concordia” se obliga să respecte prin toate mijloacele Legea contra
spionajului, întreaga responsabilitate revenind conducerii uzinelor.
Toate utilajele (maşini, scule, dispozitive, verificatoare, etc.) şi
clădirile proprietatea „Concordiei” au fost inventariate de personalul
armatei, urmând să fie ţinute în bună stare de funcţionare. Tot M.Ap.N.
hotăra ca din comenzile militare viitoare date industriei particulare,
minimum 50% urmau să fie date uzinelor „Reşiţa”, „Astra”, „Malaxa”,
„Wolff”, „Lemaitre” şi „Concordia”.399
Începând cu anul 1936, s-au încheiat 12 contracte până în 1941, cu
Ministerul Armamentului reprezentat de Gheorghe Tătărăscu, Victor
Slăvescu, Gh. Dobre, R. Irimescu, gen. Glatz şi M. Priboianu. 400 Valoarea
comenzilor se ridica la 1.887.000.000 lei şi după o activitate de fabricaţie de
aproape patru ani, din anul 1937 până în februarie 1942, acestea au adus un
beneficiu de 83.000.000 lei, sau 4.42%, ceea ce revenea 21.000.000 lei pe
an. 401
Deoarece avansurile primite de la Stat nu au fost suficiente pentru
finanţarea fabricii de armament (investiţii, stocuri de materiale),
Departamentul Petrol din cadrul societăţii, a finanţat fabrica de armament,
între anii 1937-1940, cu sume în valoare totală de 400.000.000 lei. Dacă
fabrica de armament ar fi fost întreprindere aparte de societate, ar fi trebuit
397
. Ibidem, dosar 15/1937, f. 44.
398
. Ibidem, f. 36.
399
. Ibidem, dosar 1/1936-1940, f. 12.
400
. Ibidem, dosar 143/1941, f. 294.
401
. D.J.A.N. Argeş, Societatea „Concordia”, dosar 15/1938-1942, f. 4-5.

140
să de facă apel la finanţările bancare, pentru care Societatea „Concordia” ar
fi plătit dobânzi importante.402 Datorită scumpirii materialelor şi mâinii de
lucru, a rebuturilor, care erau foarte mari, precum şi întârzierea livrărilor de
materiale au determinat încetinirea producţiei, au diminuat randamentul şi
au afectat rentabilitatea.
Pentru executarea comenzilor privind apărarea ţării, ce s-au dat
Societăţii „Concordia”, prin contractele nr. 2952 din 4 noiembrie 1936, şi
1236 din 19 august 1937, în cursul anului 1936 s-a construit, pe terenul din
oraşul Ploieşti, str. Regina Maria nr. 146, următoarele instalaţii: un atelier în
suprafaţă de 3.300 mp.; un atelier în suprafaţă de 1.500 mp.; un atelier în
suprafaţă de 4.080 mp.; două instalaţii electrice a 3.000 kw fiecare; o
magazie de fabricate; un depozit de materiale; un atelier pentru fabricarea
ambalajelor. Terenurile însă erau insuficiente. Trebuia o cazangerie nouă
care putea fi construită numai pe terenul „Băncii Generale a Ţării
Româneşti” care era de vânzare de patru ani, situat în str. Regina Maria nr.
148, în suprafaţă de 9.000 mp., şi imobilul din str. Regina Maria, nr. 136 şi
138, în suprafaţă de 6.000 mp. (două părţi proprietatea „Concordiei” şi o
parte Dumitru şi Mihai Valecu). Ele trebuiau expropriate pentru utilitate
publică.
În „Monitorul Oficial” nr. 233 din 23 septembrie 1942 s-a publicat
Decretul nr. 2.676 prin care se expropria pentru interese militare, suprafaţa
de 2.904,10 mp, teren cu construcţie, situat în Ploieşti, str. Regina Marian
nr. 136, aparţinând moştenitorilor Iupceanu. Se declarau de utilitate publică
lucrările de construcţie ce urmau a se executa de Societatea „Concordia” pe
acest teren. Pentru clădire, care ocupa suprafaţa de 355,50 mp şi teren suma
oferită era de 1.551.760 lei. Moştenitorul N. Iupceanu a refuzat şi a cerut
20.408.000 lei. 403 În afară de acest teren expropriat, în anul 1941 Societatea
„Concordia” a mai cumpărat un teren alăturat.
Eforturile „Departamentului Uzinelor Metalurgice” de la Ploieşti cu
un număr de 3.000 lucrători, au fost dirijate pentru fabricarea instalaţiilor şi
pieselor necesare industriei petroliere, al căror import din S.U.A. devenise
imposibil precum şi fabricării muniţiilor şi tunurilor necesare armatei. De
asemenea, s-a trecut la specializarea, pentru fabricarea maşinilor rutiere.
În decembrie 1937, Departamentul Metalurgic se compunea din trei
părţi: atelierele mecanice, formate din atelierele mecanice, fierărie,
letonerie; uzinele de armament şi uzinele pentru metalurgia aliajelor
uşoare. Anul 1937 a însemnat în mare parte noi construcţii echipament
402
. C.S.P.A.M.I. Piteşti, fond “Comisia militară de Control şi Recepţie la Uzinele
„Concordia”, dosar 143/1941, f. 317.
403
. Ibidem, 189/1942, f. 2.

141
modern şi o utilare importantă. Cifra de afaceri se ridica la 200.000.000 lei
iar beneficiul net la 25.000.000 lei. 404
În baza contractelor de bază cu Ministerul Apărării, Societatea
„Concordia” a fabricat în perioada 1937-1942, obuze de exerciţiu, ruptură,
explozive, de calibrele 75, 75AA, 100, 105 şi 150, iar din cele 384 de tunuri
comandate în perioada 1937-1941, s-au terminat la începutul anului 1942,
98 de tunuri restul urmând să fie fabricat în anii următori. Uzina de
armament cuprindea fabrica de muniţii şi fabrica de tunuri. Proiectarea şi
construcţia ei a început la sfârşitul anului 1936 şi a durat aproape doi ani.
Fabrica de muniţii a intrat în funcţie la mijlocul anului 1938, iar fabrica de
tunuri, în luna noiembrie a aceluiaşi an. Comenzile de tunuri şi muniţii a
început la sfârşitul anului 1936 şi a durat aproape doi ani. Fabrica de muniţii
a intrat în funcţie la mijlocul anului 1938, iar fabrica de tunuri, în luna
noiembrie a aceluiaşi an. Comenzile de tunuri şi muniţii de la data punerii în
funcţiune a fabricilor, au durat trei ani şi jumătate, adică muniţiile până în
ianuarie 1942 iar tunurile până în mai 1942.
Capitalul angajat în fabrica de armament s-a cifrat la 31 iulie 1941 în
valoare de 909.000.000 lei. Provenienţa capitalului era: străin, în valoare de
182.000.000 lei; produs de uzine din beneficiul net şi amortismente, în
valoare de 312.000.000 lei şi din casieria generală a societăţii, în valoare de
415.000.000 lei. 405
Contractele de armament au fost împărţite în trei mari categorii: obuze
mari (în număr de cinci), proiectile (în număr de trei), muniţie şi tunuri (în
număr de şase).
Pentru fabricarea tunurilor, în valoare 640.000.000 lei din cele
1.100.000.000 lei, Societatea „Concordia” s-a implicat singură, uzinele
acesteia fiind unicele care executau tunuri antitanc în România. Se executau
tunul anticar de 47 mm şi tunul de câmp de 75 mm, model francez. Începând
cu 26 mai 1939, când s-a început fabricarea tunurilor, până la 1 august 1940,
au fost gata 118 tunuri, din care 82 au fost efectiv puse la dispoziţie comisie
pentru încercări în poligonul armatei de la Sudiţi.
Au fost mari întârzieri datorate faptului că planurile au fost puse
treptat la dispoziţia uzinei; maşinile şi instalaţiile comandate au sosit greu;
nu au sosit ţevile autofretate de la firma „Schneider”; fabricarea roţilor la
tunuri s-a făcut cu întârziere din cauza lipsei planurilor; aparatele de ochire
s-au produs cu întârziere din cauza situaţiei internaţionale. S-a trecut
succesiv de la „Casa S.O.M.” la Societatea belgiană de industrie optică apoi
404
. D.J.A.N. Argeş, Societatea “Concordia”, dosar 125/1937, f. 25.
405
. Ibidem, dosar 15/1938-1942, f. 33.

142
la uzinele „Zeiss”, contractul cu această firmă făcându-se abia în 15
decembrie 1939. 406
De la începutul fabricaţiei tunului „Schneider” de 47 mm, Societatea
„Concordia” a adus multe îmbunătăţiri faţă de materialul original pus la
dispoziţie de Ministerul Apărării Naţionale şi Casa „Schneider” specialiştii
societăţii inspirându-se după armamentul rusesc sau german, la fel ca şi
pentru tuburile proiectilelor. 407 În urma studiilor efectuate precum şi a
producţiei, putem să precizăm că rezultatele obţinute de societatea
„Concordia” în domeniul armamentului nu au fost cele scontate.
În lunile martie şi august 1939, uzinele au fost vizitate de Victor
Slăvescu, ministrul Înzestrării Armatei şi de Armand Călinescu, preşedintele
Consiliului de Miniştri. 408
Uzinele de la Ploieşti aveau în 1940 un capital investit de
255.146.000 lei cu maşini unelte care aveau o capacitate de 4.008 cp. fiind
compuse din ateliere mecanice (cazangerie, turnătorie, construcţii şi
reparaţii de vagoane de marfă şi cisterne) şi ateliere de tunuri şi muniţie. 409
Uzinele „Concordia” au fost militarizate, în februarie 1941, conform
Decretului-Lege nr. 4.012/1940. Ca urmare, s-a constituit o gardă
permanentă formată dintr-un pluton şi jumătate de soldaţi constituiţi în şase
grupe iar din iunie, de o companie formată din 90 de soldaţi. 410 Apărarea
anti-aeriană a uzinelor „Concordia” începând cu iunie 1941, era asigurată de
o subunitate germană compusă din 4 posturi cu 3 tunuri AA de 20 mm şi un
reflector. 411 Pentru apărarea uzinelor s-au socotit necesare două sectoare,
nord şi sud. Posturile fixate acopereau toată regiunea din jurul uzinelor până
la 1.300 m la care se adăugau şi posturile de ascultare plasate la 5 km de
punctele de apărare. 412 Garda militară era formată din 31 de soldaţi plus un
sergent.413
În atelierele civile, producţia obţinută în 1941 a fost de 3.400 de tone
iar în 1942, 5.000 tone. În turnătoriile uzinelor s-a continuat fabricarea
oţelurilor speciale care au înlocuit pe cele care nu se mai puteau importa, de
exemplu, oţelul de nitrurare pentru pompele canadiene, şi s-au realizat
406
. C.S.P.A.M.I. Piteşti, fond „Comisia militară de Control şi Recepţie la Uzinele
„Concordia”, dosar 1/1936-1940, f. 125-127.
407
. Ibidem, dosar 193/1942, f. 394.
408
. M.P.R., nr. 16/1939, p. 1.105.
409
. Indicatorul industriei româneşti, 1939-1940, p. 31.
410
. C.S.P.A.M.I. Piteşti, fond „Comisia militară de Control şi Recepţie la Uzinele
„Concordia”, dosar 75/1940-1941, f. 148.
411
. Ibidem, f. 187.
412
. Ibidem, dosar 53/1939-1940, f. 3-5.
413
. Ibidem, dosar 174/1942-1943, f. 2.

143
rafinarea deşeurilor de aramă pentru a se obţine aramă curată. Secţia de
forjă, deşi nu s-a mărit cu un ciocan de 1.200 kg, a putut valorifica oţelurile
speciale turnate, care, pentru a putea fi utilizate, trebuiau forjate şi
transformate în piese adecvate. În atelierele mecanice, s-au pus bazele unei
fabricaţii de serie pentru industria de petrol şi anume: unităţi de pompaj,
pompe canadiene, pompe de noroi, capete de erupţie, etc. Pentru mărirea
producţiei, s-a creat schimbul de noapte. S-a amenajat o presă hidraulică de
2.300 tone, pentru fabricarea tuburilor din aramă subţiri pentru comerţ,
începându-se livrările de tuburi pentru căile ferate.
Uzinelor i s-au repartizat fabricarea diferitelor articole pentru piaţa
internă şi anume tractoare agricole (fără motoare, ele urmând să fie furnizate
de o altă uzină din ţară), compresoare şi maşini rutiere, care se puteau
executa la maşinile ei de mare precizie din secţia tunuri. Trebuie să
precizăm că, societatea „Concordia” era prima societate care, de şapte ani,
din 1935, fabrica maşini rutiere care circulau pe şoselele ţării. 414 Societatea a
primit comenzi pentru realizare a 30 de compresoare şi suspensii elastice
pentru maşini.
În şedinţa Consiliului de Administraţie din 8 octombrie 1943 a
societăţii „Concordia”, s-a precizat că Ministerul Înzestrării Armatei şi
Producţiei de Război a dispus să fie pusă la dispoziţia industriei metalurgice,
la C.A.F.A. un credit de 2-3 miliarde lei, „Concordia” urma să primească
din acest credit 300.000.000 lei, restituirea făcându-se în cinci ani. De
asemenea, a fost luată în discuţie dorinţa Ministerului Înzestrării de a fi
mutată provizoriu, din Ploieşti, fabrica de tunuri şi muniţii. Consiliul de
Administraţie era de părere că nu se putea face aste lucru fără mijloacele
financiare necesare. M.I.A.P.R. dorea mutarea secţiei uzinelor metalurgice
din Ploieşti, care fabrica armament, în pădurea Păuleşti, judeţul Prahova,
pentru a se evita bombardamentele aeriene. Terenul pe care urma să fie
amplasată secţia, în pădure, aparţinea Primăriei mun. Ploieşti, şi s-a cerut
prin adresele nr. 129 din 18 ianuarie 1944 şi 347 din 12 martie 1944 să se
întocmească formalităţile de expropriere cât mai rapidă. Pentru a putea face
strămutarea, Societatea „Concordia” s-a adresat prof. Herbert Rimpl, din
Germania, specialist în această materie, pentru a face planul şi lucrările
pregătitoare, iar aceste intervenţii au fost comunicate şi M.I.A.P.R. cu
adresa nr. 347 din 12 februarie 1944. 415
La 31 decembrie 1944, Departamentul Uzinelor Metalurgice aparţinea
de Regiunea a IV-a industrială cu sediul la Braşov. Totalul maşinilor
instalate în uzine (termice, hidraulice, cu explozie) se ridicau la 935 cu o
414
. Ibidem, dosar 189/1942, f. 223.
415
. D.J.A.N. Argeş, Societatea „Concordia”, dosar 318/1942-1948, f. 20-28.

144
putere totală de 7.220 cp. Impozitul pe cifra de afaceri a fost în 1944 de
586.252.311 lei iar impozitele şi taxele plătite de 567.821.460 lei. În total,
uzinele au plătit statului 1.154.121.541 lei.416

2.11. Departamentul Minier

Urmărind aplicarea unui vast program de concentrare a diferitelor


activităţi industriale în strânsă legătură cu activitatea sa, Societatea
„Concordia” şi-a mărit patrimoniul, fie prin înfiinţarea de noi departamente,
fie prin preluarea, prin fuziune a patrimoniului altor societăţi.
Prin fuziunea cu societăţile „Schitu-Goleşti” şi „Lignitul”, care a avut
loc la 23 octombrie 1938, interesele societăţii în industria electrică şi
minieră au fost mărite. Fuziunea cu Societatea „Concordia” s-a făcut cu
efect retroactiv pe data de 1 ianuarie 1938. 417 Practic însă, activitatea
minieră a început din iulie 1937 cu o minimă organizare de şantier, director
al exploatării miniere fiind inginerul A. Drăgulănescu, ajutat de inginerul
pentru studii tehnice D. Liubenco, cartograful L. Pasco, avocatul J. Botez, şi
o dactilografă.418 Fuziunea cu aceste societăţi miniere a putut fi uşor
efectuată datorită faptului că o parte dintre membrii Consiliului de
Administraţie a „Concordiei” printre care F. Carlier, J. Duqué, I. Marinescu,
M. Voinescu, J. Destexhe erau şi acţionari în cadrul acestor societăţi.
Departamentul minier a fost creat în 1938, facând parte din Regiunea
a 2-a minieră cu doua secţii, din 1941, şi anume, cărbuni şi minereuri. 419 În
adresa societăţii „Concordia” din 2 aprilie 1941, înaintată Ministerului
Economiei Naţionale, se arăta că, prin crearea Departamentului Minier,
societatea exploata mai multe mine de lignit din bazinul Schitu Goleşti,
clasându-se a treia în ordinea producţiei, după societăţile „Petroşani” şi
„Creditul Carbonifer”. 420
Secţia cărbuni a fost creată, în anul 1938, prin fuzionarea
Societăţii „Concordia” cu Societăţile „Lignitul”(care avea un capital de
79.000.000 lei, poseda 2.870 ha terenuri carbonifere, acordate prin şase
decrete regale între 1904 şi 1914 minele de la Pescăreasa, Jidava, colonia
416
. D.A.N.I.C, fond Ministerul Industriei şi Comerţului – statistică industrială , dosar
1183/1932-1945, f. 1
417
. M.P.R, nr. 23/1938, p. 1875.
418
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 188/1938, f. 3.
419
. Ibidem, 114/1945-1946, f. 20.
420
. Ibidem, dosar 291/19401-1941, f. 4.

145
Grădiştea, Jugur-Bărăţia, Godeni, Bătaia şi o uzină electrică) 421 şi „Schitu
Goleşti” (care avea un capital de 20.000.000 lei şi terenuri carbonifere în
suprafaţă de 840 ha acordate prin Înalt Decret nr. 3.826 din 23.11.1911)422.
Uzina electrică, administrată de „Concordia”, împreună cu
Societatea de „Gaz şi Electricitate” din Bucureşti, în baza unui contract, vor
furniza energie electrică în cantitate de 20.000.000 kwh anual. Pentru
construirea acestei uzine electrice, de către firma lui Emil Prager şi
terminată în aprilie 1930, 423 Societatea „Lignitul” a beneficiat de un
împrumut de la societatea belgiană „Hydrofina” la data fuziunii mai
rămânând o creanţă de 11.929.715 franci elveţieni. Pentru lichidarea
completă a creanţei, societatea „Concordia” a dat 394.000 de acţiuni a câte
250 de lei din cele 552.000 acţiuni „Concordia” emise în urma fuziunii,
societăţii „Hydrofina”. Restul de 158.000 acţiuni „Concordia” vor fi date
acţionarilor societăţii „Lignitul”. Cărbunele exploatat era un lignit cu
structură fibroasă şi lemnoasă, conţinând 34% apă şi o putere calorică
superioară de 3.400 calorii, iar prin deshidratare în Uzina de uscare
puterea sa calorică ajungea la 4.900 calorii.
Exploatarea se făcea la Schitu Goleşti, în judeţul Muscel, situată la
6 km. de Câmpulung Muscel, cea mai mare parte din bazinul carbonifer
fiind deţinută de „Concordia”. Suprafaţa concesiunii era de cca. 3.856 ha. şi
cuprindea 80% din concesiunile miniere declarate în zăcământul de la
Schitu Goleşti. Exploatarea se făcea prin trei mine : Pescăreasa, Jidava şi
Poienari şi se exploata lignit dacian pe un strat cu o grosime medie de 2 m.
Rezerva vizibilă era calculată la 900.000 tone, cea probabilă la circa
23.000.000 tone, iar cea posibilă foarte mare. Pentru îmbunătăţirea calităţii
lignitului s-a instalat, în 1932, o Uzină de deshidratare cu o capacitate de
280 tone zilnic. Prin deshidratare, conţinutul de apă scădea de la 34% la
14 – 16%, iar puterea calorică se ridica între 4.850 – 4.900 calorii.
Până în 27 august 1940, instalaţiile ei nu au fost asigurate.
Societatea „Concordia”, primind oferte de la Societatea Română de
Asigurare Generală „Generala” care asigura toate instalaţiile nu numai
contra riscului incendiului cât şi contra exploziilor atât în timp de pace cât şi
în timp de război, uzina a fost asigurată la suma de 15.000.000 lei, prima de
asigurare fiind de 63.836 lei.424 De asemenea, în iunie 1940, dorind să se
informeze asupra valorii primelor de asigurare pe care le oferea Societatea
de asigurări „Generala”, „Concordia” arăta că şantierul de la Schitu-Goleşti
421
. Ibidem, dosar 17/1938, f. 12-16.
422
. Ibidem, f. 7.
423
. Noua centrală electrică de la „Schitu-Goleşti”, în M.P.R., nr. 9/1929, p. 777.
424
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 280/1939-1940, f. 30.

146
era asigurat la societăţile de asigurare „Britania” şi „Sun” la o valoare de
13.170.000 lei. 425 Şeful Departamentului Minier era inginerul de mine Paul
Stroe, absolvent al Şcolii Tehnice de la Charlottenburg în 1926, fiind ajutat
de opt şefi de exploatare, (ingineri, ingineri de mine şi geologi) care formau
personalul tehnic superior, precum şi de 21 maiştri (mineri, topometrii,
topografi şi conducători minieri) care formau personalul tehnic inferior.426
In 28 decembrie 1943, M. St. M. a aprobat, cu ordinul nr. 29.995/G. numirea
inginerului Radu Rosetti ca şef, responsabil al exploatării de la Schitu
Goleşti.427 Producţia de lignit, extrasă de la minele „Jidava”, „Poienari” şi
„Godeni” a evoluat în perioada 1938-1944 în felul următor:428

ANII TONE
1938 118.714
1939 130.768
1940 142.259
1941 143.131
1942 147.429
1943 141.214
1944 106.938
În anul 1941 producţia nu a putut fi îndeplinită la cantităţile stabilite
datorită inundaţiilor care au întrerupt traficul pe calea ferată timp de două
luni. Producţia de lignit ameliorat, obţinută de Secţia Cărbuni din cadrul
Departamentului Minier Schitu-Goleşti a fost în perioada 1939-1940 de:429

ANUL TONE
1939 59.592
1940 57.830
1941 60.084
1942 45.830
1943 41.575
1944 40.600

425
. Ibidem, f. 29.
426
. Ibidem, dosar 269/1942, f. 23.
427
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, Departamentul Minier „Schitu-Goleşti”, dosar
25/1943, f. 128.
428
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar f. 20
429
. Ibidem, dosar 329/1943-1948, f. 78

147
Vânzările pe piaţa internă de lignit brut şi ameliorat, pentru
„Concordia” şi terţi, în perioada 1939-1944 au fost următoarele: 430

ANUL Lignit brut / tone Lignit ameliorat / tone


Terţi Concordia Terţi Concordia
1939 2.600 43.193 54.019 3.780
1940 4.765 50.709 51.813 3.698
1941 7.699 31.999 52.590 4.610
1942 13.437 61.062 41.230 2.205
1943 9.248 60.419 38.401 --
1944 4.157 31.896 37.255 1.514

Lignitul brut extras se vindea sub formă de trei sortimente: cum era
extras din mină; mărunt şi ciuruit. În perioada 1939-1944, Secţia cărbuni a
livrat, la export, doar în anul 1941, cantitatea de 2.010 tone lignit ameliorat
în Elveţia. 431
Beneficiul net al Secţiei de cărbuni în 1941 a fost de 3.500.000 lei,
în timp ce activitatea Secţiei minereuri s-a soldat cu un deficit de 19.000.000
lei.432 Ţinând cont de cantităţile de cărbune extrase, principalele şantiere
erau Poienari, Pescăreasa, Jidava, şi Godeni. La 31 decembrie 1944,
societatea „Concordia” deţinea în bazinul Schitu-Goleşti, jud. Muscel,
3.519,6 ha în valoare de inventar de 22.336.316 lei. Aceste concesiuni erau
situate la Jidava-Perscăreasa; Jugur-Bărăţia; Radu Popescu; Vlădescu-
Crasan; Bătaia; Valea Borii; Poienari; Hera Mălăncioiu (foste Societatea
„Combustibilul”). 433 În judeţul Severin deţinea suprafaţa de 99,25 ha, în
valoare de inventar de 3.116.000 lei, situate la Alfons, Adolf şi Giorg.
Departamentul Minier avea un consum zilnic foarte mare de
material lemnos pentru consolidarea galeriilor de lucru. Pentru susţinerea
galeriilor şi pentru încălzit, societatea procura lemne şi cherestea din
pădurea Ciomăgeşti, Lahovari – Răteşti, parchetul Pătroaia, jud. Dâmboviţa
şi de la Calafat.434 Ministerul Economiei Naţionale, prin Casa Autonomă a
Pădurilor Statului repartiza departamentului, periodic, 2.000 mc. material
430
. Ibidem, f. 80.
431
. Ibidem.
432
. Ibidem, dosar 41/1941, f. 25.
433
. Ibidem, dosar 81/1944, f. 3.
434
. Ibidem, dosar 240/1943-1944, f. 8.

148
lemnos prin Ocolul Silvic Calafat, care erau transportate cu căruţele la gara
C.F.R. şi de aici aduse cu trenurile la Schitu Goleşti.435
În anul 1942, a fost achiziţionată Fabrica de brichete, care urma să
valorifice pudra de cărbune rezultată din deshidratare. Fabrica nu a intrat în
folosinţă datorită dificultăţilor în procurarea materialelor pentru instalarea ei
dar se spera ca lucrările să fie terminate în 1944. 436 În octombrie 1943, la
solicitarea autorităţilor, Departamentul Minier de la Schitu Goleşti a efectuat
transporturi de cărbune în Transnistria, în valoare de 2.396.512 lei. 437 În
imobilele societăţii (locuinţe, cămine, colonii) locuiau 88 de salariaţi de la
mina Pescăreasa 39 de la Poienari şi 14 de la Schitu-Goleşti. 438
După militarizarea departamentului, conform Ordinului M.St.M. din
1941, au fost numiţi în cadrul acestuia şi la Uzina electrică, care aparţinea de
Departamentul „Electrica”, câte un comandant militar de exploatare care
depindea şi raporta la Corpul 1 Armată. Primul comandant militar a fost
maiorul în rezervă C. N. Popescu până în septembrie 1942 apoi, conform
Ordinului M. St. M. 590710/G din 7 septembrie 1942, lt.col. în rezervă
Giurculescu Stelian până în mai 1943, când a fost urmat de colonelul în
rezervă Ciolan Ion, până la 23 august 1944. 439
Condiţiile de muncă în care lucrau lucrătorii angajaţi erau foarte
grele, lipsind multe instalaţii tehnice, scule şi unelte care intrau în obligaţia
societăţii de a le procura; salariile erau mici în raport cu munca prestată, iar
singurul cumpărător al cărbunelui rămânea statul, prin căile sale ferate, care
însă nu mai majorase preţul de 12 ani.440 Nu era aer suficient în galeriile din
mine, lipsind ventilatoarele, erau pline de apă şi noroi şi o căldură
insuportabilă.
În conformitate cu hotărârea Consiliului de Miniştrii din 7 mai 1942,
salariile minimale acordate erau de 4.600 lei lunar pentru bărbaţi, 3.450 lei
pentru femei şi 2.300 lei pentru copii. Camera de Muncă Ploieşti comunica
câte zile de lucru erau necesare şi cât revenea pe zi pentru fiecare lucrător.
Pentru 30 de zile lucrătoare, lucrătorii necalificaţi primeau 153 de lei/ zi,
femeile 115 lei/ zi iar copii 77 de lei/ zi. 441
435
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, Departamentul Minier „Schitu-Goleşti”, dosar
8/1942, f. 434.
436
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 111/1943, f. 6.
437
. Ibidem, dosar 240/1943-1944, f. 8.
438
. Ibidem, dosar 72/1948-1950, f. 14.
439
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, Departamentul Minier „Schitu-Goleşti”, dosar
8/1942, f. 45, 463-464.
440
. Ibidem, fond Inspectoratul Regional al Muncii Piteşti, dosar 12/1940-1941, f.
67.
441
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, Departamentul Minier „Schitu-Goleşti”, dosar

149
Din lipsă de braţe de muncă, bărbaţii fiind mobilizaţi pe front, s-a
căutat să fie înlocuiţi cu femei şi fete. În total, pe şantierele departamentului,
lucrau în aprilie 1942 un număr de 78 de femei. Toate fetele tinere care
lucrau la funicularul care transporta cărbunii de la gara Schitu-Goleşti la
Uzina de deshidratare trebuiau să frecventeze sâmbăta după amiaza cursurile
şcolii primare din comuna Poienari de Muscel.442 Fetele fiind rechiziţionate
şi angajate la încărcarea cărbunilor, nu puteau să frecventeze sâmbăta
cursurile şi, ca urmare, s-a solicitat aprobarea de la Corpul 1 Armată pentru
a le frecventa duminica.
În fiecare săptămână, într-o anumită zi stabilită, conducerea
departamentului lua contact direct cu lucrătorii care erau sfătuiţi să vină
permanent la serviciu, explicându-li-se obligaţiile şi îndatoririle pe care le
aveau, însemnătatea mobilizării pentru lucru şi disciplina de care trebuiau să
dea dovadă. Pentru cei care nu respectau acestea, se aplicau: amenzi
(pierderea salariului pe o zi sau pe mai multe), ridicarea dreptului de
alimente, urmărire în caz de fugă cu ajutorul poliţiei şi jandarmeriei,
trimiterea în judecata Curţilor Marţiale (pentru delictul de „sabotaj”, fugă,
dezertare, încălcarea ordinilor de mobilizare), închisoare, anularea ordinilor
de mobilizare pentru lucru şi trimiterea la concentrare. 443 Anularea ordinelor
de mobilizare, era o sancţiune uşoară, care nu dădea randament, deoarece
după o concentrare de 30 de zile, lucrătorii erau lăsaţi la vatră şi se angajau
la o altă întreprindere. Astfel, exista pericolul ca departamentul să rămână
fără personal. Trimiterea în judecata Curţilor Marţiale s-a dovedit mai mult
o sperietoare, judecata făcându-se după legea rechiziţiilor şi nu după legea
muncii în timp de război, iar sentinţele date erau uşoare, recurgându-se
numai la amenzi cuprinse între 300 şi 800 lei. În anul 1943, cea mai mare
pedeapsă dată de Curtea Marţială Craiova unui lucrător din cadrul
departamentului a fost de 3.000 de lei. 444
Departamentul, în luna noiembrie 1942, a primit 200 de
electromotoare din colectările făcute în Odessa. Aceste colectări au fost
făcute printr-un salariat Guido Patac, de fel din Cernăuţi, care a recomandat
pe Emil Reiman, din Odessa, care deţinea cabluri subterane şi
electromotoare. S-a întocmit o comandă în 20 aprilie 1943, parte din
comandă fiind procurată, la preţuri modeste, prin adunarea lor de prin
Odessa iar o parte din cabluri au fost dezgropate din oraş, plătindu-se munca
3/1942, f. 28.
442
. Ibidem, dosar 8/1942, f. 22.
443
. Ibidem, f. 266.
444
. Ibidem, f. 361.

150
la preţuri modeste. Comanda a fost înaintată abia în 5 noiembrie 1943.445
Serviciul Materiale şi Aprovizionare al societăţii, în 10 noiembrie 1944, a
adresat scrisori Departamentului, pentru a preda autorităţilor sovietice până
la 14 noiembrie 1944, electromotoarele, însoţite de declaraţii asupra
împrejurărilor sau condiţiilor în care societatea a luat sau a primit respectiv
le-a înstrăinat acele bunuri. Era necesar de asemenea să fie declarate orice
alte bunuri luate fie direct, fie prin cumpărări de la terţi.
Marele Stat Major repartiza, din 1942, prizonieri pentru munci în
cadrul departamentului (la suprafaţă şi în galerii) pe bază de contract şi cu
respectarea instrucţiunilor, nr. 640.710 a M. St. M. Până în 1944, la
şantierele departamentului a fost folosit la lucru, un detaşament de prizonieri
ruşi, majoritatea provenind de la Lagărul nr. 10 Corbeni-Argeş dar şi de la
alte lagăre cum ar fi Lagărul nr. 9 Vulcan, jud. Hunedoara; Lagărul de
prizonieri nr. 7 Bălţi şi Lagărul de prizonieri nr. 12 Maia-Ilfov.446 Media
prizonierilor utilizaţi la exploatările de cărbuni, din lipsă de mână de lucru, a
fost de 140 de prizonieri lunar, din care cei mai numeroşi la Schitu Goleşti
(Pescăreasa).447
În ianuarie 1944, Departamentul minier folosea un număr de 217
prizonieri cu o gardă pentru pază de 15 soldaţi.448 Detaşamentul de
prizonieri era compus din două semi-detaşamente din care unul la şantierul
Pescăreasa, la sediul departamentului şi care avea 128 de prizonieri şi unul
la şantierul Poienari, din comuna Poienari, care se afla la o distantă de trei
km. de sediu şi avea 89 de prizonieri. Ei lucrau la mine, silozurile de
cărbune, transportul cărbunilor de la gurile minelor la uzina de uscare, la
alimentarea cu cărbune a Uzinei electrice şi la funicularul pe care se
transporta cărbunele, fiind răspândiţi în foarte multe locuri de muncă,
supravegherea se făcea dificil. Începând cu 28 august 1944, prizonierii ruşi
nu au mai fost folosiţi la lucru de către Departament. 449
Numărul personalul angajat, funcţionari şi lucrători, în cadrul
Departamentului Minier, Secţia Cărbuni şi Secţia Miniereuri, în noiembrie
1944, a fost de 1.020 la Schitu-Goleşti, 158 la Baia de Arieş şi 225 la
Băiţa. 450
În 16 decembrie 1944, conducerea Departamentului Minier raporta
conducerii societăţii că în perioada 1 august 1943 – 13 septembrie 1944, „nu
445
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 16/1944-1945, f. 15.
446
. Ibidem, dosar 10/1944, f. 13.
447
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, Departamentul, Minier „Schitu Goleşti”, dosar
9/1942-1943, f. 1-200; dosar 7/1942-1943, f. 14.
448
. Ibidem, dosar 27/1943-1944, f. 70.
449
. Ibidem, dosar 27/1943-1944, f. 90.
450
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 84/1944, f. 99.

151
sunt pagube din bombardamentele aeriene” iar după 13 septembrie s-au
făcut rechiziţii de către armatele sovietice respectiv o camionetă luată de la
Schitu-Goleşti şi doi cai cu hamuri de la şantierul „Topliţa-Măgura-
Concordia”.451
În cadrul departamentului a funcţionat şi o şcoală de ucenici cu
sediul în Schitu-Goleşti, care pregătea viitoarele cadre pentru departament.
Materiile erau predate ucenicilor de 13 cadre profesorale şi erau: mecanică,
electricitate, desen, chimie, fizică, aritmetică, geologie, tehnologie, franceză,
geografie, istorie, caligrafie, igienă, educaţie fizică, limbă română, muzică,
educaţie socială şi contabilitate.452 Toţi ucenicii primeau zilnic masa gratuită
şi lapte pentru consum iar baia era obligatorie de trei ori pe săptămână. 453
Impozitele şi taxele comunale, plătite de departament Primăriei
oraşului Câmpulung Muscel, au fost în valoare de 11.829 lei pe exerciţiul
1941-1942, şi de 68.110 lei pe exerciţiul 1942-1943, deci o diferenţă de
57.830 lei, reprezentând 480%, în timp ce vânzările de lignit ale
departamentului, către C.F.R., principalul client, s-au scumpit numai cu
46%.454 Valoarea taxelor comunale, impozitelor, taxă de timbru, etc. se
ridicau am de an, ajungând la valori de milioane de lei.
Secţia minereuri a fost creată prin cumpărare de concesiuni
metalifere din Transilvania, prin înfiinţarea Societăţii „Concordia –
Auriferă” şi cumpărarea Societăţii „Topliţa – Măgura – Concordia”. Pentru
exploatarea aurului, societatea poseda concesiuni la Baia de Arieş, judeţul
Turda, la Crăciuneşti şi Troiţa, judeţul Hunedoara, acestea din urmă
aparţinînd Societăţii „Topliţa – Măgura – Concordia”.
În timpul ocupaţiei maghiare (septembrie 1940 – octombrie 1944),
minele şi uzinele existente au fost administrate de personal unguresc,
compus în cea mai mare parte din vechii ingineri pensionaţi de statul român
între 1918 şi 1929. Toate exploatările miniere au fost înglobate în societatea
anonimă ungară „Hungaria” cu sediul la Budapesta, precum şi de societatea
„Olom és Cinkbanya” – filială a societăţii „Hungaria”, care a înglobat
exploatarea din Băiţa pentru necesităţi de război. 455
Societatea „Concordia” era interesată şi de obţinerea plumbului şi
cuprului, care ar fi rezultat din exploatarea minelor deţinute. Într-un raport
înaintat Comisariatului General al Preţurilor, în 1944, se arăta că singura
întreprindere care producea minereu exclusiv de plumb cât si plumb metalic,
451
. Ibidem, dosar 319/1944. f. 1-2.
452
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, Departamentul, Minier „Schitu Goleşti”, dosar
43/1946-1947, f.158.
453
. Ibidem, dosar 8/1942, f. 259.
454
. Ibidem, dosar 1/1942-1949, f. 18.
455
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 64/1944-1947, f. 27-28.

152
era Societatea „Griviţa” (minele din Ruschiţa) iar producţia de cupru a ţării
era neînsemnată şi ar fi trebuit încurajată. În anii 1943-1944, s-au produs
doar 47 respectiv 14 tone de cupru electrolitic anual. Având în vedere
producţia restrânsă, preţul de cost era foarte ridicat.456
Ministerul Aerului şi Marinei, pe de o parte şi Societăţile
„Aliminium Française”, „Duralumin” şi „Concordia” pe de altă parte, a
intervenit un proiect de acord pentru construirea unei fabrici de aluminiu şi a
unei uzine de transformare în România. Consumul intern în România în anul
1937 era doar de 500-600 tone pe an de aluminiu, dar, din studiile efectuate,
consumul putea creşte. 457
Prin Jurnalul Consiliului de Miniştrii din 7 iulie 1937, s-a acordat
societăţii „Concordia” privilegiul de construi, în avantajul unor diverşi
beneficiari, o fabrică de aluminiu, în România. Se putea considera că, prin
acest act, se acorda societăţii un monopol exclusiv pentru aluminiu şi
alumină, până în 1940, cu posibilitate de prelungire până în 1942.458
Societatea „Concordia” s-a angajat să investească în această întreprindere
suma de 300.000.000 lei şi a început lucrările de construcţie în 15 octombrie
1937, fabrica trebuind să fie terminată în doi ani. Capacitatea uzinei urma să
fie de 6.000 până la 10.000 tone de alumină pe an şi de 3.000 până la 5.000
tone aluminiu pe an.
Pentru rezolvarea problemei, directorul-general Ion Marinescu şi
M. Voinescu s-a deplasat la Bruxelles pentru a se putea adopta o decizie
judicioasă. Aluminiul era indispensabil pentru M.Ap.N. pentru industria de
apărare. De asemenea, ministrul Irimescu s-a deplasat în Italia, unde s-a
interesat de realizările obţinute de guvernul italian în această direcţie. Italia,
în acest domeniu, avea toată independenţa faţă de străinătate. Ministrul
Irimescu nu a ascuns conducerii societăţii „Concordia” că însuşi regele
Carol al II-lea ţinea foarte mult „ca această afacere să se realizeze rapid şi
conta pe grupul „Concordia” pentru a o realiza”. 459 În 30 noiembrie s-a
întocmit un proiect de construcţie a unei uzine de aluminiu şi a unei centrale
electrice între Ministerul Aerului şi Marinei pe de o parte şi Societăţile
„L’Aluminium Français”, „Duralumin” şi „Concordia”. Construcţia era
necesară din raţiuni de ordin economic şi al apărării naţionale.
Pentru început, se putea începe o colaborare cu „Concordia” care
deţinea la Ploieşti atelierele necesare pentru înfiinţarea uzinei de
456
. Ibidem, dosar 64/1944-1947, f. 19.
457
. Ibidem, f. 59-61.
458
. Ibidem, dosar 125/1937, f. 37.
459
. Ibidem, f. 43.

153
transformare, urmând apoi să se aducă utilajele necesare” prese hidraulică,
laminoare, etc. Până la o producţie naţională, metalul necesar uzinei de la
Ploieşti a societăţii „Concordia” urma să fie adusă de Societatea
„Duralumin” şi a „L’Aluminium Français”.
Din păcate, evenimentele internaţionale care au urmat, au împiedicat
demararea şi extinderea acestui proiect iniţiat de Societatea „Concordia” în
colaborare cu guvernul român.

2.12. Departamentul Electrica

În anul 1936 Societatea „Concordia” a fuzionat cu Societatea


anonimă „Electrica”, înfiinţată din 1907, decizia de fuzionare, prin
încorporare, fiind aprobată de Adunarea Generală Extraordinară a Societăţii
„Concordia” din 25 ianuarie 1937. Prin fuziunea realizată, tot pasivul şi
activul precum şi personalul societăţii treceau de la 1 ianuarie 1936 asupra
„Concordiei” care înfiinţa Departamentul „Electrica”. 460
Fuziunea a fost comunicată în 6 februarie 1937 şi Băncii Naţionale
Române, care comunica la rândul ei că toate datoriile în devize ale fostei
societăţi „Electrica” treceau asupra „Concordiei” şi anume: la „Banque
d’Anvers”, Belgia 2.000.000 franci belgieni plus dobânzi de 232.018 franci
belgieni; societăţii „Hydrofina” din Anvers, Belgia, 121.849 franci belgieni
şi Băncii Comerciale Române, 2.936.587 franci belgieni. Datoriile în devize
proveneau din împrumuturi anterioare reglementării de către B.N.R. a
comerţului cu devize.
De asemenea, Ministerul Armamentului a luat act de hotărârea de
fuziune prin încorporare şi prin adresa nr. 234 din 16 februarie 1937 „nu
făcea nici o opoziţie la această operaţiune” dar obligaţiile stipulate în
contractul nr. 2952 din 4 noiembrie 1936 „nu vor putea fi întru nimic
schimbate prin aceasta”.461 Au fost anunţate, prin scrisori, toate societăţile
petroliere şi industriale care aveau contracte cu „Electrica” precum şi
furnizorii străini de echipamentele, urmând ca corespondenţa ulterioară a
acestora să se efectueze pe adresa Departamentului „Electrica”.
Activitatea societăţii anonime române „Electrica” a fost sprijinită prin
împrumuturi de valută forte şi lei, luate de la societăţi ca „Credit Suisse” din
Zürich, Societatea elveţiană „Banque pour Entreprises Electriques” precum
şi de la bănci româneşti cum ar fi „Banca Românească”, „Banca Agricolă”,
460
. Ibidem, dosar 104/1937, f. 1.
461
. Ibidem, f. 2.

154
„Banca Generală a Ţării Româneşti”, „Banca de Scont a României”, „Banca
Comerţului” din Craiova, „Creditul Tehnic” şi „Creditul Minier” care au dat
un preţios concurs financiar în scopul asigurării, propăşirii şi dezvoltării
societăţii. 462
Preluarea societăţii „Electrica” de către capitalul belgian s-a făcut
treptat, în 1929 Societatea „Hydrofina” acordând acesteia un împrumut în
valoare de 750.000 de dolari ce tripla capitalul la 64.000.000 lei. Acţiunile
societăţii „Electrica” au fost preluate de „Hydrofina” iar Societatea
„Electrica” a restituit imediat suma de 350.000 dolari. 463 În 1933, Societatea
„Electrica”, în urma unei convenţii cu B.C.R. şi Banque d’Anvers a obţinut
ca o parte din datoria sa, în devize, către B.C.R. să fie preluată de Banque
d’Anvers care a devenit astfel creditoarea societăţii „Electrica”.
În ianuarie 1936, data fuzionării societăţii „Electrica” cu Societatea
„Concordia”, datoria sa era de 2.000.000 franci belgieni iar dobânzile se
ridicau la 232.018 franci belgieni. Această datorie a fost preluată de către
Societatea „Concordia”. Deşi la prima vedere creditul din străinătate a servit
la plata unei datorii interne, totuşi în realitate împrumutul a fost întrebuinţat
la investiţii, cu aceşti bani achitându-se datorii întrebuinţate în ţară.
Înfiinţând, în 1936, Departamentul Electrica, „Concordia” a realizat
rolul primordial ocupat de producerea şi distribuirea energiei electrice în
industria petrolieră şi în principal, pentru deservirea regiunilor proprii
Moreni, Ochiuri, Gura-Ocniţei şi Buştenari, din judeţele Prahova,
Dâmboviţa şi Buzău. Centralele de la Gura-Ocniţei, Câmpina şi Floreşti, cea
hidroelectrică de la Sinaia, şi pe bază de lignit de la Schitu-Goleşti, jud.
Muscel, care formau sub-secţiile departamentului, vor furniza curent prin
reţelele de joasă şi înaltă tensiune şi pentru întregul judeţ Muscel, o parte a
oraşului Bucureşti, Valea Prahovei şi alţi clienţi.464
Departamentul Electrica a emis prin reţeaua sa, în 1936, un total de
105.860.005 kwh din care 85.280.290 kw din centralele sale proprii,
16.070.000 kw din centrale pe care le avea în exploatare şi 4.509.415 kwh
cumpărate de la alte întreprinderi.
Dezvoltarea liniilor de înaltă şi joasă tensiune precum şi extinderea
substaţiilor de transformare au fost continuate cu intensitate pentru
satisfacerea nevoilor clienţilor societăţii, în special al şantierelor de petrol.
Pentru centrala sa din Câmpina, a fost comandat un grup turbo-generator de
15.000 kw necesar producerii energiei. 465
462
. Ibidem, dosar 24/1926-1934, f. 12.
463
. Ibidem, dosar 56/1939-1941, f. 51-52.
464
. Ibidem, dosar 24/1926, f. 13-15.
465
. Ibidem, dosar 2/1924-1943, f. 69v.

155
Pentru a se face economie de combustibil, la centrale se foloseau gaze
furnizate de şantiere dar care nu erau suficiente pentru centralele de la
Floreşti şi Câmpina. Ca urmare, diferenţa se procura de la societatea „Steaua
Română” care însă vindea metrul cub cu 0.32 lei sau chiar cu 0.45 lei. La
rândul său, Departamentul Electrica nu putea însă ridica preţul curentului
electric, furnizat şantierelor societăţilor petroliere, pentru că atunci toţi
petroliştii ar fi înlocuit motoarele electrice cu cele pe gaze. 466
În perioada 1939-1941, se observă, din tabelul alăturat, o creştere
continuă a vânzărilor de energie către şantiere, conducte, rafinărie şi uzinele
metalurgice, activitatea acestora fiind impulsionată astfel: 467

Şantiere şi Rafinăria Uzinele


ANUL conducte / lei „Vega” / lei Metalurgice / Total / lei
lei
1939 46.400.000 6.600.000 12.000.000 65.000.000
1940 77.500.000 9.500.000 23.000.000 110.000.000
1941 81.500.000 9.500.000 27.000.000 118.000.000

Începând cu anul 1940, datorită imposibilităţii importului de materiale


şi maşini necesare departamentului, nu s-au putut executa toate lucrările de
întreţinere şi reînnoirile indispensabile asigurării exploatării centralelor şi
reţelelor electrice. S-au făcut eforturi deosebite pentru a satisface toate
cererile de energie care au fost adresate societăţii. O serie de lucrări
proiectate cu scopul de a mări capacitatea de producţie şi transport nu au
putut fi executate deoarece maşinile şi materialele comandate în Germania
nu au fost furnizate. Dintre aceste lucrări menţionăm instalarea unui grup
nou generator de 15.000 Kw şi staţiile de transformare de 60.000/25.000
volţi de la Câmpina şi Sinaia. 468
Producţia de energie electrică a departamentului a fost de
181.000.000 kwh în 1940 şi de 181.262.374 kwh în 1941, la care se adăuga
energia electrică achiziţionată de la alte societăţi în cantitate de
4.000.000.000 kwh anual. Beneficiul net a fost de 47.000.000 în 1940 şi de
80.000.000 lei în 1941. 469
Deşi cheltuielile de materiale, mâna de lucru şi impozitele au crescut,
totuşi tarifele de vânzare a curentului electric nu au fost sporite. În anul
1942 se prevedea efectuarea racordului între centrala de la Schitu-Goleşti cu
466
. Ibidem, dosar 11/1932-1937, f. 13.
467
. Ibidem, dosar 41/1941, f. 28.
468
. Ibidem, dosar 3/1924, f. 11.
469
. Ibidem, dosar 41/1941, f. 24.

156
reţeaua principală de transport de la Câmpina. Energia emisă prin reţeaua
societăţii a fost în anul 1942 cu 25% mai mare decât în 1941, reprezentând
cea mai mare cantitate anuală de energie distribuită de societate. 470
„Concordia” a putut face faţă tuturor cerinţelor crescânde de energie
electrică atât ale industriei petroliere cât şi nevoilor particulare. La reţelele
de transport sub înaltă tensiune s-a terminat construcţia unui al doilea circuit
de 60.000 kw între staţia de interconexiune Floreşti şi Moreni şi s-a lucrat la
executarea şi punerea în funcţiune a liniei de 60.000 V între uzina „Gura
Ocniţei” şi Târgovişte. Societatea, prin aceste lucrări, contribuia la progresul
economiei de electricitate. În anul 1943, cele cinci centrale ale societăţii au
produs aceeaşi energie ca şi în 1942, putându-se satisface toate cererile de
energie.
Producţia de energie electrică obţinută de Departamentul Electrica în
perioada 1942-1943 a fost următoarea: 471

ANUL PRODUCŢIA KW/h


1942 230.633.637
1943 238.971.190

Producţia electrică furnizată de centralele societăţii, în 1944, a fost


până la 23 august de 56.000.000 kwh, această producţie mică datorându-se
întreruperii, pe perioade mari de timp, a activităţii societăţii, din cauza
bombardamentelor şi a lipsei de materiale. Erau necesare aparate de înaltă
tensiune, piese de schimb pentru cazane şi turbine, materiale refractare,
izolatori de înaltă tensiune pentru staţiile de transformare şi pentru liniile de
înaltă tensiune, transformatori. Dacă în 1938 stocurile de materiale de care
dispunea Departamentul Electrica se ridica la 72 tone, în noiembrie 1944
existau doar 6 tone. 472 Totuşi, departamentul, cu eforturi mari, a reuşit ca
până la sfârşitul anului să obţină o producţie de electricitate care s-a situat la
168.101.829 kw. 473
Cantina lucrătorilor şi funcţionarilor de la centrala Câmpina a fost
terminată şi pusă în funcţiune în 1943 şi s-au dat în folosinţă trei noi case de
locuit pentru personalul aceleiaşi centrale. 474 Departamentul „Electrica”,
înainte de 23 august 1944, avea un număr de 621 angajaţi (funcţionari şi
470
. Ibidem, dosar 2/1924-1943, f. 97-98.
471
. Ibidem, dosar 14/1945, f. 64.
472
. Ibidem, dosar 242/1942-1948, f. 180.
473
. Ibidem, dosar 14/1945, f. 64.
474
. Ibidem, dosar 2/1924-1943, f. 98.

157
lucrători). La 30 septembrie 1944, numărul total era de 846, din care 736
lucrători şi 110 funcţionari.475

2.13. Participarea societăţii la congrese, expoziţii, târguri, şi asociaţii

Permanent, Societatea „Concordia” a fost prezentă la toate


manifestările ştiinţifice de prestigiu, la târguri şi expoziţii. Ministerul de
Industrie şi Comerţ, în anul 1920, a luat iniţiativa unei întruniri a
conducătorilor principalelor întreprinderi de petrol din România pentru a se
pronunţa asupra participării industriei române de petrol la Târgul
Internaţional de la Lyon, care a avut loc în martie 1921.
Societăţile petroliere au primit cu mare satisfacţie iniţiativa Ministerul
de Industrie şi au decis să participe efectiv la târg, în baza unor condiţii
stabilite printr-un proces-verbal redactat şi semnat cu ocazia conferinţei care
a avut loc la 10 noiembrie 1920 la Palatul Camerei de Comerţ. S-a stabilit că
mostrele trimise la expoziţie, vor fi unitare pentru fiecare produs în parte.
Fiecare societate a redactat în limba franceză un expozeu sumar asupra
societăţii care cuprindea, între altele, date asupra capitalului, conducerii,
producţiei generale şi pentru export, analize ştiinţifice asupra produselor,
etc., în text intercalându-se şi tabele statistice, diagrame, fotografii. Fiecare
societate a completat o fişă, cuprinzând datele menţionate mai sus, broşura
fiind distribuită gratuit tuturor vizitatorilor pavilionului românesc, interesaţi
de industria petrolieră românească. Societăţile petroliere, constituite în patru
grupe, au participat la suportarea cheltuielilor necesare executării tuturor
lucrărilor la pavilionul românesc. Aceste sume au fost stabilite în funcţie de
capital, producţie şi de lucrările care se executau. Societatea „Concordia”
contribuia cu 7.500 de lei, fiind în grupa a II-a alături de „Colombia”,
„Vega”, „Petrol Block”. 476 Cu 15.000 lei, contribuiau societăţile din prima
grupă, şi anume „Astra Română”, Steaua Română” şi „Româno-
Americană”.
Societatea a fost prezentă la Expoziţia de Tehnică Minieră organizată
la Bucureşti, între 25 septembrie - 31 octombrie 1925, cu ocazia primului
Congres Internaţional de Foraje, desfăşurat în capitala României. Expoziţia
a fost organizată pe patru secţii. În cadrul Secţiei dedicată industriei miniere
româneşti, în standul nr. 10 al Asociaţiei Industriaşilor de Petrol din
România, Societatea „Concordia” a expus, în principal, mostre de petrol,
hărţi de regiuni petrolifere, aparate, fotografii, machete de instalaţie.
475
. Ibidem, dosar 132/1944, f. 1.
476
. „Moniteur du Pétrole Roumain”, nr. 28/1920, p. 826-827.

158
Comisarul expoziţiei a fost inginerul de mine C. Damaschin. 477 Preşedintele
primului congres internaţional şi preşedinte de onoare al Comitetului
naţional român a fost prof. dr. Ludovic Mrazec, fost ministru, membru al
Academiei Române, profesor universitar, director al Institutului Geologic al
României.
Cu ocazia lucrărilor congresului, au fost susţinute multe comunicări
ştiinţifice, printre care s-a remarcat şi cea susţinută de dr. G. Macovei,
profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti, catedra de mine şi geolog-şef
la Institutul Geologic din România, intitulată „Formarea zăcămintelor de
petrol în România”478 S-au discutat de asemenea, probleme importante din
domeniul forajelor, colaborarea între diferite ţări şi unificarea metodelor de
observare ştiinţifică şi tehnică în materie de foraje.
La 15 septembrie 1929, la Paris, s-au deschis lucrările celui de-al
doilea Congres Internaţional de Foraje. 479 Reprezentanţii români la congres
au fost L. Mrazec, ing. C-tin Hoisescu, prof. ing. Theodor Ficşinescu, ing.
Toma Petre Ghiţulescu, ing. C-tin Osiceanu, preşedinte al Asociaţiei
Industriaşilor de Petrol din România, Ion Demetrescu, G. Manoil şi Ion
Marinescu, directorul-general al societăţii „Concordia”.
În toamna anului 1929, a sosit în ţară Ernest Mercier, preşedintele
„Companiei Franceze de Petrol”, a Societăţii „Omnium International de
Pétroles” şi vicepreşedinte al Societăţii petroliere „Colombia”. Acesta era
cunoscut în România nu numai pentru rolul său jucat în industria petrolului,
ci şi pentru serviciile aduse ţării noastre în anii primului război mondial,
când a făcut parte din misiunea militară condusă de generalul H. M.
Berthelot şi a fost chiar distins, pentru merite deosebite, personal, de către
regele Ferdinand cu ordinul „Mihai Viteazul”. Mercier, a vizitat în România,
schela de extracţie de la Moreni. 480 Tot în anul 1929, reprezentanţii
Societăţii „Concordia” au participat la sărbătorirea, de către U.G.I.R., a lui
Albert Thomas, director internaţional al muncii pe lângă Liga Naţiunilor, un
vechi prieten al României, care ne-a vizitat ţara de mai multe ori. 481
Societatea „Concordia” a participat prin reprezentanţii săi la primul
congres al Asociaţiei Inginerilor şi Tehnicienilor din Industria Minieră, care
s-a desfăşurat la Ploieşti în perioada 4-5 iunie 1921. La acest au participat
prof. D. Munteanu Murgoci şi 200 de ingineri. Preşedintele asociaţiei era
477
. Catalogul official al Expoziţiei Tehnică Română din 27 septembrie 1925 cu ocazia
Congresului Internaţional de Sondaje, Bucureşti, D.J.A.N. Prahova, fond Bibliotecă,
p. 29.
478
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 32/1925, f. 1-10.
479
. Al 2-lea Congres Internaţional de Foraje, în M.P.R., nr. 18/1929, p. 1551.
480
. M.P.R., nr. 17/1929, p. 71.
481
. Idem.

