Quo vadis homo?

ʺSuntem îndreptățiți să spunem că fiecare enunț,

fiecare act fizic produs într-o situație dată își are rădăcinile
într-o identitate personală, care aruncă de la un moment
la altul o privire furișă în spatele rolului deținut.ʺ
(Goffman, 1991)

Acum când lumea ajuns la apogeu din punct de vedere

tehnologic, tehnic și informațional, când prea puține sunt
întrebările de ordin științific (la nivel individual), când
lucrăm cu certitudini, putând prevedea chiar și cutremurele și
când deținem cele mai sofisticate arme, se impune o întrebare
de ordin ontologic: ”Unde mergi omule?”. Cu alte cuvinte
unde ne îndreptăm și unde se dorește a se ajunge? Care sunt
țelurile noastre ca și specie? Care e țelul meu ca om? Care e
rostul pentru care exist? Să ne fi rătăcit oare? Poate am
pierdut harta care ne arăta calea spre sfârșitul călătoriei, căci
așa arată haotismul ce ne predomină actele la nivel global.
Stau și mă întreb dacă mai putem avea perspective sau dacă
ele ne sunt dictate de întâmplările la care suntem părtași sau
spectatori.

1
 Mai mult decât una dintre numeroasele întâmplări din
viața noastra, fundamentul a ceea ce urmează să facem la
nivel generalizat, este educația. O etapă progresivă care ne
urmărește pe tot parcursul vieții, care generează
comportamente, atitudini, limbaj; în cele din urmă o identitate
care se formează tamponându-se în permanență de social.
Aici cred că e cea mai mare problemă a noastră ca oameni: nu
educăm așa cum trebuie, nu formăm obiceiuri sănătoase, nu
semanăm sămânța potrivită, nu cultivăm valori adevărate și
nu investim îndeajuns timp în cea mai importană resursă pe
care o avem și anume în oameni. Iar cel mai interesant lucru
apare la urmă, atunci când ne mirăm de fructele corcite pe
care le culegem din copacul pe care cu atâta pasiune l-am
ignorat.

Ar trebui să vedem că toți cei care sunt acum mari,

indiferent dacă vorbim de vanzătoarea de la colț, de
funcționarul public sau de președinte, au fost copii, deci

2
implicit un aluat pe care părinții l-au modelat după bunul
plac, insuflându-le principii, aspirații și așa mai departe,
aceștia din urmă funcționând ca modele de imitat pentru cei
dintâi. Astfel părinții, agenți semnificativi în viața copilului,
îi dau fie prin implicare, fie prin absența acesteia o educație
care are rol de componentă principală a identității acestuia.
Privind în revers nu pot decât să mă întorc la
întrebarea care constituie un punct nevralgic în societatea
globală contemporană: ”Quo vadis homo?”. Educarea și
implicarea în viața copilului par să fie acum facultative și nu
imperative, numărul adolescenților dezorientati crescând
impresionant, dar cel al adulților iresponsabili aproape
înfricoșător. Ar putea părea că abia am citit o care te cu
numele Utopia sau că sunt prea idealistă, dar nu mă pot
abține să nu semnalez mai întâi propriei persoane și apoi
celorlalți probleme care ar putea preveni marșul nostru pe
câmpul social care nu este nici mai mult nici mai puțin decât
un teren minat. Adică, în zilele noastre nu se mai poate vorbi
de asigurarea unei securități economice individuale care să
determine agentul economic să fie mai mult de atât și să se
poată îngriji nestingherit de omul lăuntric spre formarea unui
eu echilibrat, integru, lucid, capabil să se autogestioneze
(acest lucru implicând liberul arbitru economic, cultural,
religios, teritorial etc.), ci se pune în discuție perpetuarea unui

3
sistem care îți restrânge aria de alegere și care te include în
cadrul său nu prin asimilare ci prin metode de coerciție
subtile și moderne cum ar fi noile forme coloniale și setul de
norme care survin în urma acestora.
După părerea mea la o privire mai atentă felul nostru
de a acționa este direcționat de mecanismele de interiorizare
și recunoaștere dobândite prin educație care ne fac să ne
privăm de puterea pe care o deținem ca mase și să reacționăm
și mai mult decât atât pe unii dintre noi ne îndeamnă spre
fapte care nu simpatizează cu legea.
Este interesant faptul că atenția oferită copilului astăzi
va face din el în viitor un om puternic capabil să vadă sub
ambalaje și etichete, raportându-se la calitatea de om pe care
o deține și la modul în care percepe valori și non-valori
precum binele, răul, corectitudinea, minciuna, dreptatea.

