PĂRĂUŞANU OVIDIU - Masterat An. II.

ARHEOLOGIE SISTEMICĂ

REFERAT

În lucrarea de dizertaţie intitulată „Metode arheogeofizice nondistructive aplicate în

cercetările arheologice” vor fi prezentate cu precădere trei metode fizice principale de
investigaţie arheologică, respectiv:
- metoda radar (GPR – Ground Penetrating Radar);
- metoda magnetometrică;
- metoda rezistivităţii solului.
Lucrarea va conţine o parte introductivă în care se va arata evoluţia arheologiei în timp
şi se vor lua în considerare aspectele prin care această ştiinţă evoluează concomitent cu alte
ştiinţe conexe, respectiv fizica, matematica, informatica, chimia, biologia, etc. În acest sens
definim termenii de pluridisciplinaritate, transdisciplinaritate şi interdisciplinaritate:
Pluridisciplinaritate - situaţie în care ştiinţele se asociază în cercetare, fără ca optica
proprie a fiecăreia dintre acestea să sufere modificări.
Transdisciplinaritate - situaţie în care o ştiinţã apelează în demersurile sale la metode
şi tehnici de cercetare şi analiză specifice altei ştiinţe.
Interdisciplinaritate - situaţie care intervine atunci când schimburile foarte intense de
fond, conduc la elaborarea unui limbaj şi a unei metodologii comune, cu caracter eterogen şi
autonom, care afectează fondul disciplinelor concurente, modificându-l (Stănescu 1997)1.
Odată definiţi, aceşti termeni, vom da câteva exemple de metode, specifice diverselor
ştiinţe conexe, metode aplicate în arheologie2.

Metode fizice de datare:

-Metoda de datare C 14 – metodă ce constă în măsurarea izotopilor radioactivi ai
carbonului, din resturile carbonizate ale unor materii organice aflate în depunerile
arheologice. Pentru acestea se folosesc probe de cărbune, oase sau resturi organice, care sunt
transformate în gaze. Aceste gaze sunt introduse în aparate (tub ce măsoară scintilaţia) cu
ajutorul cărora poate fi măsurat izotopul 14 al carbonului (C14). Izotopii sunt măsuraţi şi prin
raport la perioada de înjumătăţire (care este de 5568 ± 40), se calculează vechimea lor în timp.
Data scursă se aproximează din momentul în care asimilarea carbonului a avut loc în
organismul viu (animal sau plantă)3.
- Metoda datării cu Potasiu-Argon 40 (K-Ar40) - se bazează pe radioactivitatea
izotolului natural 40 al potasiului radioactiv (K40) din care ia naştere, prin activitatea
radiogenică β-, calciu 40 (Ca40), şi prin activitatea β+ argon 40. Principiul acestei metode
geocronometrice şi geologice, este bazat pe proprietăţile radioactive ale potasiului şi este în
mare măsură similar cu cel din cazul Carbonului 14.
- Metoda termoluminiscenţei - Se bazează pe faptul că unele minerale cu o anumită
compoziţie chimică, expus radiaţiei ionizante şi apoi încălzite, emit lumină, iar încălzite din
nou, ulterior, nu mai emit lumină. Studiile realizate în sec. XX asupra luminii emise de
minerale prin încălzire realizau faptul că acest fenomen se datorează unor iradieri suferite
1 Marius Mihai Ciuta, Metode şi tehnici moderne de cercetare în arheologie, Note de curs, Alba Iulia, 2003, p.
13
2 I. Tomescu, Cercetarea arheologică pluridisciplinară. Concepte, metode şi tehnici,
Târgovişte 2002, p.27.
3Marius Mihai Ciuta, Metode şi tehnici moderne de cercetare în arheologie, Note de curs, Alba Iulia 2003, p. 96