159
ing. I. Ghika, fost administrator la „Concordia”. La banchetul din 4 iunie au
fost prezenţi, alături de oficialităţile judeţului, „persoane marcante din elita
Ploieştiului”, şi directori de rafinări. 482
Asociaţia Industriaşilor de Petrol din România, a propus şi ea
înfiinţarea unui Institut Naţional de Petrol, care urma să colaboreze pentru
dezvoltarea industriei petroliere şi miniere din România. Prima idee a unui
institut, de data aceasta Internaţional, de cooperare minieră, a avut-o
profesorul german Khramer, care a prezentat-o Ligii Naţiunilor şi unde ing.
Niculcea, reprezentantul român în Liga Naţiunilor a propus constituirea
Institutelor Naţionale Miniere, care prin activităţile lor ar fi completat şi
stimulat activitatea Institutului International. 483
Asociaţia Inginerilor şi Tehnicienilor din Industria Minieră
(A.I.T.I.M.) a organizat în octombrie 1930, la Bucureşti, un congres cu tema
„Rentabilitatea diverselor metode de extracţie”. Din partea societăţii
„Concordia” a participat prof. ing. D. Filipescu, director la societate şi
reprezentant al acesteia în cadrul asociaţiei.484 Din iniţiativa A.I.T.I.M.,
Subcomitetul Tehnic, s-a înfiinţat Institutul Naţional de Cooperare Tehnico-
Minieră, cu scopul de a ajuta la propăşirea industriei miniere româneşti, prin
coordonarea experienţei tuturor forţelor producătorilor şi celor din
cercetare.485
În anul 1932, Societatea „Concordia” prin rafinăria sa „Vega” din
Ploieşti, a participat, alături de societăţile „Distribuţia”, „Astra Română”,
„Columbia” şi altele la Expoziţia Târg organizată de Camera de Comerţ şi
Industrie din Ploieşti. 486
În ianuarie 1933, la propunerea directorului societăţii „Concordia”
Ion Marinescu, Consiliul de Administraţie a aprobat, ca societatea să
participe la crearea „Asociaţiei Finanţei şi Marii Industrii”, persoană
juridică, delegând să semneze actul de fondare pe Ion Marinescu şi J.
Destexhe. Societatea, era reprezentată la toate întrunirile şi şedinţele
asociaţiei, de Ion Marinescu şi Fernand Carlier. 487
În martie 1933, Ion Marinescu a participat la Paris, ca delegat din
partea societăţii „Concordia”, la „Conferinţa Petrolului” 488 iar în 1937 la cel
de-al doilea Congres Mondial de Petrol de la Paris, din perioada 14-19 iunie,
482
. Ibidem, nr. 15/1921, p. 1012.
483
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 7/930-1931, f. 3-7.
484
. Ibidem, dosar 6/1930, f. 5.
485
. Ibidem.
486
. D.J.A.N. Prahova, fond Camera de Comerţ şi Industrie Ploieşti, dosar 12/1932, f. 81.
487
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 19/1926-1934, f. 70v.
488
. Ibidem, f. 73.

160
unde a susţinut comunicarea „Problema explorărilor de petrol şi noua Lege
a Minelor”.
Organizat de Asociaţia tehnicienilor francezi în materie de petrol din
Paris, lucrările congresului s-au desfăşurat pe următoarele secţiuni: geologie
şi foraj; fizico-chimie şi rafinaj; materiale şi construcţii; tehnici de utilizare a
produselor petroliere; economie şi statistică. Preşedintele de onoare al
Comitetului de organizare a fost M. L. Pineau, directorul Oficiului Naţional
al Combustibililor Lichizi din Franţa (O.N.C.L.), preşedinte al Comitetului a
fost M. Ch. Bihoreau, directorul serviciilor tehnice din O.N.C.L. iar
secretar-general M.J. Filhol, şeful Serviciului de Informaţii din O.N.C.L.489
La încheierea lucrărilor, a fost organizată pentru participanţi o excursie de
informare.
Societatea „Concordia” a fost prezentă, cu stand propriu (instalaţii
complete de extracţie a ţiţeiului), la Expoziţia industriei româneşti de petrol,
organizată în parcul „Carol”, a cărei deschidere a avut loc la 21 septembrie
1934, în prezenţa regelui Carol al II-lea. Expoziţia a constituit o manifestare
de prim ordin a puterii de producţie industrială a ţării, a capacităţii şi forţelor
de care dispunea industria de petrol, o oglindă a progreselor realizate în
acest domeniu. Pavilionul, „Asociaţiei Industriaşilor de Petrol din
România”, organizat de un comitet avându-l în frunte pe ing. C. Osiceanu,
preşedintele asociaţiei şi preşedintele Comitetului de organizare a expoziţiei,
organizat cu multă pricepere de Societatea „Distribuţia”, a atras atenţia
vizitatorilor, care au cercetat cu interes instalaţiile în miniatură ce executau
diverse faze ale activităţii în şantiere şi rafinării cât şi planşele, diagramele şi
fotografiile expuse ce indicau evoluţia acestei industrii în toate ramurile de
activitate.490
La inaugurare, regele Carol al II-lea a fost impresionat de standul
Asociaţiei Industriaşilor de Petrol din România, semnând un pergament
comemorativ al acestei expoziţii, alături de care au mai semnat Voievodul
Mihai şi membrii guvernului. 491
Standul societăţii petroliere „Concordia” concretiza rezultatele
eforturilor individuale pentru o parte din instalaţiile şi produsele ei.
Societatea a expus produse distilate de diferite calităţi, subproduse care se
întrebuinţau în industrie, uleiuri de diferite calităţi, asfalt, brichete, smoală
de petrol, turte de mastic şi carton asfaltat. Atelierele mecanice ale societăţii
„Concordia”, de la Ploieşti, au fost reprezentate printr-o serie de lucrări
489
. Ibidem, dosar 24/1936-1937, f. 53.
490
. Gh. Calcan, op.cit., p. 166.
491
. Industria de petrol la Expoziţia din Parcul „Carol”, Monitéur du Pétrole Roumain,
nr. 19/1934, p. 1233-1237.

161
moderne, cum ar fi: dispozitiv de extracţie tip „Concordia” în mărime
naturală, aparate şi diverse instrumente de sondaj, care dovedeau
posibilitatea executării în ţară a unei mari părţi din instalaţiile şi piesele de
acest gen ce se importau în străinătate.
În anul 1936, a avut loc vizita inginerilor de mine din Bulgaria, cu
care ocazie a fost vizitat în 16 septembrie, Institutul Geologic al României,
iar în perioada 17-20 septembrie au fost vizitate rafinăria „Astra Română”
precum şi Societatea „Concordia” (rafinăria „Vega” şi şantierele petrolifere
de la Bucşani, Gura Ocniţei şi Moreni). Pe tot parcursul vizitei, inginerii
bulgari, au fost însoţiţi de inginerii societăţii „Concordia”, Traian Niţescu şi
R. Pleşoianu, manifestându-şi admiraţia lor faţă de activitatea desfăşurată
pe şantierele vizitate. În onoarea inginerilor de mine bulgari, a fost oferit un
banchet de către J. Duqué, directorul general adjunct al societăţii
„Concordia” şi preşedinte al Camerei de Comerţ din Ploieşti. De asemenea,
la Ploieşti, a fost oferit un banchet, în onoarea oaspeţilor bulgari, de către
ing. F. Demestrescu, preşedintele Asociaţiei Inginerilor de Mine din
România. 492
„Concordia” a fost reprezentată şi la expoziţia pariziană a „Artelor şi
Tehnicii 1937” care, deşi nu a fost dotată cu o secţie proprie a petrolului,
acesta a fost totuşi prezent în pavilioanele unor ţări producătoare. În cadrul
acestora, inginerul parizian L. Johansz, semnala „în primul rând participarea
strălucitoare a industriei româneşti, care se evidenţia prin ingeniozitatea
mijloacelor de demonstraţie şi execuţie artistică”. 493
Participarea României la această expoziţie internaţională a fost
înregistrată pe peliculă, vizionarea acesteia fiind făcută în 27 aprilie 1938 de
către o selectă asistenţă, cu ocazia unei întruniri la Societatea „Creditul
Minier Franco-Român”. 494
În urma discuţiilor care au avut loc în şedinţa Comitetului Central din
10 aprilie 1937, Asociaţia Inginerilor şi Tehnicienilor din Industria Minieră,
a adresat societăţii „Concordia” o scrisoare în care se arăta că în urma
discuţiilor privind modul în care diversele întreprinderi cu capital străin
înţeleg să se integreze în viaţa economică a României, să satisfacă nevoile ei
şi ale muncii româneşti, s-a constatat că Societatea „Concordia” este
singura „care a înţeles şi s-a adaptat acestor imperative de sinceră şi
adevărată colaborare între bogăţiile româneşti, munca românească şi
492
. Vizita inginerilor de mine bulgari în România, în „Annales des Mines de
Roumanie”,
nr. 11/1936, p. 446 ; 489-491.
493
. L. Jonansz, L’industrie petroliferes a l’exposition 1937, M.P.R., nr. 1, 1 ianuarie
1938, p. 43-44.
494
. Un film din industria petrolieră română, M.P.R, nr. 10, 15 mai 1938, p. 845.

162
capitalul străin pe care îl reprezintă. Societatea „Concordia” are
conducere românească şi prin atmosfera favorabilă intereselor româneşti,
s-a situat în afara celorlalte societăţi cu capital străin.” Asociaţia remarca
înţelegerea conducerii societăţii „Concordia” pentru armonizarea intereselor
factorilor care contribuiau deopotrivă, la prosperitatea întreprinderilor,
dezvoltarea economiei naţionale şi satisfacerea muncii româneşti. Se dorea
ca exemplul dat de societatea să fie urmat şi de celelalte întreprinderi pentru
„promovarea intereselor capitalurilor străine, abătute pe meleagurile Ţării
Româneşti”. 495
Societatea „Concordia”, din 1938, a fost parte constitutivă a Oficiului
Industrial de Petrol, cu sediul la Constanţa, Oficiu care se ocupa cu
expertize şi inspecţii petroliere. Reprezentanţii „Concordiei” au făcut parte
din Comisia pentru redactarea unei noi legi a minelor, din anul 1938, alături
de reprezentanţi ai societăţilor „Astra Română”, „Steaua Română”,
„Creditul Minier”, „Unirea”, „Româno-Americană”, „Distribuţia”,
„Prahova” şi „Petrolul Românesc”.
Ministerul Muncii a luat iniţiativa organizării unei expoziţii a
activităţii organizaţiei „Muncă şi Voie Bună”, în Bucureşti, în lunile mai-
iunie 1939, unde participau şi câteva ţări străine (Germania, Italia,
Finlanda), care aveau realizări in organizarea timpului liber al muncitorilor.
În 12 aprilie 1939, Societatea „Concordia” solicita Departamentului
Minier – Schitul Goleşti, înaintarea unor fotografii, pentru expunerea lor,
reprezentând: 496 hore, jocuri (fotbal), excursii, câte o locuinţă, sau grădină
a muncitorilor mai gospodari; ţesături, broderii, încrustări în lemn, obiecte
confecţionate de muncitori în timpul liber; tablouri, diagrame, statistici.
În perioada 18-21 mai 1939, a avut loc la Bucureşti, în localul
societăţii „Mica” din Calea Victoriei nr. 63, Congresul Asociaţiei Inginerilor
şi Tehnicienilor din Industria Minieră. La lucrările congresului, la Secţia a
III-a rezervată petrolului, a susţinut o comunicare directorul general al
societăţii „Concordia”, Ion Marinescu. 497
Conducerea societăţii „Concordia” a participat la sărbătorirea prof.
Dr. G. Macovei, directorul Institutului Geologic al României şi decan al
Facultăţii de Mine din cadrul Şcolii Politehnice Bucureşti, în ziua de 1 iulie
1939. Sărbătorirea sa s-a făcut printr-un banchet organizat la restaurantul
„Colonade”. La această sărbătorire , pe lângă nume reprezentative din
495
. Scrisoare adresată de „Asociaţia Inginerilor şi Technicienilor din industria minieră”
Societăţii de petrol Concordia, în „Analele Minelor din România”, nr. 5/1937, p.
160-161.
496
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 280/1939, f. 48.
497
. Congresul Asociaţiei Inginerilor şi Tehnicienilor din Industria Minieră, în „Annales
des Mines de Roumanie”, nr. 5/1939, p. 174-178.

163
industria petrolului, a participat şi Păstorel Teodoreanu, din partea
Fundaţiilor Culturale Regale. Cu această ocazie s-au anunţat şi acordarea de
burse pentru studenţii Şcolii Politehnice din Bucureşti, secţia Mine, pentru
anul şcolar 1939-1940. Studenţii, atât români cât şi polonezi şi cehoslovaci,
făceau practică, anual, pe şantierele societăţii de la Gura-Ocniţei, Moreni, şi
Buştenari, dar, din lipsă de spaţiu, se acordau doar puţine locuri. 498
În anul 1940, ing. R. Rădulescu, director al uzinelor metalurgice din
cadrul societăţii „Concordia”, a prezentat la lucrările Congresului
A.I.T.I.M., o comunicare intitulată „Priviri asupra realizărilor României în
materie de fabricaţiune a aparatelor de foraj”. A făcut parte din comisia
mixtă de petrolişti şi metalurgişti pentru stabilirea colaborării între industria
petrolieră şi industria metalurgică şi a folosit în comunicarea sa datele şi
concluziile şedinţelor coisiei. S-a referit la produsele şi tehnologiile folosite
de uzinele „Concordia”, „Reşiţa”, „Vulcan”, „Wolff”, „Fraţii Schiel din
Braşov” şi „Lemeitre”.
Prin U.G.I.R., Asociaţia Industriaşilor de Petrol din România a fost
invitată să participe cu un stand al societăţilor petroliere la expoziţia „Luna
Bucureştilor” care s-a desfăşurat la 25 mai 1940 „cu un fast deosebit”,
comitetul organizator având dorinţa de a înfăţişa, cu această ocazie,
progresele realizate de România în toate domeniile în timpul celor zece anii
de domnie a regelui Carol al II-lea. Expoziţiile „Luna Bucureştilor” au fost
organizate, în Parcul „Carol” începând cu anul 1935. Standul societăţilor
petroliere a fost organizat pe două perioade, 1919 – 1929 şi 1930-1939,
pentru a se putea arăta, prin contrast, progresele realizate. 499
Au fost expuse, în special materiale fotografice în care se arătau:
prospecţiuni; foraj (sonde, câmpuri petrolifere, terenuri cu sonde din lemn şi
metal, etc.); producţie (sonde în erupţie liberă, lăcărit, pistonaj, pompare,
erupţie captată, etc.); distilare (de la vechile blaze la modernele instalaţii de
rafinare), depozite şi staţii de desfacere (câte erau în 1929 câte în 1939),
produse petroliere obţinute din 1929 până în 1939.
Societatea „Concordia” alături de celelalte societăţi a participat cu un
stand propriu.

2.14. Acţiuni social-culturale

Societatea “Concordia” se preocupa nu numai de creşterea producţiei,


dar era receptivă şi la problemele salariaţilor, acest lucru observându-se mai
498
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea “Concordia”, dosar 38/1927-1932, f. 15-25.
499
. Ibidem, dosar 222/1940-1942, f. 4-5.

164
ales în perioada interbelică. Se consideră că un lucrător instruit şi cu cât mai
puţine probleme sociale are un randament superior la locul de muncă.
Anual, societatea acorda subvenţii, de valori diferite, în funcţie de
aprobările conducerii societăţii, care erau vărsate la Asociaţia Industriaşilor
de Petrol din România, pentru ajutoare, refaceri de clădiri ale unor instituţii
de stat, ajutorarea unor instituţii, burse, participări la congrese, etc.
În anul 1910, s-a luat iniţiativa, de către reprezentanţii societăţilor
petroliere „Steaua Româna” şi „Colombia” a unei subscripţii, din partea
societăţilor petroliere şi exploatatorii de petrol în folosul victimelor
inundaţiilor din Paris. Pe lângă societăţile organizatoare care au subscris
câte 1.000 lei, societatea „Concordia” a subscris suma de 500 de lei. 500 La
solicitarea guvernului român, care până la 6/19 mai 1916 dorea o subscriere
pentru Împrumutul Naţional, industria de petrol răspunzând întotdeauna la
apelul ţării, Societatea „Concordia, alături de „Vega” şi „Creditul Petrolifer”
au subscris suma de 750.000 lei.501 Societatea a subscris la 7 mai 1920 la
împrumutul Refacerii sau Consolidării iar în 1920 a făcut o importantă
donaţie financiară Şcolii de Maiştri Sondori din Câmpina, înfiinţată în 1904,
pentru cumpărarea unui local.
Având în vedere condiţiile grele în care funcţiona Şcoala de Maiştri
Sondori, după război, şi anume în sediul Şcolii primare din Câmpina, din
iniţiativa ing. Al. Gheorghiade, Directorul-general al Minelor din acea
vreme, şi a ing. V. Iscu, directorul şcolii, cu ajutorul societăţilor petroliere
(„Concordia”, „Astra Română”, „Steaua Română” şi „Petrol Block”) alături
de Sarmiza şi Dimitrie Alimăneşteanu, a fost cumpărat, pe un preţ
convenabil, 120.000 lei, imobilul doamnei Eliza Văleanu-Ştefănescu, din
Câmpina, b-dul. Elisabeta nr.20, cu condiţia de a se servi exclusiv ca local
pentru şcoală.
Societatea „Concordia”, prin reprezentanţii ei din Consiliul de
Administraţie, L. Meeus şi L. Becker, au pus la dispoziţia Asociaţiei
Inginerilor şi Tehnicienilor din industria minieră, prin subscriere, câte 10
acţiuni „Concordia” şi cinci acţiuni „Creditul Petrolifer”. 502 În şedinţa din 18
septembrie 1920, preşedintele asociaţiei, ing. I. Ghika, a mulţumit societăţii
„Concordia” pentru gestul ei, publicându-se în revista de specialitate a
asociaţiei şi a dresă de mulţumire pentru aceasta.
500
. M.P.R, nr. 4/1910, p. 142.
501
. Ibidem, nr. 9/1916, p. 401.
502
. „Analele Minelor din România”, an III, nr. 8-9/1920, p. 632.

165
Societatea a contribuit cu 231.500 lei la renta Despăgubirilor de
Război 1916 şi cu suma de 97.000 lei la renta Împrumutului de 5% din anul
1922. 503
În zilele de 16-17 noiembrie 1924, în oraşul Ploieşti s-au desfăşurat
serbările organizate de Societatea de Cruce Roşie din România, pentru
sporirea fondurilor ei. La aceste serbări, desfăşurate în saloanele Prefecturii
au participat dr. Al. Obregia, dr. C. Vasiliu, preşedintele Filialei de „Cruce
Roşie” Ploieşti, comercianţi şi oameni de afaceri din oraş din oraş şi s-a
strâns suma de 27.800 lei, depusă la Banca Generală. Cea mai mare parte
din această sumă a fost oferită de societăţile petroliere, Societatea
„Concordia” donând suma de 1.400 lei.504 În 1926, societatea a donat sume
de bani pentru ajutorarea copiilor basarabeni.505 Acelaşi lucru a fost făcut şi
de directorul general Ion Marinescu, care a donat câte 1.500 lei lunar din
decembrie 1935 şi până în iulie 1936, pentru înfometaţii din Basarabia şi
Moldova, la apelul Societăţii de „Cruce Roşie” din România.506
În condiţiile grele cauzate de criza economică din 1929, Societatea
„Concordia” a luat măsura de a participa la ajutorarea şomerilor, contribuind
cu câte doi lei pe săptămână de fiecare salariat aflat în serviciu în ateliere,
rafinărie sau schele. Pentru anul 1931, suma s-a majorat cu un leu de fiecare
lucrător. Sumele strânse erau încredinţate sindicatelor petroliere. Cu ocazia
sărbătorilor de Crăciun din anul 1929, Societatea „Concordia” a donat suma
de 1.000 lei pentru elevii Şcolii Superioare de Comerţ din Ploieşti. 507
Cu ajutorul societăţilor petroliere şi prin străduinţele Comitetului
Şcolar din Gura Ocniţei, a fost construită o frumoasă şcoală, numită
„Sirius”, foarte necesară pentru marele număr de copii al funcţionarilor şi
muncitorilor din regiune. În 10 august 1932, s-a inaugurat această şcoală,
precum şi biblioteca populară „G. J. Duqué” donată de grupul „Acţiunea
Românească”, din Centrala Caselor Naţionale, ca omagiu „distinsului
prieten al maselor Româneşti”, Duqué, directorul Direcţiei Tehnice din
cadrul Societăţii „Concordia”. La inaugurarea bibliotecii, în prezenţa unui
numeros public din Gura Ocniţei, Moreni şi Târgovişte, au rostit alocuţiuni
ing. Stoicoiu şi prof. Dimitriu, delegatul Caselor Naţionale, care au scos în
503
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 69/1934, f. 1.
504
. Săptămâna „Crucei Roşii” în „Ploieştii”, an III, nr. 138, 11 ianuarie 1925.
505
. Acţiunea de ajutorare a copiilor basarabeni, realizată de Secţiunea Câmpina a
Asociaţiei Inginerilor şi Tehnicienilor din Industria minieră, în „Analele Minelor din
România”, nr. 10/1936, p. 473-474.
506
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 21/1928-1935, f. 15.
507
. „Ploieştii”, an. VII, nr. 334, 17 februarie 1929.

166
relief „calităţile eminente” ale lui G. J. Duqué, care „a pus în serviciul
mulţimii toată atenţia pentru progresul şi cultura ei”. 508
În alocuţiunea sa, G. J. Duqué a recomandat înălţarea prin cultură,
invitând „muncitorimea la cercetarea bibliotecii”. A avut loc şi o serbare
susţinută de elevii şcolii „Sirius”. Din partea Ministerului Industriei a
participat ing. A. Tânţăreanu, director general al Minelor, ing. Dorin
Nicolaescu, şeful Inspectoratului Minier Târgovişte şi şefii sub-
inspectoratelor miniere, Gura-Ocniţei şi Moreni.509
Societatea a înfiinţat societăţi sportive şi dispunea de terenuri de
sport, pe care activau echipe complete de volei, fotbal, atletism, hochei,
tenis de câmp, organizate din funcţionari şi lucrători ai diferitelor
departamente.
Societatea amenajase în cadrul rafinăriei „Vega” un teren de fotbal,
societatea sportivă numărând 26 de membrii. Deoarece terenul era situat la o
distantă de 1,5 km de poarta principală de intrare, invitaţii şi echipele
sportive străine de rafinărie şi care luat parte la serbările sportive, erau
nevoiţi, pentru a ajunge la acest teren, să parcurgă distanţa pe drumul
principal şi pe toată întinderea rafinăriei. Pentru a se evita acest lucru, s-a
găsit un teren bun de sport, în apropierea fabricii, situat între fabrica
„Ceramica”, vecină cu rafinăria şi rafinărie, dar care trebuia mereu
închiriat.510
La schela petrolieră Gura Ocniţei, societatea deţinea o arenă de tenis
la care însă accesul era liber numai personalului tehnic şi de conducere, 511
precum şi un teren de sport pentru volei, de 300 mp. 512
Anual, se organiza serbarea sportivă „Ziua „Concordiei”” care se
desfăşura în luna iunie, pe stadionul municipiului Ploieşti. Aici aveau loc
curse de biciclete, jocuri de popice, atletism (aruncări de greutăţi, suliţă,
sărituri în lungime şi în înălţime, tracţiuni în braţe) jocuri de fotbal şi volei
la care participau fete şi băieţi pe categorii de vârste, pitici, juniori, seniori şi
„old-boys”. Vârsta participanţilor era, la pitici, până la 15 ani, la juniori între
15-18 ani iar seniori de la 18 ani în sus. Se acordau premii precum şi o cupă
pentru câştigătoarea turneului de fotbal.
Participau, din partea societăţii „Concordia”, reprezentanţi din Sediul
Social Bucureşti, Uzinele metalurgice Ploieşti, Rafinăria „Vega”, Fabrica de
508
. „Curentul Prahovei”, an IV, nr. 70, Ploieşti, 14 august 1932.
509
. „Analele Minelor din România”, nr. 9/1932, p. 335.
510
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 198/1945, f. 42.
511
. „Buletinul Muncii şi Asigurărilor Sociale” octombrie-decembrie 1934, p. 753.
512
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 84/1944, f. 3.

167
Bidoane Constanţa, Departamentul Petrol, Departamentul Electrica din
Câmpina, Departamentul Minier Schitu Goleşti, schela „Gura Ocniţei” 513.
Directorul general al societăţii „Concordia”, av. Ion Marinescu, fiind
deputat de Hotin, s-a adresat în 1933, în scris, prefectului judeţului, cu
menţiunea că pentru anul şcolar 1933-1934, renunţă la diurna sa de deputat
şi oferă suma de 144.000 lei pentru burse, la trei studenţi merituoşi. De
asemenea, studenţilor lipsiţi de posibilităţi materiale din Universităţile
Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi Cernăuţi, care i se adresau în scris cu solicitări
financiare, le acorda burse trimestriale
În anul 1934, Societatea „Concordia” şi societăţile afiliate ei, şi
anume „Electrica”, „Ialomiţa”, „Creditul Carbonifer” şi „Lignitul” au
subscris la Împrumutul de Înzestrare a Ţării de 4.5% suma totală de
15.000.000 lei plus titlurile de rentă depuse de directorul societăţii
„Electrica” M. Voinescu, în valoare de 32.000 lei, sub-directorul C. Eitel,
6.100 lei, şi ing. Teodorescu Al. Miu, 500 lei. Suma a fost debitată la Banca
Comercială Română. 514 Conform deciziei Direcţiei Generale din cadrul
societăţii, pentru achitarea titlurilor subscrise la împrumut, se făceau reţineri
din salarii personalului societăţii. Funcţionarii plăteau sumele în şase rate
lunare iar lucrătorii în 10 rate lunare. 515
În 1935 a plătit, la Împrumutul Intern pentru Consolidarea de 3%
suma de 35.980.500 lei. În 1937, directorul Direcţiei Tehnice din Ploieşti a
societăţii „Concordia”, G. J. Duqué a donat suma de 14.105 lei pentru
construirea noului vas-şcoală „Mircea”, cu mesajul „trimit rezultatul
subscripţiei personalului direcţiei tehnice a societăţii „Concordia”. 516
Funcţionarii şi muncitorii societăţii „Concordia” au răspuns apelului
ministrului Economiei Naţionale, C-tin Angelescu, subscriind sume
importante la Bonurile Înzestrării Armatei în anii 1939-1940. În 18
decembrie 1939, societatea a subscris la acest fond suma totală de
100.000.000 lei. 517 Astfel, Al. Zănescu, preşedintele Asociaţiei
Industriaşilor de Petrol din România, informa pe ministrul de finanţe că un
număr de 29 de societăţi petroliere au subscris un total de 900.000.000 lei.518
Odată cu înfiinţarea, în 1938, pe lângă Ministerul Presei şi
Propagandei a unui serviciu intitulat „Direcţia Publicaţii”, publicaţiile cu
caracter de Stat erau distribuite prin această direcţie după criterii de
repartizare proprii şi cu un tarif comun oficial, prevăzându-se 25% din
513
. Ibidem, dosar 267/1945-1946, f. 136.
514
. Ibidem, dosar 2/1916-1935, f. 7-8.
515
. Ibidem, dosar 11/1934-1940, f. 1.
516
. „Universul”, nr. 157, 10 iunie 1937 şi „Imparţialul” (Ploieşti) 25 august 1937.
517
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 185/1939, f. 101.
518
. M.P.R., nr. 15/1939, p. 179.

168
preţul oricărei publicaţii. Inovaţia cu publicaţiile date prin minister, fusese
primită cu satisfacţie de către cei care aveau publicaţii de făcut, care scăpau
astfel „de impostorii milogi şi şantajişti” şi de către ziarele „cinstite şi fără
simpatii”, victime asigurate ale concurenţei „acestor nedemni indivizi”. 519
Societatea „Concordia” avea cinci publicaţii mari de consolidări petrolifere
pe care le prezenta pentru taxare şi apoi repartizare la gazetele care le
publicau. După desfiinţarea direcţiei, în 1940, s-a revenit la vechiul regim,
aplicat până în 1938, respectiv repartizarea acestor publicaţii de către primul
preşedinte al Tribunalului de reşedinţă, în speţă, Tribunalul jud. Prahova.
Tariful gazetelor de provincie, inclusiv cele din Ploieşti, erau mult mai
ieftine decât tarifele marilor cotidiene din Bucureşti, unde exista şi pericolul
unor publicări neregulate a materialelor.
Cu ocazia evenimentelor din anul 1940, în urma rapturilor teritoriale,
directorul general Ion Marinescu, în Adunarea generală a acţionarilor s-a
asociat manifestărilor de fidelitate pentru Maiestatea Sa Regele şi a adus un
omagiu pentru pierderea fraţilor din Bucovina şi Basarabia fiind alături de
durerea prin care treceau aceştia. În numele tuturor acţionarilor din ţară şi în
asentimentul tuturor acţionarilor din străinătate, Ion Marinescu a solidarizat
întreaga societatea „Concordia” „manifestărilor de dragoste şi devotament
pentru Rege şi Ţară”. 520 Animat de aceste sentimente, a fost organizat în
imobilul societăţii din B-dul Domniţei nr. 50, cazarea refugiaţilor din
Basarabia şi Bucovina în 10-15 camere pentru bărbaţi şi femei şi 5-6 camere
pentru familii cu mai mulţi copii, precum şi o cantină la care să servească
masa toţi aceşti refugiaţi.
Din dragoste şi recunoştinţă pentru bravii ostaşi români care luptau pe
frontul de răsărit, prin adresa nr. 424 din 2 octombrie 1942, Direcţia
Generală a Societăţii „Concordia” s-a adresat Ministerului Apărării
Naţionale, prin care aduce la cunoştinţă înfiinţarea unei subvenţii lunare
permanente de 150.000 lei, începând din octombrie, pe toată durata
războiului, destinată procurării de daruri luptătorilor de pe front. Se solicita
nume şi adrese ale unor ostaşi nominalizaţi la întâmplare de minister, cărora
urma să li se trimită în fiecare lună „daruri variate”.
Ministrul Apărării Naţionale, generalul de divizie C. Pantazzi, prin
adresa nr. 3683 din 21.10.1942, dispune trimiterea la începutul fiecărei luni
a unor tabele pe unităţi cu numele ostaşilor, indicaţi a primi daruri prin
rotaţie, mulţumind totodată societăţii pentru iniţiativa „pornită din adâncul
unei conştiinţe curat româneşti”.521
519
. „Imparţialul”, Ploieşti, 23 octombrie 1940, p. 6.
520
. „Moniteur du Pétrole Roumain”, nr. 14/1940, p. 832.
521
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 288/1942, f. 13-14.

169
În aprilie 1942, inginerii, funcţionarii şi lucrătorii Uzinelor
„Concordia” din Ploieşti, în dorinţa de a veni în ajutorul ostaşilor români ce
luptau pe frontul din Crimeea, au colectat bani pentru 500 perechi ciorapi de
lână, pe care i-au trimis pe front prin Comitetul de Patronaj Prahova, iar de
Sfintele Sărbători de Paşti au făcut o colectă de 150 cutii de carton în care au
pus în fiecare câte un kg. de cozonac, 5 ouă roşii, 5 pachete de ţigări,
chibrituri, cărţi poştale şi săpun. Şi aceste cutii au fost expediate pe front
prin Comitetul de Patronaj Prahova. 522
Societatea „Concordia” sponsoriza diferite acţiuni sociale şi culturale
şi dona sume de bani drept ajutoare. Astfel, directorul general Ion
Marinescu, în cadrul Adunării Generale a Acţionarilor Societăţii din 5 iulie
1940, a prezentat contribuţia societăţii la problemele sociale cu care se
confrunta ţara. Înţelegând momentele grele prin care trecea ţara şi poporul
român, societatea, după ce a contribuit la Împrumutul Statului şi a subscris
la Bonurile pentru Înzestrarea Armatei, a luat măsuri pentru deschiderea în
imobilul său din b-dul Domniţei nr. 50 a căminului „Concordia”, pentru
adăpostirea cca. 50-60 refugiaţi din Basarabia şi Bucovina, cărora li se
dădea şi întreţinerea necesară. Au fost pregătite dormitoare comune separate
pentru femei bărbaţi şi copii şi 10-12 camere pentru familişti. Pentru
întreţinerea acestora, Ion Marinescu acorda 10.000 lei lunar suplimentar de
cheltuielile societăţii.523
Prin Decretul-Lege nr. 183 din 9 martie 1942, publicat în „Monitorul
Oficial” nr. 59 din 10 martie 1942, se stabilea obligativitatea societăţilor de
a subscrie la Impozitul Excepţional al Reîntregirii. De fapt, această lege
completa prevederile Decretului-Lege nr. 3.046 din 2 mai 1942, pentru
prelungirea termenului de subscriere la Împrumutul Reîntregirii din 1941.
Acest împrumut era autorizat prin Decretele-Legi nr. 2.200 din 31 iulie
1941, nr. 911 din 25 martie 1942 şi nr. 810 din 8 noiembrie 1942, privind
aplicarea impozitului excepţional de reîntregire şi lichidarea angajamentelor
de subscriere la Împrumutul Reîntregirii din 1941. Societatea „Concordia” a
subscris suma de 119.628.000 lei. 524
În Adunarea Generală din 6 aprilie 1941, a Cercului Bucovinenilor
din Bucureşti, directorul Ion C. Marinescu a fost ales, în unanimitate de
voturi, membru de onoare. 525 În această calitate, dar şi de bun român, el
522
. „Tribuna”, 5 aprilie 1942.
523
. M.P.R. nr. 14/1940, p 832; DJAN Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar
294/1939-1940, f. 2 – 6 ; „Universul”, 5 iulie 1940.
524
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 69/1934, f. 1
525
. Ibidem, dosar 228/1941, f. 1.

170
solicita comitetelor de bucovineni şi basarabeni să facă recomandările
necesare pentru instalarea refugiaţilor începând cu 10 iulie 1940.
În 26 iunie 1940, directorul general Ion Marinescu arăta, în şedinţa
Consiliului de Administraţie, că societatea „a făcut întotdeauna dovada unor
sentimente deosebite de iubire şi devotament pentru Maiestatea Sa Carol al
II-lea şi pentru Ţară”. Dorind să răspundă cu toată graba şi cu toată
însufleţirea „Înaltei Chemări Regale” de a se înscrie în Partidul Naţiunii,
societatea, împreună cu afiliatele sale, au înscris 7.199 membrii de partid şi
a vărsat 126.000.000 lei la subscripţia Bonurilor pentru înzestrarea
armatei”.526 Ion Marinescu a contribuit de asemenea, personal, la aceste
subscripţii, cu suma de 1.005.000 lei ce reprezenta salariul pe o zi a
întregului personal al societăţii „Concordia”. 527
La 6 februarie 1940, Societatea „Concordia” a acordat un ajutor de
15.000 lei Comitetului Şcolar al Gimnaziului Mixt „ P. Span”, din comuna
Baia de Arieş, pentru a se putea face faţă cheltuielilor de întreţinere a şcolii
şi a se evita închiderea ei după ce funcţionase timp de 25 de ani. În 10 iunie
1941, Ion Marinescu a trimis preotului Grigore Cristescu de la Biserica
„Pitar Moşu”, din Bucureşti, 10.000 de lei ca ajutor pentru repararea
acoperişului.
Atunci când era solicitată, şi avea sumele necesare din fondurile
culturale pe care le avea la dispoziţie, societatea acorda subvenţii, donaţii şi
ajutoare.
Între lunile august-decembrie 1942, au fost acordate o donaţie de
2.000 lei Societăţii „Octavian Goga”, 35.000 lei Uniunii Industriilor
Metalurgice şi Minereu din România, 3.000 lei ca subscripţie pentru
Biserica „Unirea” din Chişinău precum şi o pensie lunară de 5.000 lei
avocatului Gh. Constantinescu cu începere de la 1 iulie 1942 pe tot timpul
vieţii dar acceptarea pensiei de către avocat se făcea cu renunţarea din partea
lui la orice alte despăgubiri sau pretenţii. De asemenea, la 11 iulie 1942 se
acorda suma de 1.000 lei lui Vasile Militaru, pentru volumul său „Stropi de
rouă”. 528
Consiliul de Administraţie în şedinţa sa din 8 octombrie 1943, a
aprobat acordarea unor pensii de urmaşi pentru inginerul Gh. Ballif, fost
director şi procurist; av. Gh. Lazăr, fost conducător al secţiei Contencios şi
procurist şi văduvei lui H. Sigmund, fost şef al secţiei de vânzare din Braşov
a societăţii. 529
526
. Ibidem, f. 3-4.
527
. Ibidem, dosar 185/1939, f. 355-356.
528
. Ibidem, dosar 45/1942, f. 5-38.
529
. Ibidem, dosar 318/1942-1948, f. 20.

171
În anul 1943, Societatea „Concordia” a primit pentru ajutoarele
băneşti oferite, scrisori de mulţumire după cum urmează: în 4 februarie, se
adresau mulţumiri societăţii pentru donaţia în valoare de 10.000 lei făcută
Şcolii de Gospodărie Urbană gr. I Bolgrad; în 24 februarie, în numele
mareşalului Ion Antonescu, se adresau călduroase mulţumiri pentru donaţia
făcută de societate în valoare de 118.400 lei, pentru construirea Palatului
Invalizilor „din ordinul şi prin grija mareşalului”; la 15 iunie Societatea de
„Cruce Roşie”, filiala sectorului IV – verde, mulţumea pentru donaţia în
valoare de 20.000 lei făcută de societate, prin intermediul d-nei Dorina
Porsena, pentru cantina care deservea pe bravii ostaşi români în trecere prin
gara Chitila530; la 1 iulie, preşedinta Consiliului de Patronaj al Operelor
Sociale, d-na. Maria Antonescu, mulţumea în mod deosebit conducerii
societăţii pentru „dărnicia ce a-ţi manifestat” şi asigura că suma donată la
Apelul adresat societăţii pentru a susţine acţiunea „Ajutorul de Iarnă”, în
campania 1943-1944, va ajunge acolo unde „nevoia de închegare naţională
şi socială o cere mai imperios”; la 2 iulie, directorul Laboratorului de
Geologie Aplicată din cadrul Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, mulţumea
directorului general al societăţii „Concordia” pentru subvenţia acordată, în
valoare de 20.000 lei, datorită căreia studenţii de la Ştiinţe Naturale şi
Geografie, din cadrul facultăţii, împreună cu profesorii lor, au făcut în zilele
de 26 şi 27 iunie o excursie ştiinţifică în regiunea Băicoi – Câmpina –
Braşov – munţii Perşani – Bran – Rucăr – Albeşti.531
Asociaţia pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român
(„ASTRA”) a cărui preşedinte de onoare era regele Mihai I, mulţumea
societăţii, în 26 februarie 1944, pentru bunăvoinţa cu care aprecia activitatea
naţional-culturală pe care o desfăşura zilnic instituţia şi pentru suma de
25.000 lei acordată.532
După 1 august 1943, dar mai ales în 1944, societatea a acordat
ajutoare pentru refacerea unor clădiri de învăţământ, religioase, distruse de
bombardament. Astfel a acordat suma de 2.000.000 lei pentru refacerea
clădirii liceului „Sf. Petru şi Pavel„ din Ploieşti. 533 Ajutoarele în bani,
solicitate pentru procurări de medicamente şi tratamente necesare celor
bătrâni şi lipsiţi de ajutoare, erau analizate de conducerea societăţii şi, în
funcţie de sumele alocate anual, se acordau astfel de ajutoare, în valoare de
530
. Ibidem, dosar 140/1943-1944, f. 3-7.
531
. Ibidem, f. 2.
532
. Ibidem, f. 1.
533
. D.J.A.N. Prahova, fond Liceul „Sf. Petru şi Pavel” Ploieşti, dosar 2/1945, f. 247.

172
sute sau mii de lei. Astfel, în 12 aprilie 1943, s-a aprobat acordarea de 500
lei profesorului de scrimă C-tin Pancu, „bolnav şi bătrân”.534
Conducerea societăţii „Concordia” în dorinţa de a ajuta şi promova
„elementele bune şi lipsite de mijloace”, a hotărât în aprili3 1943 acordarea
a patru burse a câte 7.000 lei lunar studenţilor, viitori ingineri, de la
Facultatea de Mine şi Metalurgie. Astfel, societatea se obliga să acorde
aceste sume studenţilor Bubulac I. Artaxerxe, anul III, Cochiu N. Gheorghe,
anul IV, Gabor Ştefan, anul IV, Juilland Paul, anul IV, pe toată durata
timpului ce mai rămăsese până la terminarea cursurilor, adică pe timp de 10
luni.
Elevii citaţi mai sus aveau obligaţia de a urma cursurile în mod
regulat, dându-şi toate examenele, lucrările, proiectele, etc. conform
programei şcolare, astfel ca, la terminarea lor, să aibă trecute toate
examenele, lucrările practice şi proiectele. După terminarea cursurilor şi
obţinerea diplomei de inginer, şi în măsura permisă de legile în vigoare, ei
se obligau a servi Societatea „Concordia” în calitatea de ingineri, pe termen
de minim 3 ani. Apoi, fiecare din părţi era liberă de a prelungi angajamentul
încheiat. 535
Conducerea societăţii era interesată, pe lângă pregătirea lucrătorilor şi
funcţionarilor, în educarea teoretică şi practică, spirituală şi fizică a
ucenicilor ce lucrau în cadrul societăţii, înfiinţând Stoluri de Străjeri, cărora
le punea la dispoziţie tot ceea ce era necesar pentru activitate, precum şi
organizaţii, „Muncă şi Voie Bună”. În cadrul acestor organizaţii, erau
înfiinţate echipe de fotbal, volei, atletism, ciclism, cu echipamentul sportiv
necesar şi amenajări de terenuri şi baze sportive. 536
Se organizau diferite acţiuni culturale în zilele de sărbătoare, precum
şi expoziţii „Muncă şi Voie Bună”. Prin circulara Ministerului Muncii
26.298 din 4 august 1939, conducerea uzinelor „Concordia”, inclusiv
Comisia Militară de Control şi Recepţie, erau rugaţi să acorde tot sprijinul
iniţiativelor luate de organizaţia „Muncă şi Voie Bună” din Uzinele
Metalurgice „Concordia”. 537
În fiecare unitate a societăţii „Concordia”, a funcţionat, din anul 1938,
câte o secţie a organizaţiei „Muncă şi Lumină”, care desfăşura o bogată
activitate culturală şi sportivă. Pe lângă ridicarea nivelului cultural al
534
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 248/1943, f. 1.
535
. Ibidem, dosar 249/1943-1944, f. 14.
536
. Ibidem, dosar 239/1944, f. 6.
537
. C.S.P.A.M.I. Piteşti, Comisia Militară de Control şi Recepţie la Uzinele „Concordia”,
dosar 50/1939-1940, f. 256.

173
salariaţilor, aceste secţii aveau ca scop şi sustragerea lor de sub influenţa
unor curente politice ca legionarismul sau comunismul. 538
Conform legii de organizare şi funcţionare a Radiodifuziunii,
publicată în „Monitorul Oficial” nr. 188 din 15 august 1940, Societatea
„Concordia” a instalat aparate de radio în incinta unităţilor sale, în scopul
informării şi culturalizării salariaţilor. Fiecare salariat era obligat să
contribuie cu câte 5 lei la fondul de bibliotecă a secţiei „Muncă şi Lumină”.
Prin Decretul-Lege publicat în „Monitorul Oficial” nr. 16 din 20 ianuarie
1945, Oficiul „Muncă şi Lumină” a fost transformat în Oficiul Muncitoresc
de Educaţie şi Cultură (O.M.E.C.).
Anual, a fost sărbătorită, în cadrul societăţii, „Ziua Eroilor” iar
conform unei dispoziţii a Patriarhiei Române, în unităţile societăţii aveau
loc, de două ori pe lună ore de catehizare, la care participau toţi lucrătorii.
Preoţii ţineau conferinţe şi slujbe religioase în cadrul unităţilor societăţii,
sub genericul „Simbolul credinţei”.
Societatea „Concordia” a cheltuit an de an milioane de lei pentru
organizarea secţiilor sale „Muncă şi Lumină” şi pentru achiziţionarea unor
aparate de proiecţie cinematografică. La schela Gura Ocniţei funcţiona un
cinematograf în baza Regulamentului de înfiinţare şi funcţionare a
cinematografelor din 30 martie 1927. 539 Pentru înfiinţarea unui cinematograf
erau necesare următoarele: actul de cetăţenie al societăţii, planul localului de
cinematograf cu sala plus dependinţe; numărul scaunelor şi culoarele printre
ele; intrările şi ieşirile din sală; gurile de apă, instalaţiile sau materialele de
prevenire a incendiilor; localul cabinei de proiecţie. Toate aceste acte
trebuiau să fie întocmite în patru exemplare pentru a putea să se obţină
avizul de funcţionare. Exista sală de cinematograf şi la schela Lilieşti,
organizată într-o baracă de lemn, în sat, lângă cantină. 540
Cu toate încercările făcute, la schelele petroliere, activitatea culturală
era mai slabă deoarece se aprecia că „majoritatea lucrătorilor din şantiere şi
fără exagerare putem spune că 90% sunt ţărani din satele din împrejurimi.
Deşi aceştia sunt meseriaşi, calificaţi sau sondori cu cărţi de meşteri, totuşi,
nu le este singura meserie pe care se bizuie, cum este lucrătorul dintr-o
uzină sau rafinărie, ci mai este şi agricultor. Şi oricât de bine ar fi el plătit
la societatea, agricultura nu o neglijează. Deşi, îndată ce a terminat lucrul
538
. C. Dobrescu , M. Racheru , Istoria rafinăriei „Astra Română” Ploieşti reflectată în
documente (1889-1948), Editura „Cartea de Nisip”, Ploieşti, 1998, p. 71.
539
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia ”, dosar 51/1946, f. 77.
540
. Ibidem, dosar 318/1942-1948, f. 155v.

174
la şantier, gândul lui nu este altul decât să pornească spre casă, ca din nou
să se apuce de gospodăria lui”.541
Conducerea societăţii propunea autorităţilor, luarea unor măsuri
pentru cultivarea sentimentului naţional şi patriotic, în rândul lucrătorilor.
Greutăţile inerente purtării războiului, situaţia frontului, mai ales începând
cu februarie 1944, precum şi ecourile de natură politică, ce răzbăteau prin
presă, erau răstălmăcite inconştient sau tendenţios şi creau in spiritul general
al masei lucrătorilor, care era „necultivată şi dezorientată”, o tendinţă de
nepăsare faţă de soarta neamului românesc, pentru care se făceau atâtea
jertfe pe front. 542
Se considera necesar ca autorităţile superioare să organizeze în
centrele mai industriale conferinţe „pentru luminare şi pentru răscolirea
sentimentelor naţionale şi patriotice, prin vorbitori aleşi dintre cei care au
făcut războiul în răsărit, care pot vorbi în cunoştinţă de cauză şi care pot
face să vibreze adâncurile sufleteşti ale ascultătorilor.” 543 Tablourile,
broşurile de propagandă şi cărţile distribuite de Societatea „Concordia”, din
cele trimise de Ministerul Muncii, rămâneau „literă rece, fără răsunet şi
fără înflăcărare”.
La Constanţa, s-a reuşit să se organizeze un teatru „Muncă şi Lumină”
cu cca. 500 de locuri, destinat pentru muncitori şi funcţionari, şi el era
considerat cel mai indicat pentru propaganda cuvântului menit să redeştepte
conştiinţa naţională română.
Organizaţiile de „Muncă şi Lumină” au organizat pe şantierele
miniere ale societăţii de la „Schitu Goleşti” conferinţe, serbări, şezători,
expoziţii, prezentări de filme şi piese de teatru, jocuri sportive. Scopul
activităţilor ţinute era ridicarea sentimentului naţional, luminarea maselor
muncitoreşti si prezentarea pericolului pe care îl reprezenta bolşevismul
pentru ţară. Temele conferinţelor organizate se refereau la „Lupta
naţionaliştilor români din Ardeal până în 1919”; „Bolşevismul şi războiul
actual”, „Rolul european al României”, etc.
Direcţia „Muncă şi Lumină” din cadrul Ministerului Muncii înaintau
anual reviste, broşuri de propagandă („Cuvinte către muncitori”) şi broşuri
umoristice în care se înfăţişau, cu ironie, activitatea conducătorilor Angliei,
SUA şi Rusiei. 544 Filmele prezentate de caravanele cinematografice şi care
erau de diferite genuri, muncitoreşti, educative, comedii, făceau întotdeauna
541
. C. Dobrescu, op.cit, p. 99.
542
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia ”, dosar 10/1944, f. 49.
543
. Ibidem.
544
. Ibidem, fond Societatea „Concordia ”, Departamentul minier Schitu Goleşti, dosar
2/1942-1943, f. 1-100; 23/1942-1943, f. 1-150; dosar 25/1943, f. 1-250.

175
sălile arhipline. Nici Departamentul minier şi nici Electrica nu aveau aparate
de cinematograf proprii dar, muncitorii aşteptau venirea caravanei cu filme
care prezentau şi documentare deosebit de interesante despre frumuseţile
diferitelor regiuni ale ţării. Serbările erau organizate cu concursul căminelor
culturale din comunele învecinate şi erau prezentate cântece de către coruri
mixte şi bărbăteşti, poezii, piese de teatru sau erau organizate cu prilejul
diferitelor sărbători, când se împărţeau daruri şi ajutoare constând în
alimente şi îmbrăcăminte, văduvelor, copiilor orfani şi muncitorilor
merituoşi. tot cu prilejul acestor serbări, localnicilor prezenţi li se arăta prin
diferite mijloace „care este raiul bolşevic al lui Stalin” considerându-se
necesară o propagandă patriotică binefăcătoare în rândul lucrătorilor. 545 Tot
pentru propaganda contra comunismului erau aduşi să vorbească lucrătorilor
foşti soldaţi, răniţi, din Transnistria, care vorbeau despre „raiul bolşevic din
Rusia”.
Corpul 1 Armată a înaintat departamentului, în septembrie 1943,
instrucţiuni cu privire la modul de desfăşurare a serbărilor.546 În revista
„Sentinela şi soldatul”, erau prezentate articole despre Ardeal şi despre
apostolatul românilor ardeleni pentru menţinerea limbii, credinţei şi
independenţei. Periodic aveau loc întreceri între echipele de fotbal şi volei
ale celor două departamente, Minier şi Electrica. De asemenea, se organizau
şi excursii la sfârşit de săptămână pentru lucrătorii disponibili sau personalul
tehnic şi administrativ, însoţiţi de membrii familiilor la Peştera
Dâmbovicioara, ca cabana Voinea şi în alte zone. Şefii secţiilor „Muncă şi
Lumină” au primit „Îndatoririle misionarului propagandist” cu scopul de a
căuta propagandişti printre lucrători, pentru a prezenta diversele teme
înaintate de la Bucureşti. Cu toate că s-a căutat, nu au putut fi găsiţi, printre
lucrătorii departamentului, oameni capabili pentru a fi pregătiţi ca „agenţi
propagandişti” deoarece erau oameni simpli şi fără pregătirea necesară. 547
În 26 martie 1944, s-a constituit secţia „Muncă şi Lumină” a societăţii
„Concordia”, Departamentul Minier din Câmpulung-Muscel, pentru cei
1.200 de salariaţi şi 32 de ucenici.548 Şeful secţiei „Muncă şi Lumină” ing.
Alexandru S. Popescu, care era şi şeful echipei de presă şi propagandă,
raporta în martie 1944, că şantierul de la Schitu Goleşti, avea două cantine,
unde luau masa 200 de muncitori pe zi şi unde erau instalate trei aparate de
radio, baie cu 24 de duşuri şi una infirmerie, exista un cămin pentru 55 de
familii. Dată fiind situaţia grea în ceea ce priveşte aprovizionarea,
545
. Ibidem, dosar 8/1942, f. 4.
546
. Ibidem, dosar 25/1943, f. 294-295.
547
. Ibidem, dosar 7/1942, f. 31.
548
. Ibidem, fond Societatea „Concordia ”, dosar 84/1944, f. 3.

176
conducerea departamentului, încă din 1941, printr-una din cantinele sale,
aproviziona lucrătorii şi funcţionarii care locuiau în raza oraşului
Câmpulung precum şi gospodăriile acestora. Erau aprovizionate 697 de
gospodării cu 2.331 de membrii cu pâine, carne, zahăr, făină, ulei. De
asemenea, se ocupa şi de angajaţii care locuiau în comunele învecinate
oraşului.549 Era amenajat un teren de sport de 300 mp., şi activau două
echipe de fotbal şi una de volei. Erau organizate două biblioteci cu 800 de
cărţi. Sala de spectacol avea 300 de locuri, unde se făceau repetiţii şi se
organizau spectacole, de către echipa de teatru formată din muncitori şi
corul bărbătesc format din 30 de persoane. Nu avea sală de cinematograf. 550
În ceea ce priveşte şantierul minier de la Baia de Arieş, din anul 1944,
prin eforturile unui colectiv în frunte cu subdirectorul ing. Dan Lubenescu,
care în acea vreme era şef de exploatare, şi cu concursul conducerii
societăţii „Concordia”, s-a înjghebat o modestă sale de teatru şi de
cinematograf, pentru 150-200 de persoane, cu cabină, curent electric şi tot
ceea ce era necesar, exceptând aparatul. Pentru proiecţia filmelor, s-a
închiriat un aparat care însă, după foarte scurt timp, a fost luat de către
proprietar, care dorea să obţină mai mulţi bani din închiriere. 551 Mina,
neavând decât 293 de angajaţi, iar fondul cultural existent redus, urmărindu-
se ridicarea nivelului cultural al muncitorilor, se dorea, cu ajutorul societăţii,
achiziţionarea unui aparat, cu plata în rate. Prima rată ar fi fost suma
disponibilă de la fondul cultural iar pentru restul ratelor muncitorii
propuneau achitarea, din încasările ce urmau a fi făcute din rularea filmelor
pentru populaţia din zonă.

549
. Ibidem, fond Primăria oraşului Câmpulung-Muscel, dosar 9/1941, f. 107.
550
. Ibidem, fond Societatea „Concordia ”, dosar 84/1944, f.3.
551
. Ibidem, dosar 100/1948, f. 10.

177
189
CAPITOLUL III

EXTRACŢIE, PRELUCRARE ŞI COMERCIALIZARE


1918-1944

Pentru a se păstra şi asigura statului maximum de beneficii din


exploatarea terenurilor petrolifere, Constituţia din 1923 a naţionalizat
subsolul ţării şi s-a trecut în proprietatea statului, cu excepţia drepturilor
câştigate. Rămânea ca statul să organizeze şi să urmărească realizarea unei
politici consecvenţe în materie de petrol.
O adevărată şi definitivă politică a petrolului nu se putea însă hotărî
înainte de a se fi întocmit harta terenurilor petroliere a ţării, înainte de a se fi
determinat - prin lucrări de explorare (prospecţiuni şi explorări) – unde
exista petrol, la ce adâncime şi în ce cantităţi aproximative putea fi găsit.
Baza politicii în materie de petrol era, prin urmare, în primul rând o politică
de explorare, care, din nefericire, nu s-a făcut de stat şi nici nu s-a încurajat
de întreprinderile petroliere.
În cadrul legislaţiei, statul poseda toate mijloacele pentru a controla
pe deplin caracteristicile tehnice, programele de lucru şi întreaga activitate a
industriei de petrol. Dar, nu intervenţiile statului au lipsit în perioada
interbelică ci, dimpotrivă, iniţiativele lipsite de continuitate, care au
contribuit în mare măsură la crearea unei instabilităţi a regimului minier din
ţara noastră şi a unor condiţii neprielnice care au avut rezultate atât de
defavorabile, în primul rând în ceea ce priveşte investiţiile necesare pentru
crearea unor rezerve de terenuri petroliere.
Societăţile petroliere, departe de a fi neglijat descoperirea de noi
zăcăminte, au investit sume considerabile pentru lucrările de prospecţiuni şi
explorare, deşi nu au avut nici o încurajare pentru a o face. Numai în
perioada 1928-1939 numărul de metrii foraţi pentru sondele de explorare au
atins cifra de 304.608, valoarea acestor sonde atingând 5.610.000.000 lei.
Pentru a evidenţia riscul suportat de societăţile petroliere este suficient să
arătăm că numai în perioada 1932-1940 au avut 208 sonde forate care nu au
dus la nici un rezultat. Această investiţie „moartă” reprezenta numai pentru
cei opt ani arătaţi aproximativ 3.200.000.000 lei adică peste o treime din
totalul capitalului întreprinderilor petroliere din ţară. 552
. Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Argeş, fond Societatea „Concordia, dosar
552

82/1940-1941, f. 14, (în continuare, D.J.A.N. Argeş).