4
 O altă problemă cu care se confruntă societatea
noastră sunt copiii orfani sau care au părinți, dar care sunt din
diferite motive încadrați în sistemul instituțional și acesta
deficitar, și spun deficitar pentru că la capitolul afecțiune,
imagine predominantă maternă și paternă nu se poate face
mare lucru. Cadrul familial nu va putea fi niciodată asigurat
la normă, căci el presupune o implicare dincolo de cuvinte,
dincolo de o masă caldă și un loc de dormit, el înseamnă să te
simți o parte productivă a familiei, să simți că ești o parte de
care familia nu s-ar putea lipsi. Oricum acesta nu este numai
neajunsul instituțiilor ci și al noilor familii de asistenți
maternali.

Spun aceste lucruri din

perspectiva omului care face parte dintr-o famile care are

5
copii în plasament și care a lucrat și lucrează cu astfel de
copii, observându-le frământările, lipsurile de ordin
educațional, grijile și nu în cele din urmă nesiguranța pe care
o portă la care se mai adaugă și stigmatul pe care îl primesc
tocmai de la cei care ar trebui să îi ajute să meargă spre
reintegrarea familială și socială.
Cred că cel mai ciudat lucru este că noi credem că îi
cunoaștem pe acești copii și că deținem și metoda de
rezolvare a problemelor lor și prea greu ne dăm seamă că
suntem falimentari deoarece le invadăm lumea interioară și
nu încercăm să o cunoaștem printr-un proces confesional
voluntar și să o întelegem având în vedere multitudinea de
factori care acționază asupra identității morale și sociale a
copiilor, asupra corpului fizic și a omului spiritual.
Ajungi să cunoști și să poti anticipa atitudinea și
acțiunile unui copil după ani de muncă în care ai fost lângă el
și l-ai ajutat să recunoască față de sine ceea ce este și ceea ce
poate deveni, iar singura șansă reală de a-l ajuta să capete
încredere în sine nu este prin a-i aminti mereu că este parte a
unui sistem, ci prin a-l face fratele, sora, fiul sau fiica ta,
îndepărtându-l astfel de caracterul instituțional de stat sau
privat care oricum pentru el reprezintă un gri inșanjabil. Cert
este că astfel de copii care vin în familii cu șanse minime de
viață, cu rezultate proaste la învățătură, cu boli neidentificate,

6
subnutriți, sau cu semne de vătămare corporală, vin cu
cererea dreptului la viață în privire și pot rămâne așa sau se
pot schimba devenind supraviețuitori, elevi eminenți, cu un
trup și un suflet sănătos. Dar pentru ca toate acestea să se
împlinească nu aven nenevoie de un sistem bun ci de oameni
de calitate care să ofere ceea ce nu se poate remunera și
anume pasiune, afecțiune, interes particular și voința de a
ajuta la formarea unor caractere de valoare. Rolul primordial
în acest sens o are educarea în sensul ei larg.

7
 Astfel prin procesul cognitiv la nivel empiric al
acestei probleme putem da răpunsul la întrebarea Quo vadis
homo?, deoarece vom realiza că de mici noi punem copii pe
un drum - le inducem o traiectorie socială, iar ei sunt cei care
vor merge pe el așa cum doresc și au înțeles să o facă, dar să
nu uitam că vor ajunge și la răscruci de drumuri, iar alegereile
pe care le vor face nu sunt altceva decât proiecții ale

8
exemplului personal al nostru în rol de tutore, părinte sau
instanță a educării.

Vătavu Georgiana
Sociologie, An III, Grupa 2