1
anterior, fenomenul fiind numit: termoluminiscenţă. Metoda de datare prin termoluminiscenţă
se bazează pe două fenomene distincte: primul de natură fizică (ce ţine de structura cristalelor
- termo) iar cel de al doilea de natură radioactivă (emisie de energie – luminiscenţă). Cea de a
doua proprietate este asociată prezenţei elementelor radioactive precum uraniul 238, thoriul
232 şi potasiul 40. Prin încălzire se declanşează, de fapt, un proces de înregistrare
(înmagazinare) a energiei luminoase, provocată de excitaţia radiaţiilor alfa, beta şi gamma.
- Metoda paleomagnetică - metoda este similară cu cea a arheomagnetismului
termoremanent. Ea se bazează pe proprietatea anumitor roci vulcanice sau sedimentare de a se
comporta ca busole fosile, adică de a fixa în structura lor direcţia şi sensul câmpului magnetic
terestru al momentului formării lor. În trecutul geologic s-au produs numeroase schimbări ale
sensului câmpului magnetic precum şi ale direcţiei acestuia. În funcţie de aceste schimbări ale
poziţiei polilor magnetici, s-au pus în evidenţă perioade normale (identice cu actualul) şi
perioade de invers (când polul nord magnetic devenea polul sud etc.).

Metode chimice de datare:

- Metoda ”Test” a Fluorului - cu ajutorul acestei metode se datează vechimea
oaselor în funcţie de cantitatea florului acumulată în ele. În cazul oaselor fosilizate păstrate în
pământ conţinutul de flor se măreşte în urma sărurilor de flor dizolvate în apele de infiltraţie
generate de apele meteorice (ploi). În oasele recente procentajul florului este foarte redus, în
vreme ce în cele ce au vârste mari (durata de păstrare în pământ a fost mare) conţinutul de
fluor acumulat este, la rândul său, mare. Cantitatea de flor diferă în funcţie de foarte mulţi
factori: clima, zona geografică, regimul precipitaţilor, tipul de sol, adâncimea la care se află
osul, poziţia sa în cadrul depozitului pedologic (verticală sau orizontală) etc.
- Metoda racemizării aminoacizilor (TRAA) - Proteinele care stau la baza materiei
organice, vii, sunt compuse, la rândul lor, dintr-o serie de aminoacizi (în jur de 20 la număr).
Aceştia prezintă anumite structuri şi compoziţii care le permit să se păstreze nealteraţi
anumite perioade de timp, chiar şi după încetarea vieţii organismului din care au făcut parte.
Instabilitatea lor, respectiv transformarea lor treptată în alţi compuşi (racemizarea), este
diferită de la caz la caz - diferenţă ce se traduce prin durate specifice de rezistenţă pentru
fiecare dintre aceştia - dovedindu-se a fi o posibilă proprietate („ceasuri biologice”, pe baza
căreia poate fi determinată vârsta fosilelor)4.
- Metoda hidratării obsidianului - Tehnica analizei gradului de hidratare a
obsidianului este utilizată în special de arheologi şi de geoarheologi pentru aflarea vârstei
siturilor respectiv complexelor arheologice pe care le cercetează. De cele mai multe ori ea este
văzută ca o tehnică de datare relativă dar sunt posibile, în anumite circumstanţe şi estimări
absolute. Irving Friedman şi R.L. Smith au descoperit factorii care determină rata de hidratare
a obsidianului. Ei au sugerat faptul că această tehnică poate fi aplicată ca o metodă directă de
datare pentru artefactele din obsidian atâta timp cât factorii care influenţează rata hidratării -
temperatura şi umiditatea relativă - pot fi „controlaţi”, în sensul măsurării şi cuantificării lor
(de regulă este ideal ca aceştia să fi fost constanţi în cadrul mediului în care s-a păstrat piesa
supusă analizei). Tot cei doi cercetători au constatat faptul că uzura artefactelor în urma
utilizării lor, precum şi arderea în foc pot influenţa (reduce) adâncimea (grosimea) peliculei
de hidratare. Ulterior, în 1959, D. Clarke va descrie principiul metodei şi va defini legea
matematică a evoluţiei fenomenului hidratării obsidianului în funcţie de timpul scurs5.

4 Bada, Jeffrey L. and Roy A. Schroeder. 1972. Racemization of isoleucine in calcareous marine sediments:
kinetics and mechanism in Earth and Planetary Science Letters, pp.17-21.
5
http://www.ohas.com, Obsidian Hydration Analysis Service, / International Association for Obsidian Studies,
1997.