190
Opinia societăţilor petroliere era că nu prin apariţia statului ca
„explorator pe teren, printr-o organizaţie industrială”, care urmărea
descoperirea de noi terenuri petroliere s-ar fi putut ajunge la ţelul urmărit în
timpul cel mai scurt şi în condiţiile cele mai favorabile pentru economia
naţională. Ar fi trebuit ca statul să creeze condiţii prielnice printr-o legislaţie
minieră echitabilă care să determine o dezvoltare la maxim a activităţii de
prospecţiuni şi de explorări, pentru a se crea astfel, noi rezerve petroliere.
Începând cu 1 septembrie 1939 şi până la sfârşitul anului 1944,
şantierele petroliere ale societăţii „Concordia” precum şi ale celorlalte
societăţi, au resimţit o perioadă de stagnare, iar randamentul a suferit toate
consecinţele unei situaţii anormale. Dacă până în 1939 şantierele se
aprovizionau cu materiale şi unelte speciale de la fabrici cu reputaţie
mondială, legăturile fiind întrerupte după 1939, stocurile s-au epuizat iar
cele produse ulterior cu materii prime din ţară, nu au corespuns aşteptărilor,
producându-se uzuri premature. La sfârşitul anului 1944, după şase ani de
lipsuri de materiale, necesitatea importului era stringentă. În afară de vechile
legături cu furnizorii din S.U.A., Anglia, Franţa, Belgia şi Cehoslovacia se
creau posibilităţi de a se procura materialele necesare şi de pe alte pieţe mai
ales din U.R.S.S. 553

3.1. Forajul

Cercetările geologice întreprinse de societatea „Concordia” au


confirmat existenţa în zonele petroliere din Prahova,Dâmboviţa şi Buzău
a unor noi zăcăminte de ţiţei. Se impunea, din partea societăţii o
intensificare a acţiunii de foraj. Din punct de vedere tehnic, această acţiune
cuprindea două aspecte: forajul special întreprins în scopul explorării şi
depistării noilor zăcăminte si forajul de exploatare care consta în instalarea
propriu-zisă a utilajelor de foraj şi de extracţie. 554
După 1920, materialele de foraj şi de exploatare erau procurate de
Societatea „Concordia” din străinătate, la preţuri considerabile, dar cu
ajutorul sumelor acordate de Societatea „Petrofina”, aceste materiale au
asigurat activitatea de foraj pe şantierele societăţii. De asemenea, din 1924,
Societatea „Concordia” avea un specialist belgian în foraje şi anume
inginerul R. Cotteleer, priceput, cu experienţă, care va deveni absolut
indispensabil pentru bunul mers al lucrărilor. 555
553
. Ibidem, fond Societatea „Sovrompetrol”, dosar 61/1946, f. 3-5.
554
. „Monitorul Petrolului Român”, nr. 10/1921, p.111, (în continuare, M..P.R.);
555
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia” , dosar 291/1939-1944, f. 18.

191
În baza Legii minelor din 1924, statul a acordat întreprinderilor
petroliere, în perioada 1924-1929, 50 permise de prospecţiune, respectiv o
suprafaţă de 1.390 hectare pentru explorări şi o suprafaţă de 50 hectare
pentru exploatări. Interesate de profituri maxime, societăţile petroliere au
fost mai puţin interesate de lucrările de prospecţiuni şi explorare,
mulţumindu-se să exploateze la maximum, terenurile în care existenţa
ţiţeiului nu putea fi pusă la îndoială.556 În ceea ce priveşte prospecţiunile nu
s-au întreprins aproape deloc studii serioase pe teren. Aceasta reiese limpede
din faptul că în întreaga perioadă 1924-1929 numai două societăţi petroliere
prospectoare au cerut drepturi de exploatare în regiunile pe care pretindeau
că le-au prospectat.557
Progresul în materie de foraj, nu a constat numai în totalul metrilor
săpaţi anual, dar şi în rapiditate, deoarece în fiecare an s-a săpat mai repede.
De aici posibilitatea de a merge mai adânc şi a descoperi noi straturi. Metrii
săpaţi pe an şi de sondă, au variat de la 160 în 1921 la 610 în 1928, deci o
creştere de patru ori. 558 Cauzele acestui progres au fost: perfecţionarea
materialelor de foraj; simplificarea tubajului prin întrebuinţarea sistemului
hidraulic Rotary şi a metodelor de închidere prin cimentare; simplificarea
programului de închidere; cunoaşterea mai aprofundata a straturilor
geologice din schelele petroliere.
Tehnica forajului s-a perfecţionat şi modificat aproape continuu, în
acest fel trecându-se de la sisteme învechite de genul percutant uscat,
canadian şi pensilvan la forajul percutant hidraulic tip Alianţa sau Raky. În
anul 1928 s-a introdus forajul hidraulic tip Rotary, care permitea săparea de
sonde la adâncime de peste 3.000 metri. S-a dat posibilitatea astfel să se
exploateze statele în profunzime, atât din vechile şantiere, cât şi din noile
structuri descoperite. Această nouă metodă de foraj a scăzut enorm de mult
timpul de săpare a unei sonde. Dacă în perioada 1923 – 1928 durata medie
de săpare a unei sonde la 1.000 metri, prin sistem percutant, a variat între
500 şi 200 de zile, prin forajul hidraulic rotativ s-a ajuns la 20 – 30 zile.
Pentru adâncimi de 2 – 3.000 metri o sondă a putut fi săpată in circa 3-4
luni, faţă de 3-4 ani, cât ar fi durat cu vechile procedee.
Introducerea în 1927 a carotajului electric de tip Schlumberger a adus
industriei petroliere cele mai mari avantaje, prin faptul că identificarea
straturilor productive se făcea mai precis, iar preţul de cost pe metrul forat
556
. Gh. Răvaş, Din istoria petrolului românesc, Editura de Stat pentru Literatură Politică,
Bucureşti, 1957, p.191.
557
. O. Constantinescu, Contribuţia capitalului străin în industria petroliferă
românească,
Bucureşti 1937, p. 97
558
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia” , dosar 8/1929, f. 14.

192
se micşora. De asemenea, utilizarea din 1929 a tubajului cu coloană unică, a
produs o reducere substanţială a preţului de cost, prin faptul că economisea
circa 11% din cantitatea de burlane tubate şi 17% din cantitatea de ciment
folosită mai înainte. Datorită perfecţionării metodelor de foraj, numărul
sondelor în foraj şi productive a crescut de la 1.355 câte erau în 1913, la
2.120 în 1926, ceea ce explică creşterea masivă a producţiei.
Societatea „Concordia” a aplicat diferitele procedee de foraj amintite,
inclusiv sistemul Rotary, primele începuturi fiind nesatisfăcătoare în
România din cauzele următoare: lipsa de lucrători specializaţi;
necunoaşterea terenurilor; programe de lucru prea complicate (multe
închideri de apă şi deci multe coloane); lipsa de sape speciale; deviaţia
găurilor care avea ca consecinţă deteriorarea coloanelor cu sârme de
pistonare, deschiderea apelor, etc. Societatea „Concordia”, în anul 1925,
deţinea 40 de sonde în foraj şi 95 în producţie iar Societatea „Sirius”, care
fusese preluată de „Concordia” din 1920, 48 de sonde în foraj şi 28 de sonde
în producţie. Până la 1 ianuarie 1930, când „Sirius” va fi absorbită de
„Concordia” definitiv raportările producţiei şi metrilor foraţi, în bilanţuri, se
vor face paralel. Utilizarea, la tubaj, a sistemului de tip Alianţa a dus la o
economie de 65% în anul 1927. La sondele de la Chiciura-Buştenari s-au
făcut economii prin sistemul Alianţa de 77% şi prin Rotary de 65%, iar la
Moreni, prin acelaşi sistem s-a realizat o economie de 68%. Avansarea
zilnică la săparea sondelor a fost de 0.98 metri în sistem canadian, de 1.31
metri în sistem indian si 7.62 metri în sistem Rotary. S-au folosit de către
societate şi celelalte sisteme de foraj, dar rezultatele erau mai puţin
spectaculoase. Astfel, la Grâuşor, cu sistem canadian s-au săpat 333.40
metri în şapte luni, la Chiciura cu sistem indian s-au săpat 695.60 metri în
20 de luni, iar la Moreni, cu sistem Alianţa, 913 metri în opt luni. 559
În anul 1934, Societatea „Concordia” a dovedit că sistemul rotativ se
poate utiliza şi în formaţiile geologice dure din Moldova. Trebuie remarcat
procedeul exploatării formaţiilor productive de jos în sus, adoptat pentru
prima dată în ţara noastră. În acest scop s-au inventat aparate de perforare cu
gloanţe tip „ing. Moga” sau perforatoarele mecanice ale „ing. Florentin
Demetrescu”.560
Societatea „Concordia” atât pentru foraj cât şi pentru extracţie, a
aplicat metodele cele mai moderne de lucru. Pe şantierul Gura Ocniţei, în
1934 toate sondele au fost forate cu sistem rotativ acţionat cu energie
559
. Ibidem, dosar 8/1929 , f. 17-20.
560
. Gh. Ivănuş, I. Ştefănescu, Şt. Tr. Mocuţa, Şt. N. Stitimin , M.P. Coloja, Istoria
petrolului în România, Editura AGIR, Bucureşti, 2004, p. 252.

193
electrică şi a realizat o medie de 56,11 metri pe zi. 561 În 1935 Societatea
„Concordia” a forat în cele trei mari centre deţinute, Moreni – Gura Ocniţei
– Răzvad - Viforâta; Bucşani şi Buştenari, 53.685 de metri, 83 % din foraj
provenind din prima regiune.
În urma modificărilor aduse prin legea minelor din 1929, regiunile
petroliere, proprietatea statului, au fost împărţite în patru categorii: regiuni
în exploatare; regiuni petrolifere cunoscute; regiuni probabil petrolifere;
regiuni posibil petrolifere.
În perioada 1932-1941, Societatea „Concordia” a ocupat locul trei,
după numărul metrilor foraţi, după „Astra Română” şi „Româno-
Americană”. Redăm mai jos, în tabel, metrii săpaţi de societate pentru
exploatare şi explorare: 562

ANUL METRI SĂPAŢI


EXPLOATARE EXPLORARE TOTAL
1932 24.181,80 2.145,60 26.327,10
1938 45.130,40 3.951,10 49.081,50
1941 35.497,40 3.492,50 38.969,90

Societatea „Concordia” ocupa primul loc la metri foraţi faţă de


suprafaţa perimetrelor (criteriu pentru acordarea de către stat a unor
perimetre), şi primul loc la raportul între metri foraţi pe terenurile statului şi
metri săpaţi pe terenurile particulare.
În 1937, faţă de 1933, preţul de cost al metrului forat a suferit o
majorare de 80%. Dublarea preţului de cost se datora pe de o parte costului
mereu crescând al extracţiei pe şantierul Gura Ocniţei, iar pe de altă parte
micşorării productivităţii zăcămintelor care au dus la micşorarea producţiei
extrase şi necesitatea de a săpa din ce în ce mai mulţi metri. Atâta vreme cât
nu se făceau lucrări de prospecţiuni şi explorări serioase nu puteau fi
evaluate cu exactitate resursele de petrol existente.
În vederea opririi scăderii producţiei, care a preocupat toate societăţile
petroliere, inclusiv „Concordia”, au fost elaborate mai multe soluţii, dar,
practic s-a făcut foarte puţin. Statisticile întocmite de autorităţi au arătat că
lucrările de foraj şi de explorare erau reduse. Întreprinderile petroliere, fie
ele cu capital străin sau românesc, cereau perimetre de explorare numai în
regiuni situate în imediata apropiere a zăcămintelor cunoscute, unde erau
sigure că vor găsi petrol. În 1928, din forajul total din întreaga ţară, forajul
561
. Societatea „Concordia”, în „Annales des Mines de Roumanie”, nr. 11/1934, p. 481.
562
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 92/1942-1946, f. 3.

194
de explorare pe terenurile statului a reprezentat aproximativ 7%, prezentând
apoi variaţii anuale până în anul 1935, când a reprezentat 17,4%, deşi forajul
total a ajuns la 312.500 metri. În anii care au urmat, până în 1939, cota
forajului a fos între 7,6% şi 9,9%.563
Vicepreşedintele Consiliului de Administraţie al Societăţii
„Concordia”, Léon Wenger, recunoştea într-un articol publicat în ziarul
„Argus” din 22 mai 1937 că „numai 10% din suprafaţa dată iniţial spre
explorare a fost supusă cercetărilor efective”. 564 Acelaşi Léon Wenger
dezvăluia faptul că din 18 sonde de explorare săpate în 1936 de
„Concordia”, numai în şase s-a dat de petrol. Din aceste şase sonde, cinci
erau săpate în regiunea Mărgineni.
În anul 1936, Societatea „Concordia” a avut un preţ de cost pe metru
forat, de 3.547 lei, şi se considera că nici o societate nu ar fi putut săpa mai
ieftin. Această cifră se referă la forajul de exploatare, pentru că forajul de
explorare era mult mai scump şi ridica media generală a costului. 565 In anul
1937, „Concordia” a cheltuit pe metrul forat 3.707 lei iar pe vagonul extras,
2.005 lei, datorită scumpirii materialelor şi a mâinii de lucru, precum şi
micşorarea producţiei faţă de 1936. În anul 1938, metrul forat a valorat la
„Concordia” 5.230 lei, iar vagonul extras, 2.308 lei.
Pentru a se calcula costul forajului şi a extracţiei pe întreaga ţară, nu
se puteau lua de bune aceste cifre, deoarece acestea erau rezultatele
activităţii unei mari societăţi ori, este ştiut că întreprinderile mici şi mijlocii
lucrau în condiţii mult mai defavorabile, astfel că, se putea considera preţul
metrului forat de 4.500 lei, în medie, iar pentru vagonul extras de 2.500 lei.
Societatea „Concordia” a cheltuit în medie, pentru achiziţionarea de
concesiuni petroliere, în perioada 1934-1938, 88.000.000 lei pe an, dar nu
toate societăţile puteau face investiţii de aceeaşi importanţă.
În martie 1939, Societatea „Concordia” a încheiat un acord de
colaborare pentru exploatarea petrolului din regiunea Lilieşti – Ţintea, cu
societăţile petroliere „Unirea”, „Colombia” şi „Româno-Americană”.
Concesiunea se întinde pe o suprafaţă de 360 hectare, sondele urmând să fie
puse în aşa fel încât să nu se compromită producţia, iar cheltuielile să fie
împărţite proporţional. Regiunea Lilieşti-Ţintea era un important izvor de
petrol, numai în trei ani (1936-1939) producţia obţinută din această zonă
crescând de 16 ori.
563
. Ibidem, dosar 34/1939-1940, f.20; Forajul pe terenurile statului în „Argus”, nr.7872
din 10 iulie 1939.
564
. Gh. Răvaş, op.cit., p.256.
565
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia” , dosar 123/1938, f. 4.

195
Societatea „Concordia” dorea să nu se mai exploateze „sălbatic”, ci
după toate normele raţionalizării tehnice. Randamentul era astfel mai sporit
şi exista o posibilitate de valorificare a produselor petroliere în cele mai
bune condiţii. Iniţiativa particulară punea astfel regulă şi făcea servicii reale
economiei naţionale.
În anul 1940, Societatea „Concordia” a forat numai 28.837 metri.
Reducerea forajului s-a datorat în parte dificultăţilor la importul de
materiale necesare, iar pe de altă parte lucrului în comun prin convenţiile de
exploatare raţională a zăcămintelor miniere din ţară. În anul 1941,
„Concordia” avea blocată suma de 354.000.000 lei în Anglia, Belgia, S.U.A.
şi Franţa pentru materialele comandate şi care, din cauza războiului nu au
mai putut fi onorate. 566 La 31 decembrie 1940, Societatea „Concordia”
deţinea 234 de sonde, din care 162 în producţie, 52 suspendate, 8 în
reparaţie, şapte în foraj, patru în montaj şi una demontată. 567
Cu toate dificultăţile întâmpinate, inerente stării de război, după 1941,
societatea a reuşit să realizeze o activitate foarte intensă atât la lucrările de
exploatare, cât şi la cele de explorare, graţie ajutorului acordat de Societatea
„Kontinentale”, sucursala Bucureşti. Numărul metrilor foraţi în 1942, a fost
de 48.567 metri, la care se mai adăugau 14.742 metri foraţi de Societatea
„Foraky Românească”, fuzionată cu „Concordia”, iar în 1943 se va fora cea
mai mare cantitate de la înfiinţarea societăţii, 63.319 metri. 568
De asemenea, Societatea „Concordia” a încheiat acorduri de foraj în
comun cu societatea „Steaua Română” la Bucşani, Ceptura şi Sângeriş,
precum şi cu societăţile „Petrolul Românesc”, „Geonaphta”, „I.R.D.P.” şi
obţinuse o producţie comună de ţiţei, de 5.319 vagoane în 1941 şi 4.179
vagoane în 1942. 569
Concesiunile societăţii „Concordia” erau de mici întinderi şi astfel
risipite încât societatea nu putea nici explora şi nici exploata întotdeauna
singură. Explorările obligatorii şi cele cerute de societate pe terenurile de la
stat, au dat în această perioadă rezultate negative. De asemenea, nici
explorările făcute de alte societăţi, în jurul concesiunilor „Concordiei” nu au
dat rezultate favorabile.
Ministerul Economiei Naţionale a aprobat Societăţii „Concordia” să
opereze în Ţinutul XI, unde mai deţinea cote de participare Societatea
566
. Ibidem, dosar 41/1941, f. 52.
567
. Ibidem, fond Societatea „Kontinentale Oel”, dosar 244/1940, f. 2.
568
. Ibidem, fond Societatea „Concordia” , dosar 242/1943, f. 39.
569
. Petrolul românesc şi politica de stat,în „Analele Economice şi Statistice”, anul XXI,
nr. 7-10,1938, p. 40.

196
„Foraky Românească”, 3% şi „Moldonaphta” 3%, a căror capital majoritar
era deţinut de „Concordia”, şi pe structurile: Vâlcăneşti, Dolani şi Arad.
Procurarea materialului şi înfiinţarea de depozite de materiale pentru
programul de foraj preconizat de Germania în Rusia, au blocat majoritatea
industriilor germane, încât şi în România s-a resimţit lipsa materialelor
necesare industriei petroliere. După cum se cunoaşte, Societatea
„Kontinentale Oel” din Berlin, printr-un simplu abuz, a preluat la începutul
anului 1941, administrarea societăţii petroliere „Concordia”. Ca urmare, a
fost interesată direct în activitatea de foraj desfăşurată în România, prin
intermediul societăţii „Concordia” şi a altor societăţi al căror capital
majoritar îl deţinea.
A fost un merit că Societatea „Kontinentale Oel” din Berlin, a putut
debloca din materialul destinat lucrărilor în Rusia, o cantitate de 30.000
tone, diverse materiale ca: burlane, tije de pompare, prăjini, ţevi, instalaţii de
pompe canadiene, etc., în valoare totală de peste 20.000.000 RM (aprox.
1.200.000.000 lei. Din cantitatea de mai sus, 50% a fost repartizată în
România, în cursul anului 1942, restul sosind din Germania începând cu
anul 1943.570 Societatea „Kontinentale Oel” – Sucursala Bucureşti, a
organizat două depozite pentru aceste materiale la Doiceşti şi la Ploieşti, în
cadrul rafinăriei „Vega”, aparţinând societăţii „Concordia”.
La 23 august 1944, în aceste două depozite, se aflau burlane, ţevi şi
alte materiale pentru foraj şi exploatarea ţiţeiului în valoare de 500.000 lei.
Acestea, în luna noiembrie, au fost preluate de armata sovietică, fără nici o
formă, încărcate în vagoane şi expediate în U.R.S.S. De la rafinăria „Vega”
s-au preluat 1.670 tone iar de la Doiceşti, 840 tone (material tubular, ţevi,
maşini, mobilier, studii geologice, etc.).571
Specialiştii germani ai societăţii, într-o „camaraderească” conlucrare
cu Institutul Geologic Român, şi cu celelalte societăţi petroliere din
România, inclusiv „Concordia”, au organizat o cercetare a şi prospectare a
terenurilor din România, care au dat roade. Pentru că nu existau tehnicieni
care să cunoască şi să mânuiască aparatura adusă din Germania, la început
au fost utilizaţi specialişti germani, iar apoi, pe măsură ce personalul
românesc era instruit, acesta a înlocuit aproape în întregime specialiştii
germani.
În anii 1942-1943, Societatea „Concordia” ocupa locul trei în rândul
celor 10 societăţi petroliere din România, după numărul metrilor foraţi şi
numărul de sonde utilizate. Astfel, în 1942, a forat cu două sonde 2.300
metri pentru explorare, iar cu 43 de sonde, 61.000 metri pentru exploatare.
570
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Kontinentale Oel”, dosar 12/1941-1944, f. 43.
571
. Ibidem, dosar 47/1944, f.436.

197
În anul 1943 a forat cu şapte sonde 13.900 metri, iar cu 33 de sonde, 51.700
metri. 572

3.2. Extracţie (exploatare)

Proprietăţile petroliere ale statului deşi foarte întinse, nu erau decât


puţin date în exploatare faţă de acelea ale particularilor. În 1920, doar 1.393
de ha aparţinând statului erau concesionate, faţă de 13.353 ha terenuri
particulare. Înainte de Constituţia din 1923, regimul proprietăţii petroliere
era reglementat de Legea minelor din 1895, care recunoştea proprietarului
de suprafaţă dreptul la subsol, astfel că, au apărut o puzderie de proprietari,
mici şi mari, cu drepturi câştigate, care zădărniceau posibilitatea unei
exploatări raţionale.
Marile societăţi petroliere au intrat în stăpânirea terenurilor
particulare – pe preţuri derizorii – şi, punând sondele la distanţe foarte mici,
în aproprierea parcelelor învecinate, fie ale statului, fie ale particularilor,
pompau petrolul din acestea, ducându-se o adevărată luptă de hotar. Care
izbutea să pună mai întâi sonde, acela realiza beneficiile, păgubind pe vecin,
făcându-i astfel iluzoriu dreptul său câştigat prin Constituţie. De multe ori,
vecinătatea era a statului, păgubindu-se astfel drepturile acestuia. Din
concurenţa societăţilor, care urmăreau să scoată mai întâi petrolul, de pe
proprietăţile particulare, s-a ajuns la o aşezare de sonde care a dus la
degazeificarea subsolului prin nerespectarea normelor de lucru. Subsolul
degazeificat nu mai putea fi raţional exploatat, lipsa presiunii gazelor lăsând
în zăcăminte o bună parte din petrolul ţării.
În urma fuziunii cu Societatea „Sirius”, în 1920, Societatea
„Concordia” îşi va completa puterea ei de producţie prin preluarea
şantierului de la Arbănaşi, judeţul Buzău (concesiune luată de la fraţii
Ionescu), un şantier în plină exploatare şi care dădea un randament
favorabil. După preluarea, în anul 1925, a Societăţii „Internaţionala
Română”, „Concordia” va deţine concesiuni importante, ocupând locul cinci
după „Astra Română”, „Româno-Americană”, „Steaua Română” şi
572
. Ibidem, dosar 168/1942, f.196.

198
„Unirea”.573 Şantierele principale erau situate în judeţele Buzău, la
Arbănaşi, Dâmboviţa la Gura Ocniţei (din 1923), Răzvad, Viforâta, Bucşani
şi Prahova, la Băicoi, Buştenari, Chiciura – Gropi, Moreni şi Runcu. Poseda
concesiuni importante şi în alte centre petroliere, cum ar fi: Bezdead, Catina,
Câmpina, Ceptura, Ederile, Opăriţi, Podeni, Pătârlagele, Urseni, Valea-
Muscel şi Vişneşti.
Producţia totală de ţiţei obţinută zilnic de „Concordia”, se ridica la
3.400 tone, din care 3.120 tone din Dâmboviţa şi 180 tone din Prahova. Prin
achiziţionările anuale de terenuri petrolifere de la particulari şi de la stat,
Societatea „Concordia” va ajunge de la o producţie de 170.000 tone, în
1909, la o producţie de 1.027.747 tone în 1933, devenind un factor
economic de prim rang, folosind în serviciile sale, exclusiv personal
românesc.574
În urma tratativelor purtate în străinătate, în anul 1928, precum şi
faptului că fraţii Ionescu solicitau pentru terenurile concesionate suma de
8.000.000 lei anual, se abandonează şantierul de la Arbănaşi, mult prea
îndepărtat de centrul de rafinare şi de conductele deţinute de societate. Acest
şantier este vândut Societăţii „Româno-Belgiene de Petrol” cu suma de
75.000.000 lei, precum şi imobilul său situat în Buzău, b-dul. I.D.
Demetriade, nr. 243, cu toate construcţiile şi instalaţiile pentru suma de
500.000 lei.575
În 1934, „Concordia” dispunea de concesiuni în suprafaţă totală de
1.700 ha., din care 310 ha. erau în exploatare. Producţia de ţiţei obţinută a
fost de 1.055.552 tone, reprezentând 14.29% din producţia României. În
anul 1935, societatea a dezvoltat o amplă activitate, obţinând rezultate care o
situau pe locul trei, fiind întrecută numai de „Astra Română” şi „Steaua
Română” în ceea ce priveşte producţia de ţiţei. Activitatea de extracţie a fost
concentrată de „Concordia” în trei mari centre: Moreni-Gura Ocniţei-
Răzvad-Viforâta; Bucşani şi Buştenari. 576 Totalizând datele statistice pentru
cele trei regiuni, Societatea „Concordia” a obţinut o producţie de 1.242.320
tone ţiţei, cca. 90% din producţie fiind obţinută din prima regiune.
Politica generală a societăţii „Concordia” în materie de exploatare a
subsolului, a fost de a achiziţiona şi exploata noi terenuri obţinute fie prin
concesionare, fie prin cumpărare. Terenurile dovedite productive erau
exploatate raţional, pentru a evita riscul de a le secătui prin extrageri
573
. Petrolul românesc şi politica de stat, în „Analele Economice şi Statistice”, anul
XXI, nr. 7-10, 1938, p. 163.
574
. M.P.R., nr. 14/1933, p. 774.
575
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 19/1926-1934, f. 17.
576
. „Analele Minelor din România”, nr. 11/1934, p. 481.

199
intensive. La acestea se adăuga modernizarea continuă a instalaţiilor şi
introducerea de metode moderne de extracţie. Atunci când unele terenuri se
dovedeau neatractive iar rezultatele erau nesatisfăcătoare sau nu puteau fi
validate, se renunţa la ele, cum au fost cele de la Arbănaşi, Runcu în 1931,
Măgurele, Târgşorul Vechi sau Şuţa Seacă.
Până în 1923, societatea nu deţinea şantiere de lucru la Gura Ocniţei,
în judeţul Dâmboviţa. Preluarea de către „Concordia”, în anul 1925, a
Societăţii „Sirius” va aduce acesteia, la Gura Ocniţei, un perimetru de 321,4
ha. din care 110 ha. terenuri particulare iar restul proprietăţi ale statului,
aproximativ 210 ha (perimetrele Cesianu, Lăzărescu, Rucăreanu, Scorţescu
şi Vernescu(două)).577
Obţinându-se acordul unanim al Serviciului geologic al societăţii
„Concordia”, în perioada 1923-1924, s-au făcut cheltuieli considerabile, de
peste 100.000.000 lei, la şantierul de la Gura Ocniţei, care se va dovedi o
investiţie foarte bună. Producţia din 1925, care era cu 30% mai mare decât
cea din 1924, defalcată pe societăţi, conform bilanţului, se prezenta astfel:
„Internaţionala Română”- 20.690 tone; „Sirius”- 53.545 tone; „Concordia”-
73.359 tone. Începând cu anul 1926 şi până în anul 1929, asistăm la o
creştere necontenită a producţiei după cum urmează: 1926- 389.539 tone;
1929- 674.421 tone. În 1929, se va deschide un nou şantier de extracţie, la
Lilieşti, în timp ce lucrările de exploatare întreprinse în regiunea Gura
Ocniţei se vor termina cu rezultate deosebite în 1932.
La licitaţia din 2 septembrie 1929 pentru concesionarea terenurilor
statului, „Concordia” a obţinut 40 de hectare. 578 În anul 1931, „Concordia” a
obţinut prin licitaţie publică, graţie Legii minelor din 1929, alte două noi
perimetre în regiunea Gura Ocniţei, cu o suprafaţă de 143 ha, făcând în total
183 de ha, apoi trei noi perimetre, care formau un bloc în suprafaţă totală de
303 ha.579 În anul 1933 au fost solicitate două perimetre, deţinute de Stat, la
Strejnic şi Dârmăneşti, jud. Prahova, în suprafaţă de 1.000 ha fiecare. 580 În
acelaşi an, au fost concesionate de la particularii din judeţele Dâmboviţa şi
Prahova, diverse perimetre, în suprafaţă de 1.100 ha. Astfel, „Concordia”
deţinea în cele două judeţe, în total o suprafaţă de 1.616 ha.
Procedeele de extracţie folosite de societatea „Concordia” au fost
următoarele: erupţie liberă, pistonare, erupţi captată pe duze, exploatare
prin gaz-lift, prin lăcărit şi pompaj. La sisteme prin erupţie liberă şi
pistonare, existau mari inconvenienţe: degazeificarea stratului, pierderea
577
. Ibidem, 12/1925-1926, f. 37.
578
. M.P.R., nr. 18/1929, p. 1502.
579
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 2/1924-1943, f. 36.
580
. Ibidem, dosar 19/1926-1934, f. 86.

200
gazelor care nu erau captate, mult nisip, turtiri de coloane, periclitarea
închiderilor de apă, etc. Prin erupţia captată pe duze, se evitau aceste
inconveniente, iar prin exploatarea prin gaz-lift, cu toate că preţul de cost
era mic, şi se putea menţine presiunea în strat, nu convenea decât pentru
producţii mai mari de trei vagoane şi necesitau un nivel al lichidului în puţ
de 150-200 metrii, deci nu era întotdeauna aplicabil. Sistemul prin lăcărit era
aplicabil numai pentru producţii mai mici de trei vagoane şi cu nivel mic,
dar era costisitor şi ducea la degazeificarea stratului. Sistemul prin pompaj
era bun pentru producţii mai mici de trei vagoane şi cu nivel mic. Din punct
de vedere al preţului de cost al diferitelor sisteme de extracţie, se pot face
diferite comparaţii. Astfel, la Buştenari-Runcu, preţul prin pompare
reprezenta 52% din preţul sistemului prin lăcărit. La Moreni-Gura Ocniţei,
preţul de cost prin sistemul gaz-lift reprezenta 27% din costul prin pistonare,
iar prin erupţie captată 17%. La Bucureşti-Runcu, se obţinea prin sistemul
lăcărit o producţie medie lunară de 57 vagoane, cu preţul de 4.600 lei
vagonul, iar prin sistemul pompaj, 3,5 vagoane la un preţ de 2.700 lei
vagonul.
Mărirea distanţelor între sonde asigura pentru mai mult timp condiţii
favorabile de exploatare prin menţinerea presiunii gazelor, adică echilibrul
zăcământului. Sondele distanţate raţional produceau probabil peste 50% din
producţia lor totală prin erupţie. Sondele aşezate prea des trebuiau
exploatate repede prin gaz-lift, ceea ce mărea costul de fabricaţie. 581
Cu toate momentele dificile din anul 1930, beneficiul net al societăţii
a fost bun, ridicându-se la valoarea de 122.932.500 lei, reprezentând
18,91%. Existând o nesiguranţă determinată de scăderea preţurilor
produselor petroliere pe piaţa mondială, „Concordia” a fost nevoită să-şi
sporească producţia spre a reduce preţul de cost.
Timp de 10 ani, în perioada 1924-1933 de pe cele 350 de hectare de
terenuri petrolifere în exploatare, „Concordia” a obţinut o producţie totală de
4.306.080 tone deci 12.01% din producţia României, iar redevenţa totală
plătită a fost de 517.432 tone adică 16.10%. 582
Producţia Societăţii „Concordia” va spori constant, fapt care a
condus în mod forţat la adaptarea mijloacelor deţinute de societate de
prelucrare, de expediţie şi de înmagazinare. Aceste lucrări de amenajare a
tuturor instalaţiilor de încărcare şi transport au permis ca societatea să facă
faţă tuturor cerinţelor dezvoltării viitoare a exploatărilor.
Anul 1932 a fost primul an care a beneficiat de eforturile făcute de
societate, în anii 1930-1931, pentru a reduce cheltuielile la minim. De altfel,
581
. Ibidem, dosar 10/1933, f. 11.
582
. Ibidem, fond Societatea „Creditul Minier”, dosar 37/1930-1939, f. 3-4.

201
în 1932-1935, „Concordia” a fost într-o situaţie favorabilă, atât din punctul
de vedere al productivităţii zăcămintelor ce le-a exploatat, cât şi din punctul
de vedere al exploatării care a fost concentrată în regiunea Gura-Ocniţei (o
singură excepţie, Gârcina (Neamţ) şi un alt şantier cu cheltuieli reduse,
Buştenari).
Explorările pentru găsirea de noi zăcăminte erau împărţite în trei: cu
caracter regional, structural şi local. Cele mai uşor de executat şi care
implicau riscuri mici erau explorările locale, în regiunile parţial cunoscute şi
care se făceau cu minim de avantaje. Exista în Muntenia o zonă explorată
regional pentru formaţiunea meotică iar în Moldova şi estul Munteniei o
zonă exploatată în parte pentru formaţiunea oligocenă. Pentru restul ţării şi
formaţiunilor geologice, erau numai indicaţii izolate, lipsite de caracter
regional şi imposibil de folosit pentru concluzii mai largi. 583
Activitatea societăţii „Concordia”, în anul 1935, a fost concentrată în
trei mari centre: Moreni-Gura Ocniţei-Răzvad-Viforâta; Bucşani şi
Buştenari. Producţia de ţiţei din prima regiune a însumat 1.204.744 tone,
obţinută cu ajutorul a 110 sonde, reprezentând o cotă de cca. 50% din
producţia totală a acestei regiuni. Repartizată pe sisteme de extracţie,
situaţia se prezenta astfel: erupţie- 44.102 tone din 6 sonde; gas-lift-
904.483 tone din 41 sonde; pompaj- 236.159 tone din 63 sonde.
Societatea „Concordia” a dat o atenţie deosebită regiunii Bucşani şi a
reuşit să înregistreze succese satisfăcătoare prin răzbirea unei sonde a cărei
producţie zilnică a ţinut recordul, din noiembrie până în trei decembrie,
obţinându-se o cantitate de 30.250 tone. Numărul mediu al personalului a
fost de 80, din care 4 ingineri şi funcţionari şi 76 lucrători. În regiunea
Buştenari, activitatea societăţii „Concordia” a fost limitată la exploatarea
sondelor vechi, fără nici o activitate de foraj. Producţia de ţiţei a fost de
7.330 tone, extrase din 25 de sonde, prin pompare. Personalul mediu a fost
în număr de 122, din care patru ingineri şi funcţionari şi 118 lucrători.
În anul 1935, nemaiputându-se obţine prelungirea concesiunilor
particulare de la Buştenari – Roza, Grâuşor, Chiciura şi Runcu, (ele
expirând în 1935) acestea au fost cedate. Producţia obţinută fiind în continuă
scădere de la 1.668 vagoane nete de ţiţei în 1934 la 645 vagoane nete în
1935, studiile geologice arătând o epuizare, iar exploatarea gazului devenind
dificilă, societatea a vândut o parte din materiale cu suma de 4.500.000 lei şi
a recuperat utilaje în valoare de 16.700.000 lei, cu care s-a reluat forajul la
unele sonde oprite la Gura Ocniţei.
În anul 1936, principalele schele petrolifere aparţinând societăţii erau:
Adânca, Arbănaş, Bucşani, Băicoi-Ţintea, Cândeşti, Gura Ocniţei, Gârcina,
583
. „Buletin lunar – U.G.I.R.”, an 17, nr. 7-8, 1939, p. 12.

202
Moreni, Răzvad, Runcu, Scorţeni şi Telega situate în judeţele Bacău,
Dâmboviţa şi Prahova, perimetre particulare şi de stat. Ele se împărţeau în
trei categorii: 584
1. Concesiuni particulare………………….4.575 ha.
2. Perimetre de exploatare……………….…603 ha.
3. Perimetre de explorare…………………1.203 ha.
În anul 1936, numărul total al sondelor societăţii se ridica la 141 din
care 130 în producţie şi 11 în foraj.585
Principala schelă a societăţii era Gura-Ocniţei care îşi întindea
autoritatea de la Moreni – Piscuri şi până la Târgovişte, pe o distanţă de mai
bine de 20 km. Sistemul de extracţie prin gaz-lift era cel mai important,
utilizându-se 109 sonde. Pe măsură însă ce şantierul îmbătrânea, sondele
încetau să mai fie eruptive, se generaliza mult sistemul gaz-lift, sondele
având nevoie de mai multe gaze şi mai multă energie pentru fiecare vagon
extras. Aceasta mărea preţul de cost, gazele fiind introduse cu ajutorul
compresoarelor.
Viteza medie de săpare la Gura-Ocniţei în anii 1933-1935 a fost de
31.62 metrii pe zi. Încă din 1927, la schelă, s-a pus în funcţiune secţia de
gazolină, folosindu-se sistemul „Urbain” cu o producţie de două vagoane pe
zi până în 1936. Pe măsură ce şantierul se dezvolta, s-au făcut instalaţii noi
de prelucrare a gazelor, mărindu-se randamentul fabricaţiei. Societatea era
interesată de valorificarea gazelor întrucât dispunea de conducte, de puncte
de consum, precum şi de cereri de gaze în regiunea Moreni.
Investiţiile făcute în şantier de conducerea societăţii au fost de
61.000.000 în 1938 şi 97.800.000 în 1939. Erau şi probleme cu troliurile
fabricate de societate în atelierele sale metalurgice din Ploieşti, dinţii roţilor
uzându-se foarte repede. Se recunoştea că atelierele societăţii „Steaua
Română” obţineau rezultate mai bune în privinţa calităţii materialului de
foraj, care era executat mai repede şi mai ieftin. Schelele societăţii deţineau
rezervoare unde se puteau stoca 2.070 vagoane de ţiţei.
Anul 1937 s-a caracterizat printr-o scădere simţitoare a producţiei de
ţiţei a României la 7.147.037 tone, la această producţie Societatea
„Concordia” participând cu 12.77%. În cursul aceluiaşi an, „Concordia” a
plătit statului ca redevenţe şi impozite miniere, 222.446 tone produse
petroliere, adică 24.38%. Producţia totală a fost mai mică decât în 1936, ea
ridicându-se la 912.330 tone. S-a continuat politica de achiziţii de noi
terenuri de la particulari, în scopul de a crea rezerve pentru viitor. Ca
584
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 22/1936, f. 30-31.
585
. Ibidem, dosar 36/1936, f.2.

203
urmare, s-a pus în exploatare şantierul de la Lilieşti – Ţintea, cu rezultate
satisfăcătoare.
La începutul anului 1938, din punct de vedere al exploatării,
Societatea „Concordia” era într-o situaţie satisfăcătoare, mai bună decât
situaţia majorităţii societăţilor petroliere din ţară. La 31 decembrie 1938,
numărul total de sonde folosite de „Concordia” se ridica la 220, din care 165
în producţie, 44 suspendate, 6 în reparaţii şi 5 în foraj. 586 Principalul şantier
al societăţii rămânea Gura-Ocniţei cu o producţie zilnică de 204 vagoane,
apoi Lilieşti-Ţintea cu o producţie zilnică de 19 vagoane, Moreni, cu şapte
vagoane şi Bucşani cu cinci vagoane. 587
Concesiunile achiziţionate de societate între anii 1937-1939, nu au
reprezentat suprafeţe foarte mari, mai precis 214 ha în 1937, 4 ha în 1938, şi
195 ha în 1939 cu preţuri variind între 15.000-46.000 lei ha şi o redevenţă
cuprinsă între 6-8%. Suprafeţele care au fost achiziţionate s-au situat în
judeţele Dâmboviţa şi Prahova, la Cândeşti, Urlaţi, Băicoi, Ţintea, Tufeni,
Păcureţi, Cărbuneşti, Buştenari, Telega.588
În perioada 1936-1940, Societatea „Concordia” a ocupat locul al
treilea în rândul societăţilor petroliere din ţară, după „Astra Română” şi
„Româno-Americană” în privinţa producţie brute de ţiţei: 589

Anul Producţia anuală / vagoane Producţia pe zi / vagoane


1936 119.275 326
1937 91.233 250
1938 84.432 231
1939 82.444 226
1940 74.059 202

Spre a putea menţine producţia şi a mărgini scăderea la un procent


mai mic, societatea a instalat mai multe sonde de explorare, în special, şi de
exploatare în general, ceea ce a adus la creşterea numărului lucrătorilor.
Exista un număr prea mare de salariaţi, ţinând cont de producţie. Astfel,
producţia amintită din 1939 a fost obţinută cu 1.900 de lucrători iar cea din
1945, mult mai scăzută, cu 2.664 de lucrători. Societatea deţinea un număr
de 10 instalaţii de foraj, din care patru pentru adâncimi la 3.000 metrii, una
pentru 2.500 metrii, trei pentru adâncimi de 1.500-2.000 metrii, una pentru
586
. Ibidem, dosar 40/1938, f. 1.
587
. Ibidem, dosar 123/1938, f. 10.
588
. Ibidem, dosar 272/1945-1948, f. 20.
589
. Ibidem, dosar 26/1938-1941, f. 20.

204
1.000-1.500 metrii şi una pentru 1.000 metrii. Mai poseda prăjini de sapă,
burlane şi aparate necesare la săparea şi tubarea sondelor. 590
Începând cu anul 1939, după declanşarea celui de-al doilea război
mondial, Ministerul de Război a luat o serie de măsuri de prevenire a
distrugerilor şi a acţiunilor de sabotare a schelelor şi instalaţiilor petroliere.
Exploatarea petrolieră se întindea pe teritoriul a trei judeţe importante,
Prahova, Dâmboviţa şi Buzău şi cuprindea, din punct de vedere al
importanţei, centre de prim rang: Ploieşti, Moreni, Câmpina, Schela Mare,
Bucşani, Băicoi şi mai multe alte zone variabile în importanţă ce făceau ca
suprafaţa regiunii de exploatare să aibă o dezvoltare de 1.200-1.500 km2.
Prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 1.147 din 16 mai 1940,
publicat în „Monitorul Oficial” nr. 113 din 17 mai 1940, întreprinderile
petroliere au fost obligate „să efectueze instalarea de rezervoare necesare
aprovizionării armatei, în timp de război, precum şi umplerea lor cu
cantităţile de produse ce vor fi fixate de Comisariatul General al
Petrolului.”591
Societatea „Concordia” făcea parte din cele 12 societăţi semnatare a
proiectului de constituire al organizaţiei pentru construirea depozitelor,
hotărâte de Ministerul Economiei Naţionale. Din cauza schimbărilor
repetate, survenite la conducerea Ministerului Economiei Naţionale şi din
cauza tratativelor duse pentru fixarea cotelor de participare şi a modificărilor
aduse condiţiilor iniţiale, abia în ziua de 1 iulie 1941 a apărut în „Monitorul
Oficial”, nr. 153, Legea nr. 608, prin care se constituia legal Asociaţia
Întreprinderilor Petrolifere pentru Construirea Depozitelor Necesare
Apărării Naţionale (A.I.P.D.A.N.). Scopul acestei asociaţii era de a se
construi şi apoi umple 12 depozite cu un volum total de 124.818 mc.,
bordeie pentru 6.800 mc., butoaie şi cutii de uleiuri. 592
Comisariatul General al Petrolului, la cererea Marelui Stat Major
Român, a stabilit că, din cele 12 depozite, patru erau depozite de front la
Piatra Neamţ, Oneşti, Focşani şi Cluj şi serveau la aprovizionarea directă a
unităţilor motomecanizate şi a aviaţiei, şi opt erau depozite de rezervă la
Târgul Mureş, Izvorul Mureşului, Bicsadul Oltului, la Budila, Câineni, Tâţa,
Măruntişul şi Brusturoasa, pentru aprovizionarea depozitelor de distribuţie
în caz de distrugere a regiunilor petrolifere. Capacitatea totală a cestor
depozite era fixată la 104.000 tone. 593 În urma cedării silite de teritorii, au
fost părăsite un depozit de front şi trei depozite de rezervă ce erau situate în
590
. Ibidem, dosar 33/1944-1946, f. 21.
591
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Creditul Minier”, dosar 17/1941-1942, f. 34.
592
. M.P.R., nr. 14/1941, p. 629-632.
593
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 82/1940-1941, f. 21-22.

205
acea regiune; de asemenea, au fost părăsite două depozite de rezervă care se
găseau prea aproape de noua frontieră. Prin urmare, din opt depozite de
rezervă, au rămas trei neschimbate şi din patru depozite de front, au rămas
trei.
Fiecărei societăţi membre i s-a fixat şi cota cu care să participe la
umplerea depozitelor. Astfel, Societatea „Concordia” avea o cotă de
participare de 15.76%, fiind a doua după Societatea „Astra Română”. 594
Societăţile petroliere au subscris până la 30.09.1941 suma de
442.448.113 lei din care s-au scăzut sumele datorate cotei de 45% şi anume
172.374.408 lei, rămânând 270.073.705 lei. Din această sumă, care
reprezenta avansul dat de societăţile petroliere, Societatea „Concordia” a dat
42.563.616 lei, suma totală care trebuia vărsată fiind de 68.232.823 lei.595
Pentru construirea depozitelor, fără a socoti valoarea rezervoarelor, s-au
cheltuit efectiv, până la 30.06.1941, suma de 303.552.113 lei. Mai erau
necesari încă 366.650.000 lei. Maşinile şi materialele necesare instalaţiilor
au fost comandate, în marea lor majoritate în Germania.
Până la mijlocul anului 1941, administrarea patrimoniului de terenuri
al societăţii „Concordia” era făcut de Serviciul geologic dar se hotărăşte
pentru o mai bună evidenţă şi control al concesiunilor şi cesiunilor de
terenuri petrolifere, înfiinţarea Secţiei „Terenuri”. 596 Societatea „Concordia”
va face investiţii în anul 1941, în valoare de 400.000.000 lei din care
25.000.000 pentru explorări iar în 1942, investiţii de 1.420.000.000 din care
145.000.000 lei pentru explorări.597
În 1942, pe şantierele de la Gura Ocniţei, Moreni şi Bucov, s-au
folosit 50 sonde din care, 30 în producţie, 15 în foraj, două suspendate şi trei
abandonate. 598 În acest an, societatea a achiziţionat cca. 983 ha. repartizate
astfel: judeţul Prahova 493.8 ha., judeţul Buzău 88.7 ha., judeţul Dâmboviţa
0.33 ha., judeţul Putna 400 ha. Numărul troliurilor necesare şi utilizate de
Societatea „Concordia” a fost, în anii 1942-1943, de 20, din care 13 mari şi
şapte mici.
Societatea „Concordia” a extras din 1938 până la 1 august 1944, din
sondele exploatate de societate cât şi din sondele exploatate în comun cu
alte societăţi, următoarele cantităţi brute de ţiţei: 599
594
. Ibidem, fond Societatea „Creditul Minier ”, dosar 17/1941-1942, f. 14.
595
. Ibidem.
596
. Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice Piteşti, fond Ministerul de
Război, Cabinetul Ministrului, Biroul 2, dosar 155/941, f. 3 (în continuare,
C.S.P.A.M.I. Piteşti).
597
. „Analele Minelor din România”, nr. 4/1942, p. 230.
598
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 242/1943, f.39.
599
. Ibidem, f. 21.

206
ANUL PRODUCŢIE / TONE
1938 834.031,4
1939 847.008
1940 809.204,6
1941 710.487,7
1942 727.002,2
1943 700.440
1944(ian.-aug.) 288.490

Suprafeţele de explorat deţinute de Societatea „Concordia” se


repartizau astfel, în august 1944: Dâmboviţa – 180 ha, Prahova – 1.985 ha,
Buzău – 250 ha, Putna – 400 ha şi Bacău – 2.220 ha.600
În Memoriul din 8 mai 1941, înaintat de principalele 12 societăţi
petroliere din România printre care şi „Concordia”, generalului Gh.
Potopeanu, ministrul Economiei Naţionale, se arăta că, în faţă progreselor
realizate până în 1941, „metodele de explorare şi de exploatare din trecut
apar neraţionale, uneori cu totul rudimentare”601. Dar dacă exploatarea
petrolului a apărut ca „barbară” în trecut ea nu a fost altfel decât în restul
lumii, pentru că acela era stadiul cunoştinţelor teoretice şi practice asupra
petrolului. În vremea când sondele erau exploatate în România prin erupţie
liberă, aceeaşi metodă se practica în toată lumea iar atunci când s-a trecut la
exploatarea captată, şi România a adoptat aceeaşi metodă de lucru. În urma
studiilor geologice efectuate permanent, cunoaşterea straturilor geologice
petrolifere, a mijloacelor de a obţine un randament optim al ţiţeiului din
diverse formaţiuni geologice, s-a ajuns la mari progrese care au fost aplicate
în special începând cu anul 1930.
Marile societăţi petroliere care au fost în măsură şi au dispus de
mijloacele cele mai înaintate din punct de vedere tehnic, au adus în România
experţii „cei mai buni” care să îndrume personalul românesc şi pentru a
supraveghea instalarea sondelor precum şi a proiectelor lucrărilor geofizice
de prospectare şi au trimis ingineri români selecţionaţi pentru a studia şi
cunoaşte toate metodele folosite în industria petrolieră mondială. Aceste
societăţi, în scopul de a ajunge la o exploatare cât mai raţională a
zăcămintelor petroliere, au încheiat, din iniţiativă proprie, convenţii de
exploatare unitară care au stabilit distanţarea optimă între sonde; debitele
raţionale ale sondelor atât pentru ţiţei cât şi pentru gaze, în scopul de a
conserva presiunea în zăcăminte; punerea în producţie de la diferite straturi;
600
. Ibidem, dosar 292/1944-1948, f. 73.
601
. Ibidem, dosar 82/1940-1941, f. 7.

207
perfecţionări care au dus la un randament sporit pentru o exploatare mai
perfectă. Prin aceste aplicări comune a lucrărilor de explorare şi exploatare
au putut fi împărţite riscurile inerente în fazele ei de început, care erau
costisitoare, ducând la stabilirea unor programe de lucru mai raţionale.
Societăţile petroliere au făcut tot ce le-a stat în putere pentru:
perfecţionarea la maxim a metodelor de prospecţiuni; sporirea numărului
sondelor de explorare; introducerea şi folosirea instalaţiilor de extracţie cele
mai moderne; modernizarea metodelor lor de prelucrare. Prin aceste
încercări ele au reuşit să tină piept concurenţei pe piaţa mondială şi au
constituit pentru economia naţională şi pentru stat o sursă de venituri mai
mult decât considerabilă.
Industria petrolieră a avut de suportat urmările „colaborării” dictatului
economic impus în toamna anului 1940 iar apoi consecinţelor inerente
create de război. A fost o mare performanţă continuarea activităţii în
domeniul extracţiei petroliere, care a furnizat ţiţeiul necesar rafinăriilor
româneşti, puse în stare de funcţiune spre sfârşitul anului 1944 sau începutul
anului 1945, după masivele bombardamente la care au fost supuse.

3.3. Rafinare

An de an, rafinăria „Vega” din Ploieşti, a fost înzestrată cu instalaţii


moderne, clasându-se printre cele mai importante, moderne şi complete
rafinării din România. 602 Astfel, în 1931, s-a introdus o instalaţie de distilare
de tip „Borrmann”, cu o capacitate de 288.000 tone, iar în 1933 o instalaţie
de distilare tubulară (pipe-still) cu o capacitate de 430.000 tone. Capacitatea
totală de prelucrare era de 1.328.000 tone. În anul 1933, rafinăria a supus
prelucrării 767.650 tone ţiţei, faţă de 145.790 tone în 1920, şi de 165.53 în
1913. 603
Credem că este interesant să arătăm şi unele preţuri la care se vindeau,
în 1932 în ţară, produsele petroliere. Astfel, litrul de benzină de autoturism
era de 1.55 lei, de benzină grea 1.35 lei, de motorină 1.25 lei, iar de lampant
0.90 lei. Lampantul continuă să fie solicitat la consumul intern, deoarece
„mijloacele moderne de iluminat nu erau introduse decât puţin în oraşele
mari şi deloc în oraşele mici sau la sate. Astfel, lampantul era mijlocul
suveran de iluminat, fiind ieftin şi la îndemâna oricui.”
Dintre produsele livrate de rafinărie, putem enumera: benzina albă,
benzină grea pentru tractoare şi mori ţărăneşti, benzine speciale pentru
602
. Societatea „Concordia”: în „Indicatorul Minier al României” pe anul 1925, p. 431.
603
. „Analele Minelor din România”, nr. 11/1934, p. 481-482.

208
automobile, motorină, uleiuri minerale, uleiuri de iarnă şi de vară, uleiuri
speciale, păcură, parafină, smoală, bitum, acizi naftenici, precum şi cocsul
din păcură pentru ars.
Începând cu 1934, produsele erau vândute celor interesaţi prin
depozitele aparţinând societăţii „Distribuţia” cu care „Concordia” încheiase
o convenţie de colaborare. La 1 aprilie 1934, Societatea „Concordia”, ca
deţinător al majorităţii acţiunilor Societăţii „Muntenia Petroliferă”, care avea
ca obiect de activitate cumpărarea şi vânzarea de produse petroliere,
înfiinţări de depozite de vânzare a acestor produse şi exploatarea şi
vânzarea produselor petroliere, a încheiat cu Societatea „Distribuţia” un
Contract de comision prin care punea la dispoziţia acesteia din urmă
următoarele depozite şi staţii de benzină care, după 20 decembrie 1942, în
urma absorbţiei „Munteniei Petrolifere” de către „Concordia” vor intra
definitiv în posesia acesteia: 604 în Braşov, Sfântul Gheorghe, Bucureşti şi
Ploieşti. Valoarea totală a acestei organizări puse la dispoziţia
societăţii„Distribuţia” se ridica la 11.122.473 lei. Tot personalul urma să fie
menţinut în serviciu iar schimbările nu se puteau efectua decât cu acordul
„Concordiei”.
În 1935, produsele obţinute la prima distilare, din prelucrarea ţiţeiului
erau următoare: benzină uşoară, benzină grea, petrol distilat, motorină,
uleiuri distilate, păcură, pierderi; în total 976.300 tone. 605
Tehnica de rafinare în România se prezenta cu un bilanţ deficitar,
rafinăriile negăsindu-se la nivelul tehnicii moderne, instalaţiile trebuind să
fie perfecţionate. Unele instalaţii de cracare, depăşite tehnic, nu permiteau
transformarea în benzine superioare cu cifre octanice ridicate sau în uleiuri,
a întregii cantităţi de păcură, disponibilă şi utilizată, de regulă, neeconomic,
drept combustibil sau exportată. Cu toate progresele înregistrate în
prelucrarea petrolului, acestea nu erau suficiente, iar pierderile se cifrau la
un procent destul de ridicat, dacă avem în vedere cantitatea de gaze de
distilare care erau arse. 606
Capacitatea instalaţiilor de cracare a păcurei, pentru obţinerea de
benzine superioare, era de 40% din totalul cantităţilor rezultate în urma
primei distilări, iar instalaţiile pentru fabricarea uleiurilor reprezentau numai
8% din cantitatea disponibilă de prelucrare. 607 Raportând întreaga cantitate
de benzină obţinută din ţiţeiul prelucrat, se observă că, în 1935, s-a obţinut
604
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 110/1942-1944, f. 17-18.
605
. „Analele Minelor din România”, nr. 1/1936, p. 60.
606
. M.F.Iovanelli, Industria românească, 1934-1938, Editura „Academiei R.S.R.”,
Bucureşti, 1975, p. 145.
607
. G. Gane, Problema petrolului în România, „Tipografia Curţii Regale”, Bucureşti,
1938, p. 47.

