Dropia, pasărea măreaţă pe cale de

dispariţie

Dropia (Otis tarda) este o pasăre de stepă specifică stepelor din familia
Otididae care trăieşte în sud-estul Europei şi zonelor cu climă temperată din Asia. În
România s-a găsit până acum câţiva ani în Bărăgan ,Câmpia Dunării, Banat, Crişana,
Argeş şi se mai găseşte în rezervaţia naturală de la Beba Veche, judeţul Timiş, însă
este pe cale de dispariţie.

Aşa se numeşte frumosul "struţ al emisferei nordice", această splendidă şi

măreaţă pasăre este azi pe cale de dispariţie la noi. Este cea mai mare pasăre de la noi
care zboară, deşi slab zburătoare, este foarte bună alergătoare; trăieşte în stepe, în
câmpii întinse, este extrem de rară în vestul Banatului. Prezintă dimorfism, adică se
deosebesc pasărea bărbătească (dropioiul) de cea femeiască (dropiţa) cea care face
ouă. Dropioii au peste un metru înălţime şi greutate 10-15 kg (de mărimea unui
curcan), iar dropiţele sunt mai mici, pe jumătate în înălţime şi greutate.

Corpul lor are penaj cafeniu roşcat pe spate, cu pete şi linii negre; în rest
penele sunt albe,în afară de gât şi cap, acoperite cu puf sur-cenuşiu, în latul aripilor o
dungă albă, iar coada are 20 de pene. Penajul de culoare galbenă-aurie se aseamănă
foarte bine cu culoarea mediului în care trăieşte. Ciocul este scurt, drept şi puternic;
dropioii au la cioc barbă cu pene lungi albe, şi la gât 2 pete galbene-violet. Aripile
sunt mici, picioarele robuste terminate cu trei degete, cu gheare late, vârf tocit. Este
pasărea cea mai grea care se poate înălţa în zbor. Preferă locurile deschise, fără
copaci. Singura armă de apărare este fuga.
 Dropia este considerată „struţul nostru”.Trăieşte în apropierea lanurilor de
cereale; se hrăneşte cu vegetaţie, fasole verde şi mazăre, dar şi cu insecte sau mici
vertebrate ,cu seminţe, lăstari, râme, melci, îşi fac cuibul într-o scobitură pe pământ.
Dropiţele clocesc 24 de zile, îngrijesc singure puii şi se pitulează făcându-se una cu
pământul, în caz de pericol. Este o pasăre tăcută, dar în perioada de cuibărire scoate
un ţipăt ca un lătrat.
În iernile geroase, poleiul le prinde penele şi nu pot zbura, prilej de a fi uşor
prinse; sunt vânate de oameni pentru carnea lor comestibilă.
Dropia este o pasăre ocrotită prin lege între particularităţile acestei păsări este
interesant de urmărit cum se desfăşoară zborul şi haina de nuntă a "dropioiului
înfoiat".

În primele ore ale dimineţii dropioii fac diferite mişcări în faţa dropiţelor,
întru câtva asemănătoare cu ale cocoşului de munte, dar cu final paşnic; îşi răstoarnă
coada pe spate, aducând deasupra penele albe de dedesubt; apoi îşi umflă cu aer cele
două pete violete de la gât, care devin "saci cu aer".
Urmează mişcări de coborâre, ridicare şi răsucire a aripilor, încât la urma cu
capul dat pe spate, pare un glob de pene. Astfel defilează printre dropiţe .Rareori,
rivalii se mai împing unul pe altul, dar nu se bat.

Ultimul nucleu de dropii din România, care conţinea între 100-150 de

exemplare a fost ucis în Teleorman în anul 1981. Sătenii localnici le-au mânat ca pe
gâşte până în satele din zonă unde toate au fost ucise cu bolovani, bice şi beţe. Evident
în Republica Socialista România de atunci dropiile erau declarate pe hârtie
monumente ale naturii, uciderea lor fiind interzisă de lege, lege care nu era luată în
serios de nimeni, ţinând cont că însuşi Nicolae Ceauşescu, întâiul vânător al ţări, avea
obiceiul să împuşte dropii din elicopter. Pe lângă aspectul vânătorii dezlănţuite,
trebuie amintit factorul agriculturii agresive practicata în regimul comunist.
Agricultura “modernă” unde predomină monoculturile alături de îngrăşăminte
chimice, erbicidele şi pesticidele folosite din belşug, nu a făcut decât să distrugă
sistematic atât condiţiile de viaţă ale dropiei, cât şi să otrăvească la propriu sursele
sale de hrană. În atare condiţii, nu trebuie să mire pe nimeni că din zecile de mii de
dropii care populau Bărăganul acum 50-70 ani, nu a mai rămas măcar o pereche
clocitoare la nivelul anilor ’90. În prezent, ultimele observaţii de teren care certificau
prezenţa dropiei în Câmpia de Vest la nivelul anilor 2005-2007, se referea doar la
câteva exemplare izolate aparţinând populaţiilor de dropii din Ungaria, care traversau
graniţa în căutare de hrană. Din nefericire, nicio pereche de dropie nu mai cuibăreşte
în România. Cea mai mare pasăre zburătoare s-a stins.

Ei bine primăvara, mii de turiştii şi vânătorii călătoresc până în Germania,

Austria, Ungaria, Slovacia sau Ucraina , unde au ocazia să urmărească prin binoclu
zborul dropiilor, cu capul întins şi fâlfâiri ritmice din aripi şi dansul lor de nuntă unic
în lumea animală.

Fiindcă dropia e o pasăre care şi pe limba românească piere, Asociaţia „Salvaţi

Dunărea şi Delta” a iniţiat un proiect de reintroducere a speciei pe teritoriul României.
Dropia este listată ca specie vulnerabilă pe Lista Roşie a Speciilor Ameninţate la
Nivel Global IUCN.

În fapt, din cele 25 de specii de dropie, 11 sunt listate pe Lista Roşie IUCN.
Harta distribuţiei lor de-a lungul Africii, Eurasiei şi Australiei arată că această specie
este ameninţată în aceeaşi măsură la nivel mondial. Explicaţia impactului major
asupra speciei constă în privatizarea terenurilor şi în consecinţă schimbarea destinaţiei
terenului, situaţie specifică ţărilor din Europa de Est, Rusia şi Asia Centrală. Se
preconizează ca, din cauza reducerii rapide a habitatelor specifice speciei, populaţiile
de dropie vor scădea cu mai mult de 30% în următorii ani.
Proiectul „Reintroducerea dropiei în România” al Asociaţiei „Salvaţi Dunărea
şi Delta” îşi propune să redea naturii ceea ce îi aparţine de drept, prin reintroducerea
în ecosistem a unei specii ajunse prematur la extincţie.

În urma unor uriaşe eforturi depuse de organizaţiile ecologiste din România

s-au înregistrat rezultate pozitive în ceea ce priveşte reapariţia în fauna României a
dropiei .