2
 Metode biologice:
Paleoetnobotanica - disciplină a arheologiei care are ca obiect studiul resturilor de
plante recuperate din siturile arheologice cât şi interdependenţele (interrelaţiile) specifice
dintre populaţiile umane şi plante (economiile de subzistenţă, tehnici şi metode de procesare a
hranei vegetale etc)6.
Palinologia arheologică (arheopalinologia) - are ca obiect de studiu sporii şi polenul
din sedimentele arheologice. Aplicate asupra acestor sedimente, cercetările palinologice
permit punerea în paralel a diferitelor tipuri de vegetaţie şi a industriilor umane, contribuind la
cunoaşterea activităţilor omului7.
Arheozoologia - este disciplina care se ocupă cu studiul resturilor faunistice
recuperate din depunerile şi structurile arheologice.
Un studiu arheozoologic ajută la înţelegerea raţiunilor pentru care resturile unui
animal se găsesc într-un sit arheologic: cules, pescuit, vânătoare, creşterea animalelor; modul
cum oamenii au exploatat şi gestionat resursele animale (pentru lapte, carne, lână, piei, blană,
forţă de muncă etc.) şi adaptările populaţiilor umane la diferite medii, când este
cazul.Rezultatele studiilor arheozoologice vin în sprijinul arheologului, contribuind la
deciziile luate de acesta în determinarea funcţionalităţii unor structuri arheologice identificate
într-un sit arheologic. Se pot surprinde arealele de răspândire a unor specii, evoluţia acestora,
precum şi perioada de extincţie a unor taxoni8.
Dendroclimatologia - presupune posibilitatea reconstituirii unor ecosisteme, respectiv
a variaţiunii acestora şi a întregii paleoclime pornind de la analiza inelelor de creştere al
arborilor. Strâns legată de dendrocronologie, reconstituirea cadrelor climatice pe baza
caracteristicilor vegetale poate să ofere informaţii deosebit de pertinente şi importante, acest
mediu reacţionând, de regulă destul de prompt (chiar dacă uneori mai prezintă şi unele inerţii)
la schimbările de temperatură şi regim hidric9.
Ultimele metode, au evoluat, devenind ştiinţe de sine stătătoare.
Iată numai câteva exemple foarte concludente prin care ne dăm seama cât de
importante sunt interdisciplinaritatea şi ştiinţele conexe în domeniul arheologiei.

Revenind la lucrarea de faţă, care se ocupă cu redarea a trei metode de investigare,

vom aloca câte un capitol fiecărei metode amintite mai sus în parte.
Capitolul I – va fi dedicat metodei radar (GPR – Ground Penetrating Radar), metodă
de investigare folosită în arheologie, care reprezintă o metodă activă, ce constă în transmiterea
de impulsuri electromagnetice în pământ de către o antenă, precum şi măsurarea timpului
scurs dintre momentul în care a fost emis semnalul elecromagnetic de pe suprafaţa antenei şi
momentul în care o parte a acestui semnal se întoarce prin reflexie pe suprafaţa antenei, sau
mai bine zis calculul timpului dus-întors al semnalului electromagnetic. Am redat mai sus în
mare principiile fizice pe care se bazează această metodă.
În continuare vor fi redate în amănunt fenomenele fizice ce au loc, în timpul aplicării
acestei metode precum şi explicarea acestora:
Dacă impulsurile radar traversează diferite materiale în drumul lor spre „ţinta”
caracteristică îngropată, viteza acestor impulsuri se va schimba în funcţie de proprietăţile
fizico-chimice ale materialelor pe care le traversează. Astfel, materialele cu proprietăţi
dielectrice diferite vor duce la viteze diferite de refracţie a undelor – razei radar. Când timpul
de călătorie al impulsurilor energetice este măsurat, iar viteza lor de penetrare a solului este
cunoscută, distanţa sau adâncimea din sol poate fi măsurată cu exactitate.

6 M. Cârciumaru- Paleoetnobotanica, Iaşi, 1996, p.37.

7 Al.Tomescu, Palinologia şi aplicaţiile ei în arheologie, Bucureşti, 1994, p. 52.
8 C. Hrişcu, Introducere în arheozoologie, Iaşi, 1999, p. 45.