209
doar 26% faţă de 40% cât se obţinea în SUA. 608 Aşadar, prelucrarea la noi
nu era completă, randamentul rafinăriilor fiind sub nivelul celor din statele
dezvoltate.
Cracarea în România, în 1937, reprezenta în procente 24% pentru o
producţie de 2.500 de vagoane. Aceasta, revenea la 62 de rafinării care
deţineau un total de 10 unităţi de cracare. Faţă de industria mondială,
România stătea sub normal, sporirea unităţilor de cracare fiind un imperativ
pentru industria de rafinare. Franţa avea un procent de 49,9 %, respectiv în
17 rafinării existau 14 instalaţii de cracare. Se preconiza în România că anul
1937 reprezenta începutul perioadei de „maxim de valorificare la un minim
de prelucrare”609
În principalele rafinării, inclusiv la „Vega”, se începuse o tratare mai
departe a reziduurilor rezultate din distilaţie, pentru a se obţine produse
nobile, îndeosebi benzină, care cunoaşte o uşoară creştere. Aceasta se făcea
prin tratarea păcurei la temperaturi foarte ridicate pentru a se realiza
hidrocarburi uşoare. Acest procedeu de obţinere a benzinei, se numea
cracking (cracare).
Stabilizarea producţiei mondiale începută în anul 1934 a dus la o
înviorare a producţiei derivatelor de petrol, la un echilibru între producţie şi
consum, şi intrarea într-o perioada de prosperitate, începând din anul 1935.
Ca urmare, societăţile au început sa se intereseze de gazele de sondă, de
cracare, de rafinare prin metode noi a uleiurilor şi petrolului. Societatea
"Concordia" a construit la "Vega" o instalaţie de stabilizare cu captare de
gaze comprimate în vase ermetice, a perfecţionat sistemul de distilare prin
introducerea vidului în instalaţie şi a montat o instalaţie de rafinare cu
solvenţi. 610
În ceea ce priveşte calitatea produselor obţinute în rafinăria „Vega” se
poate afirma că ele se apropiau de cele străine, cum ar fi asfaltul, dar aveau
probleme în ceea ce priveşte uleiurile. România se situa în urma unor ţări ca
Ungaria, Cehoslovacia sau Italia care, deşi nu aveau tradiţie şi nici producţie
de ţiţei, foloseau instalaţii de rafinare cu solvenţi, obţinând din ţiţeiurile
parafinoase româneşti, uleiuri de calitate superioară.
Din anul 1937, s-a început proiectarea la rafinăria „Vega” a unei
instalaţii de cracare care ar fi permis o mai bună valorificare a produselor
societăţii. Prin procedeul de cracare se puteau obţine, în afară de benzină, şi
608
. Petrolul românesc şi politica de stat, în „Analele Economice şi Statistice” , anul
XXI, nr. 7-10, 1938, p. 154.
609
. Industria rafinajului în România. Realizări şi perspective 1936-1937, în „Annales
des
Mines de Roumanie”, nr. 1/1937, p. 18-19.
610
. „Analele Minelor din România”, nr. 1/1936, p. 17-19.

210
alte derivate ca motorină, păcură cracată, cocs sau asfalt. Până în 1937, erau
în România numai cinci rafinării, care posedau sau construiau instalaţii de
cracare.
Instalaţiile de cracare din cele cinci rafinării care le posedau, aveau o
capacitate de prelucrare de 700.000 tone păcură anual, dar mai trebuiau
construite instalaţii pentru a mării capacitatea la 800.000 tone. Randamentul
în acest an, la rafinăria „Vega”, în obţinerea benzinei a fost de 22.6%,
estimându-se că va creşte la 40% în anii următori. Cheltuielile de cracare,
ale societăţii, se cifrau a 278 lei pe tonă, rentabilitatea la 1.058.000 tone
păcură fiind de 488.796.000 lei.611
La 4 iunie 1938 a fost pusă în funcţiune instalaţia de cracare, fiind de
faţă şi ing. Rougeot, trimisul societăţii „Compagne Financi ère Belges des
Pétroles”. Societatea „Concordia”, prin instalaţia sa, dovedea că era
interesată mai mult spre cracare, în timp ce alte societăţi, cum ar fi „Astra
Română”, erau interesate de metoda „reforming” cracarea unor amestecuri
şi chiar white-spirit şi benzină grea. Pentru punerea în funcţiune a instalaţiei
s-au efectuat trei încercări pe perioade diferite, şi anume 4 mai - 10 iunie
1938, 29 mai - 8 iunie 1938, şi 16 iunie - 7 iulie 1938. Conform
instrucţiunilor date de Societatea „Petrofina”, instalaţia trebuia să trateze pe
zi, 500 tone păcură şi 250 tone petrol. După pornirea instalaţiei se obţineau
150 tone benzină finită pe zi cu cifra octanică de 65 şi se putea garanta o
producţie de 3.750 tone pe lună, socotindu-se 25 de zile lucrătoare.
„Concordia” era interesată de obţinerea benzinei cu cifră octanică de 68,
pentru plasarea ei în Anglia, Belgia şi Olanda.
Începând cu anul 1939, au intrat în vigoare condiţiile intersindicale
franceze, care obligau Societatea „Concordia” să livreze benzină pentru
autoturisme cu minim 30% distilaţie la 100° şi cifra octanică minim 65.
Benzina se livra numai prin Societatea „Petrofina”, putându-se livra şi
amestecuri în orice proporţie din benzina cracking şi straight-run.
Instalaţia de cracare a rafinăriei „Vega” a prelucrat 194.430 tone de
petrol în 1939, şi 193.728 tone în 1940. 612 Capacitatea de prelucrare a
rafinăriei de 1.340.000 tone a fost mai mare decât producţiile realizate sau
cantităţile distilate. În perioada 1936-1940, cantităţile distilate au fost între
809.888 tone în 1940 şi 980.705 tone în 1937, cu excepţia anilor 1936 şi
1938, când cantităţile de ţiţei distilate au depăşit 1.000.000 tone. În 1939,
capacitatea instalaţiei de cracare de la rafinăria „Vega” se ridica la 210.000
tone.613
611
. Buletin lunar U.G.I.R.,an 17, nr. 7-8, 1939, p. 13.
612
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 2/1924-1943, f. 83-90.
613
. Arhiva Institutului de Cercetări şi Proiectări Tehnologice Câmpina, S.N.P.Petrom,

211
Pentru anul 1939, „Concordia” pentru a obţine motorină, la rafinăria
„Vega”, a distilat 50.000 vagoane ţiţei parafinos, pentru care s-au obţinut
6.000 tone petrol, 48.000 tone motorină parafinoasă, 183.000 tone păcură
parafinoasă. În general, „Vega” pentru cracare, consuma pe zi 20 tone de
petrol, 160 tone de motorină şi 610 tone păcură. Motorina parafinoasă se
consuma la intern, astfel că în 1938, s-au livrat 1.600 de vagoane precum şi
1.020 de vagoane de păcură pentru traverse. 614
Problema produselor speciale a constituit pentru societatea
„Concordia” una dintre problemele cele mai importante, conducerea
societăţii realizând că, mai curând sau mai târziu, industria de petrol va
deveni o industrie chimică propriu-zisă. Declanşarea războiului a determinat
societatea să creeze pentru armată, o serie de produse ca vaselină de
armament, farmaceutică, şi uleiuri farmaceutice. Erau, însă, necesare în
continuare procedee cât mai noi de valorificare optimă a păcurei
parafinoase, prin deparafinarea fracţiunilor de ţiţei obţinute prin redistilare,
precum şi dezasfaltarea ei. Aceste operaţiuni erau inevitabile, pe de o parte
datorită scăderii producţiei de ţiţei asfaltos, neparafinos, iar pe de altă parte,
datorită calităţilor inferioare a produselor respective. Progresele tehnice erau
foarte mari iar cerinţele erau satisfăcute numai de produsele având bază
parafinoasă.
Societatea a fost solicitată în continuu atât pe piaţa internă cât şi pe
pieţele externe, dar mai ales de armata română şi germană să livreze uleiuri
de calitate superioară, necesare în special motoarelor de avion. Experţii
chimişti ai societăţii au hotărât şi au comandat, în octombrie 1943, la firma
„Edeleanu” din Berlin, o instalaţie modernă de deparafinare dar care nu
putea fi livrată mai devreme de anul 1945. Totuşi, spre a putea începe cât
mai curând fabricarea acestor uleiuri, societatea „Kontinentale Oel” din
Berlin s-a declarat gata să pună la dispoziţia societăţii „Concordia” – cu
titlul de împrumut – o instalaţie de deparafinare aflată la Gravenchon, în
Franţa, pe care „Concordia” se obliga de a o transporta înapoi, în cel mult
doi ani spre a fi remontată în Gravenchon, conform hotărârii Consiliului
Interministerial din şedinţa de la 19 ianuarie 1944. 615 Instalaţia avea o
capacitate de 3.200 tone pe lună şi se putea fabrica cantitatea de 1.840 tone
uleiuri pe lună (de turbine, transformator, alb medicinal, de motor).
O parte din instalaţie, încărcată în 57 de vagoane, reprezentând 826 de
tone, a sosit la rafinăria „Vega” dar, cinci vagoane cu 78 de tone, cu toate că

fond Societatea „Astra Română”, statistică, dosar 272/1939-1944, f. 72 (în


continuare, A.I.C.P.T. Câmpina S.N.P.Petrom).
614
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 187/1938, f. 69-70.
615
. Ibidem, dosar 262/1944, f. 6.

212
au trecut graniţa, nu au mai sosit la Ploieşti iar 14 vagoane, reprezentând
243 de tone, nu au mai trecut graniţa şi nu se mai ştia nimic de ele. O parte
din piese, au sosit degradate iar altă parte au fost distruse de
bombardamentele de la Simeria şi Ploieşti, în intervalul aprilie-august 1944.
Instalaţia nu a putut fi pusă în funcţiune la rafinăria „Vega”. 616 În urma
contractelor încheiate în 13 şi 20 aprilie 1944, „Concordia” trebuia să
plătească, în medie, anual, suma de 48.000.000 lei.617
Din cantitatea totală de subproduse obţinute în rafinării, peste 90%
era exportată, ponderea cea mai mare deţinând-o cele rezultate în urma
distilării primare — benzinele, petrolul lampant, motorina şi păcura, care
putea fi din nou tratată. Dar, era mai avantajos sa se valorifice păcura prin
export — care aducea valută şi permitea prelucrarea în rafinăriile din Vestul
Europei - decât sa fie utilizată în distilarea secundară sau în cracare, ceea ce
necesita cheltuieli mai mari şi instalaţii moderne.
Fabricarea produselor petroliere în rafinării era dictată calitativ şi
cantitativ de cererile cumpărătorilor. Prin urmare, şi produsul brut care se
colecta şi transporta de la sonde, trebuia să fie în concordanţă cu cererile de
mai sus. În consecinţă, fiecare societate îşi aranja producţia, colectarea şi
transportul ţiţeiului pentru a face faţă nevoilor sale. 618 Societatea
„Concordia” a încheiat, pentru rafinarea produselor, în instalaţiile proprii,
contracte de licenţă cu societăţi germane şi austriece, pentru folosirea . 619

Conductele societăţii
Dezvoltarea producţiei de ţiţei a impus dezvoltarea sistemului de
conducte particulare ale societăţilor petroliere care se va dezvolta continuu,
mai ales după primul război mondial. 620
În anul 1905, grupul german „Disconto Gesellschaft” a fondat
Societatea „Creditul Petrolifer”, pentru transportul ţiţeiului, cu concursul
Băncii „Max Schapira”, din Ploieşti, acesta fiind şi primul administrator
delegat al societăţii nou create. În acelaşi an, s-a construit şi prima conductă
a societăţii, cu diametrul de patru ţoli, în lungime de cca. 20 km. de la
Buştenari la gara Băicoi, unde se aflau rezervoarele de înmagazinare ale
societăţii. 621
În anul 1908, „Creditul Petrolifer” deţinea, în proprietate, un număr
de 358 de vagoane-cisternă din care, peste 25 de ani, 440 vor deveni
616
. Ibidem, dosar 17/1944, f. 9; 107/1944, f. 150.
617
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Kontinentale Oel”, dosar 47/1944, f. 275-276.
618
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 23/1940, f. 29.
619
. Ibidem, dosar 17/1944, f. 9-10.
620
. Gh. Ivănuş, I. Stefănescu, St. Tr. Mocuţa Şt. N. Stitimin , M.P. Coloja, op. cit p. 329.
621
. M.P.R. nr. 14/1905, p. 409.

213
proprietatea C.F.R. şi 98 de vagoane închiriate.622 În 1916 societatea va
deţine un număr de 458 de vagoane –cisternă.
Societatea s-a dezvoltat, iar în 1912, când, de sub controlul lui
„Disconto-Geselschaft” a trecut sub controlul grupului german „Deutsche
Erdoel A.G.”, era proprietara unei reţele de conducte de cca. 180 de km.,
având trei agenţii de înmagazinare şi pompare şi anume: Ţintea-Gorgoteni,
(unde era şi administraţia centrală), Buştenari şi Moreni.623
Participările lui „Deutsche Erdoel. A.G.” lichidându-se după război,
Societatea „Creditul Petrolifer” a trecut sub controlul societăţii belgiene
„Compagnie Financière Belge des Pétroles” din Bruxelles şi sub iniţiativa
acesteia, societatea a continuat să se dezvolte până când, în 1922 a fost
complet absorbită de Societatea „Concordia”, care a creat un serviciu special
al conductelor şi rezervoarelor cu o agenţie de centralizare la Ploieşti, sub
conducerea lui D. Meyer.
Conductele, proprietatea societăţilor petroliere particulare, ce activau
în domeniul forajului, extracţiei şi prelucrării ţiţeiului, legau sondele în
producţie cu rezervoarele de depozit ale schelelor şi, de aici, transportau ţiţei
brut pentru prelucrare la rafinărie. Acestea constituiau o imensă reţea,
construită pentru ţiţei, gazolină, gaze de schelă şi produse petroliere
transferate de la rafinării la staţiile de pompare. Schelele petroliere
dispuneau şi de o importantă reţea de conducte pentru utilităţi (apă şi abur).
Sistemul de conducte particulare ale societăţilor petroliere datează din
1891, când aveau o lungime de numai 9 km, ajunge în 1906 la 515 km., în
1914 la 1.314 km iar după primul război mondial, refăcut şi dezvoltat, la
1.560 km în 1928. 624
Dezvoltarea rapidă a extracţiei şi prelucrării ţiţeiului, duce, în 1930, la
o creştere a lungimii conductelor petroliere particulare cu cca. 47% faţă de
1928, în numai trei ani, reţeaua aceasta întinzându-se pe 2.300 km. din care
76,1% (1.750 km) erau deţinuţi de cinci mari societăţi: „Concordia”,
„Steaua Română”, „Unirea”, Româno-Americană”, şi „Colombia”. 625
Serviciul de conducte şi rezervoare al societăţii „Concordia” a fost
creat, în primul rând, pentru deservirea transporturilor de ţiţei, gaze şi
produse petroliere, din producţia societăţii „Concordia” la rafinăria „Vega”
şi pentru a fi mai puţin costisitor, s-a organizat cu timpul şi transportul de
ţiţei şi gazolină ale terţilor la alte rafinării. Acest serviciu funcţiona în cadrul
622
. C. Murgoci, C. Osiceanu, Înmagazinarea şi transportul în Ministerul Industriei şi
Comerţului – Industria petrolului din România,Bucureşti, 1909, p. 20.
623
. M. Sevastos, op. cit., p. 18.
624
. M. Pizanty, Le pétrole en Roumanie, Ateliers Géographique „Eminens” S.A.
Bucureşti, 1933, p. 62.
625
. M.P.R., nr. 12/1931, p. 584.

214
Departamentului Petrol în scopul de a nu se mări preţul de cost. 626 fiind
deservit de 39 de funcţionari şi 145 de lucrători. Una din cauzele
împiedicării dezvoltării industriei petroliere în România era preţul mare al
transportului. Transportul ţiţeiului parafinos al cărui tonaj creştea în fiecare
an a creat permanent dificultăţi departamentului.
De la 400 km în anul 1925, în 1930, lungimea conductelor deţinute de
„Concordia”, pentru ţiţei, gazolină şi gaze, a ajuns la 449,5 km.,
reprezentând 19,54%. În anul 1934 erau 513, 7 km adică 20,36%. Observăm
o creştere cu 64,2km în 1934 faţă de 1930, adică o creştere cu 14,3%. 627 Prin
aceste conducte, în 1934, s-au transportat 1.163.347 tone faţă de 595.146
tone în 1930, în procente reprezentând 95,5%.
În 27 noiembrie 1929 Delegaţia judeţeană, prin preşedintele ei,
prefectul jud. Prahova, autorizează instalarea conductei solicitată de
Societatea „Concordia” pentru transportul petrolului lampant, urmând
traseul liniei de centură, bariera Câmpinii – rafinăria „Vega”, traversând
calea ferată Ploieşti-Văleni la intersecţia C.F.P.V. cu şoseaua ce mergea spre
Ploieştiori, obligând societatea să plătească o arendă anuală de 40 de lei pe
ml. 628
În anul 1935 reţeaua de conducte ajunsese la 620 km., serviciul
conducte posedând, încă din 1925, 11 staţii de primire şi înmagazinare a
petrolului brut la: Gura Ocniţei, Moreni, Băicoi - gara, Băicoi - sat, Ţintea,
Buştenari, Burloi, Mislişoara, Doftanei, Recea şi Floreşti. 629 Capacitatea
totală a rezervoarelor va creşte de la 50.000 tone în 1925 la 86.920 tone.
Conductele principale ale Societăţii „Concordia”, în lungime totală de 225
km, erau următoarele: Gura Ocniţei – Moreni – Ploieşti; Gura Ocniţei –
Băicoi – Ploieşti (gaz); Moreni – Băicoi – Ploieşti; Moreni – Băicoi –
Ploieşti; Moreni – Băicoi – Ploieşti; Băicoi km. 80 – Ploieşti; Mislişoara la
staţia „Steaua Română” (gaz); Mislea – „Steauau Română” km. 80. În afară
de aceste conducte, mai existau conducte accesorii de aducţiune, de legătură,
etc. de dimensiuni şi diametre diferite, care legau staţiile de alte conducte şi
de rezervoare. Impozitele şi arenzile plătite către stat, judeţ şi comune, de
către Serviciul conducte, între 1928 – 1934, s-au cifrat la aprox. 26.000.000
lei.
Societatea „Concordia” era singura societate care avea o întreagă
reţea de conducte de transport a ţiţeiului din şantiere pentru rafinăria sa şi
alte rafinării (celelalte societăţi aveau conducte pentru servicii proprii).
626
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 288/1939-1941, f. 13.
627
. M.P.R., nr. 17/1935, p. 1235.
628
. D.J.A.N. Prahova, fond Prefectura jud. Prahova, dosar 142/1935, f. 61.
629
. „Concordia”, în „Indicatorul Minier al României” pe anul 1925, p. 436.

215
Ţiţeiul extras era depozitat, în schele, într-o serie de rezervoare, de unde
apoi produsul, era pompat spre rafinărie. De asemenea, rafinăria avea
rezervoare de stocare a produselor petrolifere de diferite capacităţi.
Produsele se pompau apoi spre staţiile de export. Când capacităţile proprii
nu erau suficiente, se apela şi la rezervoare închiriate.
Sistemul de transport de la schele la rafinării a fost perfecţionat şi
organizat de „Concordia” ţinând cont de specificul ţării noastre. Sistemul
întrebuinţat de societate prezenta mari avantaje din punct de vedere al
păstrării calităţii ţiţeiurilor transportate şi a comercializării lor.630
Conductele, după felul şi diametrul lor erau sudate sau nesudate, iar
societatea aplica diverse metode de montaj al lor. Rezervoarele de depozit
erau sudate, nituite sau bulonate, diferenţiindu-se după mărimea lor şi felul
de vopsire. Metoda de vopsire şi izolare a rezervoarelor, inventată de Şerban
Cantacuzino, era specific românească. Staţiile de pompare aveau pompe şi
motoare specifice, existând dificultăţi în pompaj datorită parafinei,
îngheţului, etc. Au fost aplicate şi metode de preîntâmpinare a acestor
fenomene, precum şi măsuri de a micşora pierderile înregistrate în
transportul, manipularea şi depozitarea ţiţeiurilor.
Consiliul de Administraţie al Regiei conductelor de petrol ale statului,
în anul 1933, a hotărât exproprierea tuturor conductelor de petrol ale
particularilor care făceau „cărăuşie" publică în detrimentul statului.
Hotărârea Consiliului de Administraţie urma să se aplice numai faţă de
Societatea petroliera „Concordia", care avea patru conducte în lungime de
30 km, in regiunea Ochiului, Moreni si Băicoi 631 . Cum Regia conductelor
de petrol ale statului era pendinte de Ministerul Industriei şi Comerţului,
încheierea Consiliului de Administraţie a fost adusă la cunoştinţa
ministerului care, înainte de a-şi da avizul, a înaintat încheierea Consiliului
superior al minelor. În şedinţa din 11 iunie a Consiliului, desfăşurată sub
preşedinţia consilierului Mandrea, s-a recunoscut că, din punct de vedere
principial, statul avea oricând dreptul să facă orice exproprieri de conducte
pentru necesităţile publice (art. 70 si 197 din Legea minelor / 1929).
Examinându-se motivele invocate pentru a se justifica utilitatea si
oportunitatea exproprierii conductelor, după examinarea actelor din dosar şi
discuţii îndelungate, în mare majoritate Consiliul a decis restituirea
dosarului la minister 632. Acest lucru a însemnat pentru „Concordia"
630
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 24/1936-1937, f. 47.
631
. „Exproprierea conductelor de petrol ale Societăţii „Concordia”, în „Universul”, nr.
188, din 13 iulie1933.
632
. “Restituirea dosarului de expropriere a conductelor societăţii „Concordia”,
în „Facla”, nr. 735, 14 iulie 1933.

216
respingerea în fapt a cererii de expropriere. Ea înaintase o întâmpinare la
minister, in care arată consecinţele exproprierii a „288 km. de conducte care
legau toate rezervoarele societăţii care însumau 70.000 tone".
În anul 1940, prin Decretul - Lege nr. 3.969 privind extinderea
monopolului Statului asupra conductelor petroliere, publicat în „Monitorul
Oficial” nr. 286 din 4 decembrie 1940, principalele conductele ale Societăţii
„Concordia" (600 km) şi a altor societăţi au trecut în patrimoniul statului. La
4 martie 1941, „Concordia” împreună cu celelalte societăţi petroliere a
elaborat un memorandum asupra Decretului – Lege, înaintat generalului
Ion Antonescu, care, după deliberări, îl va abroga prin publicarea noii Legi a
petrolului din 17 iulie 1942, considerându-se „că nu a fost profitabil nici
Statului, nici economiei naţionale”.633
Din cauza reducerii producţiei de ţiţei a României, cantităţile de ţiţei
transportate prin conductele societăţii „Concordia” au scăzut începând cu
anul 1940. Cu toate că cheltuielile de exploatare s-au majorat, societatea a
continuat să asigure transportul ţiţeiului, terţilor la vechile tarife, rămase
neschimbate de mai mulţi ani. În cursul anului 1941 transporturile de gaze
au fost deosebit de active, arătând o sporire de 61% faţă de 1940.634
Incendiul provocat de trăsnet la Moreni, în 1943, a avut ca efect o reducere a
posibilităţilor de înmagazinare a produselor petroliere în conducte. S-a reuşit
totuşi ca o parte din aceste pierderi să fie înlăturate. 635
Tot aşa de importantă era şi problema transportului de la şantier la
rafinării, pentru că preţul ce se lua pentru aceste transporturi putea fi
hotărâtor pentru preţul petrolului. Statul nu deţinea decât 8% din conductele
existente, adică 205 km, faţă de restul de 1.900 km aparţinând societăţilor
petroliere. Din totalitatea conductelor de la şantiere la rafinării, 78%
aparţineau societăţilor mari.
În perioada 1941-1944, toate transporturile prin conductele statului şi
prin garniturile de vagoane-cisternă, au fost efectuate după programe
stabilite de organele oficiale care stabileau plecarea garniturilor de tren,
numărul disponibil de şlepuri, în cazul transporturilor pe apă, traseele
acordate de societăţile germane, cantităţile şi felul produselor pompate prin
conducte. 636
În 7 decembrie 1944, pentru transportul ţiţeiului şi produselor lui, de
la şantiere la rafinărie, „Concordia” deţinea conducte: 637 pentru transportul
633
. C. Zidaru, L. Staciu, N. Dumitrescu, Din istoria transportului ţiţeiului prin conducte
în România, Editura „Silex”, Bucureşti, 1998, p. 72-73.
634
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 2/1924-1943, f. 112
635
. Ibidem, f. 119v.
636
. Ibidem, dosar 255/1944, f. 54.
637
. Ibidem, dosar 242/1942-1948, f. 23.

217
ţiţeiului (nouă conducte); pentru transportul gazolinei (patru conducte);
pentru transportul gazelor (4 conducte); conducte de produse albe; conducte
de motorină şi combustibili. Conductele societăţii „Concordia” nu erau
izolate, însă erau vopsite cu un start de smoală şi erau îngropate la o
adâncime cuprinsă între 1,20m – 1,30 m. 638
Pe lângă conductele deţinute, pentru primirile şi predările de ţiţei,
societatea dispunea şi de următoarele Agenţii de conducte: Ţintea-Găgeni;
Staţia Găgeni; Ochiuri – Gorgoteni; Moreni: Buştenari – Mislea; Gura
Ocniţei; Băicoi.
Din cauza distrugerilor datorate bombardamentelor şi a luptelor
purtate după 23 august 1944, au fost necesare înlocuiri de conducte de
diferite mărimi, în total 2.144, 90 m şi 56 ventile de diferite mărimi. Din
cauza războiului, anul 1944 a fost unul dintre cei mai răi ani pe care i-a
cunoscut Serviciul Conducte.

Transporturi căi ferate, maritime şi fluviale


Transporturile feroviare au constituit mijloacele eficace, uşor
manevrabile, pentru distribuirea produselor în fiecare colţ de ţară iar prin
export se realizau venituri importante. Ele n-ar fi folosit posibile fără
existenţa unui parc corespunzător de vagoane-cisternă care aparţineau
societăţii, în coproprietate cu C.F.R.-ul sau închiriate de la acesta.
Pentru facilitarea exportului produselor, societatea a fost nevoită ca,
începând cu 1928 să-şi mărească parcul de vagoane-cisternă existent de la
572 unităţi la 608 iar în 1929 la 674. 639 În anul 1935, „Concordia” deţinea
142 vagoane proprii şi 484 închiriate pentru transportul produselor albe şi 36
de vagoane proprii şi 202 închiriate pentru produsele negre.640 Numărul lor
va creşte de la 974 în 1935 (339 în proprietate, 88 în coproprietate cu
C.F.R., 461 închiriate de la C.F.R. şi 86 închiriate de la terţi) la 1016 în
1936. Capacitatea totală era de 19.000 tone 641. În anii 1939 şi 1940 situaţia
parcului de vagoane utilizat de Societatea „Concordia” era următoarea:

1939
Nr. vagoane Proprietate Coproprietat Închiriate de Închiriate de la Închiriate
proprie e cu C.F.R. la C.F.R. auxiliari terţi
1085 340 59 483 66 137
1940
Nr. vagoane Proprietate Coproprietat Închiriate de Închiriate de la Închiriate

638
. Ibidem, dosar 37/1945, f. 2.
639
. Ibidem, f. 22, 28.
640
. M.P.R., nr. 17/1935, p. 1243.
641
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 36/1936, f. 7.

218
proprie e cu C.F.R. la C.F.R. auxiliari terţi
1108 340 58 570 - 140

Parcul de vagoane utilizat de societate va ajunge, în anii următori la


un număr de 1.280 unităţi iar apoi, spre anul 1944, numărul lor va
descreşte.642
Transporturile produselor petroliere erau de o importanţă deosebită
pentru politica petrolului în general şi mai ales a preţurilor. În România, în
1938, 83% din produsele destinate exportului erau transportate pe calea
ferată, şi numai 17% erau transportate pe conducte. Ca urmare, preţul de
cost al petrolului era mult mai mare. Transportul unei tone de petrol pe calea
ferată era de patru ori şi jumătate mai scumpă decât pe conducte, C.F.R.-ul
deţinând monopolul în transporturile pe cale ferată. După ce, în 1925,
încasările C.F.R.-ului din transportul petrolului nu reprezenta decât 6,8%,
după 10 ani, adică în 1935, ele reprezentau 32,3% din întregul trafic de
mărfuri.643
Pierderile ocazionate de transporturile cu vagoane cisternă erau foarte
mari, datorită evaporărilor şi scurgerilor produse la manipulare. Dacă s-ar fi
făcut transportul pe conducte, care reprezentau 60% din costul pe cale
ferată, s-ar fi realizat o economie medie de 1.160 lei pe vagon. Exista însă
un conflict permanent între C.F.R. şi Regia Autonomă a Conductelor, care
dorea să-şi mărească reţeaua de conducte în timp ce reprezentanţii Căilor
Ferate se opuneau.
Anul 1944 a fost un an greu pentru transportul de ţiţei, gazolină, gaze
şi produse petroliere, cifrele prevăzute neputând fi realizate datorită
bombardamentelor şi lipsei de mijloace de transport. Programul de ţiţei
prevăzut la 641.400 tone a fost redus la 458.354 tone , deci 71%.
Transportul pentru terţi, prevăzut la 370.000 tone a scăzut la 303.512 tone
sau 81% din prevederi. În total, la ţiţeiul de transportat pentru „Concordia”
şi terţi, dintr-un total de 1.011.400 tone s-a realizat 761.822 tone sau 75%.
Reducerile pentru „Concordia” s-au datorat în primul rând
distrugerilor provocate rafinăriei „Vega” care nu a mai putut prelucra. Au
fost distruse conducte şi rezervoare în regiunile petrolifere şi în staţiile de
export, iar exportul a fost stânjenit de continua minare a Dunării, care
împiedica plecarea sau sosirea tancurilor petroliere. 644
642
Societatea „Concordia”, în „Annales des Mines de Roumanie”, nr. 11/1934, p. 482.
643
. Petrolul românesc şi politica de stat, în „Analele Economice şi Statistice” , anul
XXI, nr. 7-10, 1938, p. 156.
644
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 129/1945, f. 62.

219
Produsele rafinăriei "Vega" erau expediate spre porturile Giurgiu,
Brăila şi Constanţa (Pallas) cu ajutorul vagoanelor cisternă sau prin
conducte. „Concordia" poseda pentru transportul produselor, pe Dunăre, trei
tancuri petroliere, "Concordia I", "Concordia II" cu o capacitate de 750
tone fiecare şi „Concordia III”, cu o capacitate de 1.500 tone în valoare
totală de 1.295.846 lei. 645 Aceste nave navigau sub pavilion belgian şi erau
asigurate, din 1937, la societatea anonimă română de asigurări „Dorna-
Vatra” din Bucureşti, pentru suma de 7.500.000 lei pe an. Prima era de
112.234 de lei iar poliţa de asigurare purta numărul 229. În 20 iulie 1940,
suma totală pentru care vasele erau asigurate la aceeaşi societate de
asigurări era de 14.500.000 lei. 646 Prin Societatea anonimă belgiană
"Concordia - Transport" (înfiinţată la 10 august 1923 de Societatea
"Petrofina"), deţinea o navă maritimă "Mazout I" şi două vapoare
"Credipetro I şi II" de 1.500 tone fiecare. 647 Din cele 600 de acţiuni
reprezentând capitalul de 300.000 franci francezi al societăţii nou-înfiinţate,
societatea „Concordia” deţinea 10. Tancul petrolier „Credipetro II” sub
pavilion român, era întrebuinţat la transportul produselor petrolifere pe
Dunăre, între Sulina şi Regensburg, cât şi pe afluenţi şi canalele navigabile
ale Dunării. Societatea îl închiria atunci când era solicitat contra cost. În
1935 a fost închiriat societăţii „Phöbus” cu 40.000 lei lunar, precum şi
societăţii „Anglo-Danubian Company Ltd” Londra, între 15 martie şi 15
decembrie 1939 pentru 600.000 lei. 648
Ca urmare a ocupării Franţei şi Belgiei, în decembrie 1940, Direcţia
Marinei Comerciale Române a aprobat instalarea pavilionul românesc
provizoriu pentru vasele societăţii, „Concordia” I, II şi III, în locul
pavilionului belgian.
Tancurile petroliere, „Concordia” I şi II au fost luate în ziua de 24
august 1944 din portul Giurgiu de către trupele germane, în timpul
retragerii, pe care le-au dus până la Bratislava, apoi până în portul
Corneilburg. De aici ele vor fi luate de către trupele sovietice drept trofee de
război iar apoi le-au predat Agenţiei Principale de Stat de Navigaţie de
Dunăre (S.D.G.P.), care apoi se va transforma în „Sovromtransport”.
A treia navă, „Concordia III” (construită în 1909, cu un deplasament
de 2.000 tone) a fost predată de România, Uniunii Sovietice, în contul art.
11 din Convenţia de Armistiţiu şi dusă în portul Batum. După preluare, mai
târziu, sovieticii îl vor pune în circulaţie sub numele de „OBCG”.
645
. Ibidem, dosar 33/1945, f. 9.
646
. Ibidem, dosar 260/1939-1941, f. 32, 95.
647
. Ibidem, dosar 10/1923-1928, f. 8-9.
648
. Ibidem, dosar 46/1935-1939, f. 14.

220
Concluzionând acest subcapitol, se poate afirma că industria rafinării
din România a urmat cu întârziere ritmul perfecţionărilor aduse instalaţiilor
şi metodelor de obţinere, a derivatelor din marile ţări producătoare. Deşi
scopul final al prelucrării era de produce calităţile şi randamentele cele mai
bune, România nu a putut atinge acest deziderat, întrucât nu putea beneficia
de ultimele progrese realizate. S-au obţinut, desigur, la instalaţiile aflate în
funcţiune, în principalele rafinării, printre care şi „Vega”, adeseori, rezultate
satisfăcătoare, atât calitativ cât şi cantitativ, dar începând cu 1939, rafinăriile
din România nu au mai înregistrări perfecţionări simţitoare iar distrugerile
au lovit din plin rafinăriile importante ale ţării.
Consecinţa a fost că doar cu grele eforturi s-au putut aduce instalaţiile
la capacitatea de prelucrare a ţiţeiului, reconstrucţia făcându-se cu materiale
ce au fost recuperate sau cu cele ce s-au putut obţine de pe piaţa internă, fără
a mai beneficia de inovaţiile introduse în rafinajul mondial. În domeniul
rafinării ţiţeiului s-a lucrat cu metodele din 1939 şi chiar mai vechi iar
randamentul a suferit toate consecinţele aceste situaţii anormale.

3.4. Exportul

Exportul de produse petroliere practicat de Societatea „Concordia”


avea ca scop obţinerea de devize libere necesare investiţiilor în „vaste
modernizări şi instalaţii noi, atât pentru producere cât şi pentru rafinare”.
Cea mai mare parte a exportului de produse petroliere se făcea pe apă, prin
portul Constanţa şi porturile dunărene Giurgiu, Brăila, şi Olteniţa.
Evoluţia comerţului exterior al României şi al volumului său, de după
război, poate fi împărţită în trei perioade: prima perioadă 1919-1921, când
cerealele predominau, a două perioadă 1922-1926 când lemnul era
principalul articol la export şi a treia perioadă, 1929-1933, când graţie
intensificării producţiei petroliere, petrolul a ajuns să reprezinte în 1933,
peste 67% din totalul volumului nostru la export. Perioada de creştere a
volumului din industria petrolieră, deşi progresa, la export, în fiecare an, a
fost mai lungă din cauza refacerilor complete prin care au trecut societăţile
petroliere existente, înainte de primul război mondial. 649 În perioada 1919-
1924, exportul românesc de produse petroliere nu a înregistrat salturi
importante:

1919 44.014 tone

649
. „Buletin Statistic al României”, Bucureşti, 1934, p. 64.

221
1920 249.097 tone
1921 377.328 tone
1922 435.526 tone
1923 416.025 tone
1924 437.915 tone

România a fost constrânsă să adopte o comprimare a importului,


pentru a menţine stabilitatea leului şi să intensifice exportul, în aşa grad
încât, pe de o parte, să poată strânge devizele necesare autorităţilor, ce se
cuveneau datoriilor externe, iar, pe de alta parte, să poată face faţă
convenţiilor comerciale pe bază de reciprocitate.
Din cauza situaţiei internaţionale şi ţinând cont de necesităţile
stringente ale armatei, în 1920, Ministerul de Război de la Bucureşti
recomandă şefului Comisiei Militare din capitala Franţei, începerea unor
tatonări privind acceptarea unor eventuale comenzi de armament în favoarea
României, în condiţiile în care statul român nu putea achita livrările decât
prin cesiuni de petrol sau derivaţi ai acestuia.
După negocieri purtate, la Bucureşti,în numele Guvernului Francez de
către generalul Payot, cu generalul Răşcanu, ministru de Război, a fost
convenită structura de bază a viitorului Acord între România şi Franţa. 650
Valoarea contractului a fost estimată la 54.703.000 franci francezi,
din care o parte armament şi o parte îmbrăcăminte. Achitarea se făcea în rate
lunare, iar odată cu recepţionarea tehnicii militare de către partea română,
aceasta urma să livreze, într-o primă tranşă, 27.000 tone petrol, la un preţ de
750 franci francezi tona. Ministerul de Război, conform adresei nr. 22316,
din 22 octombrie 1920, adresată grupului „CODIMIR”, adică al societăţilor
petroliere participante la contract, confirma perfectarea contractului, acestea
urmând să primească preţul de 2,05 lei/kg iar „toate taxele de orice natură ne
privesc pe noi, Ministerul de Război”. 651
Produsele petroliere urmau să fie livrate de societăţile „Steaua
Română”, „Astra Română”, Româno-Americană”, „Colombia”, „Petrol
Block”, „Aquila Franco-Română”, „Cometa”, „Orion” şi „Concordia”.
Societatea trebuia să livreze 150 de vagoane de produse petroliere,
650
. A. Nicolescu, Aspecte privind evoluţia, conţinutul, anularea şi continuarea
Contractului Petrol (28 decembrie 1920), în Omagiul istoricului Constantin Buşe,
Editura Pallas, Focşani, 2004, p. 313.
651
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 22/1934-1943, f. 27-28.

222
reprezentând 5% din valoarea contractului. 652 În perioada 6 noiembrie 1920
– 19 iulie 1921, pentru cantitatea de 1.404, 9 t. petrol distilat livrată la
Constanţa a primit suma de 2.850.000 lei. Mai rămânea de plata suma de
36.385 lei pe care ministerul nu a plătit-o până în anul 1925, motivând că
„Concordia” a refuzat să achite Ministerului Comunicaţiilor, Direcţia
Conductelor, suma de 466.176 lei, ce reprezenta taxa de transport al
petrolului distilat, care privea ministerul, conform adresei menţionate din
octombrie 1920.653
La 28 decembrie 1920, se va semna Contractul Petrol, numit aşa din
cauza modalităţii prin care statul român achita echipamentele militare oferite
de Franţa. La Bucureşti, şi-au pus semnătura pe Acord, generalul Răşcanu,
ministrul de Război şi Constantin Argetoianu, ministrul de Finanţe, iar din
partea statului francez, Raiberti, ministrul de Război şi comisarul pentru
combustibili al Franţei, Eynac. 654
Încă de la prima etapă a derulării contractului, legăturile dintre cele
două părţi au funcţionat defectuos. Reprezentanţii Franţei nu se grăbeau să
preia cantităţile de produse petroliere oferite de România. Într-un referat
întocmit de Direcţia a 7-a, Intendenţă, din cadrul Ministerului de Război, se
arăta că, „…autorităţile franceze au suspendat orice expediere de materiale,
iar pe de altă parte, căpitanul Wenger (reprezentantul Comisariatului pentru
combustibili, francez) nu numai că nu se prezintă pentru a încheia acordul (
a două tranşă a Contractului Petrol), dar nici nu ridică cel puţin cele 1.300
de vagoane disponibile la Constanţa, care fac parte din primul acord”. 655
La încheierea primei părţi din acord, Guvernul francez a informat
partea română că, din cauza desfiinţării monopolului de stat pentru petrol şi
a scăderii preţurilor produselor petroliere, nu mai poate accepta petrolul ca
mijloc de plată. Cu mare greutate, partea franceză informa partea română că,
„acceptă cumpărarea unei cantităţi de 10.000 tone de benzină, oferindu-se
nişte preţuri foarte mici”656
Un alt element care a lovit puternic în capacitatea financiară a părţii
române, a fost devalorizarea puternică a leului în raport cu francul francez,
ajungăndu0se la o paritate de 1 franc francez pentru 5,70 lei, în timp ce,
paritatea la momentul semnării acordului fusese de 1 franc francez la 2.70
lei.
652
. De la direcţia Conductei de petrol, în M.P.R., nr. 2/1921, pag. 78-79.
653
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 22/1934-1943, f. 28.
654
. C.S.P.A.M.I. Piteşti, fond Ministerul de Război, Cabinet, dosar 50, f. 659-660.
655
. Ibidem, dosar 478, f. 10.
656
. Ibidem, dosar 50, f. 655.

223
Până la anularea lui, Contractul Petrol, a adus României echipamente
militare în valoare de 25.335.377 franci francezi pentru care a livrat petrol şi
a plătit, în numerar, suma de 26.370.571 franci francezi, soldul fiind
defavorabil României. 657 Concret, rezultatul contractului încheiat cu Franţa,
a fost nesatisfăcător pentru armata română, Ministerul de Război fiind total
nemulţumit de modul de derulare al contractului.
Din anul 1921, România a redevenit un important exportator de
produse petroliere pentru Europa Occidentală şi bazinul mediteranean, în
special Franţa, Anglia, şi Orientul Apropiat. Schimbarea destinaţiei
exportului românesc de produse petroliere către spaţiul mediteranean, a
făcut ca portul Constanţa să-şi recâştige din vechea importanţă iar porturile
dunărene, Giurgiu şi Olteniţa să treacă pe planul doi. Portul Brăila servea în
mare măsură tot pentru exportul pe mare, via Sulina 658.
Printre ţările importatoare de produse româneşti, un loc de frunte au
continuat să-l deţină, ca şi înainte de primul război mondial, Anglia, Franţa,
Italia, Germania, Turcia, Bulgaria. Între derivatele petroliere exportate,
primul loc a revenit petrolului rafinat şi distilat. După 1921, un spor
apreciabil a înregistrat exportul de benzină, circa 25% din total.
La Conferinţa Păcii de la Paris din aprilie 1919, Ion I. C. Brătianu s-a
adresat guvernului francez pentru obţinerea unui împrumut de 10.000.000
franci, condiţionat însă de partea franceză cu acordarea concesiunilor
terenurilor petrolifere din România. La rândul lor, americanii, interesaţi de
împărţirea ţiţeiului românesc prin societatea „Standard Oil”, oferă un
împrumut de 800.000 lire sterline în schimbul concesionării pe termen de 60
de ani a terenurilor petrolifere ale statului. Neprimindu-se din partea lui
Brătianu o garanţie sigură, Herbert Hoover, pe atunci comisar american
pentru aprovizionarea Europei, trimite României o notă prin care se anunţa
încetarea aprovizionării americane dacă România nu va vinde stocurile sale
de petrol. Ca urmare, la 14 august 1919, Consiliul de Ministrii a aprobat
vânzarea unei cantităţi de 70.000 tone petroliere – benzină şi petrol rafinat -,
către „Standard Oil Company of New Jersey”. Produsele urmau să fie livrate
până la data de 28 februarie 1920 la preţuri dinainte stabilite.
Ministerul de Industrie şi Comerţ a înfiinţat un birou de export, numit
„BIREX”, format din reprezentanţii societăţilor petroliere „Concordia”,
„Steaua Română”, „Petrol Block”, „Vega”, Aquila Franco-Română”,
„Cometa” şi „Internaţionala Română”. Societăţile „Astra Română” şi
657
. A. Nicolescu, op.cit., p. 320.
658
. M.P.R., nr. 23/1921, p. 182.

224
„Româno-Americană” nu au aderat de la început în acest birou apreciind că,
„nu au primit încă instrucţiuni de la centralele lor din străinătate” 659.
În baza Jurnalului Consiliului de Miniştrii nr. 2.217/12 septembrie
1919 şi prin contractul din 5 septembrie 1919, încheiat între Ministerul de
Industrie şi Comerţ pe de o parte, ca vânzător, iar pe de altă parte,
locotenent-colonelul canadian I. W. Boyle ca cumpărător, ministerul a
vândut acestuia următoarele produse petroliere la preţuri şi condiţii fixate
prin clauze în contract şi anume: 1200 vagoane benzină uşoară, 500 vagoane
benzină grea, 2100 vagoane petrol rafinat şi 1200 vagoane petrol distilat. 660
În contul acestui contract, ministerul a primit ca avans, de la Boyle, suma de
400.000 lire sterline, depuşi la Bank of Romania Ltd. din Londra,
reprezentând 80% din valoarea contractului.
Societăţile petroliere au aderat la acest contract cu rezervele expres
menţionate prin adresa lor către minister din 13 septembrie 1919,
înregistrată la Direcţia Exportului din Ministerul de Industrie sub nr. 42.479
din 20 septembrie 1919, condiţionând executarea contractului de circularea
ritmică, zilnică, a garniturilor cu benzină, ce urmau a se înfiinţa şi îşi
declinau orice răspundere pentru orice întrerupere în funcţionarea conductei
de petrol Băicoi-Constanţa şi a trenurilor speciale cum şi a altor condiţii
prevăzute în petiţie. Ministerul a apreciat ca juste rezervele făcute şi a
declarat că va lua toate măsurile în consecinţă.
Locotenent-colonelul Boyle nu a acceptat să creeze un raport juridic
cu societăţile petroliere înţelegând să încheie contractul numai cu ministerul,
orice înţelegere cu societăţile petroliere româneşti, privind numai ministerul
în cauză.
Contractul a fost pus în execuţie şi, cu toate dificultăţile ce au
survenit, s-a putut furniza, până în august 1920, întreaga cantitate de petrol
care s-a scurs prin conductă, rămânând de furnizat benzina pe care
societăţile continuau să o adune la Constanţa şi Brăila. Între 17 ianuarie – 1
august 1920, s-au livrat aproximativ 12.679 tone de petrol distilat şi
aproximativ 20.786 petrol rafinat. Valoarea acestor livrări calculate la
preţurile specificate în contract se ridica la 225.811,10 lire sterline.
În această perioadă intervin tratativele între Ministerul de Industrie şi
Comerţ şi locotenent-colonelul Boyle pentru anularea restului contractului,
anulare pe care Boyle o condiţiona de diminuarea taxelor de export în
România, propunere care a fost făcută ministerului prin scrisoarea lui din 10
septembrie 1920. Ministerul de Industrie şi Comerţ a comunicat societăţilor
petroliere propunerea, arătându-şi acordul său şi dând dispoziţii prin adresa
659
. C. Dobrescu, op.cit., p. 141.
660
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Petrol Block”, dosar 2/1919-1925, f. 15-16.

225
sa din 24 iunie 1921, pentru expedierea la altă destinaţie a stocurilor de
benzină ce se aflau depozitate la Brăila şi care erau destinate lt.-col. Boyle.
După trecerea a doi ani, societatea „Anglo-Saxon” din Londra,
reprezentată de Sir Robert Waley Cohen, căreia lt.-col. Boyle, încă în viaţă
(a murit la 14 aprilie 1923), i-a cedat contractul său, a intentat proces în faţa
instanţelor din Londra, pentru restituirea restului de lire sterline şi anume
175.715, rest din avans plus, separat, daune rezultate din nelivrarea benzinei.
Statul român nu a efectuat compensarea sumei de 174.188,90 lire
sterline ce a mai rămas din depozitul de 400.000 lire sterline şi astfel,
Ministerul de Industrie şi societăţile au devenit reclamaţi şi obligaţi să
restituie banii societăţii londoneze. Suma necompensată ar fi trebuit să
acopere livrarea a 6.673 tone benzină uşoară rectificată şi 2.780 benzină
grea.661 Livrarea în conformitate cu contractul a restului neacoperit de
avansul de 400.000 lire şi anume: 5327 tone benzină uşoară rectificată, 2220
tone benzină grea, precum şi 20.000 tone petrol lampant rafinat trebuia
făcută înainte de 1 august 1920 când, trebuiau depuse şi documentele la
Londra.
Datorită neîndeplinirii de către reclamaţi a condiţiilor contractului cu
lt.-col. Boyle şi „Standard Oil Co.”, societăţile au suferit pagube însemnate,
deoarece ele au primit de la stat pentru o liră sterlină 169 lei în loc de 270
lei. Ca urmare, societăţile considerau că erau datoare doar cu 98.390 lire
sterline, din 157.191,8 cât li se imputa, iar statul cu diferenţa de 20.808 lire
sterline (11.69%) până la 178.000 lire sterline (aproximativ 200.000.000
lei). 662 Până la urmă, societăţile au trebuit să achite suma datorată din
nelivrarea produselor petroliere, iar firma engleză să câştige sute de
milioane de lei deoarece benzina cumpărată cu 0.90 lei/kg. şi petrolul cu
0.70 lei/kg. a fost vândută de Boyle pe alte pieţe cu 7 lei/kg. benzina şi 4
lei/kg. petrolul.
În urma proceselor desfăşurate la Londra şi Bucureşti, în 26 martie
1926, a fost promulgat Decretul Regal nr. 1.347, publicat în „Monitorul
Oficial” nr. 72 din 28 martie 1926, prin care, pentru stingerea diferendului în
chestiunea Boyle, Statul Român trebuia să plătească societăţilor petroliere,
la fiecare dată de 1 septembrie 1926, 1927, 1928 şi 1929, următoarele sume:
5.222 lire sterline din suma de 178.715 lire sterline cât a rămas neacoperită,
din suma de 400.000 lire sterline încasată de la lt.col. Boyle; 15.018 lire
sterline, adică a patra parte din restul de 38.19% din suma de 157.824 lire
sterline, ce societăţile mai aveau de primit de la stat. Pentru plata primei rate
de la 1 septembrie 1926, se deschidea un credit extraordinar, pe seama
661
. Ibidem, f. 25.
662
. Ibidem, f. 23.

226
Ministerului Industriei şi Comerţului, pe exerciţiu 1926, în sumă totală de
22.265.100 lei, din care 5.745.300 pentru contravaloarea în lei a 5.222 lire
sterline, şi 16.519.800 lei pentru contravaloarea în lei a 15.018 lire sterline.
Pentru anii 1927, 1928 şi 1929, se prevedea regulat, în bugetele
Ministerului Finanţelor, la capitolul datoriei publice, contravaloarea în lei a
sumelor de 5.222 şi 15.018 lire sterline. Acoperirea creditului ce se
deschidea în 1926, se făcea din fondul pentru deschideri de credite
suplimentare şi extraordinare, prevăzut în bugetul general al Statului. 663
La începutul anului 1923 a fost adoptat un Regulament ce fixa
regimul de desfacere a produselor petroliere la consumul intern şi la export.
Era precizat, pentru rafinării, obligaţia de a satisface, în primul rând, nevoile
ţării. Rafinăriile trebuiau să acopere, imediat şi fără nici o restricţie, în
limitele cotelor interne fixate, cantităţile de păcură pentru ars şi motorină,
repartizate de Ministerul de Industrie şi Comerţ. De asemenea, trebuiau
acoperite orice cereri pentru orice alte produse petroliere, cereri din partea
consumatorilor sau din partea depozitelor de aprovizionare. Rafinăriile
trebuiau să predea, în mod regulat, pentru consumul intern, sub formă de
păcură de ars, o cotă de 33% din ţiţeiul supus prelucrării.
Ministerul de Industrie şi Comerţ autoriza exportul numai după ce era
acoperită integral cota internă pentru păcură de ars şi cel puţin 80% din
cantitatea corespunzătoare cotei interne la celelalte produse. Restul de 20%,
până la acoperirea cotei respective trebuia să se găsească în depozit, la
rafinărie, drept stoc de întregire, pentru a putea fi predat imediat consumului
intern. Chiar şi în perioadele în care cererea internă pentru un anumit produs
era mai redusă, autorizarea de a exporta o cantitate ce depăşea cota medie
atribuită produsului respectiv, era examinată de minister. Cantitatea
autorizată la export, peste cota medie, trebuia compensată de rafinăria
respectivă printr-o majorare corespunzătoare a cotei interne, în perioadele în
care cererea internă pentru produsul respectiv era în creştere. Cantitatea
rămasă în depozit la finele unui an, putea fi exportată numai dacă erau
acoperite cotele interne. În caz contrar, era reţinută pentru consumul intern
cota parte corespunzătoare deficitului constatat la produsul respectiv, sau
chiar o cotă mai mare, dacă cererea internă era mai mare.
Autorizaţiile de export erau valabile timp de 3 luni de la data
eliberării lor şi puteau fi prelungite numai o singură dată pe un interval de
maxim trei luni, dacă cererea de prelungire era făcută în termen de 30 de zile
de la data expirării primei autorizaţii. Ministerul de Industrie şi Comerţ
putea decide oprirea exportului în cazul în care se constata că unele rafinării
nu au acoperit cotele interne fixate.
663
. „Analele Minelor din România”, nr. 4/1926, p. 236.

227
După preluarea Societăţii „Concordia” de către Societatea” Petrofina”
exportul a fost asigurat de către aceasta şi filialele ei.664 Încă din 1920,
„Compagnie Financière Belge des Pétroles” având în vedere participările ei
în cadrul societăţilor „Sirius” („Naphta”), „Vega”, „Creditul Petrolifer” şi
„Concordia” împreună cu „Puritan Oil Cy.” au constituit o societatea nouă
sub denumirea de „Société Coopérative des Pétroles”, cu un capital de
20.000.000 franci belgieni. 665 Scopul noii societăţi era transportul şi
desfacerea produselor de petrol, la Anvers, unde dispunea de instalaţii
importante şi rezervoare, şi care se realiza şi cu ajutorul societăţii de
navigaţiei „Lloydul Regal Belgian”.
Pentru Europa Centrală, Societatea „Concordia” exporta ţiţei şi
produse petroliere, prin societăţile „Gallia” şi „Vacuum”. 666 Conform
acordurilor încheiate pentru export, garanţiile necesare societăţii erau
acordate tot de către Societatea „Petrofina”. 667
Din anul 1930, în Franţa se putea face export numai de către
societăţile petroliere care obţineau autorizaţii speciale numite „licenţe de
import”. Direcţia Combustibilului din Paris a îngrădit importul produselor
petroliere în Franţa şi doar cu ajutorul licenţelor se putea face export şi
această numai de câteva societăţi petroliere româneşti, „Concordia”, „Petrol-
Block” sau „Creditul Minier”. 668
În 1931, graţie eforturilor prudente a le administratorului Fernand
Carlier, şi a celorlalţi administratori din Belgia, Societatea „Concordia” a
efectuat vânzări de produse petroliere la export, în altă valută forte decât lire
sterline, în special în dolari americani. Astfel, s-au evitat pierderile care ar fi
putut avea loc în condiţiile în care, în acel an, lira sterlină era în scădere.
„Concordia”, a fost creditată la export de Societatea „Petrofina”, realizându-
se până în 1931, suma de 17.836.821 lei, asupra portofoliului cu care a fost
creditată şi care au intrat în disponibilul societăţii la Anvers.669
Cifra de afaceri la export, în 1933, a fost de 909.000.000 lei, faţă de
755.000.000 lei în 1932. Vânzările în 1933 au atins cifra de 852.330 tone,
ţiţei şi produse petroliere, faţă de 562.294 tone în 1932.670 Exportul
societăţii „Concordia” a reprezentat 23,70% din exportul total al României
664
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 2/1924-1943, f. 33v.
665
. M.P.R. nr. 20/1920, p. 692.
666
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 19/1926-1934, f. 41v.
667
. Ibidem, f. 87v.
668
. Ibidem, fond Societatea „Redevenţa”, dosar 5/1934-1936, f. 11.
669
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 19/1926-1934, f. 53.
670
. Ibidem, f. 87.

228
iar din acest procent, 9,28% l-a reprezentat exportul direct efectuat de
societate. 671
Vânzările la intern au crescut la 16.698 vagoane cu diferite produse
faţă de 13.842 vagoane în 1932, ocupând locul trei cu un procent de 12,60%
din totalul vânzărilor în interiorul ţării. Cifra de afaceri la intern a fost, în
1933, de 218.000.000 lei.
În anul 1934, prin portul Constanţa, Societatea”Concordia” a exportat
un total de 617.589 tone produse petroliere, ocupând locul trei. Din
cantitatea totală exportată, predomina benzina – 198.302 tone, urmată de
petrol lampant – 111.557 tone, gazolina – 120.919 tone, uleiuri minerale –
1319 tone şi ţiţei – 185.492 tone.672 În anul 1935, s-au exportat 888.801 tone
produse petroliere, şi anume: ţiţei, benzină sintetică, uşoară, medie şi grea,
gazolină, white-spirit distilat şi rafinat, petrol distilat şi rafinat, motorină,
ulei mineral, păcură şi asfalt. 673
În materie de export, toate eforturile societăţii au întâmpinat greutăţi,
din ce în ce mai mari, datorită, pe de o parte, piedicilor puse în aproape toate
ţările importatoare de produse petroliere, pe de altă parte, regimurilor
comerţului exterior şi normelor pentru remiterea de devize către stat. Aceste
masuri îngreunau aprovizionarea regulată cu materiale din import necesare
societăţii pe şantiere.
Petrolul românesc ieşea din ţară aproape fără câştig pentru economia
naţională, deoarece câştigul începea imediat după ce petrolul părăsea portul
Constanţa, 85% din export efectuându-se prin poarta principală la Marea
Neagră.674 Preţurile petrolului fob Constanţa erau aproape întotdeauna mai
mici decât preţurile din Golful Mexic, care obişnuit servea ca bază de
orientare pentru comerţul mondial al petrolului. Astfel, în timp ce benzina
grea era cotată, în 1934, tona fob Golf, cu 37,7 şilingi, tona fob Constanţa
era cotată la numai 35,5 şilingi; motorina era cotată în Golf în acelaşi an cu
26,9 şilingi iar în Constanţa tona era cotată cu 25 şilingi; lampantul era cotat
în Golf cu 32,10 şilingi iar la Constanţa cu 26,1 şilingi, tona.
Diferenţa între cele două cotaţii era, în medie, de 537 lei/tonă. Dacă se
calcula această sumă în exportul de petrol al României, rezulta o pagubă de
peste 500.000.000 lei anual, valută pe care statul, prin BNR ar fi trebuit să o
încaseze. Scăderea artificială a preţurilor pentru petrolul românesc data
dinaintea primului război mondial, când, petrolul lampant se vindea la
671
. Societatea „Concordia” , în „Annales des Mines de Roumanie”, nr. 11/1934, p. 482 ;
M.P.R., nr. 14/1934, p. 949.
672
. Idem, nr. 2/1935, p. 135.
673
. „Analele Minelor din România”, nr. 1/1936, p. 60.
674
. Petrolul românesc şi politica de stat, în „Analele Economice şi Statistice”, anul XXI,
nr. 7-10, 1938, p. 157.

229
preţuri mai scăzute decât preţul mondial. Dar, exportul nostru de petrol a
crescut continuu bazându-se pe o creştere a producţiei chiar şi într-o
perioadă de scădere pronunţată a preţurilor mondiale. Din 1925, când
producţia era de 3.316.974 tone, se ajunge în 1936 la 8.700.000 tone şi la
7.200.000 în 1937.
Cu toate că România poseda o capacitate de prelucrare cu 40% peste
producţia maximă de ţiţei obţinută, exporta în continuare ţiţei brut. Era
necesar luarea unor măsuri de urgenţă pentru ca exportul de ţiţei brut să fie
prohibitiv. Din cauza incapacităţii statului de a-şi depozita sau prelucra în
rafinăriile proprii cantităţile de ţiţei provenite din redevenţa şi impozitul
minier datorate de societăţile petroliere, acesta îşi vindea cantităţile la
preţuri scăzute, după care preţurile urcau imediat după ce vânzare a fost
făcută. Cantităţile de 70.000 vagoane redevenţa şi 25.000 vagoane impozite
miniere, cuvenite anual statului, erau revândute societăţilor petroliere care le
cumpărau după negocieri cu preţuri scăzute. În asemenea condiţii, nu se
putea dezvolta consumul intern, care creştea încet. În anii 1933-1937,
produsele principale şi cele mai mari consumate au fost în ordine: păcură,
lampant, motorină, benzină auto, combustibili speciali pentru armată,
benzină grea, uleiuri minerale, parafină, asfalt, cocs. 675
În primul semestru al anului 1937, în Franţa, s-a observat o
apreciabilă sporire a importului de produse petroliere a urmare a creşterii
consumului. Astfel, 9% din totalul produselor petroliere, importate din
Franţa, provenea din România, aceasta în special datorită contractului
încheiat cu Societatea „Petrofina”, care deţinea capitalul majoritar la
Societatea „Concordia”. 676
Exportul, în 1938, a suferit o scădere de 20.6% faţă de 1937, când s-a
exportat 4.503.431 tone. Preţurile produselor petroliere au scăzut şi ele,
impunându-se măsuri grabnice din care unele să înlesnească mărirea
producţiei prin lucrări de exploatare altele de intensificare a explorărilor.
Micşorarea exportului de produse petroliere producea un dezechilibru al
balanţei comerciale româneşti. Într-un articol intitulat „Petrolul românesc”
apărut în ziarul „Argus”, numărul 7778 din 15.III.1939, se arăta că
România, în principiu, „se aproviziona de pretutindeni şi vindea tuturor”.
Petrolul era o marfă preţioasă, solicitările venind de pretutindeni, dar, în
1939, era nevoie să se profite cât mai mult de pe urma lui. Vânzările de
petrol nu mai aveau libertatea de odinioară, ele fiind legate în străinătate
într-un fel de dependenţă. Într-unele din convenţiile încheiate, furniturile de
petrol erau legate de furniturile care interesau apărarea naţională. De aceea,
675
. Ibidem, p. 159.
676
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Creditul Minier”, dosar 15/1940, f. 27.

230
România era interesată în vânzările de petrol de schimbul de armament. Era
o nevoie economică.
Produsele societăţii erau expediate de la Ploieşti-sud în vagoane-
cisternă pe căile ferate, acordându-se reduceri asupra preţurilor calculate fob
Giurgiu şi fob Constanţa. Dacă transporturile se făceau pe Dunăre, în
tancuri, se făcea extragerea unei mostre din cisterne ajunse la Giurgiu, în
prezenţa reprezentanţilor vânzătorului şi cumpărătorului. Dacă analiza
mostrei medii dădea diferenţe importante faţă de analizele de la Ploieşti,
„Concordia” era obligată la bonificaţii pentru aceste diferenţe la
transporturile următoare. 677 În medie, s-au transportat derivate de petrol
pentru consumul intern şi pentru export, în proporţie de 77% pe căile ferate,
în vagoane-cisternă, în proporţie de 15% pe conducte şi în proporţie de 8%
pe şosele. 678
În anii 1938 şi 1939, Societatea „Concordia” a exportat indirect
produse petroliere (gazolină, ţiţei, uleiuri minerale, asfalt, smoală,
amestecuri, petrol, benzină, motorină, păcură) în Austria, Bulgaria,
Cehoslovacia, Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Iugoslavia, Ungaria,
Algeria, Egipt, Tunisia, Siria şi Palestina. 679 Cantităţile de produse petroliere
exportate indirect în aceste ţări, s-au ridicat la 201.825 tone în valoare de
320.910 lire sterline în 1938 şi 228.949 tone în valoare de 532.829 lire
sterline în 1939.
Redăm în tabelele următoare activitatea comercială a Societăţii
„Concordia” (vânzări la export şi la intern), în perioada 1938 - iulie 1944: 680

EXPORT
ANUL TOTAL / TONE
1938 569.751
1939 527.393
1940 206.424
1941 479.795
1942 448.084
1943 407.592
Ian.-iul. 1944 150.010

Principalele produse exportate au fost, în ordine, benzină, petrol,


motorină, ulei, păcură, ţiţei, asfalt, acizi naftenici, gaze lichide, alte produse.
677
. Ibidem, dosar 207/1938, f. 22.
678
. G. Gane, op.cit., p. 76.
679
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 18/1939-1940, f. 20-22.
680
. Ibidem, dosar 112/1942-1944, f. 25-26.

231
INTERN
ANUL TOTAL / TONE
1938 268.329
1939 268.395
1940 284.287
1941 241.660
1942 266.226
1943 264.579
Ian.-iul. 1944 129.037

Principalele produse vândute pe piaţa internă au fost, în ordine,


păcură, petrol, benzină, motorină, combustibili A. şi E., uleiuri, smoală,
cocs, acizi naftenici.
În 21 aprilie 1939, a fost încheiat un Protocol între Guvernul
României, reprezentat de ministrul Comerţului Exterior, I. Christu şi
societăţile petroliere „Concordia”, „Colombia”, „Creditul Minier”, „Steaua
Română”, Româno-Americană”, „Unirea”, „Rafinajul”, „Prahova”, „Astra
Română”, „Redevenţa” şi „Carburantul”, pe de o parte şi Societatea
„Petrofina Franceză”, cu sediul în Paris, Rue du Général Foy, reprezentată
de preşedintele ei, Léon Wenger (membru în Consiliul de Administraţie al
Societăţii „Concordia”).
În baza Protocolului semnat la 31 martie 1939, între guvernul francez
şi guvernul român s-a hotărât cumpărarea următoarelor cantităţi de produse
petroliere: 123.000 tone benzină cu cifră octanică 66, 250.000 tone benzină
cu cifră octanică între 60 şi 63, 14.000 tone lampant şi 30.000 tone motorină
I şi II. Exportul s-a efectuat între 1 octombrie şi 31 decembrie 1939. 681 La
acest protocol s-au mai făcut şi alte aranjamente în 2 şi 30 octombrie 1939.
În 13 iunie 1940, a fost semnat un Aranjament la Protocolul din 1939, între
guvernul român şi societatea „Petrofina” reprezentată de Léon Wenger, la
care participau societăţile „Concordia”, „Colombia” şi „Steaua Română”,
referitor la livrarea a 235.000 tone produse petroliere. Din această cantitate,
„Concordia” livra 139.000 tone, „Colombia” 67.000 tone iar „Steaua
Română” 29.000 tone. 682 În 30 octombrie 1941 s-a încheiat un alt
aranjament cu guvernul francez pentru livrarea unor cantităţi de benzină
(24.191 tone) cu cifra octanică 60 de tip german. Din această cantitate
Societatea „Concordia” livra 16%.
681
. Ibidem, dosar 123/1939-1946, f. 1.
682
. Ibidem, f. 53.

232
Ocuparea Franţei şi a ţărilor nordice, oprirea traficului maritim prin
Mediterana, instabilitatea regimului de plăţi şi numeroaselor impuneri de
taxe fiscale şi vamale, creşterea tarifelor la transport, au impus după
septembrie 1940, societăţilor petroliere, să găsească soluţii noi pentru
fiecare problemă noua care s-a ivit după această perioadă. La început,
Guvernul României s-a aflat într-o situaţie dificilă prin faptul că societăţile
cu capital anglo-francez printre care şi „Concordia” refuzau să vândă
produsele lor în Germania. La apelul statului, societatea „Creditul Minier” a
primit mandatul de a centraliza toate disponibilităţilor petroliere ale statului
din redevenţe precum şi acelea ale societăţilor petroliere anglo-franceze
pentru efectuarea exporturilor în Germania. Astfel, exportul societăţii
„Creditul Minier” a crescut de la 7 % în ianuarie 1940 la 30% în august
1940, rămânând constant la această valoare.
Nemaiputând continua legăturile sale tradiţionale comerciale cu
pieţele belgiană, franceză, engleză, nordul Europei şi S.U.A., începând cu
sfârşitul anului 1940, cel mai mare cumpărător al produselor petroliere
aparţinând societăţii „Concordia” a devenit Germania, ele fiind dirijate atât
pe Dunăre cât şi pe căile terestre. Începând din luna noiembrie 1940,
societatea „Concordia” ca şi societăţile „Astra Română” şi „Colombia” au
început să încheie direct operaţiuni de vânzare a produselor petroliere cu
Germania, încetând colaborarea cu Societatea „Creditul Minier”. De
asemenea, a apărut un nou debuşeu, Italia, care solicita ţiţei natural şi
amestec precum şi păcură. Totalul exportului societăţii a fost de 403.321
tone, faţă de 756.342 tone în 1939. Această reducere însă se datorează
suspendării exportului prin portul Constanţa şi greutăţilor de transport pe
căile ferate, societatea fiind obligată la un stocaj mare de produse, în special
de benzine şi păcură.
În 15 iulie 1940, Societatea „Concordia” se adresa Băncii Naţionale a
României, în care se arăta că, la data de 7 mai 1940 guvernul francez a
cumpărat o cantitate de 80.000 tone produse petroliere de la societate, în
baza unui contract încheiat cu Societatea „Petrofina” şi ratificat de societate
în aceeaşi zi, tot la Paris. Suma contractului a fost plătită direct în franci
belgieni societăţii „Petrofina” pentru plata datoriilor societăţii „Concordia”
de peste 86.000.000 franci belgieni pe care ii avea în Belgia. Guvernul
francez a devenit astfel proprietatea stocului de produse aflată în România.
El a decis să exporte acest stoc însă, numai in condiţii normale de export şi
fără să ceară un privilegiu pentru repatrierea devizelor achitate. Societatea
„Concordia” a livrat parţial cantitatea de 21.665 tone produse petroliere
rămânând la dispoziţia guvernului francez o cantitate de 58.336 tone ce
urma să fie vândută în conformitate cu regimul în vigoare din România, fie
la vânzări interne, fie pentru vânzări la export, pentru care guvernul francez

233
urma să fie creditat prin intermediul societăţii „Româno-Belgiană”. 683 În 30
septembrie 1941, România a încheiat un nou acord cu Franţa (guvernul de la
Vichy) pentru livrarea, începând cu 1 aprilie 1942, timp de şase luni, a unei
cantităţi de 12.000 tone lunar, benzină de turism cu cifra octanică 60. 684
Din producţia totală a societăţii „Concordia” 48% din ea avea o
destinaţie precisă, cu preţuri stabilite de Ministerul Economiei Naţionale, şi
anume consumul intern. Restul de 52%, din totalul produselor petroliere,
puteau merge la export, unde preţurile erau fixate de guvernul român prin
acorduri încheiate cu guvernele altor state. Diferenţe de preţ se puteau
obţine pentru calităţi speciale dar acestea erau mici pentru Germania şi
Italia care luau 90% din exportul efectuat de societate. 685
În 11 septembrie 1942, între Ministerul Comerţului din Turcia şi
ataşatul comercial al României la Ankara, a fost încheiat un Protocol
confidenţial şi un act adiţional referitor la exportul a 53.000 tone produse
petroliere româneşti (benzină 20.000 t., petrol lampant 10.000 t., gazolină
14.000, uleiuri minerale ordinare 9.000 t.) în contrapartidă cu 9,7 t. bumbac,
(Cleveland I şi II şi Yerli I şi II), 17,6 t. cupru (Blister), mohair, ulei de
măsline, ulei de peşte, creozot, extract de valonee. Export-importul se derula
prin Banca Guvernamentală Turcă Eti Bank, Banca Naţională a României şi
Banca Agricolă. Preţurile pentru uleiuri minerale, bumbac şi cupru aveau ca
bază de calcul, preţurile din anul 1940, la care se adăugau taxele de export
în vigoare în cele două ţări.
În cadrul acestui acord, Societatea „Concordia” a livrat 500 tone
motorină, firmei „Ali Tansever”, una din cele mai mari case comerciale din
Istambul, care avea monopolul exportului de peşte pentru Germania.
Recepţia cantitativă a mărfurilor exportate se făcea de către societatea de
transporturi „Antalya”. 686
Lipsa unui produs oarecare la livrările la intern se putea suplini, in
cadrul legislaţiei existente, printr-o înţelegere cu alte societăţi petroliere care
aveau plusuri şi care erau de acord să livreze în contul societăţii
„Concordia” cotele ei pentru piaţa internă, contra plată. Astfel, se putea crea
un disponibil la export, pentru deservirea fronturilor de război, fără însă ca
această operaţiune să prezinte interes valoric comercial întrucât cu
realizările în plus la export se plătea cota preluată la consumul intern de o
altă societate. Un mare interes, chiar covârşitor, îl prezenta în epoca anului
1942 produsele secundare ca uleiuri, asfalturi, vaseline, acizi naftenici,
683
. Ibidem, dosar 67/1934-1946, f. 4.
684
. Ibidem, dosar 166/1942, f. 1.
685
. Ibidem, dosar 92/1942-1946, f. 70.
686
. Ibidem, dosar 267/1943-1944, f. 5; 13.

234
parafine. Pentru aceste produse, cererile erau mari, crescânde şi pentru care
preţul obţinerii calitative era cu siguranţă realizabil. Toate vânzările se
făceau prin serviciul comercial.687
Prin portul Constanţa, „Concordia” a exportat 54.722 tone respectiv
30,11%, reprezentând cea mai mare cantitate dintre toate societăţile
petroliere, prin portul Giurgiu, 87.950 tone, reprezentând 10,86%, fiind a
treia societatea după „Astra Română” şi „Creditul Minier”, prin portul
Olteniţa, 3.239 tone, reprezentând 35,47% iar prin portul Brăila, 2.045 tone,
reprezentând 14,02%. 688 Prin vămile terestre, societatea a exportat 1.119
tone prin Curtici, 5.368 tone prin Negru-Vodă, 9.835 tone prin Orăşeni,
1.570 tone prin Palanca, 35.854 tone prin tunelul Prejmer, 11.149 tone prin
Tighina şi 50.250 tone fără puncte vamale.
Pentru armata germană, societatea „Concordia” a livrat 40.900 tone,
reprezentând 10,47%, ocupând locul al doilea după „Astra Română”; pentru
Misiunea Militară Germană din România, 18.459 tone, reprezentând 88,
32% iar în Germania 90.860 tone, reprezentând 10, 32%.
Conform adresei Asociaţiei Industriaşilor de Petrol din România,
înaintată în 5 august 1944 generalului Gheorghe Dobre, Ministrul
Economiei Naţionale, referitoare la decontarea sumei de 1.500.000.000 lei
pentru acoperirea unei parţi din contravaloarea exporturilor efectuate de
principalele 13 societăţi petroliere, în Germania, „Concordia” ocupa locul
patru după societăţii „Astra Română”, „Steaua Română” şi „Româno-
Americană”.689 Valoarea totală a exporturilor societăţilor petroliere se ridica
la 2.902.600.000 lei. Din această sumă, „Concordia” trebuia să încaseze
pentru exportul efectuat, 413.200.000 lei dar nu a încasat din această sumă
decât 21.700.000 lei.
Ca o concluzie, putem să precizăm că industria de petrol din România
a contribuit mai important decât oricare altă ramură de producţie a ţării, în
ceea ce priveşte crearea resurselor de plată in străinătate – ajungând să
acopere, în anul 1940, până la 62 % din valoarea întregului export al ţării;
participarea la veniturile statului şi ale căilor ferate cu sume considerabile –
cifra acestei participând urcându-se cu 100 % de la an la altul; sporirea şi
îmbunătăţirea utilajului naţional prin investirea unor sume importante, care
au redus beneficiile – menţinute la un nivel mult mai scăzut decât oricare
altă ramură industrială; venituri însemnate de pe urma societăţilor petroliere
în economia particulară a ţării.690
687
. Ibidem, dosar 92/1942-1946, f. 71.
688
. Ibidem, dosar 89/1944, f. 10-11.
689
. Ibidem, dosar 40/1944, f. 3.
690
. Ibidem, dosar 82/1940-1941, f. 13.

235
În perioada 1941-1944, toate societăţile petroliere au fost obligate să
livreze produse petroliere Germaniei, prin societatea germană „Rumänien
Mineral Öel”, plata nefăcându-se la termenele stabilite. Ca urmare, ele au
rămas după 23 august 1944 cu sume considerabile neachitate. 691

Staţia de export Constanţa


Staţia de export şi încărcate a societăţii „Concordia”, din Constanţa,
servea exportului de produse pe mare, dotarea cu utilajul performant necesar
începând în 1926. Aici se depozitau şi manipulau produsele petroliere
primite de la rafinărie în cisterne, cu excepţia petrolului care se pompa pe
conductele statului de la Ploieşti la Constanţa. Pe o suprafaţă de 4.500 mp.,
se întindeau clădirile industriale şi anume rezervoare, conducte, cazane şi
adăposturi iar pe o suprafaţă de 1.000 mp, clădirile administrative şi
locuinţele. Terenul pe care se afla staţia se învecina la nord cu şoseaua
Constanţa- Cernavodă, la sud cu zona C.F.R. Constanţa – Cernavodă, la vest
cu proprietatea societăţii „Româno-Americană” iar la est cu proprietatea
societăţii „Colombia”. 692
Din anul 1922, pe un teren concesionat de la stat, societatea exploata
o linie de garaj construită cu mijloace proprii în lungime de 1.990 ml.
Concesiunea a fost acordată de Ministerul Transporturilor până în august
1938 dar, conform contractului de concesiune a fost prelungită până în 31
august 1940.693 În staţie, societatea nu poseda în regie proprie nici o
locomotivă sau vagoane.
La început, „Concordia” a deţinut patru rezervoare cu o capacitate de
16.000 tone. În 1934, au fost construite alte patru rezervoare iar în 1936 alte
şase, pentru care s-a cerut avizul Marelui Stat Major şi Direcţiei Marinei
Regale din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi Direcţiei Conductelor
din cadrul C.F.R. Toate au dat „Concordiei” aviz favorabil dar Direcţia
Marinei Regale a solicitat ca rezervoarele să fie construite în subteran. 694 În
1939, Staţia de depozitare şi manipulare a produselor petroliere Constanţa
sau Staţia de export, cum era cunoscută, deţinea un număr de 19 rezervoare
cu o capacitate de 71.210 mc. 695 În acest an, Societatea „Concordia” prin
staţia sa, a exportat 48.670 vagoane cu produse petroliere diferite. Totalul
lucrătorilor folosiţi a fost de 93. 696 În 1940 au fost folosiţi 89, în 1941, 93
691
. Ibidem, dosar 50/1946, f. 18-19..
692
. Ibidem, dosar 318/1942-1948, f. 158-159.
693
. Ibidem, dosar 22/1939, f. 12.
694
. Ibidem, dosar 26/1936, f. 3.
695
. Ibidem, dosar 244/1944-1948, f. 136.
696
. Ibidem, dosar 29/1945-1946, f. 8.

236
lucrători, în 1942, 93 şi 72 lucrători în 1943. 697 Începând cu anul 1941,
activitatea Staţiei de export a fost foarte redusă, bugetul anual alocat fiind de
21.000.000 lei din care, atunci când era necesar, erau vărsaţi pentru Fabrica
de ambalaje.
În 1944, Societatea „Concordia” dispunea în staţie de 27 de
rezervoare cu o capacitate totală de 83.000 mc şi 12 rezervoare de 44.000
mc. 698 Staţia de export era prevăzută cu pompele necesare şi cu o instalaţie
de umplere a butoaielor. Curentul electric era furnizat de uzina comunală
din Constanţa.

Fabrica de ambalaje Constanţa


Începând cu anul 1920, s-a observat că în Orient şi în Bulgaria era
mult căutat petrolul ambalat în bidoane. Petrolul american, deşi se vindea la
un preţ aproape dublu, era preferat de populaţie fiindcă se vindea şi cu
ambalajul necesar. Ca urmare, „Concordia” lucrând în cooperare cu „Société
Comerciale Belge des Pétroles” pentru vânzarea produselor petroliere în
Orient, a început construirea în 1923, a unei fabrici de bidoane şi ambalaje
la Constanţa. Fabrica a fost înfiinţată în baza Jurnalului Consiliului de
Miniştri, nr. 104/1923, beneficiind de avantajele Legii pentru încurajarea
industriei, conform adresei nr. 76.024 din 11 septembrie 1922, primită de
„Concordia” de la Ministerul Industriei şi Comerţului, Direcţia industrie
mare. 699 Această fabrică, care se întindea pe o suprafaţă de 18.179 mp., în
producţie din 1924, producea zilnic 2.500 de bidoane cu o capacitate de 18
litri. Existau trei linii de garaj în lungime totală de 1.990 metri.
Activitatea a fost foarte intensă, până în 1926, însă va scădea treptat,
din cauza monopolului de vindere a produselor în Turcia. Începând cu 1928,
fabrica a fost transformată în depozit iar bidoanele se fabricau numai când
se făceau comenzi. În anul 1929, activitatea a fost oprită din cauza clientelei,
care nu mai cumpăra produse româneşti în bidoane, din cauza taxelor prea
mari ce au fost fixate pe aceste feluri de ambalaje de mai multe ţări din
Orient, fabrica devenind parte componentă a staţiei Constanţa. Între 1928 şi
1935 s-a lucrat sporadic în funcţie de comenzile care se primeau. După
1935, activitatea s-a desfăşurat într-un ritm crescător, cererile care le-au fost
făcute fiind onorate.
Începând cu anul 1943, fabrica lucra în proporţie de cca. 80% pentru
nevoile armatei şi 20% din fabricaţie pentru uzinele chimice şi alimentare
697
. Ibidem.
698
. Ibidem, dosar 55/1942-1948, f. 10.
699
. Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale, fond. Ministerul Industriei şi Comerţului
– Statistică industrială, dosar 12/1932-1945, f. 8 (În continuare, D.A.N.I.C.).

237
din ţară care, la rândul lor, aprovizionau populaţia şi armata. Cutiile
metalice se foloseau pe front, în special pentru transportul hranei. Pentru a
se economisi tabla atât de necesară armatei, s-a înfiinţat o nouă secţie pentru
fabricarea ambalajelor din celuloză. Secţia ambalaje din celuloză
(Papengus), oferea ambalaje mai ieftine în cutii sau recipiente de la 1-4 litri,
pentru produse alimentare sau chimice. Capacitatea secţiei era de 100 tone
de celuloză şi deşeuri de hârtie anual. Se mai fabricau tăvi de dimensiuni
diferite, capace şi capsule.
Fabrica avea patru corpuri de clădiri în suprafaţă de 2.900 mp şi
adăpostea uzina electrică, bidonăria propriu-zisă (30 prese, 6 foarfeci, 10
montatoare şi 20 maşini diverse), instalaţia de litografiere (2 maşini plane şi
6 cuptoare electrice), secţia de lipit, magazia de expediţie şi secţia ambalaje
din celuloză turnată.

Agenţia de transbordare a produselor petroliere Brăila


După 1920, agenţia va fi exploatată numai pentru manipularea şi
desfacerea păcurei şi produselor albe, la intern. Porturile Constanţa, pe mare şi
Giurgiu, pe Dunăre, ofereau avantaje diferite. Portul Constanţa era deschis
navigaţiei şi iarna, exista o diferenţă de navlu, taxele Comisiei Europene a
Dunării de la Sulina erau „exorbitante” iar legarea Constanţei prin conducte de
regiunea petroliferă, au înclinat balanţa în favoarea acestuia.
Portul Brăila mai putea să devină atractiv numai dacă producţia
petrolieră a ţării ar fi fost aşa de mare, încât porturile din Constanţa şi
Giurgiu să nu mai facă faţă cu utilajele lor pentru exportul produselor
petroliere.
Cu toate că şi-a pierdut importanţa pentru exportul produselor
petroliere pe mare, Agenţia de la Brăila a devenit din ce în ce mai
importantă pentru manipularea păcurei şi a altor produse necesare flotei
comerciale a Dunării şi a industriilor din acest oraş. Importanţa, din acest
punct de vedere a portului Brăila se poate vedea din cantităţile de păcură
trecute prin staţie între 1919-1920: 3.048 tone în 1919; 22.541 tone în 1920;
36.850 tone în 1921; 19.365 tone în 1922 şi 21.265 tone în 1923.
Se aprovizionau morile şi mica industrie din judeţul Tulcea, o parte
din judeţele Constanţa, Brăila şi Covurlui şi sudul Basarabiei. Venitul total
încasat de „Concordia” era de 4.100.000 lei, în timp ce cheltuielile totale
pentru întreţinere se ridicau la 1.800.000 lei. Societăţii îi rămânea un
excedent de 2.300.000. 700
700
. Ibidem, dosar 2/1918-1925, f. 19v.

238
În anul 1940 instalaţiile agenţiei se întindeau pe o suprafaţă de cca.
23.000 mp teren aparţinând Administraţiei Docurilor Brăila, în incinta căreia
se găseau aceste instalaţii. Agenţia se afla la patru km de centrul oraşului.
Linia de garaj C.F. era racordată la linia ferată a sucursalei Docurilor, care
depindea de gara Brăila – Port, cea mai apropiată gară. Lungimea ei era de
301 metri. În interiorul agenţiei erau opt rezervoare de capacităţi diferite
între 14 şi 1.700 mc, în total 5.066 mc; şase recipiente cu o capacitate totală
de 67 mc şi un rezervor de apa de 19 mc. Valoarea totală a acestora era de
3.221.420 lei. Existau conducte de legătură între rezervoare, pontonul de
acostare şi podul de comunicaţie. 701 Erau, de asemenea, instalaţii de lumină
electrică, pompe pentru apă, păcură, locomotivă. De la agenţie se
aproviziona şi Divizia de Dunăre a Marinei Militare române.
Depozitul de la Brăila nu primea decât produse petroliere ce se
utilizau de vapoare, fiind lipsit de benzină uşoară şi petrol, care nu erau
folosite de vapoarele ce navigau pe Dunăre. De la agenţie se manipulau
produse şi pentru instituţiile statului şi anume: Căpitănia portului Brăila,
Grupul Navelor Grănicerilor, Serviciul Hidraulic, N.F.R., P.A.R.I.D., şi
Pescăriile Statului. Produsele depozitate la agenţie erau: benzină grea, petrol
rafinat, motorină, ulei, valvolină şi păcură.

Staţia Giurgiu
La Giurgiu, Societatea „Concordia” deţinea un rezervor de 3.166 mc.
la Cioroiu şi unul de 2.000 mc la Ramadan.702 Produsele exportate se
depozitau în aceste două rezervoare de unde se descărcau în funcţie de
comenzi în tancurile petroliere care veneau în portul petrolier. Ţările de
destinaţie pentru care s-au exportat produse prin Giurgiu au fost Germania,
Austria, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi Bulgaria. Cehoslovacia era
considerată cea mai bună clientă a produselor petroliere româneşti.
Pentru exportul produselor petroliere, au fost construite două
conducte pe sub Dunăre, prin conducta nr. 1 ( Giurgiu-Rusciuk) pompându-
se produse pentru consumul intern al Bulgariei, armata germană din
Bulgaria şi tranzit pentru armata germană din Grecia. 703

3.5. Bombardamentele

701
. Ibidem, dosar 223/1938-1941, f. 25.
702
. Ibidem, fond Societatea „S.A.R.D.E.P.”, dosar 17/1945, f. 15.
703
. Ibidem, dosar 115/1943-1945, f. 44.

239
Deoarece, după 1 septembrie 1939, interesele statelor beligerante
puteau cere o intervenţie bruscă pentru distrugerea surselor de producţie
româneşti, în special al exploatărilor şi instalaţiilor de prelucrare a
petrolului, a fost necesară o întărire şi o coordonare a măsurilor şi a
activităţilor organelor de pază din regiunea petrolieră. 704
La principalele sale departamente, Societatea „Concordia” a constituit
„echipe de vigilenţă” şi rezidenţi permanenţi pentru a interveni imediat
pentru localizarea incendiilor, evacuarea răniţilor şi diminuarea pierderilor
materiale.705 Aceste echipe erau mai numeroase la Departamentul
Electrica, Rafinăria „Vega”, Departamentul Minier şi schelele de
producţie. Echipele erau de alarmă, stingerea luminilor şi camuflaj,
adăpostire, pompieri, poliţie şi control, înlăturarea bombelor incendiare
neexplodate. Numărul persoanelor care făceau parte din aceste echipe varia
de la departament la departament. 706
Pentru a oferi condiţii de siguranţă lucrătorilor pe timpul atacurilor
aeriene, s-au construit la rafinăria „Vega”, Uzinele Metalurgice Ploieşti,
Fabrica de bidoane şi Staţia de export Constanţa, adăposturi betonate
pentru personal. În cazul alarmelor aeriene, personalul de serviciu era
nevoit să rămână la post pentru manevrarea instalaţiilor, ceilalţi se puteau
adăposti în aceste adăposturi şi tranşee construite de societate.
În cadrul rafinăriei şi celorlalte departamente, existau Servicii de
Apărare Pasivă bine organizate cu echipe sanitare, de dezinfecţie, de
cercetări de gaz, dotate cu măşti de gaze. Periodic se ţineau cursuri şi
aveau loc exerciţii cu toate categoriile de lucrători despre războiul aerian şi
apărarea pasivă. Formaţiunile de apărare pasivă au fost organizate în mod
militar şi cuprindea echipe de incendii, de noapte, de cercetaşi, de
dezinfectare, de alarmă, de control şi disciplină în adăposturi, sanitare.
În ziua de 18 iulie 1941, ora 19.55 a fost bombardată pentru prima
dată rafinăria „Vega” a societăţii „Concordia”, luând foc un rezervor de
ţiţei cu o capacitate de 400 de vagoane. Focul a fost localizat după 20 de
ore de echipele de intervenţie iar artileria antiaeriană a doborât unul dintre
avioanele sovietice care a efectuat raidul.707 Între 1 şi 21 iulie 1941, s-au
dat opt alarme oficiale de prezenţă a avioanelor inamice sovietice.
Pentru protecţia instalaţiilor de la rafinăria „Vega”, Societatea
„Concordia” a luat şi alte măsuri tehnice. Astfel, în jurul rezervoarelor cu
704
. Ibidem, fond M. St. M. Secţia 3-a Operaţii, dosar 1877/1940-1941, f. 1.
705
. D.J.A.N. Prahova, fond Inspectoratul Judeţean Prahova al M.I., dosar 62/1940, f. 48.
706
. Ibidem, fond Societatea “Concordia”, Departamentul Minier „Schitu Goleşti”, dosar
30/1944, f. 1-20.
707
. C.S.P.A.M.I. Piteşti, Comisia militară de Control şi Recepţie la Uzinele „Concordia”,
dosar 75/1940-1941, f. 193.

240
produse petroliere s-au construit ziduri de cărămidă sau beton, pentru a
asigura protecţia lor împotriva efectului de suflu şi a schijelor, iar
instalaţiile au fost compartimentate prin ziduri de protecţie de până la 10
metri înălţime. În timpul bombardamentelor era obligatoriu oprirea
pompărilor intense, inclusiv primirile de ţiţei de la schele, iar ventilele, în
parcurile de rezervoare şi pe traseu, se închideau pentru a limita extinderea
incendiilor. 708
La Ploieşti, alarma aeriană se dădea cu ajutorul sistemului principal de
alarmă, format din 10 sirene electrice, existente la rafinăriile „Vega”,
„Româno-Americană”, „Astra Română”, „Unirea”, „Orion”, „Colombia”
şi la Uzinele Metalurgice din Ploieşti – uzina de armament, toate fiind
conectate la Centrala de Alarmare Municipală Ploieşti, care funcţiona din
august 1941.
Pentru „Concordia”, atacul aerian de la 1 august 1943, acea „duminică
neagră” cum este cunoscută în istorie, a fost devastator. Evaluarea generală
asupra pagubelor suferite de societate ca urmare a bombardamentului de la
1 august 1943 se ridica la suma de 495.240.676 lei. Din aceasta sumă,
449.358.376 lei reprezentau pagubele suferite de Departamentul Petrol iar
11.495.300 lei reprezentau suma pagubelor suferite de Uzinele Metalurgice
Ploieşti. Calculaţiile s-au făcut după situaţii, facturi, documentaţii şi
cunoştinţele profesionale ale specialiştilor societăţii şi în raport cu datele
refacerii, cunoscându-se că parte s-au executat în cursul lunilor noiembrie
şi decembrie 1943 iar o parte în ianuarie şi februarie 1944.
Rapoartele de expertiza întocmite de inginer-expert Theodor
Radu au fost înaintate Tribunalului Prahova, Secţia IV-a, în baza deciziei
data prin Jurnalul nr. 14.239 din 1943 privitor la Societatea "Concordia" cu
sediul în Bucureşti, str. Matei Millo nr. 15.
A. Departamentul Petrol
În ziua de 1 august 1943, ora 13.40, avioanele americane au atacat În
valuri succesive, rafinăriile, şantierele şi industria de război din juril şi în
oraşul Ploieşti, cât şi din judeţele Dâmboviţa şi Prahova. Societatea
"Concordia" a suferit de pe urma acestui atac aerian din partea aviaţiei
inamice, distrugerea instalaţiilor sale în departamentele: Petrol - Uzine
Metalurgice si Distribuţie de Energie Electrică. Au avut avarii rafinăria
"Vega" din Ploieşti - bariera Văleni, conductele de transport - ţiţei, parcurile
de rezervoare din schelele din judeţul Prahova şi schela Bucşani din judeţul
Dâmboviţa.
708
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia", dosar 11/1944-1945, 20/1944-1946.

241
Rafinăria „Vega” – Concordia
Rafinăria era compusă din 100 de clădiri industriale şi 10 sociale, care
se întindeau pe o suprafaţă de 696.116 m.p. din care suprafaţa clădită,
596.000 m.p. Capacitatea maximă era proiectată pentru 93.000 tone.
Ţiţeiul brut şi produsele derivate existente în rafinărie în momentul
bombardamentului şi pierdute prin ardere sau împrăştiere se datorează
bombelor explodate (49) care au incendiat direct, parte din rezervoare şi
recipiente, ca apoi prin împrăştierea lichidului aprins sau a schijelor aruncate
de explozii, cât şi din cauza bombelor incendiare, să se întindă la un număr
mare de instalaţii şi rezervoare. Preţurile atât pentru ţiţei cât şi pentru
derivate erau preţurile fixate de Ministerul Economiei Naţionale, Monitorul
Oficial şi Monitorul Petrolului, făcându-se distincţie între cele pentru export
sau pentru consum intern. Au fost distruse: 8.779,6 tone produse petroliere
(ţiţei, benzină, toluen, petrol distilat, păcură, ulei, asfalt, acizi naftenici,
vaselina) în valoare de 44.743.453 lei. Au primit lovituri directe bateriile
III, IV si V de distilat ţiţeiul, bombele distrugând sau avariind grav
instalaţiile, clădirile pompelor, vasele de recepţie, preîncălzitoarele de ţiţei,
conductele, bazinele de beton. Bateriile I si II nu au primit lovituri directe,
dar datorita suflului şi trepidaţiilor bombelor s-au distrus si deformat
ferestrele, uşile, aparatele de măsură, izolaţiile, conductele si
preîncălzitoarele.
Instalaţia de cracare a fost lovită de bombele căzute în apropiere, dar
fără a provoca distrugeri mari, doar avarierea ei. Instalaţia de asfalt, care a
fost oprita din mers, la declanşarea alarmei aeriene a fost lovita direct, dar,
fiind oprită, urmările nu au fost foarte grave o Instalaţia electrică pentru
lumina si forţa la instalaţii, a avut de suferit atât cea care era in cabluri
subterane, cat si zonele cu fire aeriene. Au suferit avarii instalaţia de apa, de
stabilizare a gazolinei, de vaselina, cazanele de abur, răcitoarele de apă,
laboratorul, casele de pompe situate în partea centrala şi de nord,
separatoarele de produse nr.2 şi 6.
Din cauza exploziilor bombelor care au căzut pe instalaţiile de apă sau
pe conductele de apă sau spumă contra incendiilor, distrugându-le, focul a
putut să se extindă. Din aceste cauze parcul de rezervoare a fost fie complet
distrus, fie grav avariat, iar produsele din ele distruse prin ardere. Au fost
distruse complet şase rezervoare, cu toate că rezervoarele erau împrejmuite
fiecare cu ziduri de apărare, acestea fie s-au dărâmat, fie s-au crăpat. Au fost
avariate datorita schijelor şi suflului bombelor căzute în apropiere opt
rezervoare (secţionate, găurite, deformate). Pentru refacerea parcului de
rezervoare, inclusiv zidurile de protecţie, fundaţii si construcţii noi, au fost
necesari 148.553.100 lei (s~au alocat 152.473.100 lei, din care s-a scăzut
valoarea materialului recuperat 3.920.000 lei). Au mai fost distruse clădiri

242
care serveau pentru birouri, iar altele pentru locuinţe, batalurile cu apă nr.13
şi 15 construite special pentru a avea apă de rezerva în caz de
bombardamente sau incendii. Drumurile pe care au căzut bombele aveau
cratere cu un diametru intre 800 si 4500 mm. Nu au scăpat distrugerilor
garajul, staţia de incendiu, împrejmuirile, linia ferată pe o lungime de 45
m.l., l00 m.l. avariaţi, patru vagoane cisternă distruse şi 27 avariate dar
reparabile. Au fost distruse locuinţele muncitorilor din Colonie, mobilier,
îmbrăcăminte, veselă. În total, pentru rafinăria "Vega", valoarea pagubelor
suferite de Societatea "Concordia" se ridica la 441.756.153 lei. 709
Prin bombardamentul aerian de la 1 august 1943 s-au distrus sau
avariat rezervoarele din schela Bucşani, judeţul Dâmboviţa, schelele din
judeţul Prahova şi conductele de legătură cu aceste schele şi cu alte rafinării.
Conductele de centură din zona Ploieşti de alimentare a rafinăriilor cu ţiţeiul
din şantiere, prin reţeaua Societăţii "Concordia" au avut de suferit distrugeri,
rupturi şi pierderi de produse. Produsele pierdute prin ardere sau împrăştiere
şi care n-au putut fi captate din cauza infiltraţiilor în pământ s-au ridicat la
57 tone de ţiţei, 36 tone de gazolină şi 15 tone de gaze din conductele de
transport gaze. Valoarea totală 477.723 lei. Rezervoarele nr. 6, 7, 8 de la
Floreşti au fost lovite de gloanţe de mitralieră trase cu intenţia de a se scurge
ţiţeiul şi aprinde. Conductele au suferit distrugeri parţiale, pe zone, adică în
jurul rafinăriilor care au fost obiectivul de atac al aviaţiei inamice
(conductele din jurul Rafinăriei "Colombia" şi "Vega"). În total, cu
pierderile suferite de "Vega", valoarea Departamentului Petrol se ridica la
suma menţionată la început de 449.358.376 lei. Raidul aerian a fost executat
de Grupul 98 (supranumit „Piramiders”) compus din 40 aparate de zbor.

B. Departamentul „Electrica”
Societatea "Concordia" prin reţelele de transport a energiei electrice,
alimenta şantierele de petrol din Regiunea Prahova - Dâmboviţa, respectiv
rafinăriile din jurul oraşului şi din oraşul Ploieşti. Liniile electrice
principale sub tensiunea de 25.000 volţi erau aşezate pe stâlpi metalici.
Existau staţii principale de reducerea tensiunii care se distribuia la staţiile
secundare, prin puncte intermediare, staţii de transformatori şi aparate
speciale de comandă şi siguranţă de înaltă tensiune. Aceste staţii principale
deserveau la rândul lor, staţii intermediare de joasă tensiune. Raidul aerian
de la 1 august care a căutat să lovească nu numai rafinăriile, dar şi sursele
de alimentare, a lovit şi zone din reţeaua electrică atât în regiunea Ploieşti,
cât şi regiunea Târgovişte.
709
. Ibidem, dosar 14/1945, f. 39.

243
În regiunea Ploieşti, toate rafinăriile erau deservite cu energie
electrică de către "Concordia" prin Departamentul "Electrica", prin linii de
înaltă tensiune, care intrau în curtea rafinăriei, la staţia de transformatori,
trecând prin aparate speciale de comanda şi siguranţă şi apoi la tabloul de
distribuţie din rafinărie unde sunt separate, cu acelaşi rol, în joasă tensiune.
Au avut de suferit următoarele linii:
- către rafinăria "Astra Româna" (linii electrice, stâlpi,
transformatori, izolatori, întrerupători);
- către rafinăriile "Orion", "Vega", "Standard", "Creditul Minier",
racord C.F.R.
- staţia Ploieşti, staţia de transformatori Ploieşti. În total, în
regiunea Ploieşti pagubele s-au ridicat la l0.648.800 lei.
În regiunea Târgovişte, au fost lovite Staţia de înaltă tensiune,
transformatoare, aparate de comandă, linii de înaltă tensiune. Valoarea
pagubelor s-a ridicat la 966.5oo lei. La orele 13.30, a fost dată alarma la
staţia de transformare iar la orele 14.15, 109 bombardiere americane au
trecut în direcţia mânăstirii Dealu, zburând la 150 metrii altitudine şi trăgând
focuri cu armamentul de la bord. Conform celor declarate de martori, din
rândul bombardierelor s-au desprins 30-40, care au retrecut peste staţie şi au
bombardat-o. 710
Imediat după bombardament, şeful staţiei, Paulini Heinrich, ajutat de
electricianul Pârvan, omul de serviciu şi garda militară, a luat primele
măsuri necesare pentru repararea primelor stricăciuni. Echipele de specialişti
venite la faţa locului, au trecut la repararea transformatorilor, liniilor,
înlocuirea aparatelor pentru furnizarea energiei electrice la instalaţiile din
rafinărie, ateliere, pompe de produse, care nu fuseseră atinse şi trebuiau cu
orice preţ repornite. Staţia a fost repusă în funcţiune în 12 august.

C. Departamentul Uzinele Metalurgice Ploieşti


Aceste uzine situate în Ploieşti - Gara de sud - deserveau prin natura
specializării, exploatările de petrol, rafinăriile, şantierele. Se începuse o
nouă specialitate, construcţiile de armament, foarte importantă, care utiliza
mână de lucru şi energie electrică. A fost lovit şi acest ansamblu de
industrie (ajutătoare industriei de petrol distrugându-se instalaţii, ateliere,
clădiri, magazii, stocuri de materiale. Au fost distrugeri mari la: secţia de
cazangerie (care fabrica rezervoare, cazane cu abur, instalaţii de prelucrat
ţiţeiul), secţia ateliere tunuri (avarii mari la clădire, presa hidraulică,
710
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, Departamentul minier „Schitu Goleşti”, dosar
25/1943, f. 350-352.

244
cuptoare, presele în curs de executare), secţia forjă (lovită de schijele şi
presele aruncate de bombele căzute în apropiere), şcoala de ucenici (care
adoptase principii moderne de predare şi care în aceeaşi clădire se aflau
sălile de curs, dormitoarele, cantina, ateliere speciale prevăzute cu maşini şi
unelte potrivite scopului de învăţământ practic), maşini unelte şi aparate
electrice mobile de aer comprimat de nituit, de sudat electric, de ridicare
mecanică pe linie ferată sau pe roţi pentru obţinerea unui timp accelerat de
lucru, instalaţiile electrice, materiale şi piese fabricate. În total pagubele se
ridicau la 34.387.000 lei.
Prin adresa nr. 220.239 din 24 martie 1944, Direcţia Generală a
Minelor din Subsecretariatul de Stat al Industriei Comerţului şi Minelor, a
făcut cunoscut Ministerului Finanţelor, Direcţia Generală a Mişcării
Fondurilor, că totalul pagubelor suferite de societăţile petroliere de pe urma
bombardamentului de la 1 august 1943 se ridica la suma de 4.604.517.539
lei.711
Pe de altă parte, prin adresa nr. 471 din 1 aprilie 1944, aceeaşi
Direcţie Generală a Minelor arăta că, contribuţiile datorate de societăţi
conform Legii 818 din 13 decembrie 1943, pentru înfiinţarea unui fond în
vederea refacerii instalaţiunilor petrolifere distruse sau avariate de pe
urma războiului, se ridica la suma de 477.919.689 lei. Întrucât formula de
acoperire a acestor pagube era de ¼ Statul, ¼ societă ţile petrolifere şi 2/4
germanii, rezulta că, din creditul de 2.000.000.000 lei acordat de Banca
Naţională a României, conform convenţiei nr. 187.976 din 8 octombrie
1943, se putea finanţa atât cota Statului cât şi 80% din contribuţia
societăţilor. Pe aceste baze, Ministerul Finanţelor recomanda societăţilor
petroliere Casa de Finanţare şi Amortizare pentru acordarea creditelor
necesare. Se menţiona că pentru cota de 1/4 datorată de Stat, ministerul a
finanţat societăţile 100% iar cota de ¼ cuvenită de la fondul comun al
societăţilor a fost compensată de minister cu contribuţia proprie datorată de
acest fond.
În cadrul acestei situaţii a evaluării pagubelor suferite de principalele
şapte societăţi petroliere, Societatea „Concordia” figura pe poziţia a şasea,
cu pagube care se cifrau la 260.398.106 lei. Contribuţia datorată era de
79.866.340 lei iar împrumutul privind contribuţia Statului era de
65.000.000 lei.712
Începând cu anul 1944, rafinăriile, care prin specificul instalaţiilor lor
nu au putut fi evacuate, au recurs pentru protecţia utilajelor lor la
711
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 37/1943-1947, f. 8.
712
. Ibidem, f. 9.

245
dispersare. Începând cu aprilie 1944, Societatea „Concordia” a trebuit să
facă faţă unor cheltuieli neproductive, ocazionate de dispersarea diferitelor
instalaţii ce trebuiau salvate de la bombardamente ce s-au ridicat la
aproximativ 500.000.000 lei. Au fost evacuate maşini şi instalaţii la Buda,
Valea Călugărească, Schitu-Goleşti, iar o parte a arhivei societăţii, în
comunele Rucăr şi Schitu Goleşti, judeţul Muscel. La Schitu Goleşti au fost
evacuate pentru a fi ferite de bombardamente, în luna mai 1944, arhiva
Departamentelor Minier şi Electrica, Staţiei de Export Constanţa, Centralei
Bucureşti, Serviciului Geologic, Contabilităţii, Personal-Mobilizare
împreună cu maşinile de scris şi rechizitele existente. 713
Cu ocazia ultimei consfătuiri de la sediul U.G.I.R. din ziua de 17
martie 1944, secretarul general Pavel Mihăilescu, după ce a ascultat
rapoartele întocmite de multe întreprinderi cu privire la evacuarea bunurilor
lor pentru a fi ferite de bombardamente, a solicitat ca individual să se
comunice, în scris, măsurile ce s-au luat în vederea evacuării materiilor
prime, maşinilor, a arhivelor şi a serviciilor care puteau fi evacuate precum
şi eventuale solicitări pentru a fi sprijiniţi de Ministerul Economiei
Naţionale. Potrivit dispoziţiilor înaintate la timp, societatea „Concordia” a
luat măsuri de a adăposti documentele de contabilitate şi pe cele mai
importante, inclusiv maşinile de calcul, în tezaurul şi subsolul clădirii
sediului social. Arhiva, principalele registre şi dosare, rezerva de rechizite,
etc, au fost evacuate la una din minele societăţii din judeţul Muscel. Potrivit
instrucţiunilor Asociaţiei Industriaşilor de Petrol din România, societatea a
fixat pentru evacuarea serviciilor din centrală, următoarele schele
petroliere: la schela Gura-Ocniţei – serviciile Departamentului Petrol,
Direcţia Tehnică şi Serviciul de Materiale şi Aprovizionare din Ploieşti; la
schela Lilieşti – serviciile rafinăriei „Vega” şi Serviciul Conducte; la
Schitu-Goleşti – Departamentul Minier; la Buda – atelierele
Departamentului Metalurgic. Secţia Armament, conform măsurilor
comunicate de Ministerul Înzestrării Armatei a început să fie mutată la
Schitu-Goleşti.
În vederea evacuării resturilor de servicii care nu au putut fi evacuate,
respectiv Sediul social şi serviciile administrative ale Departamentului
Metalurgic, societatea a vizitat diferite localităţi (Filipeştii de Târg,
Pucioasa, Lăculeţe, Fieni, Moreni şi Pietroşiţa), fără a putea însă stabili un
loc precis, datorită faptului că localităţile erau destinate în parte pentru
evacuarea armatei, autorităţilor civile şi refugiaţilor din Basarabia. 714 Ca
713
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, Departamentul Minier “Schitu Goleşti”, dosar
41/1945, f. 1.
714
. Ibidem, fond Societatea „Concordia", dosar 274/1944, f. 16.

246
urmare, solicita, în scris, secretarului-general Pavel Mihăilescu, sprijinul
pentru rezervarea uneia din aceste localităţi, de preferinţă Pucioasa, care era
o localitate mare, având legături telefonice cu toate regiunile, cale ferată şi
locuinţe în număr suficient pentru serviciile şi nevoile societăţii.
Bombardamentele executate de aviaţia anglo-americană, în anul 1944
asupra zonei petrolifere Prahova şi a oraşului Ploieşti au fost minuţios
pregătite, prin recunoaşteri temeinice a obiectivelor de bombardat, prin
utilizarea atacurilor aeriene de la mare înălţime şi adoptarea de tactici de
atac diversificate, prin folosirea bruiajului activ (radio) şi pasiv (benzi de
staniol) şi prin protejarea bombardierelor de către aviaţia de vânătoare. 715
Din cele 22 de raiduri aeriene ale aviaţiei americane şi engleze efectuate
asupra oraşului Ploieşti şi rafinăriilor din oraş, în intervalul de la 1 august
1943 la 23 august 1944, Rafinăria „Vega” a mai fost lovită de bombe în
anul 1944, în 5 şi 24 aprilie, 5 şi 31 mai, 9, 15 şi 31 iulie şi 10 august. 716
Atacurile aeriene masive împotriva centrului sensibil, Ploieşti şi zonei
petrolifere Prahova, au început la 5 aprilie, când 170 de bombardiere
americane au atacat rafinăriile româneşti. 717 În după-amiaza zilei de 5
aprilie la scurt timp după încetarea puternicului bombardament asupra
oraşului Ploieşti, în timp ce numeroase clădiri erau distruse sau în flăcări,
zeci de salariaţi ai Societăţii „Concordia” - mulţi dintre ei cuprinşi de
panică - , au solicitat conducerii societăţii ajutoare pentru stingerea
incendiilor şi mijloace de transport pentru evacuarea şi punerea la adăpost a
lucrurilor mai valoroase din locuinţele distruse, sau din cele devenite
temporar nelocuibile.
Din cauza masivelor rechiziţii, la care a fost supusă societatea, s-a
avut la dispoziţie numai două camioane pentru ajutorarea personalului său
şi nu s-a putut răspunde decât în slabă măsură apelurilor ce i s-au adresat.718
În 6 aprilie au fost aduse de la schele nouă camioane şi turisme cu care,
împreună cu vehiculele disponibilizate de la direcţie, s-au organizat
evacuarea lucrurilor mai de valoare ale sinistraţilor, stabilindu-se ordine de
urgenţă în raport cu gradul de sinistrare. În 7 aprilie, la intervenţia
administratorului delegat al societăţii, Heinz Osterwind, s-au mai primit
patru camioane germane cu care, până în seara zilei de 8 aprilie s-a terminat
evacuarea lucrurilor de primă necesitate a sinistraţilor din serviciile
societăţii.. Pentru fiecare din ei nu s-a transportat decât lucruri în greutate
de 100 până la 300 kg.
715
. C.S.P.A.M.I. Piteşti, fond 948, dosar 177, f. 17.
716
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia", dosar 335/1943, f. 1-32.
717
. C.S.P.A.M.I. Piteşti, fond 2067, dosar 128, f. 17.
718
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Kontinentale", dosar 61/1941-1944, f. 2.

247
În ziua de 6 aprilie, societatea a trebuit să facă intervenţii la
Comandamentul Corpului Teritorial pentru a fi eliberate camioanele
societăţii, sosite de la schele, pentru evacuarea personalului şi care, în mod
nejustificat au fost rechiziţionate la intrarea în oraş. Cu această ocazie,
ofiţerii de la comandament au făcut remarca că „situaţia mijloacelor
noastre de transport nu poate fi aşa de alarmantă, aşa cum o prezentam
noi, dat fiind că, încă acum câteva zile, se întrebuinţau camioane pentru
transportul de cărămidă.”719
Din cercetările întreprinse, precum şi din memoriul inginerului Traian
Niţescu, s-a constatat că, în zilele bombardamentelor din 31 martie, 1, 3, şi
5 aprilie, directorul Departamentului Petrol, dr. W. Meyeringh, efectua
transporturi de cărămidă şi materiale de construcţii la ferma sa de la Snagov
cu camioane ale societăţii. Gestul directorului punea societatea şi pe ceilalţi
ce deţineau posturi de conducere, într-o situaţie foarte delicată faţă de
autorităţi şi proprii salariaţi din care unii slujiseră cu un desăvârşit
devotament societatea.
Valoarea totală a pierderilor în produse petroliere, instalaţii, mobilier,
materiale şi clădiri, s-au ridicat în aceste bombardamente la următoarele
valori: 4.589.101 lei în 5 aprilie 1944; 41.683.644 în 24 aprilie; 99.410.591
lei în 5 mai; 428.460.994 lei în 31 mai; 394.924.623 lei în 9 iulie;
267.437.119 lei în 15 iulie; 102.316.590 în 31 iulie şi 269.647.742 în 10
august. În total, în aceste bombardamente, rafinăria „Vega” a avut pierderi
însumate la 1.040.226.466 lei, valoarea de la data bombardamentelor, fără
valorile recuperate şi fără includerea zidurilor de protecţie. 720 Constatările
oficiale făcute de organele instituite, în 1943 şi 1944 de Ministerul
Economiei Naţionale, arătau că societăţile petroliere au suferit mari pierderi
din cauza bombardamentelor aeriene, evaluate la data sinistrelor. Totalul
pierderilor suferite de Societatea „Concordia” în anii 1943-1944, în
produse petroliere, de la Ploieşti, schelele petrolifere şi agenţia Brăila, se
ridicau la un total de 447.003.958 lei. 721 Prin devalorizare, la sfârşitul
anului 1944, aceste sume nu mai corespundeau. Astfel, din cele 18 societăţi
petroliere cu pierderi, Societatea „Concordia” figura pe locul patru, în
situaţia încheiată de Asociaţia Industriaşilorlor de Petrol din România în
iulie 1945 şi înaintată Ministerului Finanţelor cu suma totală de
3.934.000.000 lei.722
719
. Ibidem, f. 3.
720
. Ibidem, dosar 14/1945, f. 39-40.
721
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia", dosar 20/1944-1946, f. 9.
722
. Ibidem, dosar 53/1943-1946, f. 1.