9 *** Dicţionar de arheologie şi termeni arheologici. Bucureşti, 1987, p.34.

3
 Distribuţia lor ulterioară poate fi cartată din măsurarea timpului scurs de la trimiterea
undei radar până la recepţionarea ei – timpul de „întârziere” = principiul Radarului clasic. Pot
fi detectate roci, pavimente, fundaţii, soluri cu compoziţie acvatică diferită şi metale10.
Aspectul particular al undelor reflectate, denumit şi forma undei, unde care sunt
receptate din interiorul solului, poate fi vizualizat printr-o reprezentare grafică (fig.1 )11.

fig.1

Se observă din grafic, faptul că forma undei pierde din amplitudine în timp iar pe
măsură ce penetrează solul, energia ei este atenuată datorită adsorbţiei.
Într-un sol omogen, forma undelor este aproximativ aceeaşi. În cazul în care în sol
apar însă aspecte particulare caracterizate de alte proprietăţi fizico-chimice, pe grafic vor
apărea discontinuităţi sau deviaţii de la forma clasică a undelor. Vom denumi în continuare
aceste domenii particulare din sol anomalii.
Anomaliile vor induce refracţii şi reflexii particulare ale undelor, caracterizate de
schimbarea indicilor de refracţie sau a unghiurilor de reflexie. Aceste anomalii constau de
obicei în: diverse tipuri de rocă, sedimente, variaţii ale conţinutului de apă, schimbări ale
densităţii pe interfeţele stratigrafice sau pur şi simplu aspecte ale activităţilor umane din trecut
sau obiecte confecţionate de către oameni.
Acest ultim aspect al activităţilor umane din trecut este cel care prezintă interes din
punct de vedere arheologic şi prin urmare determinat aplicarea acestei metode în arheologie.
O altă caracteristică foarte importantă a acestei metode este faptul că are un caracter
nedistructiv, neafectând sub nici o formă zonele investigate.
Pe lângă anomaliile ce constau în intruziunea în sol a unor domenii cu caracteristici
diferite, un alt tip foarte important de anomalie o reprezintă golurile. Spaţiile goale din sol
prezintă interes din punct de vedere arheologic deoarece ele pot fi: gropi, morminte, conducte,
tuneluri, etc. Golurile, de asemenea vor genera reflexii semnificative ale undelor radar,
datorită schimbării evidente a vitezei de propagare a semnalului electromagnetic atunci când
le traversează.

10 Marius Mihai Ciuta, Metode şi tehnici moderne de cercetare în arheologie, Note de curs, Alba Iulia, 2003,
p.69
11 http://mysite.du.edu/~lconyers/SERDP/energycone.htm

4
 La modul foarte general, toate anomaliile vor reflecta un front energetic de undă,
care are atât o componentă pozitivă cât şi una negativă în ce priveşte amplitudinea, respectiv
maxime şi minime. Prin reflexie, semnalele radar se vor întoarce la suprafaţă, unde vor fi
înregistrate.
O serie de reflexii generate de o singură locaţie poate produce o compunere a mai
multor fronturi de undă reflectate de la diferite adâncimi în sol (fig. 2)12.

fig.2

Energia de radiaţie
Antenele de joasă frecvenţă (10 – 120 MHz) generează un câmp elecromagnetic cu
lungime de undă mare, câmp ce poate penetra solul până la adâncimi de 50m sau chiar mai
mult în anumite condiţii, dar care însă sunt capabile să rezolve numai caracteristici de
dimensiuni mari. În contrast cu acestea, antenele de înaltă frecvenţă (900 MHz), pot penetra
solul aproximativ un metru (1m), uneori chiar mai puţin, dar pot însă genera reflexii de o
acurateţe mult mai mare a imaginilor, putând astfel vizualiza caracteristici ale solului cu
dimensiuni chiar mai mici de un centimetru (1 cm) în diametru. Există prin urmare o
relaţionare foarte clară între tipul de antenă folosită şi scopul în sine al scanării efectuate.
Există o concepţie greşită, potrivit căreia fasciculul incident de radiaţie al unei antene