248
În situaţia încheiată la 15 septembrie 1944 de conducerea societăţii
„Concordia”, se arăta că pagubele suferite de pe urma bombardamentelor în
perioada 1 august 1943 – 13 septembrie 1944, de către departamentele
societăţii au fost următoarele: Uzinele Metalurgice – 563.987.779 lei;
Departamentul „Electrica” – 122.270.254 lei; Rafinăria „Vega” –
1.465.598.277 lei; Serviciul Conducte – 89.213.931 lei. 723 Serviciul
Conducte a avut de suferit în anul 1944 ca urmare a atacurilor aeriene de la
5 aprilie până la 17 august, care a fost ultimul atac aerian. Au fost în total 14
bombardamente, care au produs 238 de lovituri în plin pe totalul reţelei de
conducte. Numai între 5 aprilie şi 17 august 1944, pagubele suferite au fost
evaluate la 20.423.168 lei. „Concordia” a pierdut 918 tone de ţiţei, 206 tone
de gazolină, 155 tone de benzină, 29 tone de petrol şi 35.750 mc de gaze.
Terţii au pierdut, prin bombardarea conductelor societăţii „Concordia”, 952
tone de ţiţei, 30 tone de gazolină şi 6.520 mc gaz. 724
Prin bombardamentul de la 12 iunie 1944, efectuat asupra Staţiei de
export din Constanţa, au fost distruse complet baia, infirmeria, biroul de
pontaj şi o casă de pompe. Au suferit parţial distrugeri, gardul de beton,
canalele liniilor de garaj, acoperişurile fabricii de ambalaj şi toate geamurile.
Valoarea lucrărilor de refacere a distrugerilor s-au ridicat la 20.000.000 lei,
fiind acoperită din încasările staţiei şi a fabrici de bidoane, fără nici un
ajutor din partea Centralei.725 Staţia de export a mai suferit pierderi şi în
urma bombardamentului din 1 august 1943, când au fost distruse liniile de
garaj, casa pompelor cu aburi, ciuruite de schije 13 rezervoare (din care
două, grav avariate, au fost demontate şi expediate la rafinăria „Vega”),
distruse conducte, instalaţii electrice, maşini, un autobuz Chevrolet şi un
autoturism Plymouth, precum şi secţia nouă „Papengus”. Valoarea
pagubelor la momentul sinistrului a fost de 14.992.970 lei.
În ziua de 26 august 1944, a fost bombardat de către aviaţia germană,
care efectua bombardamente asupra Capitalei şi Sediul social al societăţii.
Flăcările care au mistuit clădirea editurilor „Tiparul Românesc” şi „Cartea
Românească”, şi care se aflau în spatele clădirilor „Concordiei”, au cuprins
şi garajele societăţii în trei locuri. Din proprie iniţiativă, muncitorii Păun
Ene şi Cosgarin Ilie au stins incendiul şi au reuşit să scoată autoturismele
din garaje. Pentru fapta lor, cei doi au primit fiecare, din partea conducerii,
suma de 10.000 lei. 726 Mai târziu, în anul 1947, cei doi muncitori, într-un
memoriu adresat conducerii de atunci a societăţii solicitau acordarea unei
723
. Ibidem, dosar 44/1944 – 1945, f. 246-249.
724
. Ibidem, dosar 129/1945, f. 64.
725
. Ibidem, dosar 29-1945-1946, f. 19.
726
. Ibidem, dosar 270/1946-1947, f. 2.

249
recompense „echivalentă cu meritele noastre şi aportul adus în slujba
societăţii”. Cei doi arătau că au apărat clădirile societăţii, „cu sacrificiul
vieţii” iar suma primită, în 1944, „nu le-a plătit munca depusă nici pentru
aranjatul furtunurilor sau scoaterea autoturismelor din garaj”. 727 Impactul
bombardamentelor a determinat o scădere importantă a producţiei,
înregistrându-se în anul 1944 cea mai mică producţie de petrol brut din
timpul războiului, respectiv 3.525.000 tone. Tot ca urmare a
bombardamentelor aeriene (sovietice, americane, engleze) din anii 1941-
1944, activitatea de foraj din regiunea petrolieră Prahova a scăzut sub media
pe ţară, atingând 50% din media anilor 1940-1943.728
Zăcămintele de petrol din regiunea Prahova şi capacităţile de rafinare
de la Ploieşti au constituit pentru Germania un obiectiv de importanţă
absolută, faţă de care a manifestat o grijă constantă pe întreaga durată a
războiului, concretizată printr-un mare efort material, uman şi financiar
destinat apărării acestora.Fortăreaţa Ploieşti („Festung” Ploieşti) a fost opera
comună a armatelor română şi germană. Participarea germană la apărarea
regiunii petrolifere a fost însăşi raţiunea trimiterii Misiunii Militare
Germane în România. 729 Bombardamentele aeriene au provocat o reducere
considerabilă a capacităţii de lucru, a sistemului de transport şi a capacităţii
de înmagazinare şi depozitare a produselor petroliere, eforturile pentru
menţinerea în stare de funcţionare a industriei petroliere româneşti fiind
foarte mari şi care au antrenat importante resurse financiare, tehnice şi
umane.

727
. Ibidem.
728
. „Moniteur du Pétrole Roumain”, anul XLVI, nr. IX-X, 1945, p. 297.
729
. Gavriil Preda, op.cit., p. 279.

250
CAPITOLUL IV

SOCIETATEA „CONCORDIA” ÎN PERIOADA


1944 – 1948

4.1. Situaţia societăţii „Concordia” la sfârşitul războiului

Evenimentele din august 1944 , prin care România a părăsit alianţa cu


Germania şi s-a alăturat Coaliţiei Naţiunilor Unite, au avut loc consecinţe
deosebite pentru evoluţia ulterioara a României . Prin actul de la 23 august
1944, Germania a pierdut atunci nu numai cel mai important aliat militar din
Europa, dar şi cea mai valoroasă sursă de aprovizionare cu produse
petroliere pentru forţele sale armate. Dar, în scurt timp, resursele româneşti
de petrol, ca efect al acordurilor secrete încheiate între Puterile Aliate şi
Asociate ale Naţiunilor Unite, care lăsau ţările din estul şi centrul Europei în
„sfera de interese” a U.R.S.S., au trecut de sub influenţa germană sub
controlul U.R.S.S.
În anii 1944 - 1947, România se va afla sub regimul nefast al
Armistiţiului din 12 septembrie 1944, perioadă în care dominaţia sovietică
se va instala imediat şi temeinic. În conformitate cu prevederile Convenţiei
de Armistiţiu, se va crea un sector sovietic în industria petrolului, sector
reprezentat, din anul 1945, de Societatea „Sovrompetrol”, care va lua locul
Societăţii germane „Kontinentale Oel A.G.”. 730
În 4 septembrie 1944, Societatea „Concordia” cuprindea: Rafinăria
„Vega”; şantierele petroliere de la Gura Ocniţei şi Lilieşti-Ţintea; schelele
petroliere Băicoi, Mislea, Moreni, Răzvad, Bucşani, Vulcăneşti, Buştenari şi
Găgeni; servicii şi agenţii de conducte în diferite localităţi; servicii de
materiale şi aprovizionare pentru personal la Văleni de Munte şi Călineşti;
uzinele de gazolină; centralele electrice de la Câmpina, Floreşti, Gura-
Ocniţei, Sinaia şi Schitu Goleşti, care alimentau cu energie electrică întreaga
regiune din judeţele Prahova şi Dâmboviţa; reţelele de înaltă tensiune pentru
transportul energiei electrice pe teritoriul judeţelor Braşov, Buzău,
Dâmboviţa, Muscel şi Prahova; Uzinele Metalurgice şi de Armament de la
Ploieşti, cu secţiile dispersate la Buda, Valea Călugărească, Lilieşti, Găgeni

. C.Dobrescu, Istoricul Societăţii „Astra Română” 1880-1948, Editura „Scrisul


730

Prahovean-Ceraşu”, Ploieşti, 2002, p.155


şi Schitu Goleşti; şantierul carbonifer de la Schitu Goleşti. 731 Totalul
salariaţilor întrebuinţaţi în exploatările menţionate mai sus se cifrau la cca.
11.000 lucrători şi funcţionari.
La Bucureşti, societatea nu avea decât birourile Direcţiei generale,
care nu suferiseră avarii de pe urma bombardamentelor aeriene germane.
Birourile nu au fost evacuate ci numai o parte din servicii, care au fost
dispersate la exploatările din provincie, în baza aprobării Marelui Stat Major
cu nr. 1.001.105 din 06.05.1944 şi aprobării Corpului 5 Teritorial, cu nr.
28.216 din 26 mai 1944. La Bucureşti, societatea nu avea nici un fel de
gardă civilă şi nici pază militară, în afară de personalul de pază angajat al
societăţii. 732 Timp de zece zile, după evenimentele de la 23 august 1944,
Direcţia generală nu a putut avea nici un contact cu exploatările sale, astfel
că nu cunoştea situaţia exactă a societăţii decât după restabilirea legăturilor.
Daunele cauzate prin distrugeri de instalaţii şi ridicări de materiale,
maşini şi utilaje, în urma retragerii trupelor germane în perioada 23 august –
25 octombrie 1944, la sediul social, schelele Lilieşti-Gura Ocniţei, Arad
(luptele din Ardeal), Direcţia Tehnică Ploieşti, Serviciul Conducte (daune la
conducte, rezervoare, clădiri, ţiţei) Departamentul Electrica şi
Departamentul Uzinelor Metalurgice s-au ridicat la valoarea de
1.300.063.791 lei.733
În urma imposibilităţii de a lua contact cu exploatările, societatea nu
era în măsură să dea relaţii precise autorităţilor, cu privire la dificultăţilor
avute pe şantiere, însă, din informaţiile primite, prin unii salariaţi care au
putut veni la Bucureşti, situaţia era dramatică. Au fost rechiziţionate toate
autovehiculele (turisme, camionete, camioane) la şantierele, uzinele şi
depozitele societăţii. La unele şantiere, din cauza lipsei mijloacelor de
transport, lucrătorii nu au avut posibilitatea de a se prezenta la lucru. Toate
materialele necesare activităţii pe şantiere şi schele (sape, prăjini, material
tubular, etc.) au fost rechiziţionate de armata sovietică.734
Într-o situaţie întocmită la 24 februarie 1945, cu privire la bunurile
ridicate de armata sovietică din diferite localităţi, unde societatea activa, se
arăta că valoarea totală a bunurilor în lei se ridica la 22.637.693 lei. Staţia de
export şi Fabrica de bidoane de la Constanţa aveau o pierdere de 11.226.812
lei, Departamentul Electrica, de 7.864.984 lei, Serviciul Materiale şi

731
. Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar
98/1944, f. 19 (în continuare, D.J.A.N. Argeş).
732
. Ibidem, f. 29.
733
. Ibidem, dosar 310/1944-1946, f. 13.
734
. Ibidem, dosar 98/1944, f. 21.
Aprovizionare, (prăjini de foraj), de 3.045.897 lei iar societatea „Topliţa-
Măgura-Concordia” de 500.000 lei.
S-au luat fără nici o dovadă sau forme, material lemnos, maşini,
materiale diverse, prăjini de foraj, cai, hamuri, 17 autovehicule. Toate au
fost ridicate înainte şi după 12 septembrie 1944 de la Câmpina, Băicoi,
Călineşti, Urlaţi, Moreni, Floreşti, Ploieşti. Tot ce era ridicat înainte de
12.09.1945, data încheierii Armistiţiului, se considera „pradă de război”, iar
după 12 septembrie, Comisia Interaliată urma să acorde despăgubiri. 735
Dacă la 23 august 1944 „Concordia” deţinea un număr de 231
autovehicule, la 1 ianuarie 1945 numărul acestora scăzuse dramatic prin
rechiziţii, lipsa cauciucurilor şi a pieselor de schimb care a determinat
retragerea lor din circulaţie. „Concordia” se adresa în 29 ianuarie 1945
Comisiei Aliate de Control în România, în care arăta situaţia autovehiculelor
ridicate de Armata Roşie după 12 septembrie 1944 iar conform art. 10 din
Convenţia de Armistiţiu, trebuiau achitate pagubele cauzate societăţii. Până
la 12 septembrie 1944, au fost ridicate 19 autovehicule iar după 12
septembrie 1944, 17 autovehicule. Ca urmare a dispoziţiilor generalului
Vinogradov, autovehiculele ridicate înaintea datei de 12 septembrie 1944 se
considerau „pradă de război” şi nu puteau face obiectul vreunei despăgubiri.
De pe urma războiului societatea a suferit pagube considerabile
cauzate de bombardamente, rechiziţii şi creanţe. 736 Pagubele totale suferite
de societate s-au ridicat la valoarea de 5 miliarde lei. În urma acţiunilor de
război, pierderile s-au cifrat la cca. 4,571 miliarde lei 737 şi au fost evaluate
de o comisie instituită de Ministerul Economiei Naţionale, la valoarea de
înlocuire a obiectelor, pentru perioada de până în iulie 1944 (3,934 miliarde
lei) 738 , iar celelalte pierderi (1,537 miliarde lei) suferite după această
perioadă de o comisie numită de societate. Distrugerile au determinat o
dezorganizare în stil mare a producţiei şi o paralizare a activităţii în
rafinărie şi la fabrica de armament.
Toate aceste nenorociri au antrenat o scădere a producţiei de ţiţei de
la 5.400 vagoane media lunară în 1943 la 1.809 vagoane în luna august
1944, iar producţia de gazolină de la 3.000 tone media lunară în 1943, la 698
tone în luna august 1944. Transporturile pe conducte au scăzut de la
110.000 tone media lunară în 1943, la 35.263 tone în luna august 1944.
Prelucrarea ţiţeiului în Rafinăria „Vega” a scăzut de la 7.729 vagoane în

735
. Ibidem, dosar 27/1945, f. 2-21.
736
. Ibidem, dosar 242/1942-1948, f. 144.
737
. Ibidem, f. 204.
738
. Ibidem, dosar 53/1943-1946, f. 1.
luna august 1942 la 770 vagoane în august 1944, iar capacitatea
rezervoarelor a scăzut de la 14.000 vagoane la cca. 900. Instalaţia de cracare
care avea o capacitate lunară de cca. 20.000 tone şi-a încetat complet
activitatea iar producţia de tunuri şi muniţii a fost complet sistată. Pagubele
suferite de Departamentul „Electrica” au antrenat pagube importante la
societăţile petroliere cliente – „Astra Română”, „Steaua Română” şi
„Româno-Americană”- iar producţia de electricitate a avut o scădere
importantă.
Pentru refacerea instalaţiilor distruse, concursul financiar al statului
pentru toată industria petrolieră a fost de 1,1 miliarde lei, din care
„Concordiei” i s-au repartizat doar 100.000.000 lei. Pentru plata pierderilor
suferite la 1 august 1943 în sumă de 495.240.676 lei conform Legii
818/1943 (act transcris la Tribunalul Prahova sub nr. 2.479/1943) şi pentru
cele din anul 1944, aranjamentele financiare fie că nu mai puteau fi
respectate în urma evenimentelor de la 23 august 1944, fie nu exista nici o
reglementare. De la Federaţia Sinistraţilor nu se putea aştepta nici un ajutor
deoarece se cerea o sumă de 147 milioane lei doar pentru înscrierea în
Federaţie, sumă pe care „Concordia” nu o avea.
Societatea arăta într-un memoriu înaintat Ministerului Finanţelor în
5 noiembrie 1944 că „prin distrugerea rafinăriei şi a uzinelor metalurgice s-
au distrus finanţele întreprinderii în aşa mod încât nu i se va putea reda
vigoarea de altă dată decât după eforturi considerabile de mai mulţi ani”.739
Societatea se afla în faţa unor grele şi presante probleme de rezolvat de
ordin tehnic, financiar şi social, cum ar fi: activarea producţiei, refacerea
instalaţiilor bombardate, menţinerea personalului în serviciu – peste 9.000
de lucrători şi funcţionari – pentru care trebuia să se contracteze
împrumuturi grevate de dobânzi, achitarea datoriilor şi impozitelor.
Partea sovietică a solicitat Societăţii „Concordia” ca Departamentul
„Electrica” să reia imediat furnizarea de curent electric rafinăriilor şi
şantierelor, pentru reluarea activităţii industriale petroliere. 740
În 2 octombrie 1944, Societatea „Concordia” se adresa prin ing. Cezar
Popescu, Ministerului Comerţului, Industriei şi Minelor cu o declaraţie
privind averea societăţii. În conformitate cu legile 498/1942 şi 443/1944,
pentru declararea averilor „străinilor inamici”. Se indica aceasta, pe
departamentele societăţii, care erau total separate, cu secţii şi exploatări
diferite. Societatea avea un capital social deplin vărsat de 1.470.000.000 lei,
întreaga avere mobilă şi imobilă fiind indicată în Registrul Inventar.
739
. Ibidem, dosar 242/1942-1948, f. 208.
740
. Ibidem, fond Societatea „Creditul Minier”, dosar 11/1943-1944, f. 34.
Principalele departamente erau: 741 Departamentul Sediul Social şi
Administrativ; Departamentul Petrol – Prelucrare – Transport;
Departamentul Uzinelor Metalurgice; Departamentul Minier; Departamentul
Electrica.
În afară de departamentele menţionate, în ianuarie 1945, conform
organigramei, societatea „Concordia” era formată şi din direcţii, servicii,
secţii şi agenţii şi anume: 742 Direcţia Administrativă şi Personal, Comercială,
Financiară, Contabilitate, Contencios; Serviciul Casierie, Registratură şi
expediţie, Conducte şi rezervoare, Coordonări, Materiale şi aprovizionare,
Economat; Secţia Export Constanţa şi agenţiile Braşov şi Brăila.
Fiind sub supravegherea C.A.S.B.I., în urma dorinţei Băncii Naţionale
a României şi a Societăţii Naţionale de Credit Industrial de a se numi în
conducerea societăţii „Concordia” o persoană însărcinată special cu
probleme de ordin financiar şi agreată de aceste instituţii creditoare ale
societăţii, cu începere de la 1 mai 1945, Ştefan Băbeanu, fost administrator
la B.N.R. şi fost administrator-delegat la Societatea Naţională de Credit
Industrial, a fost numit consilier general financiar la Societatea
„Concordia”.743
Începând cu 14 mai 1945, inginerul Cezar Popescu îşi încetează
activitatea ca Administrator Unic iar Consiliul de Administraţie îşi începe
activitatea fiind format din G.J. Duqué – preşedinte, Sergiu Dimitriu –
administrator delegat, Anastase Gheorghiu – administrator de supraveghere,
Horia Grigorescu şi Constantin Pandele – membri. În şedinţa din 24 mai
1945, din cauza situaţiei financiare precare a societăţii, pentru procurarea
fondurilor necesare investiţiilor, Consiliul hotărăşte contractarea unui
împrumut de 8.000.000.000 lei la Societatea Naţională de Credit Industrial,
garantând cu ipotecă pentru acoperirea nevoilor şi disponibilităţilor de
rulment ale societăţii. Tot acesta, în şedinţa din 30 septembrie 1945,
hotărăşte ca în baza art. 13 din Legea nr. 818/16 iulie 1943 şi art. 35 din
Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 1.486/1945 să reevalueze o parte din
activele societăţii. Operaţiunea reevaluării era indispensabilă din punct de
vedere economic deoarece permitea societăţii să-şi actualizeze o parte din
valoarea stocurilor de materiale şi instalaţii, să le modernizeze în vederea
sporirii producţiei şi randamentului financiar.744 Pe baza studiilor efectuate

741
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 244/1944-1948, f. 244-245.
742
. Ibidem, dosar 242/1942-1948, f. 27.
743
. Ibidem, dosar 318/1942-1948, f. 41.
744
. Ibidem, dosar 125/1945-1948, f.26.
se propunea ca instalaţiile Rafinăriei „Vega”, instalaţiile petroliere de la
Departamentul Petrol şi cele de la Serviciul Conducte, distruse prin „acte şi
fapte de război”, refăcute şi puse în funcţiune, să fie reevaluate la suma de
19.530.000.000 lei. Înainte de bombardamente aceste instalaţii figurau în
bilanţul societăţii cu suma de 1.186.230.816 lei. Capitalul a fost investit de-
a lungul anilor când puterea de cumpărare a monedei era foarte mare în
raport cu cel din 1945. În afară de aceasta era necesară o reevaluare a
stocurilor de materii prime, produse, mărfuri, materiale şi instalaţii ale
diferitelor departamente în sumă de 5.000.000.000 lei. Din spirit de
prudenţă, reevaluarea hotărâtă era „cu totul moderată”, fiind fixată la un
nivel cu mult inferior preţului pieţei. Reevaluarea s-a hotărât a se face prin
sporirea capitalului social de la 1.470.000.000 lei la 21.000.000.000 lei, prin
majorarea valorii nominale a acţiunilor de la 350 lei fiecare, la 5.000 lei,
capitalul social fiind împărţit în 4.200.000 acţiuni. Prin această reevaluare
capitalul social a fost sporit de 13 ori.
Consiliul de Administraţie al Societăţii „Concordia”, în şedinţa sa din
1 noiembrie 1945, a decis cooptarea a doi membri noi în persoana inginerilor
Salva Ciopicaşvili şi Ivan Stupin Gheorghevici 745 (numit prin ordinul
4.496/1945 al Comisiei Aliate de Control reprezentant al U.R.S.S. pe lângă
societate)746. Consiliul de Administraţie astfel reconstituit era format din
Gerard J. Duqué – preşedinte, Ivan Stupin – vicepreşedinte, Sergiu Dimitriu
şi Salva Ciopicaşvili – administratori delegaţi, Anastasie Gheorghiu –
administrator de supraveghere şi Constantin Pandele şi Horia Grigorescu –
membri. În şedinţa sa din 6 noiembrie 1945, s-a decis că vicepreşedintele
Ivan Stupin are aceleaşi drepturi de reprezentare şi semnătură socială ca şi
preşedintele, iar Salva Ciopicaşvili aceleaşi drepturi ca Sergiu Dimitriu, iar
în şedinţa din 28 decembrie 1945, preşedinte va fi ales profesor inginer
Nicolae Profiri, care va fi înlocuit în şedinţa din 9 aprilie 1947 , în urma
demisiei, fiind numit ministru al Comunicaţiilor, de generalul N. Gh.
Pârvulescu. În şedinţa din 12 august 1946 Salva Ciopicaşvili va fi ales al
doilea vicepreşedinte al societăţii, iar Sergiu Dimitriu, în 22 noiembrie 1946,
va părăsi toate funcţiile deţinute la societate fiind numit, meritoriu, în postul
de Ministru plenipotenţiar al României în Argentina.747
Consiliul de Administraţie al societăţii hotărăşte în iulie 1947
constituirea unei ipoteci în valoare de 800.000.000.000 lei, asupra rafinăriei
„Vega”, pentru garantarea avansurilor acordate de Administraţia Livrărilor
745
. Ibidem, dosar 242/1942-1948, f.32.
746
. Ibidem ,dosar 244/1944-1948, f. 64.
747
. Ibidem, dosar 242/1942-1948, f. 16 – 27
în contul comenzilor prescrise de Administraţie, pe numele societăţii
„Concordia”. Pentru început, ipoteca s-a stabilit la valoarea de
130.000.000.000 lei, urmând apoi treptat să ajungă la valoarea stabilită.
Ipoteca era constituită inclusiv asupra terenului în suprafaţă de 70 de ha.,
situat la bariera Văleni, cu toate construcţiile şi imobilele existente pe
acesta.748
În 16 iulie 1948, Consiliul de Administraţie se constituie o ipotecă
asupra Uzinelor Metalurgice „Concordia” din Ploieşti, în vederea garantării
creditărilor totale care ajunseseră la 1.026.159.907 lei. Societatea a avut
legături financiare cu Banca Naţională a României, Banca Comercială
Română, Banca Românească, Creditul Industrial, Casa Autonomă de
Finanţe şi Amortizare (C.A.F.A.) , Casa de Economii şi Cecuri Poştale.749
Creditele însumau 1.220.401 lei , din care credite de investiţii 405.360 lei şi
credite de producţie (amortismente) în valoare de815.040 lei.
Creditele de investiţii au fost acordate de Guvernul Român, prin banca
de Investiţii pe termen lung, fără garanţii reale, cu o dobândă de 1% şi cu
avizul Comisiei de Stat pentru Planificare. 750 Creditele de producţie erau
contractate la Banca Sovieto-Română, pe termen scurt, cu garanţii reale şi
acceptate de Banca Naţională a României, cu o dobândă de 5%.
Utilizarea tuturor acestor credite, atât cele de investiţie cât şi cele de
producţie, se făcea sub controlul organelor Ministerului de Finanţe şi ale
B.N.R. De la diferiţi furnizori, antreprenori şi creditori, societatea a mai
primit 1.350.646 lei. Astfel, totalul mijloacelor financiare împrumutate de
societate se ridica la sfârşitul anului 1948 la 2.571.057 lei.
Societatea a avut o puternică funcţie socială, având la 31 decembrie
1948 10.958 angajaţi, 751 sau 50.000 de suflete dacă se ţinea seama de
membrii familiilor lor. Pentru aceştia societatea a plătit salarii, a avut
comenzi plasate în toată ţara, a plătit contribuţia sa la veniturile statului,
având un rol mare în realizarea producţiei naţionale.
Fondul industrial al societăţii arăta ca această societatea avea deschise
în faţa ei perspective sigure şi interesante pentru încă cel puţin 15- 20 ani.

748
. Ibidem, f. 147-148v.
749
. Ibidem, dosar 242/1942-1948, f. 194.
750
. Ibidem, dosar 240/1947-1948, f. 25-25.
751
. Ibidem, dosar 1/1948, f.6.
4.2. Producţia Societăţii „Concordia” în perioada 1945 - 1948

Anul 1944, a fost pentru Societatea „Concordia” un an deficitar.


Conform bilanţului definitiv depus pe data de 15 februarie 1945 la
Comisariatul Bunurilor Inamice deficitul se ridica la 281.000.000 lei, după
consumarea beneficiului raportat în 1943, de 54.000.000 lei şi după ce s-au
alocat 912.000.000 lei amortismente; 150.000.000 lei gratificaţii pentru
muncitori, 100.000.000 lei pentru fondul de premiere al funcţionarilor,
159.000.000 impozit pe venit, 68.000.000 dotarea fondului de creanţe
dubioase şi 82.000.000 lei alte alocaţii diverse.752 În bilanţ, pagubele de
război au fost evaluate la preţul din momentul sinistrului şi cuprindeau şi
materialele sechestrate şi cheltuielile de dispersare ale instalaţiilor uzinelor
metalurgice. Totalul materialelor transportate pe riscul societăţii, (21 de
importuri) necesare schelelor petrolifere, rafinăriei şi departamentelor, şi
plătite anticipat furnizorilor din Germania ai societăţii, în cursul anului 1944,
până la 23 august, s-a ridicat la suma de 215.588 RM. Toate aceste materiale
nu au mai ajuns la beneficiar, necunoscându-se dacă acestea au dispărut pe
traseu, prin acte de război sau ridicate de armatele aliate. Mai rămâneau de
plătit părţii germane încă 231.287 RM.753
Ţinând cont de calculele efectuate la începutul anului 1945, de
economiştii societăţii, şi care erau valabile şi pentru anii care urmau,
„Concordia” ca şi toate celelalte societăţii, înregistra o scădere anuală a
producţiei de ţiţei, utiliza un număr prea mare de salariaţi în raport cu
producţia iar preţul de cost al producţiei determinat de costul urcat al
materialelor influenţa automat rentabilitatea societăţii. Pentru a se ameliora
această situaţie, societatea trebuia să scadă cheltuielile, să mărească
producţie şi să supravalorifice produsele ei. Era normal ca societatea, care
avea ramuri de activitate diverse, să se ocupe şi de o industrie chimică a
cărei materie primă se găsea în produsele petroliere. Dezvoltarea unei
industrii chimice, bazate pe derivatele ţiţeiului, erau o previziune căreia
trebuia ca în locul unei comercializări simple să se facă o valorificare mai
mare a subproduselor rezultate din cantităţile descrescătoare de ţiţei pe care
se putea conta în anii ce veneau. Trebuia încurajat personalul tehnic la
rafinăriei „Vega” care întocmise deja o serie de studii în această direcţie.
Produsele ce urmau să se producă şi cele ce se fabricau, trebuiau să fie
comercializate mai în detaliu, ceea ce ar fi permis pe de o parte, excluderea
intermediarilor şi pe de altă parte calcularea altor cote de beneficii. ţinând
752
. Ibidem, dosar 34/1945-1948, f. 42-43.
753
. Ibidem, dosar 244/1944-1948, f. 21.
cont de reclama gratuită şi răspândită care urma să se facă produselor
societăţii. Vânzarea produselor societăţii semi-angro şi în detaliu sub o
marcă înregistrată proprie societăţii, urma să fie executată de o societate
comercială specială care urma să fie creată ca o anexă a societăţii şi prin care
să se comercializeze toate produsele pe care societatea intenţiona să le vândă
în viitor, fie din punct de vedere chimic sau farmaceutic, fie metalurgic, fie
petrolier. 754
La 31 decembrie 1945, capitalul imobilizat al societăţii repartizat pe
departamente, se ridica la suma de 37.784.414.564 lei. Valoarea reală a
tuturor instalaţiilor era de departe superioară valorii contabile. Pentru
aducerea valorii contabile la realitate, până la data de 31 decembrie 1945, s-
au făcut reevaluări în 14 aprilie 1942 (conform hotărârii Adunării Generale
Extraordinare) 17 decembrie 1945 (reevaluarea instalaţiilor petroliere
distruse de război, în total 22.436.000.000 lei). 755 Grupa capitalului propriu
la 31 decembrie 1945, şi care cuprindea capitalul social, fonduri şi rezerve şi
fondul de prevedere pentru funcţionari, era în sumă totală de
42.141.843.002 lei.
Ramura principală în Societatea „Concordia” reprezentând 63% din
cifra de afaceri, era cea petrolieră, care cuprindea foraj, producţie, pompare
şi prelucrare şi era coordonată de Departamentul Petrol. Ca urmare a
războiului, acest departament a avut pagube care însumate se ridicau la circa
3,897 miliarde lei (evaluate la preţurile din momentul dispariţiei bunurilor)
şi ele se datorau într-o infimă măsură bombardamentelor (74 milioane lei),
restul de 3,823 miliarde lei reprezentând prăjini, tuburi şi burlane, ridicate
de armatele sovietice. Din aceste pagube, direcţia a refăcut, începând cu
anul 1945, numai o mică parte, atât din cauza lipsei de fonduri, cât şi a
negăsirii materialelor pe piaţă. 756
Şantierele mai posedau în stoc, burlane în valoare de câteva zeci de
milioane de lei, dar care erau vechi şi de sortimente diferite din punct de
vedere al dimensiunilor. Cu toată lipsa de material în general şi în special
de material tubular, precum şi a mijloacelor de transport, care au afectat
programele de foraj şi indirect producţia, anul 1945 a indicat un început de
normalizare a activităţii, fiind totuşi inferior celui din 1943.757
Începând cu anul 1945, se desfăşurau, lunar, şedinţele Comitetului
Permanent din cadrul Asociaţiei Industriaşilor de Petrol din România
754
. Ibidem, dosar 257/1946-1947 f. 1-5.
755
. Ibidem, dosar 31/1945, f. 12.
756
. Ibidem, dosar 92//1942-1946, f.52.
757
. Ibidem, dosar 3/1924-1946, f.9.
referitoare la livrările de produse petroliere către armata sovietică şi
U.R.S.S. Cifrele societăţilor petroliere care reprezentau livrările lunare erau
superioare cifrelor prezentate de autorităţile sovietice, care aveau situaţii în
care nu corespundeau nici felul produselor livrate. Diferenţele se datorau, în
principal, faptului că industria de petrol a totalizat livrările efectuate la
Ploieşti, iar autorităţile sovietice numai livrările de produse exportate. 758
Delegaţii sovietici, participanţi la şedinţe, solicitau ca fiecare
societate, în parte, să-şi prezinte necesităţile de materiale pentru executarea
programului din 1945. Comisia de producţie şi foraj din cadrul A.I.P.R. a
solicitat prezentarea pentru întreaga industrie de petrol a necesităţilor de
materiale mari, mijloace de transport, utilaje, etc. Trebuiau comunicate
programele de foraj, precum şi caietele sovietice de sarcini pentru produse.
Pentru anul 1945, s-a obţinut anumite modificări, ţinând cont de starea
rafinăriilor, urmând ca, în viitor, să se respecte condiţiile cerute de sovietici,
referitoare la densitatea şi indicele octanic al produselor care însă se
reflectau în preţuri.
Programele de activitate pe anii 1945- 1948 erau întocmite în două
variante: maximale, care se stabileau în funcţie de aprovizionarea cu burlane
şi minimale, care se stabileau pe baza stocurilor de burlane aflate în magazii.
Programele minimale se executau şi ele sub rezerva ameliorării mijloacelor
de transport şi a îndeplinirii formalităţilor de acordare a structurilor miniere
şi petroliere de către Ministerul Economiei Naţionale.
Planurile de investiţii nu puteau fi întocmite de departamente decât
în comun acord cu conducerea societăţii, în funcţie de posibilităţile
financiare şi de ideile care stăteau la baza dezvoltării ulterioare a societăţii.
Veniturile care urmau să se obţină erau estimate pe baza tarifelor provizorii
aprobate de Comisariatul General al Preţurilor. Dacă pentru anul 1945,
cheltuielile pentru investiţii şi exploatare s-au ridicat la numai
5.928.000.000 lei datorită existenţei unor burlane şi materiale de consum
înregistrate în contabilitate cu preţuri mici, pentru anul 1946, societatea nu
mai era în aceeaşi situaţie favorabilă şi ca urmare, cheltuielile au crescut la
20.855.000.000 lei. Din acestea, 8.337.000.000 lei reprezentau investiţii în
burlane, maşini, unelte, mijloace de transport, conducte, mobilier, iar
12.518.000.000 lei pentru exploatare.759
Societatea deţinea concesiuni petroliere particulare în judeţele
Prahova, Bacău, Dâmboviţa, Buzău şi Putna, în suprafaţă totală de 12.726
758
. Ibidem, dosar 30/1944-1945, f. 15.
759
. Ibidem, dosar 66/1946, f.4.
ha şi de la stat în judeţele Dâmboviţa şi Prahova în suprafaţă totală de
1.584,7 ha. 760 Împreună cu societăţile „Steaua Română” şi „Prahova” mai
deţinea concesiuni de la stat, în judeţul Bacău, la Tazlău, Zemeş, Lucăceşti
şi Cilioaia, partea sa fiind în suprafaţă de 77,3100 ha. 761
Faţă de suprafaţa de 971,5 ha concesiuni noi achiziţionate de societate
în anul 1944, începând cu ianuarie 1945, achiziţiile noi de terenuri, au fost
reduse, respectiv 228 ha. în anul 1945, 868 ha. în anul 1946 şi 235 ha. în
1947. 762 În anul 1946 preţul mediu de hectar pentru terenurile productive a
fost între 3.000.000 – 5.000.000 lei, de 3.000.000 lei pentru cele
neexploatate dar aflate în regiuni în exploatare şi între 600.000 şi 1.500.000
lei pentru celelalte terenuri .763 În perioada octombrie 1944- 1947 s-au făcut
puţine concesiuni, din cauza războiului, spre sfârşitul căruia se cereau
aprobări din partea autorităţilor militare, iar de la 1 iunie 1945 – 30
decembrie 1946 din partea Consiliului de Miniştri, pentru fiecare
concesiune petrolieră, restricţiile ridicându-se în anul 1947.764
Cu toate greutăţile întâmpinate, în special lipsa materialelor tubulare,
producţia a marcat un spor în 1945 faţă de 1944, ocupând la sfârşitul anului
locul trei după societăţile „Astra Română” şi „Româno-Americană”.
Şantiere petroliere erau situate la Gura Ocniţei (schelele Moreni, Gura
Ocniţei, Răzvad, Viforâta, Teiş, Bucşani, Şotânga, Şuţa Seacă, Bălădeşti),
Lilieşti (schelele Lilieşti, Băicoi, Floreşti, Ţintea, Vâlcăneşti, Mislea,
Buştenari), Tazlău ( schelele Plopu, Zemeş, Stăneşti).
Numărul de sonde deţinute a fost diferit de la 226 în 1945, 278 în
1946 , la 398 în 1947 şi 414 în 1948, din care în producţie permanentă 177
în 1945, 183 în 1946, 240 în 1947 şi 276 în 1948. Existau şi multe sonde
suspendate definitiv, la care nu se mai puteau face intervenţii, de la 77 în
1945 , 98 în 1947 şi 61 în 1948.765
Principalele producţii se obţineau în ordine de la Gura Ocniţei,
Lilieşti, Bucşani, Teiş, Valea Voievozilor şi Floreşti. În 24 ore se obţinea o
producţie de 1.018 tone la Gura Ocniţei, 452 tone la Lilieşti, 33 tone la
Bucşani şi 22 tone la Moreni. Existau 299 de rezervoare la Gura Ocniţei,

760
. Ibidem, dosar 242/1942-1948, f.186.
761
. Ibidem, dosar 20/1946, f.45
762
. Ibidem, dosar 198/1945-1947, f.30 ; dosar 272/1945-1948, f. 17, 171; dosar 39/1938-
1948, f. 14.
763
. Ibidem, dosar 198/1945-1947, f.39-40.
764
. Ibidem, dosar 198/191945-1947, f.39.
765
. Ibidem, dosar 242/1942-1948, f.187; dosar 170/1945-1946,f.26; dosar 181/1948-
1949,f.15,58; dosar 77/1948,f.26-42.
Lilieşti , Moreni, Bucşani şi Ţintea, cu o capacitate totală de 14.740 m3 ,
unde se depozita ţiţei parafinos şi neparafinos. 766 Sisteme de extracţie
folosite erau prin pompă, gaz-lift, erupţie şi lăcărit. 767
Forajul în anul 1946, comparativ cu anul 1945 era următorul :

1945 1946
Şantierul
metrii metrii
Gura Ocniţei 17.206 13.050
Lilieşti Ţintea 4.000 7.300
Explorare 4.200 5.400
TOTAL 25.406 25.750

Din compararea acestor cifre rezultă o diminuare de 4% a activităţii


de foraj la exploatare şi o majorare de 13% la explorare. În total programele
erau aproximativ egale. În ceea ce priveşte producţia, în 1946 aceasta a fost
de 529.000 tone, deci o diminuare faţă de cea obţinută în 1945. Cele mai
cantităţi erau date de şantierul Gura Ocniţei de pe care s-a obţinut 361.690
tone în 1945 şi 407.400 tone în 1946.768 Producţia de gazolină a fost, în
1946, în scădere cu 11,4% faţă de 1945.769 Redăm mai jos această scădere:

1945 1946
Şantierul
tone tone
Gura Ocniţei 11.400 11.390
Lilieşti 10.180 7.730
TOTAL 21.580 19.120
La Lilieşti şi Gura Ocniţei, societatea deţinea staţii de degazolinare,
prima cu o capacitate de 4.500 tone/zi, iar cealaltă cu o capacitate de 9.000
tone/zi. 770 În anul 1945, Societatea „Concordia” a vândut 555.333 tone
produse petroliere, din care 409.462 tone la export, în Ungaria, Cehoslovacia
şi Austria şi 145.871 tone la interne. 771
Ca şi în anul 1945, activitatea societăţii în anul 1946 s-a desfăşurat în
mijlocul unor numeroase dificultăţi datorate depresiunii economice acute pe

766
. Ibidem, dosar 242/1942-1948, f.187.
767
. Ibidem, dosar 77/1948, f.38.
768
. Ibidem, dosar 66/1946,f.1-2.
769
. Ibidem.
770
. Ibidem, dosar 33/1944-1946, f.21
771
. Ibidem, dosar 124/1945, f. 8.
care o traversa ţara cât şi a unor cauze interioare care s-au soldat cu un
deficit important în buget, cu fondul de rulment slăbit, cu o comprimare a
procesului de investiţii şi foraj atât de necesar societăţii. 772
Factorii care au mai influenţat neîmplinirea programului de producţie
pe anul 1946 au fost de ordin tehnic şi social: lipsa sondelor productive noi
în exploatare; epuizarea structurilor existente; oprirea pentru reparaţii a unui
număr mare de sonde; neprezentarea la lucru, în masă, a echipelor de
reparaţii şi a altor lucrători; slăbirea disciplinei la ingineri şi lucrători;
randamentul mic al muncitorilor;
Pentru captarea şi manipularea producţiei de ţiţei, societatea a dispus
de rezervoare cu o capacitate de 10.910 vagoane şi 512.,399 km. conducte în
decembrie 1947 şi de rezervoare cu o capacitate de 11.858 vagoane şi
536,197 km. conducte, în 1948. Producţiile de ţiţei obţinute de societate au
fost de 495.188 tone în 1947 şi de 529.654 tone în 1948.
Revista „Monitorul Petrolului Român”, din anul 1947, remarca faptul
că România era aproape integral lipsită de capitalul valutar necesar
importului de instalaţii şi echipamente moderne pentru extracţia şi
prelucrarea ţiţeiului, principalii furnizori rămânând Uniunea Sovietică,
Cehoslovacia şi Ungaria, ţări care erau ele însele mult rămase în urma
principalelor state producătoare de utilaj petrolier, atât din punct de vedere al
calităţii cât şi al cantităţii producţiei realizate, ţări a căror colaborare cu
România se baza pe regimul compensaţiilor de mărfuri, din care majoritatea
revenea U.R.S.S. 773
În asociaţie cu alte societăţi petroliere, Societatea „Concordia” a
importat din Ungaria, prin societatea „FIMET” din Bucureşti, 195 tone
burlane, pentru care societatea a contractat un împrumut la Societatea
Naţională „Creditul Industria” în valoare de 6.691.500.000 lei. Contractul a
fost aprobat în şedinţa Consiliului de Administraţie din 17 ianuarie 1947.774
După război, bitumul era produsul cerut din ce în ce mai mult pe
piaţa internă şi la export. Producţia de ţiţei neparafinos era însă în scădere
accentuată, deci şi posibilităţile de a livra bitum din petrol. Ca urmare,
conducerea societăţii a apreciat că este necesar să se ocupe mai de aproape
de situaţia zăcămintelor de asfalt din România şi eventual să-şi formeze
rezerve de la stat şi particulari dacă va hotărî să treacă la valorificarea
acestor zăcăminte. Exploatările cele mai cunoscute erau cele de la Derna-

772
. Ibidem, dosar 226/1946, f. 8.
773
. Gh. Ivănuş, I. Ştefănescu, St. Tr. Mocuţa, Istoria petrolului în România, Editura
AGIR, Bucureşti, 2004, p. 379.
774
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Sovrompetrol”, dosar 318/1942-1944, f. 127.
Tătăraş, judeţul Bihor. Ţinând cont de aceasta, societatea a solicitat în
ianuarie 1946 un număr de 39 de perimetre, cu o suprafaţă totală de 3.400
hectare urmând să se ocupe în faza I de explorare din exteriorul
concesiunilor, iar în faza a II-a de exploatarea lor. Aceste zăcăminte, se arăta
într-o notă de serviciu înaintată la 12 decembrie 1947 vicepreşedintelui
societăţii, Salva Ciopicaşvili, se încadrau perfect în activitatea complexă a
societăţii. Regiunea poseda zăcăminte de asfalt , cărbuni (lignit) şi probabil
ţiţei, intenţionându-se transformarea cărbunelui de la faţa locului în energie
electrică asemănător procedeului de la Schitu Goleşti. Din punct de vedere al
valorificării, „Concordia” era singura societate utilată şi capabilă să atace
unitar toate aceste patru domenii de activitate, concentrate într-o singură
regiune. Trebuiau întreprinse, însă, studii serioase, precum şi sume masive
pentru investiţii şi numai apoi să se tragă concluziile necesare luării unei
hotărâri. Se solicita intervenţia la Ministerul Minelor şi Petrolului pentru
urgentarea acordării acestor perimetre solicitate.775
În anul 1947, „Concordia” a forat 26.008 m. din care 7.967 m. pentru
explorare şi 18.041 m. pentru exploatare. În luna decembrie, deţinea 404
sonde din care 241 în producţie, 98 suspendate şi 65 abandonabile. S-a
obţinut o producţie de 495.188 tone prin sistemele de extracţie pompare,
erupţie, gazlift, lăcărit. Producţia medie pe sondă a fost de 1.498 tone la
sondele în pompă şi de 7.660 tone la cele în erupţie. Au fost prelucrate în
Rafinăria „Vega” 433.996 tone ţiţei.776 Anul 1948 a însemnat creşterea
activităţii societăţii la toţi parametrii, depăşind prevederile fixate de
Ministerul Minelor.
Rafinăria „Vega”, în urma bombardamentelor, a avut distruse sau
avariate toate instalaţiile principale de fabricaţie, inclusiv construcţiile cu
caracter administrativ şi social. Din fericire, din cele patru instalaţii de bază
pentru prelucrarea ţiţeiului au scăpat mai puţin avariate două instalaţii din
cele mai moderne, celelalte două fiind avariate într-un grad mai pronunţat.
Programul de refacere elaborat de specialiştii societăţii a fost eşalonat pe trei
faze, două prevăzute în anul 1945 (refacerea instalaţiilor principale şi a
parcului de rezervoare pentru cerinţele interne şi susţinerea imediată a
frontului, cerută de sovietici) şi una în 1946 (realizarea randamentului
normal de produse). Incendiul din 18 februarie 1945, produs la casa de
pompe a rafinăriei cu pagube de 20.000.000 lei, nu a împiedicat programele
de refacere a rafinăriei. 777 Prezentând o uzură fizică şi morală, afectată de

775
. Ibidem, dosar 492/1947-1948, f.14.
776
. Ibidem, dosar 254/1948, f.1.
777
. Ibidem, dosar 170/1945-1946, f. 62.
bombardamente, soluţia optimă era grefarea unor instalaţii noi pe structurile
existente pentru modernizarea rafinăriei şi creşterea capacităţii de rafinare a
ţiţeiului necesar exportului.
Transporturile produselor petroliere de la rafinărie continua să fie în
anul 1945 dificilă, influenţând aprovizionarea consumului intern al ţării.
Situaţia se datora lipsei de locomotive şi aglomerărilor de transporturi pe
cale ferată în interes militar şi datorită executării Convenţiei de Armistiţiu
pentru transporturile de tranzit. Lipsa vagoanelor era destul de accentuata
mai ales pentru produsele albe. 778
Treptat, rafinăria, a intrat în funcţionare normală cu toate instalaţiile,
şi va ajunge, în 1948, la o capacitate de 90.000 tone şi nu maximă, de 93.000
tone, pentru distilarea ţiţeiului, păcurii şi a uleiurilor, de 20.000 tone pentru
cracare, de 1.300 tone pentru producerea asfaltului, precum şi alte instalaţii
diverse pentru rafinarea uleiurilor şi a altor produse.
Personalul rafinăriei a fost în 1945 de 1.197, din care 27 de ingineri,
96 de funcţionari administrativi, 7 tehnicieni, 122 asimilaţi, şi 945
lucrători. 779 Personalul era suficient pentru executarea programului rafinăriei
dar începând cu acest an, se observă o creştere a cestuia faţă de anii 1941-
1944. Începând cu anul 1946, acesta începe să scadă, ajungând la 913 în
1947 şi 895 în 1948.
În 1948, s-au prelucrat în rafinărie 633.494 tone/ţiţei din care, 485.924
tone ale societăţii, 80.608 tone ale „Sovrompetrol” , 62.904 ale Societăţii
„Unirea”, şi 4.057 de la diverşi producători. 780 S-au obţinut 18.000 tone
gazolină şi 98.500.000 mc gaze şi s-au transportat 1.050.300 tone produse
diferite.781
Instalaţia de distilat păcură neparafinoasă nu mai corespundea
condiţiilor de fabricaţie. Această instalaţie, construită în 1933, când teoria
distilării în vid precum şi tehnica construcţiilor „Pipe-still” de acest gen nu
erau încă destul de bine stăpânite de constructori, în 1948 era demodată şi
chiar dacă s-ar mai fi făcut investiţii în transformarea ei radicală, nu mai
putea da satisfacţie calitativă completă. Pentru fabricarea uleiurilor de
calitate, deparafinare solvenţi selectivi, etc. era necesară o nouă instalaţie
modernă cu coloană unică cu distilare sub vid şi cuptor flexibil cu serpentină
de încălzire şi serpentină de recirculare. În 1948 exista în ţară o astfel de
instalaţie aproape completă şi nouă, nemontată însă, după care se puteau face

778
. Ibidem, dosar 47/1945, f. 30.
779
. Ibidem, dosar 125/1945-1948, f. 3.
780
. Ibidem, f. 7-10.
781
. Ibidem, dosar 1/1948, f.14.
studii şi cercetări şi pentru rafinăria „Vega”. Instalaţia fusese comandată în
1942 de Societatea „Steaua Română” pentru rafinăria ei de la Câmpina,
livrată dar nemontată. Instalaţiile erau proiectate şi livrate, în proporţie de
65%, de către firma „B.K.S.” din Brno, Cehoslovacia, suma totală ridicându-
se la 1.060.000 RM. 782 Cum instalaţiile stăteau fără întrebuinţare iar rafinăria
„Vega” avea nevoie de o astfel de instalaţie iar piesele ce lipseau puteau fi
înlocuite cu cele fabricate la uzinele metalurgice din Ploieşti, Societatea
„Sovrompetrol” a decis preluarea acestor instalaţii, de acest lucru ocupându-
se directorul rafinăriei, ing. V. Davidescu. Din anul 1946, în laboratorul
rafinăriei, se făceau încercări pentru obţinerea unor detergenţi şi agenţi de
înmuiere, necesari industriei textile.783
Departamentul Metalurgic din Ploieşti, reprezenta 20% din cifra de
afaceri a societăţii. Clădirile uzinei, în număr de 30, cele industriale şi 16
sociale, se întindeau pe o suprafaţă de 46.074 mp. 784 Ele erau situate pe str.
Democraţiei nr. 146, fostă Regina Maria nr. 148.
Pagubele suferite de uzine au fost îndeosebi la clădiri, deoarece
maşinile fiind evacuate în localităţile Schitu Goleşti, Buda şi Valea
Călugărească au fost, în mod practic, salvate. Pentru repunerea instalaţiilor
în funcţiune (turnătoriile de oţel, fontă şi bronz, atelierele mecanice,
cazangeria şi fabrica de armament) şi refacerea stocurilor de materiale şi
fabricate distruse de bombardamente, au fost necesare sume de peste 1.200
miliarde lei eşalonate pe parcursul anilor 1945 şi 1946.785
Uzinele Metalurgice care lucrau în proporţie de 20 – 30% pentru
Departamentul Petrol, s-au confruntat cu mari lipsuri în special la
materiale. Lipsea cu desăvârşire materialul refractar, rulmenţii cu bile,
oţelurile speciale, aliajele de fier şi fontă şi multe altele. Paralel cu refacerea
uzinelor s-a participat la refacerea Rafinăriei „Vega” , a altor departamente
şi la ajutorarea diferitelor societăţi cum ar fi „Colombia”, „Creditul Minier”,
„Unirea” şi altele, pentru repunerea în funcţiune a rafinăriilor acestora.
Efortul de refacere s-a făcut în proporţie de 36% pentru atelierele propriu-
zise, 37% pentru departamente şi 27% pentru terţi. 786
Inginerii, lucrătorii şi întregul personal, fără a ţine seama de condiţiile
grele în care s-a lucrat, au adus o contribuţie neprecupeţită acestei refaceri.
Rămânea de rezolvat problema grea a adaptării uzinelor la producţia de
pace, care trebuia soluţionată fără sincope şi alte fenomene grave.
782
. Ibidem, dosar 288/1939-1948, f. 16-17.
783
. Ibidem, fond Societatea „Sovrompetrol”, dosar 16/1949, f. 18-19.
784
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 48/1946, f. 59.
785
. Ibidem, dosar 257/1945, f. 69.
786
. Ibidem, dosar 3/1924-1946, f. 29.
Producţiile obţinute au fost de 2.725 tone în 1946, 3.348 tone în 1947
şi 4.790 tone în 1948.787 Se realizau următoarele produse: pompe canadiene,
macarale, pistoane, troliuri, sape, rulmenţi, cazane, poduri, rezervoare,
coloane de cracare, reparaţii de vagoane, tablă, reductoare, bucşe, recipiente,
maşini cu abur navale, piese diverse. Acestea erau livrate către
departamentele societăţii şi în special cel de petrol, pentru alte societăţi şi
mai ales către U.R.S.S. Astfel, din producţia pe anul 1947 , 2.148 tone au
fost livrate părţii sovietice, iar din cea a anului 1948 - 2.197 tone. Numărul
personalului din uzine a scăzut de la 3.995 în 1945 la 2.993 în 1948,
obţinându-se o producţie de 1.600 kg pe un lucrător, faţă de 1.132 kg în
1947. 788 Creşterea producţiei a fost de 41,3% pe un lucrător, se lucra în
condiţii grele, dar disciplina lăsa mult de dorit. Aveau loc fraude şi furturi,
utilajele nu erau întrebuinţate din plin, iar produsele se expediau clienţilor
cu mari întârzieri. 789
În perioada 1946 – 1948 s-au construit: un atelier pentru construcţia
rezervoarelor metalice (până atunci lucrările se executau în aer liber) ; s-a
realizat turnătoria de oţel ; complet dărâmată de bombardamente; atelierul
de fierărie complet nou ; atelier de tâmplărie nou ; s-au mărit suprafeţele
turnătoriei de oţel; laboratorul de fizică şi chimie; atelier nou de construcţii
metalice ; s-au prelungit atelierele de montaj cu 3.000 mp ; s-au construit un
cuptor electric nou şi două cuptoare de retopit, a fost refăcută secţia de
muniţii şi tunuri distrusă de bombardament. În 1947, în faţa imposibilităţii
de a mai importa rulmenţi speciali din străinătate, s-a instalat o secţie
specială de fabricat rulmenţi care urma să livreze piese în 1949, în total 100
tone anual şi s-a amenajat un atelier nou de construcţii metalice, vagoanele
putând fi reparate acum în condiţii foarte bune.
În şedinţa Consiliului de Administraţie din 30 septembrie 1947, s-a
hotărât că, pentru nevoile de extindere ale uzinelor, să se achiziţioneze un
teren de 8.000 mp. Abia în 12 iunie 1948, s-au achiziţionat 7.422 mp, aflat in
imediata vecinătate a uzinelor, la preţul de 275 lei pe mp. plus toate taxele,
impozitele şi cheltuielile aferente acestei cumpărări.
Departamentul Electrica reprezenta 15% din cifra de afaceri a
societăţii şi se ocupa cu producerea, transportul şi distribuirea energiei
electrice în regiunea petroliferă şi industrială din judeţele Dâmboviţa,
Prahova şi Buzău, alimentând totodată, parţial, oraşele Bucureşti şi Braşov.