12 Ibidem

5
GPR are forma unui vârf de creion ce penetrează solul. De fapt fenomenul este invers,
fasciculul având într-adevăr formă conică, dar cu vârful orientat spre în sus, respectiv spre
sursa de energie radiantă reprezentată de antena radar care împrăştie câmpul de radiaţie în
interiorul solului. Cel mai adesea acest câmp are forma unui con eliptic în secţiune(fig. 3 )13.

fig. 3

Mărimea aproximativă a secţiunii conului de radiaţie la o anumită adâncime în sol,

poate fi aproximată în funcţie frecvenţa de radiaţie a antenei radar şi de permitivitatea relativă
a solului (RDP) pe care energia câmpului electromagnetic emis o traversează. Astfel, lărgimea
conului energiei de radiaţie va avea valori diferite, pe măsură ce energia strabate straturi de
sol cu caracteristici dielectrice diferite. Va deveni mai concentrat în zonele în care
permitivitatea relativă a solului este mai mare şi va fi mai larg în porţiunile unde
permitivitatea relativă este mai mică (fig. 4)14.

fig. 4

13 Ibidem
14 Ibidem

6
 După explicarea fenomenelor fizice ce au loc la aplicarea acestei metode, vom explica
modul de procesare şi de interpretare a datelor obţinute.
Pentru a se crea o vizualizare a reflexiilor subterane, indiferent de modul în care
acestea sunt generate, reflexiile vor fi dispuse în ordinea corespunzătoare timpului dus întors
de parcurs al undelor reflectate pe o direcţie verticală şi perpendiculară pe suprafaţa locaţiei.
Timpul este reprezentat pe o axa verticală a sistemului de coordonate Oy iar pe axa orizontală
Ox va fi reprezentată distanţa ce reprezintă adâncimea în sol la care au loc reflexiile.
Aceste profile bidimensionale sunt înregistrate de un computer şi convertite în imagini
ce constau în benzi orizontale de culoare alb, negru sau gri. Reflexiile puternice generează
benzi distincte de culoare neagră sau gri închis, pe când reflexiile medii produc benzi de
culoare gri. Reflexiile foarte slabe reprezentate de zonele gri deschis sau albe, prezintă acea
adâncime din sol la care se găsesc straturi cu caracter puternic absorbant de câmp
electromagnetic, cum ar fi argilele, pânza freatică sau pungile de apa (fig. 5)15.

fig.5

Prin urmare cu ajutorul distanţei de-a lungul profilului, măsurată în metri (m), timpul
dus întors de parcurs al undelor reflectate, măsurat în nanosecunde (ns) va fi convertit în
adâncime calculată de la punctul de pe suprafaţa pe care se face scanarea la un moment dat.
Capitolul va mai cuprinde de asamenea amănunte despre evoluţia aparatelor radar
folosite ţn arheologie şi exemplificarea câtorva tipuri de aparate.

Capitolul II – va trata în amănunţime metoda magnetometrică.

Vor fi de asemenea redate principiile fizice pe care se bazează această metodă.
Câmpul magnetic al Pământului este aproximativ constant pe toată suprafaţa ariilor

15 D. Brothwell, E. Higgs, Science In Archaeology. A Survey of Progress and Research, p. 79.

7
largi situate în aceeaşi zonă a planetei.
Cel mai simplu model este acela care consideră o mare bară magnetică situată în
centrul Pământului, orientată cu polul pozitiv (+) spre Nord şi înclinată sub un unghi de
aproximativ 10 0 faţă de axa de rotaţie. Liniile de câmp magnetic au forma şi orientarea unui
câmp generat de un magnet obişnuit, de aceeaşi formă (fig.6 ).

fig. 6

Direcţia liniilor de câmp magnetic este verticală la polii magnetici şi orizontală la

ecuatorul magnetic. Aceste amănunte sunt foarte importante pentru interpretarea anomaliilor
magnetice.
Intensitatea câmpului magnetic terestru este de două ori mai mare în regiunile polare
(aproximativ 60.000 nT), faţă de regiunile situate la ecuator (30.000 nT). Atât intensitatea
câmpului magnetic terestru, cât şi înclinarea acesteia sunt egale pe suprafeţe situate in aceeaşi
zonă geografică.
Anomaliile magnetice
Într-un sol a cărui compoziţie este uniformă, liniile de câmp magnetic terestru vor avea
direcţia polilor magnetici ai Pământului, iar pe suprafeţe mici direcţiile acestora sunt paralele.
În cazul existenţei în pământ a unei game variate de materiale, liniile câmpului magnetic
terestru vor fi distorsionate. (fig. 7)16.