787
. Ibidem, dosar 254/1948, f. 12.
788
. Ibidem, f. 13.
789
. Ibidem, dosar 50/1946, f. 5.
Producţia totală obţinută, a fost de 235.870.000kw/h, în 1946;
246.461.000 kw/h. în 1947 şi 257.062.000 kw/h. în 1948. 790 Cantitatea de
energie electrică produsă în 1948 reprezenta o creştere de 18.9%, faţă de
cea produsă în 1945 (216.197.000 kw/h) şi de 14% faţă de cea produsă în
1947.
În cursul anilor 1946 – 1948 s-au înregistrat dezvoltări ale instalaţiilor
din transport şi distribuire a energiei electrice, prin construcţii de linii noi de
mare tensiune, de transport şi distribuţie şi de montarea unor staţii cu
transformatoare noi. Cea mai importantă creştere a fost în anul 1948, după
cum se poate vedea de mai jos:

An Putere instalată
1945 86.120 kw/h
1946 88.022 kw/h
1947 107.430 kw/h
1948 136.628 kw/h

Departamentul Minier reprezenta 2% din cifra de afaceri a


societăţii. 791
Secţia de cărbuni : cărbunele brut exploatat în continuare era suspus
deshidratării într-o instalaţie specială prin care umiditatea cărbunelui scădea
de la 36% la 13% iar puterea calorică se mărea la cca. 5.000 kcal/kg. Uzina
de deshidratare producea, începând cu ianuarie 1945 între 3.500 şi 4.200
tone lunar. Capacitatea instalaţiei de brichetare era de cca. 300 tone de
brichete pe lună dar, în 1945, era de doar 200 tone/lună. 792 Preţul de cost pe
sortimente de cărbune, exclusiv amortismentul, impozitul comercial,
beneficiul, era, în 1948, de 2208 lei /tona lignitul brut, cum ieşea din mină;
1.478 lei/tona lignitul mărunt; 2.365 lei/tona lignitul ciuruit. 793
Energia electrică era furnizată de Centrala electrică de la Schitu Goleşti. S-au
executat lucrări de deschidere şi pregătire de 5.178 metri în 1946, de 5.293 metri în
1947 şi de 7.652 metri în 1948.
Deşi minele erau echipate cu cele necesare, pentru a da o producţie
normală de 12.000 tone/lună, producţiile medii scădeau datorită exclusiv
frecvenţei foarte neregulate a lucrătorilor. Faptul se explica prin aceea că
lucrătorii minelor nu erau lucrători industriali în înţelesul deplin al
790
. Ibidem, dosar 240/1947-1948, f. 12.
791
. Ibidem, dosar 244/1944-1948, f. 167.
792
. Ibidem, dosar 329/1943-1948, f. 45-46.
793
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”- Departamentul minier „Schitu Goleşti”, dosar
76/1948, f. 13.
cuvântului ci doar mici proprietari agricoli din Schitu Goleşti sau din
împrejurimi. Neavând o mentalitate industrială, ei nu se supuneau nici
hotărârilor comitetelor de fabrică constituite după 23 august 1944. Starea de
indisciplină se reflecta şi în numărul accidentelor care erau frecvente în toată
perioada pe care o analizăm. Numai în primele opt luni ale anului 1948, la
Schitu Goleşti au fost accidentaţi un număr de 64 de muncitori. Procentul
mediu al absenţelor muncitorilor ajungea în cadrul Secţiei cărbuni până la
25%.794 La celelalte două mine, datorită măsurilor luate, şi anume mutarea
lucrătorilor, în număr de 90; concentrarea personalului de supraveghere,
întrebuinţarea materialului rulant, maşinilor, pompelor, conductelor şi
cablurilor electrice, exploatarea se făcea mai raţional şi mai economic.
La preluarea departamentului de către Sovrompetrol în anul 1948,
acesta era organizat în serviciul tehnic, mine, ateliere, activitatea de
suprafaţă, uzina de deshidratare, cantaragii, centralizare producţie, magazia
de explozivi şi serviciile de pază, pompieri, medical, administrativ,
contabilitate, cadre, planificare. 795 Efectivul Departamentului în luna august
1948 (administrativ, tehnic, lucrători calificaţi şi necalificaţi, ucenici,
temporari şi chirigii) se ridica la 1.241. 796
Secţia minereuri : producţia anuală de aur şi argint între 1946 –
1948 a fost următoarea: 797

Anul Aur Argint


1946 58 kg 13,1 kg
1947 50,6 kg 13,6kg
1948 153,313 kg 34,798 kg

În anul 1948, din producţia obţinută la B.N.R. s-au predat doar


16,087 kg. aur şi 7,045 kg. argint , restul fiind luat, probabil, de U.R.S.S.
Trebuie să precizăm că extracţia argintului nu intra în cadrul activităţii
Societăţii „Concordia”, argintul fiind un produs secundar în producţia
aurului. 798 Cheltuielile de investiţii pe anul 1948 însumau 17.054.579 lei, iar
deficitul de 1.189.343 lei. Preţul de cost per kg. în anul 1948 a fost de

794
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 50/1946, f. 12.
795
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”- Departamentul minier „Schitu Goleşti”, dosar
84/1948-1951, f..25.
796
. Ibidem, dosar 60/1947-1948, f. 50.
797
. Ibidem, dosar 9/1948, f. 31; dosar 240/1947-1948, f.16.
798
. Ibidem, dosar 254/1948, f. 14.
1.656.438 lei , iar preţul de vânzare plătit de B.N.R. era de 168.350 lei per
kg. aur fin.799
La secţia minereuri se lucra în pierdere din cauză că preţul fixat de
bancă era prea mic faţă de preţul de cost deficitul provenind din această
diferenţă enormă. Această situaţia nu era specifică numai secţiei aur a
Societăţii „Concordia”, ci era generală tuturor exploatărilor aurifere. S-au
luat măsuri pentru scăderea preţului de cost, prin economia materială,
explozivi, combustibili, iar pentru mărirea randamentului s-au luat măsuri
de comprimare a unor lucrători. La intervenţia, în repetate rânduri, la
forurile competente, s-a luat hotărârea, în anul 1948, ca întreaga diferenţă
dintre preţul de cost şi cel de vânzare să fie acoperit de Ministerul de
Finanţe sau B.N.R., adăugându-se şi un beneficiu de 7%.
În perioada 1946–1948, s-au efectuat o serie de lucrări pentru mărirea
randamentului Secţiei minereuri. Astfel, s-au achiziţionat motoare de 100
HP. pentru secţia de compresoare, s-a completat utilajul minier în special cu
ciocane perforatoare, s-a mărit staţia de pompare a apei, s-a montat un al
doilea rezervor de motorină, s-a construit o cazarmă pentru 80 de lucrători
pentru a fi cazaţi în condiţii mai bune. Au fost reluate cercetările geologice
întreprinse încă din 1940 la Societatea „Concordia Auriferă”, executându-se
multe foraje de explorare. Pentru concesiunile din regiunea Baia Mare,
„Concordia” a studiat posibilitatea exploatării prin intermediul societăţilor
„Minaur” „Phoenix” care aveau concesiuni adiacente în plină exploatare. La
30 septembrie 1947, totalul salariaţilor pe categorii în subteran şi la
suprafaţă se ridica la 161, dintre care doar un inginer 11 funcţionari tehnici
şi 4 prim mineri. În august 1948 numărul salariaţilor s-a ridicat la 202.
Fabrica de ambalaje din Constanţa a continuat să funcţioneze pe
lângă Staţia de export din acelaşi oraş. În anul 1945, fabrica lucra într-o
proporţie de 56% pentru nevoile populaţiei civile şi 44% pentru Convenţia
de Armistiţiu.800 Director al fabrici era ing. Vasile Ionescu. În primul
trimestru al anului 1945 s-au prelucrat 180 tone de tablă dar greutăţile de
aprovizionare vor reduce însă şi această cantitate.
Lipsa de materii prime a făcut ca producţia să fie de 414 tone în
1946, 358 tone în 1947 şi 533,5 tone în 1948.801 În anul 1947 s-a refăcut
infirmeria şi baia şi s-a mărit cantina muncitorilor. Producţia de tablă a
fabricii din Nădrag nu putea acoperi consumul fabricilor de ambalaje din

799
. Ibidem, dosar 98/1948, f. 2.
800
. Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale, fond. Ministerul Industriei şi Comerţului
– Statistică industrială, dosar 12/1932-1945, f. 78v (în continuare, D.A.N.I.C.).
801
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 1/1948, f. 5.
ţară. Între anii 1946 şi 1948 producţia fabricii s-a menţinut datorită
importului de tablă din străinătate, dar în loc de 1.200 tone anual, în medie,
se consuma doar 500 – 600 tone. Curentul electric era furnizat şi de uzina
oraşului Constanţa. Numărul lucrătorilor a fost între 250 şi 300 , investiţiile
din anul 1948 ridicându-se la 716.000 lei.
Staţia de depozitare şi manipulare produse petroliere Constanţa sau
Staţia de Export deţinea un număr de 19 rezervoare cu o capacitate totală de
71.210mc. 802 După 23 august 1944, staţia s-a mărginit să manipuleze
produse petroliere pentru nevoile armatei ruse iar din 1945 activitatea a fost
mai accentuată şi mai organizată în urma livrărilor făcute către U.R.S.S. în
contul obligaţiilor fixate prin Convenţia de Armistiţiu. Din aceste
manipulări, veniturile estimate de societate a se realiza în anul 1945 erau de
44.000.000 lei.
Pe primul trimestru din anul 1945 au fost manipulate 52.000 tone.
Pentru a se putea face o idee de posibilităţile maxime de manipulaţie ale
staţiei, putem să arătăm că, în 1936, instalaţiile au putut face faţă unui export
ce cca. 700.000 tone, deci o manipulare trimestrială de 675.000 tone. 803
Analizând în rezumat activitatea societăţii „Concordia”, pe anii 1945–
1948, se poate constata că ea a dus o politică puternică de investiţii, un lucru
normal, deoarece societăţile petroliere şi industriale distruse de
bombardamente trebuiau să fie refăcute. Aceste eforturi , în afară de creditul
de investiţii acordat de Creditul Industrial la sfârşitul anului 1945 şi
începutul anului 1946 şi apoi cel acordat de Banca de Investiţii în noiembrie
– decembrie 1948, au fost făcute din fonduri proprii, obiectivul conducerii
societăţii fiind ca odată cu mărirea producţiei să se refacă şi instalaţiile greu
avariate sau distruse de bombardamentele aeriene. Anul 1947 şi în special
prima jumătate a lui, marchează efortul cel mai mare, deoarece procesul de
inflaţie urcând pe vertical, era precaut ca orice fonduri ce puteau fi
disponibile să fie investite.

4.3. Revendicări salariale

Imediat după 23 august 1944, în structura personalului societăţii


„Concordia” au intervenit schimbări preponderent pe criterii politice. În
toamna anului 1944, funcţionari ai societăţii au fost fie arestaţi, fie internaţi
în lagăre, fie concediaţi pe criterii etnice ca urmare a avizului Comisiei de

802
. Ibidem, dosar 244/944-1948, f. 136.
803
. Ibidem, dosar 29/1945-1946, f. 16.
Epurare. Concedierile şi arestările au creat mari dificultăţi în executarea
normală a programului de lucru . Una din măsurile impuse societăţii imediat
după evenimentele din august 1944, a fost „îndepărtarea din societate a
tuturor elementelor considerate fasciste, antidemocratice, inclusiv germanii,
fără excepţie, care, prin activitatea lor sau participarea tacită au dus la
situaţia economică şi morală depreciată a muncitorilor şi a ţării”. 804
Lucrători de naţionalitate germană precum şi lucrătorii şi funcţionarii
acuzaţi că au activat în mişcarea legionară, din cadrul societăţii „Concordia”
au fost internaţi în lagăre. Astfel, de la Uzinele Metalurgice Ploieşti au fost
internaţi 13 muncitori germani plus un muncitor acuzat de participare la
mişcarea legionară; de la Departamentul Electrica au fost internaţi cinci
germani şi trei legionari; de la Rafinăria „Vega” doi germani şi 12 legionari;
de la şantierele Gura Ocniţei şi Lilieşti, un german şi trei legionari. 805 În
perioada 1944 – aprilie 1945, de la rafinăria „Vega” au fost internaţi în lagăr
31 de salariaţi, directori, ingineri şi lucrători, fie pentru că erau de origine
germană, fie pentru activitate legionară.806
În aprilie 1945, Departamentul minier raporta conducerii, personalul
şantierului internat în lagăr, după 23 august şi faptul că avea trei arestaţi. Cei
arestaţi erau Kurt Schiller, topometru, Wişek Eduard, electrician, şi Klein
Frantz, german. În lagărul de la Târgu Jiu erau internaţi soţia lui Kurt,
Charlotte Schiller, fiul Hellmut şi mama Gertrude precum şi Maria Wişek,
cu cei doi copii minori. 807
Legea specială din 19 decembrie 1944 punea patronatul în situaţia
reprimirii foştilor lor salariaţi, dar nu şi a salariaţilor a căror întreprinderi s-
au desfiinţat între timp prin cedări, fuziuni sau înfiinţări, cum a fost cazul
societăţii „Foraky Românească” care a fuzionat în 1942 cu „Concordia”.
Inspectoratul Regiunii a III-a a Muncii Bucureşti, cu adresa nr. 16.645 din
31 ianuarie 1945, relativ la situaţia funcţionarilor si lucrătorilor internaţi sau
arestaţi, comunica că contractele de muncă ale funcţionarilor supuşi germani
sau unguri, internaţi, erau desfiinţate iar ale funcţionarilor români internaţi
sau arestaţi, doar suspendate.808
În ceea ce priveşte salariaţii evrei care au fost îndepărtaţi din
activitatea societăţii, un număr de 18 dintre aceştia au solicitat reangajarea
iar, în urma analizării dosarelor de către conducerea societăţii 14 au fost

804
. Ibidem, dosar 195/1945, f. 106-107.
805
. Ibidem, dosar 277/1940-1945, f. 14-15.
806
. Ibidem, dosar 152/1944-1945, f. 58.
807
. Ibidem, dosar 195/1945, f. 106-107.
808
. Ibidem, fond Societatea „Petrol Block”, dosar 150/1941-1948, f. 32.
reangajaţi.809 Pentru toţi funcţionarii şi salariaţii evrei licenţiaţi în perioada
1940-1942, „Concordia”, începând cu anul 1945, ca de altfel şi Societatea
petrolieră „Steaua Română”, a plătit despăgubiri, luându-se drept bază de
calcul de 30 de ori salariul care îl primea fiecare la plecarea din serviciu şi
un plus de câte 5.000 lei pentru fiecare an servit în cadrul societăţii.
Îndepărtarea evreilor din cadrul societăţii în perioada 1940-1942, a fost
considerată că s-a făcut numai pe „baze rasiale” şi că majoritatea au plecat
fără a primi lichidarea. De aceea, Consiliul de Administraţie al societăţii, în
1946, a hotărât şi aprobat plata compensaţiilor amintite. 810
Începând cu luna noiembrie 1944, societăţile petroliere se aflau într-o
situaţie critică din cauza agitaţiilor muncitoreşti care nu se mai sfârşeau cu
toate că s-au satisfăcut o bună parte din doleanţele muncitorilor. Ele erau
provocate de elementele comuniste cu sprijinul ascuns al autorităţilor
sovietice.
Sindicatele presau asupra societăţilor să admită revendicări integrale,
exprimate în memorii, telegrame şi proteste ale muncitorilor. Unora dintre
societăţi li s-au dat chiar ultimatumuri. 811 Revendicările muncitorilor şi
funcţionarilor societăţii „Concordia” se refereau la recunoaşterea comitetelor
de întreprindere, încadrarea şi salarizarea, mobilizarea pentru lucru,
aprovizionarea cu alimente şi îmbrăcăminte de strictă necesitate, ziua de
lucru de opt ore, angajări de personal, plata orelor pierdute cu
bombardamentele, concedii de odihnă, etc. 812 Cel puţin 21 de revendicări
erau comune tuturor societăţilor petroliere.
Societatea „Concordia”, în cadrul conferinţei Asociaţiei Industriaşilor
de Petrol din România, care a avut loc la 9 noiembrie 1944, a arătat că
situaţia de la Uzinele sale metalurgice din Ploieşti era „critică” deoarece
celelalte întreprinderi metalurgice au admis majorările de salarii cerute de
lucrători precum şi acordarea a una până la două gratificaţii. Pe de altă parte
nevoile muncitorilor din Ploieşti erau mai mari decât în alte părţi deoarece
oraşul a suferit din cauza bombardamentelor iar muncitorii aveau nevoie de
ajutor pentru a-şi întreţine gospodăriile. Muncitorii cereau cu insistenţă
aprobarea unui ajutor de iarnă şi aşteptau decizia societăţii până la data de 8
noiembrie. Situaţia era, după părerea conducerii societăţii „Concordia”,
„excepţional de rea”.

809
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 227/1944-1946, f. 86.
810
. Ibidem, fond Societatea „Colombia”, dosar 176/1942-1948, f. 67.
811
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 389/1941-1944, f. 14.
812
. Ibidem, dosar 238/1944-1946, f. 14.
Societăţile nu puteau suporta un ajutor de iarnă care s-ar fi ridicat la
suma totală de 1.200.000.000 lei, în cazul în care s-ar fi acordat suma de
30.000 lei pentru fiecare din cei 40.000 lucrători ai societăţilor petroliere. Cu
toate acestea, Societatea „Româno-Americană” a acordat, din cauza
ultimatumului muncitorilor săi, suma de 30.000 lei drept ajutor de iarnă.
Lucrătorii de la rafinăria „Vega” cereau la rândul lor un tratament egal cu cel
al muncitorilor de la atelierele metalurgice şi dăduseră şi ei ultimatum până
la data de 6 noiembrie.
Într-o notă din februarie 1945 a Asociaţiei Industriaşilor de Petrol din
România, se arăta că toate societăţile petroliere au acordat salariaţilor lor
ajutoare de iarnă. Societatea „Concordia” a plătit salariaţilor săi de la uzinele
metalurgice şi rafinăria „Vega” un ajutor de iarnă egal cu un salariu lunar
brut, iar salariaţilor săi din şantiere şi uzina electrică din Câmpina un ajutor
de iarnă net în valoare de 15-25.000 lei. 813 Totalul salariilor plătite de
societatea „Concordia” muncitorilor săi se ridica la suma de 240.000.000 lei.
Cu toată situaţia sa financiară dezastruoasă, societatea „Concordia” a
fost nevoită să consimtă la plata revendicărilor salariale, pe anul 1944,
solicitate de salariaţi în valoare de 1.000.000.000 lei şi anume: diferenţe de
salariu de la luna mai 1944; diferenţe, ore din timpul evenimentelor de după
23 august 1944; o lună şi jumătate „ajutor de iarnă” şi încadrarea de personal
cu efect de la 6 noiembrie 1944. Cu toată această situaţie dificilă, salariaţii
societăţii au fost mult mai pretenţioşi decât la alte societăţi, solicitând ca
diferenţele să le fie acordate începând cu luna mai 1944.
Ca urmare, s-a înaintat o circulară în 29 martie 1945 în care
conducerea societăţii atrăgea atenţia, (după prezentarea situaţiei grave
materiale şi financiare) că societatea nu putea, din împrumuturi bancare, să
satisfacă „nevoi ale trecutului”, şi să menţină în funcţii personal şi ateliere
mari, nerentabile, fără a se ajunge la ruină. 814 Se solicita, ca la sacrificiile
făcute de societate, muncitorii să răspundă cu răbdare şi îngăduinţă.
Neţinând cont de acest apel, în lunile aprilie-mai 1945, au continuat cererile,
revendicările şi memoriile salariaţilor şi lucrătorilor de la uzinele
metalurgice, schelele petroliere, uzinele electrice, rafinăria „Vega” şi
agenţiile petroliere din cadrul Serviciului conducte. 815
Apariţia Legii sindicatelor a oferit cadrul legal de existenţă a
comitetelor de fabrică, reglementând, în acelaşi timp, raporturile lor cu
conducerea societăţii, precum şi atribuţiile lor. La 10 aprilie 1945, s-au

813
. Ibidem, dosar 56/1945, f. 28.
814
. Ibidem, dosar 257/1945, f. 64.
815
. Ibidem, dosar 227/1944-1946, f. 24, 42, 48, 94.
constituit Sindicatele Unite ale muncitorilor din petrol la şantierele petroliere
„Gura Ocniţei”, „Ţintea”, Băicoi” şi celelalte şantiere. 816 În 21 aprilie 1945,
A.I.P.R. a încheiat un proces-verbal cu delegaţii Uniunii Sindicatelor
Muncitoreşti din Petrol, prin care s-a hotărât, conform circularei nr. 299 din
24.04.1945, acordarea unor gratificaţii salariaţilor, de Paşti, în valoare de
30.000 lei pentru cei necăsătoriţi; 35.000 celor căsătoriţi fără copii şi 40.000
celor căsătoriţi cu copii. Ucenicii primeau 9.000 brut cei din anul I, 13.000
lei cei din anul II şi 16.000 lei cei din anul III. 817
În cadrul schelei de la Gura-Ocniţei erau mulţi muncitori nemulţumiţi,
indisciplinaţi, recalcitranţi şi mai ale „propagandişti”. Astfel, sondorul
Săvescu Tache spunea că „preferă să vină bolşevicii care le vor da salarii
mai mari”818 cu toate că muncitorii aveau salarii foarte bune în comparaţie
cu colegii lor din alte întreprinderi sau chiar sectoare. Nemulţumirile erau
arătate în public, în scop de propagandă, muncitorii umblând noaptea pe la
dormitoarele lucrătorilor pentru se strânge bani pentru delegaţii, care erau
trimise la Bucureşti, pentru a depune reclamaţii. Muncitorul fierar Ion Trofin
a fost autorul primului memoriu (reclamaţie) înaintat conducerii societăţii
„Concordia” în care lucrătorii îşi arătau nemulţumirea lor. 819 Alţi sondori
„curajoşi” în prezenta a 100-120 de muncitori, s-au prezentat la şeful
şantierului solicitând acordarea gratificaţiilor care „erau socotite un drept al
lor”. Mulţi muncitori, pentru ideile lor, erau consideraţi „periculoşi”,
solicitându-se mutarea lor pe alte şantiere.
De la 1 octombrie 1944, în înţelegere cu comitetele de fabrică de la
rafinăria „Vega” şi uzinele metalurgice, au fost majorate salariile lucrătorilor
conform înţelegerii din 8 noiembrie. Astfel, salariile cuprinse între 36 de lei
şi 60 de lei ora, acordate lucrătorilor de la rafinăria „Vega”, au crescut de la
76 lei până la 114 lei ora. Salariile lucrătorilor uzinelor metalurgice, cuprinse
între 87 de lei ora şi 110 lei ora au crescut între 137 lei ora şi 156 lei ora.
Situaţia deosebit de grea a muncitorilor de la schelele petroliere, făcea ca,
dispoziţia conducerii societăţii „Concordia”, prin care „reţinerea datoriilor
provenite din aprovizionare să se facă în două sau chiar trei rate”, practic,
să nu poată fi aplicată.
Conducerea societăţii recunoştea „că au existat şi există din partea
muncitorilor plângeri verbale şi chiar scrise”. Într-un memoriu de
revendicări ale personalului din rafinăria „Vega” şi Centrala societăţii, din

816
. Ibidem, dosar 238/1944-1946, f. 107.
817
. Ibidem, dosar 152/1944-1945, f. 27.
818
. Ibidem, dosar 10/1944, f. 41.
819
. Ibidem.
noiembrie 1944, se cerea ca cele 33 de puncte din memoriu să aibă „o
rezolvare favorabilă, completă, întru-cât cererile noastre le considerăm
modeste”. 820 Muncitorii se bazau când făceau această afirmare prin faptul că
„ deşi am avut şi avem un tratament în care lipsa de consideraţie este
evidentă, deşi de-lungul timpului s-a decis asupra drepturilor noastre fără
să fim consultaţi, deşi ataşamentul nostru faţă de întreprindere a fost
interpretată de societate ca lipsă de cunoaştere a drepturilor ce ni se cuvin,
prin aceea că nu am ieşit niciodată prin cererile noastre, de pe linia
formelor protocolare, nici astăzi, când avem posibilitatea să tragem la
răspundere pe cei care ne-au tratat aşa cum ne-au tratat nu o facem, pentru
că cei care nu ne-au dat în trecut consideraţia cuvenită, s-au bazat pe
puterea lor, nu pe o lipsă ce ar fi existat la noi şi care i-ar fi îndreptăţit să
ne aplice un regim ce nu ni s-a cuvenit niciodată. În calitate de muncitori
intelectuali, mulţi dintre noi, cu multe decenii de muncă în această societate,
am pus din sufletul şi viaţa noastră, foarte mult, la ridicarea acestei
întreprinderi”.821
Conducerea societăţii, răspunzând memoriului adresat de muncitori,
menţiona că ia act de existenţa unui „sindicat” şi a unor „comitete de
fabrică”, nelegal constituite, cu atât mai mult cu cât acestea, îngăduiau lipsa
oricărui lucrător de la serviciu sau să se facă plăţi celor care lipseau fără
motiv, recunoscut temeinic de lege. A fost încheiat un proces-verbal în care
au fost rezolvate total unele solicitări din memoriu, altele parţial sau în
principiu iar altele nu au fost admise.
Pentru plata datoriilor provenite din aprovizionare, lucrătorii de la
schelele petroliere ale „Concordia” cereau, în 3 decembrie 1945 într-o
scrisoare adresată Direcţiei Generale a societăţii, să nu li se mai reţină nimic
din plata salariilor pe lunile noiembrie şi decembrie, iar totalul datoriilor să
se reţină în şase rate, începând cu ianuarie 1946. Funcţionarii de la aceleaşi
schele cereau să nu se reţină nimic pe luna decembrie 1945, iar de la 1
ianuarie 1946, plata datoriilor să se facă în trei rate. 822
Din analiza situaţiei societăţilor petroliere se poate constata că unele
societăţi au trecut peste înţelegerile luate în cadrul şedinţelor A.I.P.R., dând
ajutoare şi sporuri de salarizare superioare celor stabilite prin procesele
verbale de şedinţă ale asociaţiei.823

820
. Ibidem, dosar 54/1945-1946, f. 26.
821
. Ibidem.
822
. Ibidem, f. 13.
823
. Ibidem, dosar 388/1941-1944, f. 5.
În octombrie 1944, un grup de salariaţi de la şantierul Schitu Goleşti
au întocmit un memoriu care cuprindea 26 de puncte.824 Din cauza lipsurilor
(alimente şi îmbrăcăminte) muncitorii au început să se agite, avertizând
conducerea şantierului că se vor adresa Inspectoratului Muncii din
Câmpulung-Muscel. Pentru liniştirea spiritelor agitate de la Schitu-Goleşti,
conducerea Departamentului Minier a adus un camion cu alimente şi articole
de îmbrăcăminte. Se prevedea în bugetul şantierului fonduri pentru
aprovizionarea directă din regiune, cu fasole, cartofi, ceapă şi varză.825
Totodată s-au distribuit 750 perechi de bocanci pentru întregul departament,
din care s-au distribuit 500 pentru Schitu-Goleşti, 160 pentru Băiţa şi 90
pentru Baia de Arieş.
Muncitorii minieri de la secţia de cărbuni Schitu-Goleşti aveau multe
absenţe de la lucru. Conducerea societăţii arăta, la memoriul salariaţilor, că
„tot ceea ce a fost permis de legile existente ca să se acorde ca spor de
salariu, a fost acordat”, manifestându-şi solicitudinea pentru toţi
colaboratorii ei, în special salariaţi. Se menţiona că trebuie respectată legea
şi se ia act de existenţa unui sindicat şi a comitetelor muncitoreşti.
Conducerea şantierului informa conducerea societăţii „Concordia” că
Jean Udrişteanu, şeful Inspectoratului Muncii şi Ocrotirilor Sociale din
Câmpulung-Muscel, venit în inspecţie, pe şantiere societăţii, „ascultă
doleanţele lucrătorilor şi îi încurajează, neţinând seama de litera legii şi de
Normele de salarizare fixate de Comisariatul General al Preţurilor”.826
Această faptă putea avea consecinţe grave, dacă se mai repeta, putând duce
la o indisciplină a majorităţii lucrătorilor. Tot datorită lipsei la îmbrăcăminte
şi a scumpetei, starea de spirit a lucrătorilor din cadrul Departamentului
Electrica era puţin „agitată” dar fără să se înregistreze acţiuni subversive.
La Schitu-Goleşti, în anul 1945, media salariului pentru cei 69 de
funcţionari era de 55.790 de lei iar pentru cei 1.284 de lucrători, era de
32.553 lei.827 Cei 163 de lucrători de la şantierul minier Baia de Arieş, aveau
în 16 mai 1945 o medie a salariului de 28.834 de lei iar media salariului
pentru funcţionarii în număr de 16 era de 62.500 de lei. Pentru toţi
funcţionarii şi lucrătorii şantierului cât şi pentru cei de la „Topliţa-Măgura-
Concordia” se acordat ore suplimentare, spor de scumpete, alocaţie de
încălzit, ajutoare pentru copii, soţie, pentru drum. 828

824
. Ibidem, dosar 84/1944, f. 44.
825
. Ibidem, f. 50.
826
. Ibidem, dosar 10/1944, f. 47.
827
. Ibidem, dosar 76/1945, f. 30.
828
. Ibidem.
Cu ocazia evenimentelor prin care a trecut regiunea, după 23 august
1944, când armatele maghiare s-au apropiat la o distantă de 12 km, de
localitate, majoritatea lucrătorilor au dat dovadă de „curaj, elan şi
patriotism”, o bună parte plecând pe front, fie ca făcând parte din Batalionul
Fix local, fie ca voluntari. 829
Comitetul funcţionarilor societăţii „Concordia” solicita într-un
memoriu adresat conducerii societăţii în 22 decembrie 1944, plata orelor
suplimentare, îmbrăcăminte (haine, combinezoane, halate, paltoane), hainele
de vară ţinute în depozitele societăţii, aprovizionarea personalului cu cele
necesare, plata abonamentelor pe mijloacele de transport. 830
După septembrie 1944, noile legi sociale au căutat să satisfacă într-o
măsură mai mare revendicările muncitoreşti, dându-se astfel posibilitatea
apropierii între cele două categorii (funcţionari şi muncitor) prin ridicarea
clasei muncitoare. În 1945, comparativ cu anul 1939, salariile au crescut la
funcţionari de 14 ori, iar la lucrători de 22 de ori. Procentul de 22 de ori în
1945 se datorează plăţii tuturor revendicărilor pe ultimii trei ani (1943, 1944,
1945) şi anume ore suplimentare, apărare pasivă, ajutor de iarnă.
La Uzinele metalurgice din Ploieşti a Societăţii „Concordia” raportul
funcţionari (administraţie) – lucrători (producţie) a fost în 1944 de 1-7, în
1945 1-4.23 prin încadrarea unor categorii de muncitori la categoria
funcţionari (şoferi, maiştri, laboranţi) iar după previziuni, în 1946 raportul
urma să ajungă la 1-5.4.
În octombrie 1944, societatea avea un număr de 9.326 salariaţi (1.782
funcţionari şi 7.544 lucrători), în ianuarie 1945 avea 10.097 salariaţi (1.888
funcţionari şi 8.209 lucrători) iar în aprilie 1945, 10.983 salariaţi (1.982
funcţionari şi 9.001 lucrători).831
Cu toate măririle de salarii, situaţia salariaţilor era grea. În decembrie
1945, Departamentul Petrol arăta Direcţiei Personalului din cadrul societăţii
situaţia grea în care se aflau angajaţii societăţii şi datoriile pe care le aveau,
ceea ce făcea, în mod practic, inaplicabilă dispoziţia conducerii de a se reţine
aceste datorii în două sau chiar trei rate. Situaţia gravă la care a ajuns
personalul era datorată insuficienţei salariului faţă de valoarea aprovizionării
de iarnă, şi a articolelor de primă necesitate. Datorită devalorizării,
comparativ cu anul 1939, situaţia din 1945 era următoarea: salariul mediu pe
lucrător în noiembrie 1939 - 3.576 lei; salariul mediu pe lucrător octombrie
1945 - 85.694 lei.În afară de salarii, salariaţii societăţii primeau ajutoare

829
. Ibidem, dosar 10/1944, f. 8.
830
. Ibidem, dosar 297/1946, f. 29.
831
. Ibidem, dosar 281/1945, f. 1.
pentru: copii, de concentrare, de Paşti, de Crăciun, de boală, de pom de
Crăciun, naştere, căsătorie, deces, indemnizaţii chirie şi încălzire, ore
suplimentare, preavize, petrol in natură şi bani, prime diferite, concedii,
diferenţe alimente şi îmbrăcăminte, despăgubiri, indemnizaţii de scumpete,
întreţinere personal (pentru directori).832 În 9 februarie 1946, personalul de
la rafinăria „Vega”, care au avut obiecte şi lucruri distruse în
bombardamente anglo-americane, au primit stofe, pantofi, haine, sandale,
bocanci şi pălării.833
Comitetele de fabrică constituite la nivelul tuturor departamentelor şi
serviciilor societăţii „Concordia” stânjeneau bunul mers al activităţii
societăţii prin conferinţe nenumărate, organizate ad-hoc de comitetele de
lucrători şi care se desfăşurau fie în ateliere, în prezenţa lucrătorilor, fie în
birourilor directorilor în prezenţa inginerilor şi a comitetului de fabrică, fie
în birourile funcţionarilor, în prezenţa comitetului de fabrică, a comitetului
de funcţionari şi a inginerilor, fără nici o înştiinţare prealabilă a Direcţiunii,
şi fără se fixa de comun acord obiectul acestor conferinţe cât şi orele de
desfăşurare.
În rafinăria „Vega”, în timpul acestor conferinţe, rezulta „un amestec
intolerabil” al comitetului de fabrică în chestiuni pur tehnice ale rafinăriei. În
afară de aceasta, tonul prin care comitetul de fabrică îşi expunea punctele de
vedere, „era de natură provocatoare”, scenele petrecute arătând clar atât
„subiectivitatea” cât şi „tendinţa anarhică” încât orice argumentare bazată pe
logică şi sinceritate absolută era zadarnică. 834 Nu lipseau nici ofense
personale, nici gesturi direct provocatoare care puteau scoate din fire pe cel
mai blajin om.
Aceste fapte repetate care se desfăşurau în faţa lucrătorilor, în
conferinţe „inopinat aranjate” subminau complet autoritatea directorilor
societăţii. Trebuie adăugat, la această atitudine şi atitudinea unora din
organele de control sovietic, atitudine tot aşa de jignitoare cu cât ei „se
manifestau în văzul şi auzul lucrătorilor”. Imixtiunea comitetelor nu se
mărginea numai la probleme tehnice, de cele mai multe ori de minimă
importanţă, cele mai importante probleme scăpând „vigilenţei” comitetelor,
dar se simţea şi pe teren administrativ.
Angajările şi concedierile de personal, făcute unilateral, şi la care
direcţiunea trebuia să contribuie în mod forţat, nu erau de natură să creeze
un „teren sănătos de activitate”, cu atât mai mult cu cât personalul angajat

832
. Ibidem, dosar 267/1945-1946, f. 96.
833
. Ibidem, f. 113.
834
. Ibidem, fond Societatea „Petrol Block”, dosar 4/1944, f. 14-16.
era ales la întâmplare sau introdus (în rafinărie), pentru anumite scopuri de
control ale activităţilor organelor superioare.
Ca urmare, prin bunul plac şi lipsă de profesionalism, au fost
concediaţi ingineri, funcţionari şi lucrători în cadrul unor aşa-zise „epurări”.
Nu ar fi fost nici o problemă daca alegerea personalului s-ar fi făcut cu
acordul liber al direcţiunii care răspundea de activitatea societăţii, şi care
putea hotărî angajarea sau concedierea personalului, în locurile rămase libere
în urma aşa-ziselor „epurări” dar s-a adus personal „de valoare tehnică şi
administrativă problematică”.
În ziua de 10 iunie 1945, salariaţii societăţii „Concordia”, prin
reprezentanţii lor, membrii ai comitetelor de fabrică, şi-au reconstituit forul
central sindical sub denumirea de Comitetul Central al Salariaţilor
Societăţii „Concordia”. La şedinţa de reconstituire a comitetului, au
participat reprezentanţii tuturor departamentelor şi serviciilor, mai puţin cei
de la Departamentul Electrica, şi Departamentul Minier, Secţia minereuri,
de la Baia de Arieş şi Băiţa.835 Ca urmare, s-a făcut apel la toate comitetele
de fabrică din cadrul societăţii „Concordia” pentru crearea unui comitet
central.
Preşedinte al noului comitet central a fost ales Pâtă Nicolae de la
Uzinele Metalurgice, vicepreşedinţi ing. Oprişescu de la schela Lilieşti şi
Gh. Iliescu de la Rafinăria „Vega” iar secretar, Oprescu Romulus, de la
rafinăria „Vega”. Comitetul central şi-a ales şi un consiliu executiv din care
făceau parte, în afară de preşedinte, vicepreşedinţi şi secretar, Dumitrescu
Ion de la Departamentul Petrol Ploieşti, Chirilă Mihail de la rafinăria „Vega”
şi Clemensovici Cornel de la Serviciul Materiale şi Aprovizionare. Toţi erau
ajutaţi pe linie juridică, de avocatul I. Sachelarie de la Departamentul Sediu
Social. Comitetul central s-a constituit pe departamente în funcţie de
numărul salariaţilor funcţionari şi lucrători.
La „Concordia” erau presiuni foarte mari, din partea personalului,
pentru soluţionarea problemei asistenţei medicale. În caz de boală, salariatul
sau membrii familiei nu puteau face faţă sub nici o formă. Rezultatul era că
se împrumuta la societate cât putea, cu speranţa că vă putea plăti ulterior
această datorie dar ajungeau să nu mai facă faţă nici cheltuielilor pentru
întreţinerea zilnică. Obsedat de nevoia de bani, nu-şi mai vedea cum trebuie
de lucru iar activitatea suferea. Departamentul Petrol arăta, într-o notă din
iunie 1945, că „Concordia” era singura societate petrolieră din ţară care nu
avea un plan medical bine stabilit, fie cu contribuţie, fie fără contribuţia
salariatului. Era în interesul societăţii să-şi rezolve cât mai urgent

835
. Ibidem, dosar 297/1946, f. 21-24.
problemele medicale, mai ales pentru corpul funcţionarilor pentru care
asistenţa Casei Asigurărilor Sociale „era o iluzie”. La 1 iulie 1945 erau
înscrişi în evidenţa asistenţei medicale doar 289 de persoane, din care 74
soţii şi 86 de copii, majoritatea fiind din cei care lucrau la sediul social.
Conducerea societăţii arăta însă că, în afară de categoriile de
funcţionari exceptaţi de la Casa Asigurărilor Sociale, (ingineri, avocaţi,
chimişti, contabili autorizaţi), atât funcţionarii cât şi lucrătorii erau asiguraţi
la Casa Naţională a Asigurărilor Sociale, de unde primeau ajutoare medicale.
În practică aceste ajutoare erau insuficiente iar cheltuielile erau foarte mari,
fiind necesar un ajutor de la societate. 836 Era necesară încheierea contractelor
colective de muncă iar apoi se putea decide asupra unui supliment de ajutor
de boală.
Societatea „Concordia” nu a avut o Casă de Pensii proprie. Nici o
dispoziţie legală nu o obliga să plătească pensii salariaţilor ei, care plăteau
ajutoare sociale. Societatea însă, înţelegând să-şi îndeplinească obligaţiile
morale de protejare şi ajutorare a salariaţilor ei, bătrâni sau incapabili de
muncă, mai ales când au fost elemente bune şi devotate întreprinderii, a
acordat unora dintre asemenea salariaţi, pensii sau ajutoare.
Practic, şefii direcţi ai acestor salariaţi propuneau Direcţiei generale
pensionarea sau ajutorarea acelor salariaţi iar Direcţia admitea sau nu, fixând
în caz pozitiv pensia sau ajutorul. În unele cazuri s-au încheiat între salariat
şi societate o înţelegere scrisă de pensionare sau ajutorare şi aceasta mai ales
pentru salariaţii care erau bătrâni sau bolnavi. Societatea avea interes să
înceteze contractul de muncă şi să devină pensionari sau să fie ajutaţi
asemenea salariaţi. Societatea a format un fond de pensii, adunările generale
ale acţionarilor ei afectând în acest scop o parte din beneficiul net al
anumitor ani. Pensiile şi ajutoarele se plăteau reţinându-se impozitele legale,
totul controlându-se de Serviciul personal din departamentul respectiv.
Începând cu 1942, Societatea „Concordia”, în lipsa unei Case de Pensii, a
hotărât să acorde, în baza unei convenţii individuale, pensii pentru unii
salariaţi din societate sau pentru urmaşii unor salariaţi decedaţi. Cuantumul
acestor pensii a fost fixat la sume variind între salariul unui funcţionar şi al
unui lucrător necalificat.837
În urma presiunilor exercitate de salariaţi”, în anul 1945, Societatea
„Concordia, a constituit o asociaţie numită „Casa de Pensii a salariaţilor
societăţii „Concordia”. Scopul acesteia era de a se plăti în limitele
fondurilor, tuturor membrilor asociaţiei, pensii de invaliditate şi de

836
. Ibidem, f. 83-85.
837
. Ibidem, dosar 267/1945-1946, f. 208.
bătrâneţe, precum şi o rentă viageră sau de ajutor (membrilor familiilor) in
caz de deces, pentru creşterea şi educarea minorilor. Suma pusă la dispoziţia
societăţii, în numerar, de 250.000.000 lei, a fost depusă la Banca Comercială
Română din Bucureşti. Actul constitutiv al asociaţiei a fost autentificat la
Notariatul Tribunalului Ilfov în anul 1945. 838
Prin Decretul-lege nr. 1.409 din 25.04.1946 a Ministerului Muncii,
concediul acordat era de 14 zile pentru salariaţii care aveau vârsta sub 30 de
ani; 21 de zile pentru salariaţii ce aveau vârsta între 30 şi 45 de ani, şi 30 de
zile pentru salariaţii care avea vârsta de peste 45 de ani. 839
Societatea nu era de acord decât pentru a salariza pe membrii
comitetelor de fabrică care lucrau în societate. Comisia locală a Sindicatelor
Unite din Ploieşti, informa societatea că, pe lângă Prefectura jud. Prahova
funcţiona un organism numit „Organe de Control” cu misiunea de a
descoperi mărfurile dosite de speculanţi şi sabotori. Mărfurile odată găsite
erau repartizate economatelor din întreprinderi pentru a fi distribuite
salariaţilor la preţuri oficiale. Din cadrul acestui organism de control, făceau
parte şi doi salariaţi ai societăţii, respectiv laborantul Marinescu D. Vasile şi
mecanicul Mălăeru Anton.
În conferinţa cu personalul de conducere al societăţii „Concordia” din
31 iulie 1946, administratorul-delegat al societăţii, ing. Salva A.
Ciopicaşvili, s-a referit şi la problemele personalului angajat în cadrul
societăţii. Societatea s-a confruntat cu absentarea în masă a muncitorilor,
randamentul de lucru fiind foarte mic, multe accidente serioase iar disciplina
în muncă foarte slabă.840 S-au făcut stimulări salariale, dar influenţa
măsurilor nu s-a făcut simţită deşi, de la 1 iulie 1946 salariile au fost
majorate între 100-120%. Se impuneau măsuri de urgenţă din partea
societăţii pentru ca starea de disciplină a funcţionarilor şi lucrătorilor să
revină la stare de normalitate.

4.4. Măsuri sociale la „Concordia”

După evenimentele de la 23 august 1944, marile întreprinderi


comerciale şi industriale, printre care şi societatea „Concordia” au trebuit să
sufere anumite schimbări în organizarea lor internă, căutând să acorde o cât
mai mare importanţă problemelor economico-sociale.

838
. Ibidem, dosar 43/1945, f. 4-7.
839
. Ibidem, dosar 267/1945-1946, f. 79.
840
. Ibidem, dosar 50/1946, f. 2.
Societatea „Concordia”, în contrast cu celelalte societăţi petroliere, s-a
găsit oarecum nepregătită organizatoric, neavând o activitate omogenă în
materie de personal. Ca urmare, era necesar să se ia de urgentă măsuri
radicale şi complete şi să se treacă la înfăptuirea lor în mod practic.
Neavând, la centru, un organ de conducere adecvat, care să coordoneze şi să
îndrume activitatea rezultată din această conjunctură, a fost creată Direcţia
Administrativă şi a Personalului a cărui atribuţie principală era să facă faţă
şi să soluţioneze toate problemele de personal şi cele economico-sociale în
legătură cu salariaţii săi.841 Direcţia a fost înfiinţată în luna octombrie 1944,
având doua ramuri distincte: una înglobând întregul personal iar a doua,
cuprinzând problemele administrative, economatul şi, de la 1 iunie 1946,
cantinele.
Înfiinţarea de noi cantine, dispensare dotate cu aparate de raze
Roentgen, construirea de cămine, excursii recreative săptămânale, trimeterea
funcţionarilor şi muncitorilor la băi, atenţia deosebită acordată mişcării
culturale şi sportive denotă importanţa acordată laturii sociale şi hotărârea ca
aceasta să nu mai fie neglijată.
Ca urmare a situaţiei economice grele în ţară, în perioada 1945-1947,
s-au adoptat pentru salariaţi o serie de înlesniri, în fapt avantaje cu caracter
social, înfiinţându-se grădini de zarzavat, brutării înzestrate cu toate
utilajele, servicii de aprovizionare, ferme agricole şi de animale, cantine. Pe
lângă aceste cantine erau îngrăşaţi porci (între 10 şi 20) care erau sacrificaţi
pentru nevoile de hrană ale salariaţilor. Dat fiind lipsa acută de carne, a fost
extinsă creşterea şi îngrăşarea porcilor la toate cantinele societăţii, mai ales
că hrana pentru aceste animale se asigura din resturile alimentare care
rămâneau iar după nevoi, şi cu porumb şi mazăre. 842
Pe terenurile arendate fie de la persoane particulare fie de la stat,
deoarece departamentele nu posedau terenuri apte pentru culturi de zarzavat,
erau cultivate zarzavaturi, în special ceapă, cartofi, roşii, fasole, castraveţi,
morcovi, etc. Arăturile cât şi muncile erau făcute cu personalul străin de
societate. Cheltuielile cu aceste grădini precum şi chiriile plătite pentru
aceste terenuri erau recuperate prin produsele obţinute.
Astfel de grădini de zarzavat au fost constituite încă din 1945 la
Câmpina, la staţia Moreni, şi la Uzina Floreşti din cadrul Departamentului
Electrica, dar şi în cadrul celorlalte departamente. În cadrul Departamentului
Minier - Schitu Goleşti, ţinând cont de dificultăţile vremurilor, conducerea a
împărţit la lucrătorii săi, pentru cultură, încă din 1944, terenurile societăţii,

841
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 288/1946-1947, f. 15-16.
842
. Ibidem, dosar 54/1945-1946, f. 10.
în mod echitabil, între toţi salariaţii familişti ce stăteau în colonie sau în
locuinţe izolate ale societăţii, pentru cultura de legume. 843 De asemenea, cu
toate că sarcinile financiare impuse de către bănci erau foarte grele, primele
clădiri care s-au refăcut au fost dispensarele medicale, căminele de ucenici,
brutăriile şi bucătăriile care au asigurat distribuirea şi hrănirea personalului
în toată această perioadă.844
Prin decizia Ministerului Muncii publicată în „Monitorul Oficial” din
7 decembrie 1944, se arăta că „toate întreprinderile comerciale şi industriale
cu peste 25 de salariaţi, erau obligate ca, în termen de 15 zile de la
publicare în „Monitorul Oficia”l, să înfiinţeze cantine pentru salariaţi”.845
Societăţile petroliere, care nu înfiinţaseră cantine, au fost obligate să
înfiinţeze cantine până la 15 mai 1946.846
Societatea „Concordia” având în vedere numărul mare de lucrători şi
sectoarele petrolier, minier, metalurgic şi energetic, în care aceştia activau,
au înfiinţat aceste cantine încă de la începutul celui de-al doilea război
mondial. În 1945, societatea deţinea 15 cantine unde au fost unde au fost
distribuite 1.696.979 mese. Se făceau toate eforturile pentru a se servi
personalului societăţii o mâncare sănătoasă şi hrănitoare la preţuri modeste,
contribuţia societăţii la aceste preţuri fiind însemnată. Funcţionau cantine la
Sediul Social, Uzinele Metalurgice, Departamentul Electrica, Rafinăria
„Vega”, Staţia de export Constanţa, Direcţia Tehnică Ploieşti,
Departamentul Minier, schelele petroliere Gura-Ocniţei şi Lilieşti.
Societatea deţinea o cantină, în Bucureşti, „Mercur”, în Pasajul
„Victoria”, nr. 9, unde serveau masa, în mod regulat, 120 de salariaţi proprii,
precum şi de la alte societăţii petroliere (Colombia”, „Redevenţa”,
„I.R.D.P.”, „Petrol Block”, „Sovrompetrol”). Societăţile participante
depuneau câte 3.000.000 de fiecare abonat iar cei ce refuzau nu participau la
masă. Săptămânal, miercuri şi vineri se gătea mâncare de post iar desert se
servea de două ori pe săptămână. 847 Această cantină a funcţionat până în
1948, când, în urma fuzionării cu societatea „Sovrompetrol” cantina a fost
predată societăţii „Sovromfilm” şi „Cinefilm”. 848
Departamentul Minier de la Schitu-Goleşti, jud. Muscel, deţinea două
cantine, la şantierul Pescăreasa şi Poienari, unde serveau masa, lunar, în

843
. Ibidem, fond Societatea „Concordia” – Departamentul Minier „Schitu-Goleşti”, dosar
33/1945-1947, f. 1-8.
844
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 3/1924-1946, f. 16.
845
. Ibidem, dosar 263/1944, f. 11.
846
. Ibidem, dosar 267/1945-1946, f. 50.
847
. Ibidem, fond Societatea „Creditul Minier”, dosar 44/1946-1947, f. 40-41.
848
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 290/1948, f. 19-21.
decembrie 1944 şi 1945, 260 de lucrători iar apoi numărul acestora va
ajunge, în 1948, la 434 de salariaţi.849 Cantinele posedau personalul necesar
preparării hranei, şi se aprovizionau cu stocuri de alimente, de la Oficiul de
Aprovizionare Ploieşti, precum şi de pe piaţa din oraşul Câmpulung Muscel.
La Secţia minereuri a Departamentului Minier, respectiv pe şantierul
de la Baia de Arieş, exista o cantină la care serveau masa peste 80 de
salariaţi. 850 Serviciul de aprovizionare al şantierelor funcţiona la
„Concordia” din anul 1941 iar din 1944 s-a numit „Economat” şi se ocupa
cu aprovizionarea salariaţilor societăţii.
Pentru aprovizionarea întregului personal al societăţii funcţiona la
Ploieşti un Economat Central înfiinţat sub numele de Oficiul Central, încă
din 1942, care se ocupa cu aprovizionarea cu porumb, făină, zahăr, ulei,
stofe, încălţăminte, pânzeturi şi lenjerie. Pentru alte articole cum erau cartofi
şi legume, se puneau sumele necesare la dispoziţia şantierelor, care se
alimentau direct. În 1945, Economatul Central asigura distribuirea
alimentelor şi articolelor de îmbrăcăminte prin cele 12 magazine puse în
funcţiune, pentru 38.716 suflete făcând parte din Societatea „Concordia” şi
din societăţile afiliate „Moldonaphta” şi „Topliţa-Măgura-Concordia”. 851
Pe lângă Economatul Central funcţionau economate la sediul social
Bucureşti, Uzinele metalurgice, rafinăria „Vega”, Departamentul Electrica
Câmpina, schela Gura-Ocniţei, schela Lilieşti, Departamentul Schitu-
Goleşti, şantierul Baia de Arieş, Agenţia Brăila şi Fabrica şi Staţia de la
Constanţa.852 În septembrie 1946, fiecare salariat înscris la economatele
societăţii „Concordia” depunea câte 800.000 lei fiecare, care se constituiau
ca fonduri pentru procurarea celor necesare. 853
Starea de spirit a muncitorilor era îngrijorătoare din cauza lipsei
porumbului, cu toate că celelalte articole necesare (îmbrăcăminte şi
alimente) le primeau cu regularitate. În zilele de 28 şi 29 august 1945,
directorul Departamentului Petrol, ing. Traian Niţescu, a făcut inspecţii iar
muncitorii l-au înconjurat „ţipând cu disperare că membrii lor de familie
mor de foame neavând de unde să se alimenteze cu porumb sau mălai”. 854
Cantităţile de porumb erau expediate prin C.F.R. iar 90% din cantitate
era transportată, apoi, cu camioanele, de la distanţa de 100 – 200 km,

849
. Ibidem, fond Societatea „Concordia” – Departamentul Minier „Schitu-Goleşti”, dosar
60/1947-1948, f. 30.
850
. Ibidem, dosar 116/1948, f. 29.
851
. Ibidem, dosar 3/1924-1946, f. 13.
852
. Ibidem, dosar 297/1946, f. 63.
853
. Ibidem, fond Societatea „Sovrompetrol”, dosar 142/1947-1948, 21-23.
854
. Ibidem, dosar 16/1945, f. 10.
întrebuinţându-se câte trei zile pentru un transport. În regiunile unde s-a
obţinut o recoltă mai bună, producătorii nu mai predau cotele respective la
centrele de colectare, dar vindeau la particulari care ofereau „preţuri
orbitoare” de 22.000 până la 25.000 lei hectolitrul. 855 Nici jumătate din
cantităţile primite de economat nu au fost aduse pe cale legală din cauză că
prefecţii de judeţ, refuzau să elibereze fişe de transport pentru cantităţile de
porumb autorizate, motivând că unele judeţe erau deficitare iar, în plus,
trebuiau să dea cote pentru Armistiţiu. Secţia cărbuni de la Schitu-Goleşti
avea nevoie, în februarie 1947, pentru cei 1.578 de lucrători, (subterani,
suprafaţă, alte activităţi) de şase vagoane lunar pentru cereale.
Salariaţii societăţii „Concordia” au hotărât în 12 martie 1946 să
contribuie lunar, cu salariul brut pe o zi pentru ajutorarea regiunilor bântuite
de secetă din Moldova. 856 Efectele secetei a avut o influenţă nefastă asupra
activităţii personalului societăţii. Recolta de porumb era complet distrusă, în
loc de 300.000 vagoane de porumb cât era necesar, nu s-au făcut decât
100.000. S-a trecut, ca urmare, la planuri de colectare. Din necesarul de
15.000 vagoane de fasole s-au făcut doar 2.000; din cele 20.000 vagoane
necesare de floarea-soarelui s-au făcut doar 3.500 iar din cele 120.000
vagoane de cartofi s-au făcut doar 70.000 din care 40.000 de vagoane se
ţineau pentru sămânţă. 857
În martie 1945, ziarul „Prahova Democrată” arăta într-un articol că
societatea nu a înţeles că trebuie să pună la dispoziţia muncitorilor, conform
memoriului înaintat, câte 2.000 kg. de lemne. In loc să comande zilnic câte
10-20 de vagoane „această societate aduce câte 1-2 vagoane pe care delegaţii
însărcinaţi cu distribuirea nu ştiu cum să le mai împartă”. 858 De asemenea,
direcţiunea societăţii „Concordia” era catalogată drept „reacţionară”
deoarece refuza să sprijine mărirea producţiei şi repararea secţiilor distruse
„mai mult din ordinul acestei direcţiuni, decât de bombardamente”.859
Lucrătorii „cer cu energie ca secţiile să fie reparate cât mai urgent şi puse în
stare de funcţionare, sau reacţionarii să plece”.
Ministerul Muncii, în 3 mai 1945, hotăra prin Decretul-Lege publicat
în „Monitorul Oficial” nr. 106 din 14 mai 1945, la art. 43, că toate
întreprinderile cu mai mult de 50 de salariaţi erau obligate să înfiinţeze

855
. Ibidem, f. 14.
856
. Ibidem, dosar 433/1947, f. 16.
857
. Ibidem, dosar 9/1945-1947, f. 14.
858
. Cum înţelege „Concordia” să-şi aprovizioneze lucrătorii , în “Prahova Democrată”,
anul I, nr. 10, 19 martie 1945.
859
. Direcţiunea reacţionară de la „Concordia”, în „Prahova Democrată”, anul I, nr. 10,
19 martie 1945.
cămine de zi şi creşe pentru copiii salariaţilor, cu vârste cuprinse între 2 şi 10
ani, fie singure fie în asociere cu alte societăţi. „Concordia” anunţa
Inspectoratul General Central din cadrul Ministerului Muncii, în aprilie
1946, că nu avea înfiinţate astfel de cămine şi creşe cum nu aveau nici alte
societăţi petroliere cum ar fi „Astra Română”, „Româno-Americană” sau
„Unirea”. Acestea nu s-au înfiinţat deoarece la schelele de extracţie erau
puţine femei, soţiile lucrătorilor nefiind angajate. La Departamentul
Electrica erau doar nouă salariate cu copii, la Rafinăria „Vega” erau 43 de
salariate iar la Uzinele Metalurgice 98 de femei cu copii sub şapte ani.860
Pensii şi ajutoare lunare Societatea „Concordia” plătea în octombrie 1946
doar la 25 de foşti salariaţi şi urmaşi şi aceasta numai pentru meritele
deosebite pe care aceştia le dovediseră în activitatea desfăşurată în cadrul
societăţii. 861
Din punct de vedere sanitar, societatea s-a interesat în construirea de
dispensare şi puncte de prim ajutor, dotarea acestora cu medicamente,
pansamente, echipamente şi instrumental medical precum şi numirea unui
personal medical cu studii superioare sau medii. Desigur, nu întotdeauna
această asistentă medicală a răspuns nevoilor lucrătorilor şi funcţionarilor de
unde şi nemulţumirea lucrătorilor, mai ales în cazurile de îmbolnăvire subită
dar şi mai grav, în cazuri de accidente de muncă.
În baza contractului colectiv întreprinderile cu peste 100 de muncitori
erau obligate să-şi angajeze medic propriu şi să-l plătească conform acestuia.
La Uzinele Metalurgice „Concordia” din Ploieşti, str. „Regina Maria” nr.
146, au fost instalate în 3 iunie 1948, un aparat „Roentgen” pentru
radioterapie; un aparat de raze ultraviolete şi ultrasunete şi un aparat pentru
tratamente galvanice.862
La şantierul Băiţa, al filialei societăţii „Topliţa-Măgura-Concordia” se
găseau, în 1945, posturi de prim ajutor dotate cu pansamente şi dezinfectanţi
dar nu şi cu medicamente. Singurul medic al comunei era şi medic de
circumscripţie dar şi medicul asigurărilor sociale şi era plătit de şantier
pentru a asista salariaţii şi bolnavii societăţii „Concordia”. Pentru transportul
accidentaţilor la spitalele de urgentă exista un autoturism. Nu se plătea nici
un fel de ajutor de boală iar pentru funcţionarii şantierului regimul era
identic cu al lucrătorilor.863 La şantierul Schitu-Goleşti asistenţa medicală a
lucrătorilor era foarte slab organizată. Casa Asigurărilor Sociale întreţinea la

860
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 282/1945-1947, f. 9.
861
. Ibidem, dosar 289/1945, f. 17.
862
. Ibidem, dosar 492/1947-1948, f. 7.
863
. Ibidem, dosar 196/1945, f. 77.
şantier un dispensar cu un agent sanitar şi o moaşă. Acest dispensar nu
corespundea nici pe departe nevoilor lucrătorilor cu atât mai mult cu cât şi
lucrătorilor de la şantierul Poienari li se oferea asistenţă medicală tot prin
acest dispensar.
Lucrătorii erau nemulţumiţi de organizarea asistenţei medicale şi
solicitau: constituirea unui dispensar medical izolat cu aparatura necesară şi
toate medicamentele pentru consultaţii şi care să fie dotat şi cu cabinet
dentar; medic, permanent pe şantier, pus la dispoziţie de Casa Asigurărilor
Sociale căreia societatea să îi dea tot concursul, procurarea unei camionete
pentru transportul accidentaţilor la spitalul „Kreţulescu” din Câmpulung –
Muscel; înfiinţarea unui dispensar auxiliar la şantierul Poienari; dotarea şi
înfiinţarea posturilor de prim-ajutor de la gurile minelor cu cele necesare;
punctarea zilelor de boală în cărţile lucrătorilor dacă se considera că este
cazul. 864 Se propuneau aceleaşi măsuri şi pentru funcţionarii care nu aveau
nici ei medicamente şi asistentă medicală.
La şantierul Baia de Arieş, judeţul Turda, asistenţa medicală a
lucrătorilor era organizată la spitalul de stat local. Se dispunea de cutii de
prim ajutor în mină şi în uzină. Transportul accidentaţilor la spitalele de
urgenţă se făcea cu căruţa, la spitalul local, situat la o depărtare de doi km.
sau cu trenul, la spitalul din Abrud. Salariaţii erau mulţumiţi de organizarea
asistenţei medicale. Zilele de boală nu se pontau în cărţile de lucrător,
acestea fiind plătite de Asigurările Sociale”. Pentru funcţionari, asistenţa
medicală era asigurată de medicul spitalului de stat din localitate, cu
onorariu lunar fix. Pentru ei exista un stoc necesar de medicamente, pentru
primul ajutor. Şi aceştia erau mulţumiţi de organizarea asistenţei
medicale.865
La Fabrica de bidoane şi Staţia de export din Constanţa, starea
sanitară a lucrătorilor era bună. Exista dispensar dotat cu medicamente
primite de la Casa Asigurărilor Sociale. Pentru asistenţa medicală a
salariaţilor era angajat un medic care venea de două ori pe săptămână, o
doctoriţă care venea o dată pe săptămână şi o agentă sanitară, permanentă,
pe timpul lucrului. În cazuri speciale, bolnavii erau vizitaţi de medic la ei
acasă. Pentru tratamentul de specialitate, bolnavii erau, consultaţii la
dispensarul Casei Asigurărilor Sociale. Pentru curăţenia corporală, societatea
a pus la dispoziţie două săli cu 12 duşuri în total şi dădea fiecăruia săpunul
gratuit necesar pentru spălatul mâinilor şi pentru baie. Atelierele de la
fabrică erau prevăzute cu ferestre mari şi multiple, cu ventilatoare, cu

864
. Ibidem, f. 75.
865
. Ibidem, f. 76.
calorifere pentru a da putinţa unui lucru în bune condiţii igienice şi de
vizibilitate. Se urmărea îndeaproape tratamentul celor bolnavi de sifilis şi se
făcea în permanenţă analize de sânge pentru a se cunoaşte şi a se completa
fişele individuale de sănătate.
Departamentul „Electrica” a primit în 19 iulie 1948, din partea
Primăriei oraşului Câpulung-Muscel, autorizaţia de a construi o baie, pentru
muncitori, din cărămidă, acoperită cu ţiglă, situată pe terenul societăţii (care
nu intra în prevederile de expropriere, situat în mahalaua Apa-Sărată, cu
condiţia de a se plăti toate taxele comunale. La centrala electrică de la
Schitu-Goleşti, societatea mai construise pentru muncitorii şi funcţionarii
săi, locuinţe şi un cămin cultural.866
Încă din octombrie 1946, Asociaţia Industriaşilor de Petrol din
România semnalase societăţilor petroliere că comitetele de fabrică din
diferite societăţi solicitau vărsarea la sindicatele centrale a cotei de 20% din
Fondul Special de 1% prevăzut în contractul colectiv de muncă şi care se
referea la sprijinirea mişcării culturale şi sportive. Introducerea în contractul
colectiv de muncă a Fondului Special de 1% era considerată, în martie 1946,
de Uniunea Generală a Confederaţiei Muncii, prin preşedintele acesteia
Gheorghe Apostol şi secretarul ei Alexandru Sencovici, ca o mare victorie
deoarece acest fond era un fond cultural care „nu putea fi utilizat decât
pentru scopuri culturale şi sportive”. Fondul cultural era considerat de
Confederaţia Generală a Muncii „o adevărată campanie de ridicare a
nivelului cultural, artistic şi sportiv al tuturor salariaţilor.”867
În 1946, Departamentul Petrol al societăţii „Concordia” informa
conducerea că multe sindicate centrale întreţineau biblioteci şi secţii
culturale de care se foloseau toţi muncitorii din regiunile petroliere şi, ca
urmare, ar fi logic ca societatea, ca şi celelalte societăţi petroliere să
contribuie cu o parte din Fondul Special de 1% pentru întreţinerea acestor
secţii culturale. O cerere similară a fost înaintată şi de Departamentul
Electrica prin sindicatul local Câmpina. La 7 octombrie 1946, la schela
petrolieră Lilieşti, comitetul de fabrică, luând în considerare prevederile art.
114 din contractul colectiv de muncă, care prevedea constituirea unui fond
cultural, constituiau aceste fond şi distribuiau suma aferentă fondului, pe
baza salariilor plătit personalului pe perioada 1 decembrie 1945 – 1 iunie
1946, în valoare de 6.000.000 lei. Din această sumă 40%, respectiv
2.400.000 lei se acordau pentru toate ramurile sportive, 20%, respectiv
1.200.000, pentru bibliotecă, 10% respectiv 600.000 pentru organizări de

866
. Ibidem, fond Primăria oraş Câmpulung-Muscel, dosar 81/1948, f. 25-28.
867
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 292/1946, f. 7-9.
excursii, şi 10%, respectiv 600.000 pentru serbări. Restul de 1.200.000 lei
rămas se înainta la Sindicatul Central al Departamentului Petrol. În ianuarie
1947, Societatea „Concordia” a hotărât ca fondul cultural de 1% să fie
repartizat pe departamente şi servicii.
În vederea organizării evenimentului sportiv cunoscut anual ca Ziua
„Concordiei” sau „Concordiada” şi organizată în luna iunie, în 22 mai 1946
a fost solicitată de către organizatori suma de 5.000.000 lei pentru procurări
de echipamente necesare echipelor de fotbal, volei şi atletism ale societăţii.
Din cauza dificultăţilor de transport, cazare, şi alte cheltuieli necesare pentru
deplasarea a cât mai mulţi salariaţi ca suporteri, societatea nu a mai
participat la întrecerile sportive care au avut loc la 1 iunie 1947, pe stadionul
municipiului Ploieşti. Cupele câştigate de echipele departamentelor şi
schelelor în anul 1946 urmau să fie gravate pentru anul 1948 când urmau să
fie puse în joc. Deşi comitetele de fabrică şi concurenţii societăţii din cadrul
altor societăţi petroliere au manifestat mult interes şi au insistat pentru
desfăşurarea serbării, Consiliul de Administraţie, respectiv Salva
Ciopicaşvili a hotărât ca serbarea să rămână în grija şi preocuparea
conducerii pentru anul 1948.868
Încă din anul 1947, Departamentul Minier Schitu Goleşti a obţinut sub
formă de închiriere un teren, necultivat, aflat în folosinţa Şcolii primare din
mahalaua Apa Sărată, Câmpulung Muscel, care la rândul ei, îl primise, în
octombrie 1919 de la Ocolul Silvic „Carol I” Câmpulung. Pe acest teren în
suprafaţă de 15.525 mp. se găseau urmele cetăţii romane „Jidava”.
Dorind să amenajeze un teren de sport, societatea s-a adresat
Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti pentru a se trimite un
specialist care să dirijeze lucrările şi căruia i se plătea deplasarea şi
întreţinerea. Pentru păstrarea urmelor castrului, societatea se obliga „să nu
facem nici un fel de amenajamente care să le degradeze, zidurile
înconjurătoare nu vor fi în nici un caz atinse”. 869
Analizând situaţia, Comisia Monumentelor Istorice nu a fost de acord
şi nu şi-a dat avizul pentru amenajarea unui teren sportiv în interiorul
castrului Jidava. În faţa acestui aviz negativ, în aprilie 1948, conducerea
departamentului s-a adresat Primăriei oraşului Câmpulung Muscel pentru a-i
aproba închirierea unei alte suprafeţe, de 15.000 mp din islazul comunal
situat în mahalaua Apa Sărată, în spatele coloniei Societăţii „Concordia”,
pentru ca în cel mai scurt timp posibil să-l transforme în „mijloc de

868
. Ibidem, dosar 164/1947, f. 1-2.
869
. Ibidem, f. 4.
dezvoltare a sportului, de destindere şi recreare a muncitorilor noştri
minieri” în număr de peste 1.200. 870
În şedinţa Comisiei interimare a Primăriei oraşului Câmpulung-
Muscel din 13 aprilie 1948, care a analizat cererea Societăţii „Concordia”,
ţinând seama de faptul că primăria nu dispunea de alt teren pentru a fi
amenajat pentru sport, că cca. 2.500 mp era impropriu păşunatului vitelor iar
terenul de păşunat se mărise, în anul 1948, cu cinci hectare, prin desfiinţarea
plantaţiilor de meri, în unanimitate Comisia interimară a aprobat să se dea în
folosinţă societăţii „Concordia” suprafaţa de 15.000 mp teren, situat în Valea
Grajdului, din mahalaua Apa Sărată, învecinat la miazănoapte cu colonia
societăţii; la răsărit cu linia ferată şi la miazăzi şi apus cu restul islazului.
Pentru folosinţă, societatea urma să plătească sumele stabilite de primărie. 871
Cercul „ARLUS” „Concordia” de la Baia de Arieş, solicita un fond
pentru înfiinţarea unei biblioteci „ARLUS” pentru salariaţii exploatării.
Cercul fusese înfiinţat în 13 iulie 1948 prin desprinderea de cercul ARLUS”
al comunei Baia de Arieş. Se solicita drept sală de lectură, sala de mese a
funcţionarilor precum şi executarea unui dulap pentru bibliotecă, lozinci şi
un fond pentru procurarea, măcar, a 100 de volume din cărţile editate de
„ARLUS” şi Editura „Cartea Rusă”. Se solicitau ajutoare pentru
„procurarea primelor raze de lumină asupra adevărului din U.R.S.S.,
întunecat de reacţiunea trecutului atâta vreme”. 872
Rezolvarea problemei locuinţelor pentru salariaţii societăţii a fost şi a
rămas o problemă dintre cele mai dificile. Societatea, în decursul vremii, a
căutat să rezolve această problemă, fie prin construirea unor locuinţe tip,
cum a fost cazul lucrătorilor de la şantierul Gura-Ocniţei, pentru familişti şi
nefamilişti, cu una sau două camere plus pivniţă, construirea unor cazărmi
cum a fost cazul muncitorilor de la şantierul Baia de Arieş, cămine de
nefamilişti, cum a fost cazul muncitorilor de la Uzinele Metalurgice sau
cazarea în căminele societăţii. Construirea locuinţelor era prinsă anual, în
bugetul societăţii, ofertele antreprenorilor, pentru construcţii, fiind analizate
în şedinţele Consiliului de Administraţie.
Activităţi social-culturale au continuat să se desfăşoare în rândul
muncitorilor şi să se acorde burse, anual, pentru studenţii merituoşi. Pentru
anul 1945, „Concordia” a pus la dispoziţie pentru practica studenţilor decât
23 de locuri pe şantierele societăţii dar nu şi la Uzinele Metalurgice, care nu

870
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, Departamentul Minier „Schitu Goleşti”, dosar
73/1948, f. 1-5.
871
. Ibidem, fond Primăria oraşului Câmpulung-Muscel, dosar 110/1948, f. 23v.-24.
872
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar, f. 26-27.
puteau primi studenţi în practică. 873 În 23 noiembrie 1945 se solicita
administratorului delegat al societăţii „Concordia”, Sergiu Dimitriu, să
aprobe trei burse anuale pentru studenţii merituoşi. Se solicita una sau două
pentru secţia mine, una pentru secţia electromecanică şi una pentru secţia
industrială. Valoarea pentru 1945 a unei burse a fost de 14.000 lei lunar iar
pentru 1946, între 20.000 şi 25.000 lei lunar. 874
Pentru diferitele categorii de elevi care efectuau practică în timpul
verii în întreprinderile petroliere, inclusiv „Concordia”, Comitetul
Permanent al A.I.P.R. în şedinţa din 14.06.1946 hotăra acordarea unor
ajutoare de practică care variau între 45.000 lei şi 100.000 lei. 875 În iulie
1948, la Uzina Metalurgică din Ploieşti, au fost repartizaţi pentru practică,
de la Şcoala Politehnică din Bucureşti, 14 studenţi care urmau cursurile de
electromecanică. Uzina folosea şi un număr însemnat de ucenici interni şi
externi din care, după absolvire, mulţi rămâneau în întreprindere.
În iunie 1946, Societatea „Concordia” a cumpărat la Predeal un teren
în suprafaţă de 4.139 mp. pentru construirea unui cămin de odihnă pentru
personalul societăţii. 876 Uniunea Sindicatelor Miniere şi Uniunea
Sindicatelor Petrol şi Gaz-metan aveau, în 1948, atribuite mai multe case de
odihnă pentru muncitori:
a. la Olăneşti: vila „Maricica” şi vila Gheorghe Olănescu;
b. la Călimăneşti: vila Popagogu (Păpuşica) şi vila „Sidonia”;
c. la Govora: vila „Nuţi” (proprietatea lui Emil Valegner).

În ianuarie 1945, Societatea petrolieră „Concordia”, alături de


celelalte societăţi petroliere, a acordat un ajutor de 100.000 lei pentru
repararea Ateneului Român. 877 Datorita situaţiei financiare grele prin care
trecea societatea, în şedinţele Consiliului de Administraţie din 13 septembrie
1946; 30 septembrie 1947 şi 12 iunie 1948, au fost amânate rezolvările
solicitărilor salariaţilor şi anume: mutarea sălii de cinematograf din Lilieşti
din locul unde se găsea (baraca de lemn) în satul Lilieşti, lângă cantină;
închirierea la Ploieşti a unei săli pentru cantină şi club muncitoresc, inclusiv
închirierea aparaturii şi mobilierului necesar pentru cinematograf; toate
cererile pentru ajutoare, subvenţii, publicaţii, abonamente, din cauza
epuizării fondului destinat acestui scop.

873
. Ibidem, dosar 188/1945, f. 2.
874
. Ibidem, dosar 91/1945, f. 4.
875
. Ibidem, f. 17.
876
. Ibidem, dosar 267/1945-1946, f. 13.
877
. Ibidem, fond Societatea „Colombia”, dosar 176/1942-1948, f. 24v.
S-a acordat doar suma de 200.000 lei pentru achitarea publicării
bilanţurilor societăţii în ziarul „România Petroliferă”. De asemenea, pe bază
de unanimitate a membrilor consiliului, din lipsă de fonduri, s-au respins
cererile oficiale adresate de departamentele proprii, diferite asociaţii şi
societăţii de binefacere.
Societatea soluţiona totuşi favorabil, de la caz la caz, cererile adresate
privind greutăţi familiale, familii cu mulţi copii, orfani, văduve de război,
foşti salariaţi ai societăţii. De asemenea, societatea contribuia lunar la
Asociaţia Industriaşilor de Petrol din România. 878 În anul 1948, s-au
construit, urmând să fie inaugurate în 1949, cantina muncitorilor de la
Moreni şi baia muncitorilor minieri de la Schitu Goleşti.
După 1945, aveau loc, în cadrul departamentelor şi serviciilor, foarte
des, şedinţe de sindicat şi de comitet. Au fost numiţi responsabili
organizatorici, economici, culturali, de tineret, sportivi, feminin,
administrativ. Se organizau de către aceştia ore culturale şi se afişau cu toate
explicaţiile necesare, toate măsurile sociale şi salariale care se luau de
conducere prin afişarea unor statistici şi a unor afişe cu acestea.879
În toate şedinţele sindicale se discutau cu muncitorii şi funcţionarii
problemele stringente privind reconstrucţia ţării, lupta contra reacţiunii,
întărirea democraţiei populare şi ridicarea nivelului cultural şi politic a
maselor. Au fost create „echipe de şoc” pentru mărirea producţiei, brigăzi de
reconstrucţie şi echipe artistice sportive, coruri muncitoreşti care activau în
cadrul cluburilor culturale care s-au deschis în toate departamentele
societăţii. 880 La înfiinţarea Sindicatului Central de Petrol şi Gaz Metan au
aderat şi sindicatele societăţii.
Impresionaţi de evenimentele din Grecia, respectiv războiul civil şi
situaţia în care se afla ţara, salariaţii din cadrul sediului social al societăţii au
depus în anul 1947 suma de 9.256 lei pentru ajutorarea poporului grec. 881
Ca o concluzie, se poate menţiona că societatea a continuat să sprijine
financiar şi material, în funcţie de potenţialul său economic, acţiuni cu
caracter social, persoane fizice şi organizaţii, aşa cum a procedat şi în
perioada interbelică.

878
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 318/1942-1948, f. 133.
879
. Ibidem, dosar 267/1946, f. 49.
880
. Ibidem, fond Societatea „Creditul Minier”, dosar 54/1946-1947, f. 50-52.
881
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 126/1947, f. 8.
4.5. Intervenţia statului în activitatea Societăţii “Concordia” pentru
aplicarea Convenţiei de armistiţiu. Naţionalizarea din iunie 1948.

Acapararea petrolului românesc de către U.R.S.S. a fost favorizată


atât de factorul extern, cu rol determinant, cât şi de factori interni, a căror
evoluţie a ajutat marea putere să-şi impună dominaţia asupra petrolului.
Art. 11, aliniat final al Convenţiei de Armistiţiu, prevedea că
„România va plăti despăgubiri pentru pierderile pricinuite în România,
proprietăţilor celorlalte state aliate şi acţionarilor lor, pe timpul războiului,
despăgubiri a căror sumă va fi fixată ulterior.” Prin acest text, s-a avut în
vedere, după toate probabilităţile, în primul rând, pagubele suferite de
societăţile de petrol, cu capital aparţinând cetăţenilor Naţiunilor Unite, şi în
principal cetăţenilor anglo-americani, şi anume: „Steaua Română”, „Astra
Română”, „Româno-Americană” şi „Unirea”, şi eventual „Concordia” şi
„Colombia”, „dacă guvernele belgian şi francez vor cere şi vor obţine
anularea tranzacţiunilor făcute în timpul războiului şi în virtutea cărora
acţiunile aparţinând grupului belgian şi francez au trecut în mâinile
germanilor.”882
Anexa I din Convenţia de Armistiţiu prevedea livrarea către U.R.S.S.
de produse petroliere în valoare de 150.000.000 dolari şi anume: 362.000
tone benzină, 4.366.000 tone benzină auto , 1.560.000 tone petrol lampant,
1.000.000 tone motorină, 2.342.000 tone păcură, 550.000 tone ţiţei
parafinos, 12.000 tone parafină şi 3.000 tone cocs de petrol pentru electrozi,
în total peste 10.195.800 tone.883 La aceasta se adăuga obligaţia livrării de
utilaj petrolier în valoare de 20.964.000 dolari. Din cele 300.000.000 de
dolari despăgubiri de război, 170.964.000 dolari urmau să fie achitaţi de
către industria petrolieră, ceea ce reprezenta 57% din totalul despăgubirilor.
În vederea coordonării activităţii în domeniul petrolier s-a înfiinţat în
februarie 1945 Oficiul pentru Livrarea Produselor Petroliere către
U.R.S.S. 884, denumit prescurtat O.L.P., cu sediul în Bucureşti, Calea
Victoriei nr. 214, persoană juridică, care, a încheiat un act adiţional de
colaborare cu Administraţia Livrărilor pentru Plata Reparaţiilor de Război
către U.R.S.S., prescurtat „Administraţia Livrărilor„ care s-a constituit în
baza Legii nr. 401/25mai 1945 885, cu sediul în Bucureşti, strada Lipscani nr.
882
. Banca Naţională a României, fond. Direcţia Studii, dosar 2/1944, f. 631-635 (în
continuare, B.N.R.).
883
. 23 August 1944. Documente, 1939 – 1944, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, vol. II,p.483-484.
884
. „Monitorul Oficial”, nr. 109/1945.
885
. Ibidem,nr. 116/1945.
2, director general fiind generalul comandor de aviaţie Scarlat Rădulescu.
Obiectul de activitate al O.L.P. era de a prelua cantităţile de produse
petroliere livrate de societăţile petroliere şi de a întocmi formalităţile de
preluare şi export, în numele statului român, către partea sovietică.886
Neputându-se face o colaborare separată a părţii sovietice cu fiecare furnizor
în parte, era necesară o organizaţie care să centralizeze livrările, însuşi
regimul de primire sovietic fiind centralizat. 887 După haosul de la începutul
anului 1945, O.L.P. a reuşit să sistematizeze activitatea de livrare a
produselor petroliere şi să menţină în viaţă industria petrolieră. Durata de
funcţionare a oficiului era nedeterminată şi era administrat de un consiliul
format din câte un reprezentant al fiecărei societăţi petroliere desemnată să
livreze produse petroliere în contul Convenţiei de Armistiţiu: „Concordia”,
„Româno-Americană”,„Astra Română”, ”Steaua Română”, „Creditul
Minier”, Redevenţa”, ”Prahova”, „Sardep”, „Dacia”, Xenia” şi „Colombia”,
fiind subordonat Ministerului Minelor şi Petrolului şi Ministerului
Finanţelor.888
S-au deschis oficii la Bucureşti, Constanţa, Ploieşti, Galaţi şi Giurgiu.
O.L.P. a aplicat principiul de raţionalizare a stocării şi manipulării
produselor în depozitele particulare din portul Constanţa, ducând la
restrângerea activităţii unui număr de depozite incomplet utilate.
Analizându-se numărul liniilor de garare, capacitatea de stocare şi
manipulare, posibilităţile de încălzire şi întregul utilaj, s-a ajuns la concluzia
că produsele petroliere exportate în U.R.S.S. puteau fi manipulate suficient,
la început prin trei depozite aparţinând societăţilor „Concordia”, ”Astra
Română” şi „Steaua Română”. Astfel, se evitau pierderile de manipulare şi
stocare , se puteau supraveghea mai uşor, se realizau economii la plata
chiriilor pentru rezervoare şi se utilizau la maxim capacitatea rezervoarelor
din aceste depozite. 889 Numărul mare şi diversitatea încărcăturilor
garniturilor de tren a făcut ca utilajul principalelor trei depozite să fie
insuficient şi pentru a se evita producerea de pagube statului român,
garniturile suplimentare de trenuri cu păcură au trebuit să fie dirijate şi spre
alte două depozite, din care unul aparţinea Societăţii „Colombia”. Deoarece
Asociaţia Industriaşilor de Petrol din România nu a acceptat această
raţionalizare, O.L.P. a rugat Administraţia Livrărilor să decidă, ea
menţinând cele cinci depozite.

886
. „Monitorul Petrolului Român”, anul I, nr. III-IV,1945, p.69 (în continuare, M.P.R.).
887
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 48/1946, f.3.
888
. M.P.R., anul I, nr. V-VI, 1945, p.174.
889
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 48/1946, f.50.
În protocolul tehnic româno-sovietic, pentru predările de produse
petroliere, în contul art. 22 din Convenţie, la art. 1, Dispoziţii generale, se
prevedea că: „…analizele produselor petroliere, după toate constanţele,
conform dispoziţiunilor tehnice, prezentate, se face cu aparatură
standardizată şi după metodele standardizate în vigoare în U.R.S.S.”890
Nemulţumită de modul cum se făceau livrările de produse petroliere,
Direcţia Sovietică de Livrări reclama că nu se aplică această dispoziţie a
protocolului şi cerea Oficiului de Livrări măsuri imediate pentru a se aplica
această obligativitate. Aparatele de laborator standard sovietice erau
procurate, pentru societăţile petroliere, prin A.I.P.R., de la Reprezentanta
Comercială Sovietică din România. Direcţia Sovietică de Livrări atrăgea
atenţia A.I.P.R. faţă de „lipsa de interes” a societăţilor petroliere. Până în 25
februarie 1948, analizele produselor petroliere se făceau pentru toate
societăţile petroliere în laboratorul societăţii „Astra Română”, în faţa
delegaţiilor O.L.P., Administraţia Livrărilor şi a societăţilor. Societatea
„Concordia” a predat laboratorului „Astra Română” un colorimetru Saybolt.
Societăţile petroliere erau obligate să întocmească trei situaţii zilnice
cu mişcarea produselor petroliere din care predau unul la Administraţia
Livrărilor şi unul la Ministerul Minelor şi Petrolului.891 Recepţionarea
produselor petroliere de către autorităţile sovietice dădeau naştere la
nesfârşite discuţii pe motivul că nu corespundeau „condiţiilor analitice” care
de altfel nu erau cunoscute de către societăţi. La determinarea cifrei octanice
a benzinelor existau de asemenea divergenţe de păreri, întrucât lipseau
substanţele etaloane-combustibili de referinţă. Ca urmare, Asociaţia
Industriaşilor de Petrol din România solicita Subsecretariatului de Stat al
Industriei Comerţului şi Minelor, numirea unei comisii care împreună cu
delegaţii sovietici şi români să întocmească un caiet de sarcini pentru
produsele necesare autorităţilor sovietice şi care să soluţioneze problema
determinării cifrelor octanice la benzine. 892
În martie 1948, Ministerul Industriei şi Comerţului făcea cunoscut că
produsele petroliere solicitate de Reprezentanţa Comercială a U.R.S.S. în
România, spre a fi livrate în cadrul „Acordului Comercial”, erau: benzină de
aviaţie cu cifra octanică 72, auto, cu cifră octanică 60, white-spirit, petrol
lampant, motorină 0, bitum, parafină, uleiuri. Erau mari probleme care
împiedicau realizarea programelor de lucru stabilite şi anume: lipsa
mijloacelor de transport pe calea ferată, reducerea parcului de autovehicule,

890
. Ibidem, fond Societatea „Creditul Minier”, dosar 13/1948, f. 4-7.
891
. Ibidem, dosar 15/1948, f. 13.
892
. Ibidem, fond Societatea „Concordia”, dosar 255/1944, f. 32.
lipsa pieselor de schimb şi a materialului tubular pentru forarea noilor
sonde şi exploatarea celor existente, disproporţia dintre preţurile de cost şi
cele de vânzare. Preţul de cost era de 63 de ori mai mare faţă de anul 1938,
în timp ce preţul de vânzare al produselor crescuse numai de 10 ori. Pentru
menţinerea în stare de funcţionare a tuturor rafinăriilor de petrol şi pentru a
preveni producerea unor perturbări de ordin economic sau social, în timp ce
livrările către U.R.S.S. erau masive, la 8 octombrie 1945 s-a înfiinţat Oficiul
pentru Coordonarea, Finanţarea şi Comercializarea Producţiei de Ţiţei
(O.F.I.C.O.M.), care alături de O.L.P. s-a ocupat numai de petrol.
Societatea „Concordia” avea de primit pentru livrările de produse
petroliere făcute în contul art. 10 şi 11 din Convenţia de Armistiţiu, o sumă
stabilită la 29 octombrie 1946 de 8.545.000.000 lei, iar pe de altă parte avea
de plătit statului, începând cu 1 noiembrie suma de 4.442.000.000 lei,
reprezentând impozite directe şi indirecte. 893
Printre societăţile aduse ca aport de către grupul sovietic la
constituirea „Sovrompetrol”, a fost şi societatea „Concordia”, aşa cum se
arăta în anexa a II-a, lista A, cu o valoare nominală a acţiunilor de
755.800.000 lei din întregul capital social, care la acea dată era de
1.470.000.000 lei.894 Ulterior, participarea grupului sovietic la societatea
„Concordia” a mai crescut prin cumpărarea, de către „Sovrompetrol” a unor
acţiuni „Concordia” de pe piaţa internă. În „Monitorul Oficial” nr. 45 din 22
februarie 1946, a fost publicat Decretul-lege pentru modificarea Legii 573
din 19 iulie 1945, conform căruia, valoarea nominală a acţiunilor societăţii
petroliere „Concordia”, care aparţinea U.R.S.S. se ridica la suma de
804.693.400 lei.895 Conform raportului ministrului Justiţiei înaintat
Maiestăţii Sale Regele Mihai, cu ocazia aplicării Legii 573/1945, pentru
reglementarea transferului acţiunilor trecute în patrimoniul U.R.S.S., s-a
constatat că „în tablourile anexă la lege s-au strecurat unele erori, provenite
din necunoaşterea exactă a unor acţionari la data întocmirii legii”. Pentru
înlăturarea acestor „erori” a fost întocmit noul Decret-lege autorizat de
Consiliul de Miniştrii.
În lista anexă nr. 4 din Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea
întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de
transporturi, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 133 bis din 11 iunie 1948,
s-a menţionat, printre alte întreprinderi naţionalizate, şi Societatea
„Concordia” precum şi o parte din afiliatele sale, dar ulterior, Ministerul

893
. Ibidem, dosar 244/1944-1948 ,f.16.
894
. „Moniteur du Pétrole Roumain”, nr. IX-X/1945, p. 295.
895
. Ibidem, nr. I-II/1946, p. 70.
Minelor, a eliberat nişte adeverinţe din care rezulta că Societatea
„Concordia” şi afiliatele sale intrau în prevederile art. 5 din Legea
Naţionalizării. Acest text din lege prevedea că nu se naţionalizează
întreprinderile sau partea din capitalul acestora care se găseau în proprietatea
unui stat, făcând parte din Naţiunile Unite, care a dobândit aceste bunuri ca
urmare a executării tratatului de pace sau prin achitarea unor obligaţii de
despăgubiri, izvorând din starea de război. 896
În martie 1948, „Concordia” a primit 227 tone material tubular,
executat la Uzinele „Malaxa” în valoare de 14.833.061 lei, fiind a doua
societate ca număr de tone primit din cele zece care au beneficiat de utilajul
solicitat. 897 În 11 februarie 1948, pentru compensarea parţială a diferenţelor
între preţul de cost şi preţul de vânzare al produselor la care societăţile de
petrol au fost obligate să livreze, în perioada 1 iulie 1946 – 31 martie 1947,
în care preţurile oficiale au fost menţinute nemodificate la nivelul stabilit în
martie 1946, pentru a se evita o creştere a preţurilor , prin Jurnalele
Consiliului de Miniştri nr. 1.239 din 3 septembrie 1946 şi 1.764 din 29
noiembrie 1946, Ministerul finanţelor era autorizată să facă plăţi pentru
aceste produse livrate statului. „Concordia” a primit, pe bază de documente
definitive şi chitanţe suma de 2.595.466.761 lei . 898
Exportul de produse petroliere se putea face, în special, după
îndeplinirea obligaţiilor ce decurgeau din aplicarea Convenţiei de Armistiţiu.
Societatea „Concordia” a efectuat export pentru obţinerea de devize libere,
precum şi în cadrul acordurilor comerciale încheiate cu ţări ca: Bulgaria,
Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Polonia, Ungaria, Suedia, Israel, Elveţia.
Produsele exportate au fost: ţiţei, păcură, motorină, smoală, uleiuri, acizi
naftenici, vaselină farmaceutică, benzină, petrol lampant şi white spirt. Pe
lână acestea era obligată să livreze produse petroliere conform Convenţiei de
Armistiţiu către U.R.S.S., 80% din producţie, precum şi pentru îndeplinirea
unor acorduri comerciale încheiate de România cu U.R.S.S. Astfel, a
exportat asfalt pentru Societatea „Soiuznefteexport” şi produse petroliere în
contul celor 182.980 tone petrol exportate în perioada februarie – iulie 1946
pentru compensarea unei părţi din valoarea camioanelor importate din
U.R.S.S. în valoare de 3.264.000 dolari. Exportul în sistem „fob” şi „franco”
a 80% din producţia obţinută de societate în cadrul Convenţiei de
Armistiţiu şi acordului comercial încheiat între România şi U.R.S.S. au
făcut ca societatea să nu dispună de devize libere pentru refacerea mai

896
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 244/ 1944-1948, f. 4.
897
. Ibidem, dosar 244/1944-1948, f.18.
898
. Ibidem, f.32,39.
rapidă a distrugerilor şi pentru completarea necesarului tuturor
departamentelor.
Importa, cu aprobările acordate de minister, rulmenţi din Suedia,
utilaje şi maşini din Ceholovacia, motoare electrice şi pompe centrifuge din
Elveţia, de la Societatea „Brown Boveri Sulzer” şi chiar marmeladă de
struguri din Bulgaria pentru economat. 91 Principalii clienţi ai societăţii erau
„Skoda” din Cehoslovacia, „Agip” din Italia, „Socombel” şi „Montan
Union” din Austria, „Pogny Laslo” din Ungaria, „Vacuum Oil” – Praga,
„Vacuum Oil” – Budapesta, „Petrola” – Zurich şi „Vacuum Oil” – Belgrad.
Livrările se făceau prin porturile Constanţa şi Giurgiu sau pe calea ferată. S-
au exportat în anul 1946 288.700 tone iar în 1947, 218.817 tone produse
petroliere. Prin Societatea „Distribuţia” care deţinea 60%din piaţa internă, s-
au livrat 136.514 tone în 1946 şi 159.754 tone în 1947.
Societatea „Sovrompetrol” în 21 ianuarie 1947 a solicitat avizul
societăţii „Concordia” pentru acordarea inginerului N. Tănăsescu Furtună,
director la „Sovrompetrol” şi fost angajat al „Concordiei” (suspendat de
autorităţile din Ploieşti în decembrie 1944 şi cercetat de către organele de
Siguranţă), a dreptului să consulte toate datele privind produsele petroliere
obţinute şi preţurile de vânzare a acestora precum şi subordonarea oricărei
vânzări de produse petroliere unei prealabile aprobări din partea sa.899
Societatea „Concordia” a răspuns că, din punct de vedere al secretului
operaţiunilor de vânzare al produselor petroliere, legile, regulamentele şi
deciziile româneşti în vigoare nu îngăduiau să fie date informaţii decât
instituţiilor prevăzute de lege, printre ele nefigurând Societatea
„Sovrompetrol”. Totodată, se menţiona că o întreprindere acţionară
majoritară nu avea alt drept decât ca, prin reprezentanţii ei din consiliul de
administraţie al întreprinderii ale căror acţiuni le deţinea, să administreze
cum credea averea acelei întreprinderi dar fără imixtiunea directă a
funcţionarilor săi „violând normele, legile şi regulamentele româneşti”. Ca
urmare, Societatea „Concordia” nu-şi dădea avizul pentru cele solicitate.
Prin publicarea Legii 119 din 11 iunie 1948, în care figura şi
„Concordia”, toate instituţiile financiare au suspendat orice plăţi către ea.
Până la constituirea unei noi conduceri, societatea, în 18 iunie 1948, solicita
Ministerului Minelor şi Petrolului un act prin care să se ateste că societatea
făcând parte din grupul „Sovrompetrol”, care deţinea majoritatea capitalului
dobândit de U.R.S.S. ca despăgubiri de război, intra în prevederile ar. 5 din
Legea 119/1948 şi nu era necesară numirea unei noi conduceri sau un alt act
de executare în vederea naţionalizării. Ministerul Minelor şi Petrolului

899
. Ibidem, dosar 288/1939-1948, f. 13-15.
elibera Societăţii „Concordia” adeverinţa nr. 204/19 iunie 1948 prin care se
confirma că Societatea „Concordia” intra în prevederile art. 5 din Legea
nr. 119/1948 cu vechea conducere care era majoritar sovietică.
Prin Decizia nr. 12.360 a Consiliului de Miniştri, publicată în
„Monitorul Oficial” nr. 158 din 12 iulie 1948, s-a înfiinţat „Centrala
Petroliferă Muntenia”, cu sediul în Ploieşti, care a preluat întregul
patrimoniu şi personalul societăţilor petroliere naţionalizate, în baza Legii
nr. 119 din 11 iunie 1948. Această decizie era rezultatul Decretului
Prezidenţial, nr. 126, privind înfiinţarea Centralelor industriale, publicată în
„Monitorul Oficial” nr. 158 din 12 iulie 1948. Centrala avea trei
departamente: primul era Departamentul Schelelor, cu sediul la Câmpina, in
care erau incluse şi atelierele şi conductele, al doilea departament era
Departamentul Rafinăriilor, care cuprindea rafinăriile ca unităţi operative şi
productive iar al treilea departament era Departamentul Administrativ. 900
Prin reprezentanţii centralelor „Muntenia” şi „Moldova” (cu sediul la
Moineşti) s-a trecut la inventarierea patrimoniului fiecărei societăţi de
prelucrare a petrolului, creându-se condiţiile încorporării integrale a
petrolului românesc sub tutela Sovromurilor precum şi pentru trecerea la
economia planificată.901
Schelele şi rafinăria societăţii „Concordia”, preluate de Sovrompetrol
au fost organizate ca unităţi productive distincte, în conformitate cu
prevederile Decretului nr. 140, pentru organizarea şi funcţionarea
întreprinderilor industriale ale statului din 13 iulie 1948 şi publicată în
„Monitorul Oficial” nr. 161 din 15 iulie 1948 şi a Regulamentului pentru
funcţionarea, organizarea şi stabilirea atribuţiilor la întreprinderile
industriale ala statului. Rafinăria „Vega” şi-a pierdut identitatea, ca urmare a
interesului regimului comunist de a şterge trecutul, primind un număr, în
ordinea mărimii sau a locului unde erau situate rafinăriile, devenind
Rafinăria nr. 2 Ploieşti.
Vechea societate „Concordia” a trecut în lichidare, la nivelul tuturor
departamentelor începând operaţiunile de inventariere a tuturor bunurilor
imobile şi mobile ale societăţii, în vederea fuzionării cu Societatea
„Sovrompetrol”. În 21 decembrie 1948, se aducea la cunoştinţa personalului
societăţii, că având în vedere fuzionarea care va avea loc la 31 decembrie
1948, urma să predea la serviciile secretariat, de urgenţă, toate bunurile pe
care le administrau din partea societăţii, şi anume: ventilatoare, radiatoare,

900
. C. Dobrescu, op.cit., p. 170
901
. D. Ionescu, I. Ivănescu, Evoluţia industriei de petrol din România, în Revista „Petrol
şi gaze”, 1957, ediţie festivă, p. 468-476.
maşini de numerotat şi de înregistrat, mape, serviete de orice fel, stilouri
normale şi speciale (Ruf). Până la 29 decembrie pe măsura desfiinţării
serviciilor, urmau să fie predate următoarele: lămpi de birou, suporturi de
calendare, scrumiere, perforatoare, mape de birou, călimări, linii, tăvi pentru
servit, pături, prosoape, coşuri, tuşiere, precum şi ordinele de mobilizare,
delegaţiile şi legitimaţiile.
Societatea „Concordia”, în 29 decembrie 1948, comunica
Inspectoratelor Miniere Ploieşti, Târgovişte, Buzău şi Bacău, suprafeţele
totale deţinute în concesiune, de la particulari şi Stat, în vederea impunerilor
miniere. Suprafaţa totală era de 8.304 ha. În judeţul Prahova deţinea un total
de 4.003 ha, în jud. Dâmboviţa, 104 ha, în Bacău 1.296 ha, iar în Putna
2.900.902 De asemenea, în aceeaşi dată societatea comunica Centralei
„Petrolifera Muntenia” suprafeţele şi localităţile unde societatea avea
concesiuni în Buzău, Prahova, Bacău, Dâmboviţa şi Putna. Deţinea
concesiuni luate în comun, cu alte societăţi („Astra Română”, „Româno-
Americană”, „Steaua Română”, „Unirea”) la Lucăceşti şi Zemeşi, jud. Bacău
şi la Băicoi-Ţintea, jud. Prahova.
La 31 decembrie 1948 a fost prezentată Darea de seamă privind
activitatea Societăţii „Concordia” pe anul 1948, inventarele departamentelor
şi ale societăţilor afiliate, societatea fuzionând cu Societatea
„Sovrompetrol”. La 5 ianuarie 1949 a fost încheiat procesul-verbal de
predare a acţiunilor deţinute de „Concordia” la alte societăţi. 903
La 21 aprilie 1948, capitalul societăţii „Concordia” era repartizat în
4.200.000 acţiuni din 10 emisiuni diferite, iniţial emise la purtător şi
devenite nominative prin Legea din 11 iulie 1940. Din aceste acţiuni,
2.310.775 era transferate pe numele societăţii „Sovrompetrol” iar 1.523
acţiuni erau transferate pe numele societăţii „Obiedinenie Ucrneft”
(certificatul din 13 februarie 1948) în total 2.312.298 acţiuni. Mai existau
1.818 acţiuni pe numele societăţii „Concordia”, fiind emise pentru
preschimbarea acţiunilor „Sirius”, „Vega”, „Electrica”, „Lignitul” fuzionate
cu „Concordia” şi care se aflau în posesia „Sovrombank”, acţionarii români
deţineau 150.187 acţiuni, diverşi străini, 14.802 acţiuni iar 1.720.895 erau
neprezentate, nu fuseseră vizate - nominalizate în România şi nici nu
fuseseră prezentate Societăţii „Concordia” pentru a fi transferate în registrul
de transfer. În total, toate acţiunile adunate formau 4.200.000. 904 Capitalul

902
. D.J.A.N. Argeş, fond Societatea „Concordia”, dosar 88/1948, f. 1-4.
903
. Ibidem, dosar 51/1948, f.2-4.
904
. Ibidem, f. 10.
societăţii „Concordia” la începutul anului 1949, era deţinut în proporţie de
55, 05% de Societatea „Sovrompetrol” şi 45, 95 de Statul român. 905
În 28 martie 1949, a avut loc, sub preşedinţia ing. C. Theodorescu,
şedinţa Comisiei Centrale Mixte a societăţilor „Concordia” şi
„Sovrompetrol”, ordinea de zi fiind predarea patrimoniului Departamentelor
petrolier şi minier. Din partea societăţii „Concordia” au participat inginerii
Polev, Temkin, Cernâşev, Scerbacev, Plohotnic, Haber, Costinoiu, Nedelcu,
Negreanu, Arie şi Mendelsohn. Din partea societăţii „Sovrompetrol” au
participat inginerii N. Grossu, Vernescu, Tănăsescu, Grümberg şi A.
Popovici.
După verificarea inventarelor bunurilor şantierelor, patrimoniul
societăţii „Concordia” se considera predat la „Sovrompetrol” „în starea în
care se aflau la 31 decembrie 1948”. Concesiunile miniere pe cuxe („Herja
Bonae Spei”, „Gavril” şi „Concordia Auriferă”) se considerau trecute în
patrimoniul „Sovrompetrol” începând cu 31 decembrie 1949. De altfel, la 20
decembrie 1948, Adunarea Generală a Asociaţiei miniere pe cuxe „Herja
Bonae Spei” din Chiuzbaia, la care au luat parte toţi proprietarii de cuxe din
asociaţiei, înscrişi în Registrul Asociaţiilor miniere de proprietari precum şi
a directorului acesteia, dr. Gavril Oşeanu, a hotărât şi aprobat fuziunea
asociaţiei cu societatea „Concordia”, care era proprietara tuturor celor 128
de cuxe. 906 În vederea fuziunii societăţii „Concordia” cu societatea
„Sovrompetrol”, în executarea acordurilor între Statul Român şi U.R.S.S.,
era necesar în prealabil să aibă fuziunea Asociaţiei pe cuxe cu „Concordia”,
prin încorporare şi absorbire pe ziua de 21 decembrie 1948, fiindcă fuziunea
societăţii „Concordia” cu „Sovrompetrol” fusese fixată pentru 31 decembrie
1948.
Procesele-verbale de predare-primire şi inventarele cu averea mobilă
şi imobilă a societăţii au fost verificate şi semnate de Comisia Centrală
Mixtă de predare a societăţii „Concordia”. Procesul-verbal al predării
societăţii „Concordia” a fost semnat din partea Statului Român, de
preşedintele părţii române, ing. Theodorescu Constantin iar din partea
Statului Sovietic de inginerul N. Cernâşev. 907

905
. Ibidem, dosar 62/1948, f. 10.
906
. Ibidem, dosar 287/1948, f. 3-4.
907
. Ibidem, dosar 181/198-1949, f. 81.
ÎNCHEIERE

Scopul nostru privind realizarea monografiei Istoricul Societăţii


petroliere „Concordia” 1907-1948 a fost motivat de faptul că istoriografia
românească nu dispune de o lucrare privind înfiinţarea, evoluţia şi activitatea
acestei importante societăţi petroliere, menită să scoată în evidentă locul şi
rolul pe care l-a avut în istoria petrolului din România. Am conceput şi
realizat această lucrare ca pe o cercetare deschisă, care să permită aflarea
unor răspunsuri cu privire la locul şi rolul societăţilor de petrol în contextul
economiei naţionale, cu precădere al „Concordia”. Demersul ne-a permis să
descifrăm modalitatea în care s-a dezvoltat o societate petrolieră, etapele
parcurse, interdependenţa dintre ele, aspecte ale concurenţei şi colaborării cu
celelalte societăţi petroliere, etc. Modul în care a evoluat societatea
petrolieră „Concordia” de la o simplă societate de producţie petrolieră la o
societate modernă, un adevărat holding, cu activităţi multiple care au depăşit
sfera iniţială de activitate, a permis desprinderea mai multor concluzii.
O primă concluzie care s-a evidenţiat în urma cercetărilor efectuate a
fost cea referitoare la capitalul străin investit în industria petrolieră din
România. Datorită lipsei cronice de capital autohton, apreciem că aportul de
capital străin a fost necesar. Această investiţie a avut efecte benefice atât
pentru investitorii străini cât şi pentru partea română. Industria de petrol din
România a adus aporturi mai importante decât oricare altă ramură de
producţie a ţării în ceea ce priveşte: crearea resurselor de plată în străinătate,
ajungând să acopere până la 62% din valoarea întregului export; participarea
la veniturile statului şi ale căilor ferate cu sume considerabile; sporirea şi
îmbunătăţirea utilajelor industriale, prin investirea unor sume importante;
locuri de muncă pentru zeci de mii de salariaţi direct implicaţi în activitatea
petrolieră. Numai Societatea „Concordia” avea la un moment dat aproape
10.000 de salariaţi iar împreună cu familiile lor se ajungea la 45.000 de
oameni care trăiau în strânsă legătură cu această activitate.
Exportul de produse petrolifere a adus României, mai mult decât orice
ramură a exportului, mijloace de plată atât pentru importul cât şi pentru
nevoile sale financiare. A fost apoi un fapt dovedit că cea mai mare parte din
câştigurile ce au rămas industriei petroliere, după plata sarcinilor şi
impozitelor a fost alocată investiţiilor noi.
Pentru finanţatorii străini, investiţiile făcute au fost deosebit de
rentabile, fapt reflectat pe deplin de beneficiile realizate. Pentru România,
aceasta a însemnat crearea şi consolidarea unei ramuri industriale
performante, prin introducerea unor metode de exploatare şi tehnologii de
prelucrare de mare randament. În general, societăţile petroliere nu au
aşteptat să fie invitate de nimeni pentru a-şi moderniza utilajele şi a
introduce, din propria lor iniţiativă, toate instalaţiile noi care au perfecţionat
industria românească de petrol precum: instalaţii pentru extragerea
benzinelor prin cracare; pentru fabricarea benzinelor cu un număr ridicat de
octani; pentru fabricarea parafinei, asfaltului, uleiurilor, cocsului de petrol,
acizilor naftenici, etc.
„Concordia”, ca şi celelalte 11 societăţi petroliere principale care au
activat în România, au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru: perfecţionarea
la maxim a metodelor de prospecţiuni; sporirea numărului sondelor de
explorare; introducerea şi folosirea instalaţiilor de extracţie cele mai
moderne; modernizarea metodelor lor de prelucrare, rezistentă la concurenţa
pe piaţa mondială; sursă de venituri pentru economia naţională.
Dacă marile venituri obţinute de la industria de petrol au fost sau nu
întrebuinţate în interesele optime ale economiei naţionale româneşti, în
special în ceea ce priveşte dezvoltarea agriculturii şi a altor ramuri
industriale, această problemă a fost de natură politică şi nu industria
petrolieră putea fi socotită răspunzătoare. De asemenea, în ceea ce priveşte
lipsa de iniţiativă edilitară şi gospodărească a conducerii oraşelor din
regiunea petroliferă, nu societăţile petroliere au avut vreo răspundere. Rolul
lor a fost numai acela de a plăti taxe şi impozite comunale, uneori cu totul
disproporţionate. În nici o altă ţară industria petrolieră nu a contribuit la
sarcinile publice în proporţia în care a contribuit industria petrolieră din
România.
O altă concluzie rezultată a evidenţiat concepţia de organizare şi
funcţionare a societăţii „Concordia”. Societatea a întrunit condiţiile
funcţionate şi structurale optime care au impus-o printre cele mai
performante societăţi petroliere din România, ocupând locul doi. Deoarece
în organizarea societăţii „Concordia” fiecare departament avea atribuţii care
echivalau cu o societate aparte în domeniul respectiv de activitate,
„Concordia”, nu era numai o societate petrolieră ci era un concern de
societăţi cu activitate industrială complexă şi multilaterală.
Structura în plan vertical a asigurat un ciclu de eficienţă economică
complet, de la extracţie la vânzare. Structura în plan orizontal a permis
valorificarea la maxim a muncii şi produselor din fiecare unitate funcţională.
A cumpărat sau concesionat terenuri petrolifere bogate, randamentele de
exploatare fiind foarte ridicate. A comasat aceste terenuri pentru a elimina
cheltuielile inutile cerute de procesul de explorare, exploatare şi transport a
ţiţeiului sau chiar a renunţat la acestea în momentul în care exploatarea a
devenit nerentabilă.
Conducătorii societăţii au înţeles că era necesară o independenţă în
activitatea de producţie, transport şi rafinare a ţiţeiului şi, ca urmare, a făcut
fuziunile necesare cu societăţile „Creditul Petrolifer”, posesoare de conducte
şi „Vega”, posesoare a unei importante rafinării în Ploieşti, una dintre cele
mai mari şi mai moderne din tară, a cărei capacitate de prelucrare a acoperit
pe deplin nu numai producţia proprie de ţiţei dar şi cantităţile achiziţionate
de la alţi producători. Şi-a creat şi organizat cel mai important sistem de
transport privat din ţară, prin conducte, deţinând locul I în rândul societăţilor
petroliere. De asemenea, utilizând vagoane –cisternă şi vase petroliere, şi-a
asigurat aprovizionarea cu ţiţei brut, cât şi vânzarea produselor-petroliere in
condiţii optime şi cu cheltuieli reduse. A beneficiat – în calitatea de filiala ă
concernului belgian „Compagnie Financière Belge des Pétroles”
(„Petrofina”) - de o mare libertate de acţiune pe piaţa externă, fapt care
explică de ce cantităţile de produse exportate au fost întotdeauna mai mari
decât cele livrate pe piaţa internă.
Datorită dificultăţilor la care industria petrolieră a trebuit să facă faţă,
determinate de diminuarea continuă a producţiei, variaţiunea şi
incertitudinea preţurilor, creşterea vertiginoasă a fiscalităţii, precum şi
diminuarea rezervelor de petrol, pentru o mai bună repartizare a riscurilor şi
un echilibru între ramura de petrol şi celelalte ramuri de activitate, au
determinat conducerea societăţii să creeze, începând cu anul 1936, şi alte
ramuri de activitate economică, şi anume exploatarea energiei electrice,
armamentului, cărbunelui, metalelor preţioase şi conexe.
Societatea „Concordia” care avea ramuri de activitate diverse, a fost
interesată, pentru viitor, de o dezvoltare a industriei chimice a cărei materie
primă se găsea în produsele petroliere. Dezvoltarea unei industrii chimice,
precum şi a industriei aluminiului, erau previziuni care însă, din păcate, au
fost curmate de desfiinţarea ei în anul 1948.
Dezvoltarea industriei petroliere a creat condiţii favorabile dezvoltării
muncitorimii, fiind una din principalele surse de formare ale acestuia în
România. Întreprinderile petroliere au fost în măsură să acorde salariaţilor
lor nu numai un salariu mai bun decât celelalte categorii de industrii, pentru
munci echivalente, dar ele le-au creat şi alte avantaje, cum au fost: pensii,
fonduri de prevedere, asistenţă medicală, asistenţă în caz de boală sau
accidente, etc.
Politica de personal a fost o preocupare permanentă a conducerii
societăţii care a căutat să se ridice la nivelul exigenţelor de pe piaţa muncii
occidentale. Personalul de execuţie a fost în majoritate autohton şi a existat o
preocupare constantă pentru ridicarea calităţii muncii acestuia în toată
perioada existenţei societăţii. Personal străin, de execuţie, a fost utilizat în
număr mic de către societate şi numai în ramurile şi domeniile de pionierat.
Chiar dacă în organele de conducere au existat şi personalităţi străine,
germane, franceze şi belgiene, aceştia, alături de personalităţile române, s-au
preocupat constant de eficienţa, competenţa şi ataşamentul faţă de societate a
personalului său. Promovările au fost făcute ţinând cont de aceste criterii iar
salarizarea s-a ridicat la un nivel înalt, care au determinat personalul să
rămână fidel societăţii. Nu s-a neglijat nici politica de protecţie socială a
angajaţilor, creându-se o reţea medicală capabilă să acorde o asistenţă
medicală bună, amenajarea de locuri de agrement, terenuri sportive,
biblioteci, asociaţii culturale şi sportive, încurajând salariaţii să-şi cumpere
sau să-şi construiască locuinţe.
Analiza raporturilor dintre Societatea petrolieră „Concordia” şi statul
român permite desprinderea unor concluzii. În primul rând trebuie subliniat
faptul că societatea şi-a promovat şi apărat fără menajamente, interesele
proprii. Acest lucru a putut fi constat mai ales atunci