fig. 7

Distorsiunile câmpului magnetic terestru se numesc anomalii. Fierul intră în

constituţia scoarţei terestre intr-un procent de 6%. O mare parte din fier este dispersată în sol,
argile şi roci, sub formă de compuşi chimici ai acestuia, care au un caracter magnetic foarte
slab. După cum spuneam anterior, activităţile trecute ale omului au schimbat proprietăţile

16 V. Morariu, D. Chiş, S. Morariu, Prospecţii magnetice în aşezarea neolitică de la

Parţa (jud. Timiş) în
ActaMN, 33/1, 1996, pp. 549-546.

8
magnetice ale solului, producând o serie de anomalii magnetice, care pot fi detectate
deaparate sensibile magnetic, numite magnetometre.
Anomaliile datorate materialelor arheologice, pietrelor sau mineralelor aflate în sol,
sunt datorate în principal celui mai comun material magnetic – magnetita – sau mineralelor
înrudite cu aceasta. Toate rocile conţin într-o oarecare măsură magnetite, în concentraţii mai
mari sau mai mici. Anomaliile câmpului magnetic terestru sunt cauzate de un câmp magnetic
indus sau de un câmp magnetic remanent. Apariţia câmpului magnetic indus denotă faptul că
un element se magnetizează sub influenţa câmpului magnetic terestru.
Apariţia câmpului magnetic indus denotă faptul că un element se magnetizează sub
influenţa câmpului magnetic terestru (fig. 8).

fig.8

Câmpul magnetic remanent ne arată pur şi simplu existenţa magnetismului unui

obiect, chiar şi în absenţa câmpului magnetic terestru. Ambele forme de magnetism sunt
foarte importante în arheologie.
Magnetizarea indusă este direct proporţională cu intensitatea câmpului magnetic
exterior şi cu abilitatea materialului de a mări câmpul magnetic local, proprietate numită
susceptibilitate magnetică (notată μ ). Susceptibilitatea diferitelor tipuri de roci poate varia in
funcţie de tipul rocilor.
Magnetizarea remanentă este în strânsă legătură cu efectele datorate căldurii,
încălzirea naturală în cazul pietrelor sau încălzirea artificială, cum este cazul chirpiciului ars,
ceramicii şi al altor obiecte făcute de mâna omului, găsite în siturile arheologice. În timpul
încălzirii, în particular, la temperaturi înalte, regiuni mici de material, numite domenii, tind să
se alinieze mai mult sau mai puţin pe direcţia câmpului magnetic contemporan arderii,
apărând astfel un fenomen de polarizare magnetică ce se conservă în timp. Acest fenomen de
polarizare generează un câmp magnetic semnificativ, care poate fi uneori chiar de 10 ori mai
puternic decât polarizarea indusă (fig. 9).

T > 670 C

fig. 9

Obiectele arheologice cum ar fi: cuptoare, vetre, bucăţi de zgură, creuzete şi altele,
posedă o magnetizare destul de puternică. Dacă sunt situate încă in situ, este posibilă chiar

9
datarea lor prin determinarea direcţiei de polarizare sau prin analiza anomaliilor magnetice.
Structurile arheologice tipice prezintă anomalii ale câmpului magnetic situate între valorile 1-
20 nT, mai rar întâlnite, structurile arse 10 – 100 nT şi foarte rar obiectele arheologice
metalurgice feroase, aici incluzând şi bucăţi de zgură, prezintă anomalii mari, de 20 – 2000
nT. Zidurile calcaroase situate în sol pot genera anomalii negative, având valori cuprinse între
2 – 12 nT (fig. 10)17.

fig. 10

Utilizând instrumente sensibile, câmpul magnetic terestru poate fi măsurat cu o mare

acurateţe şi mare precizie, de până la 1 nT. Situaţia poate deveni însă complicată, din punct de
vedere al interpretării imaginilor rezultate în urma scanării, în cazul în care pe o zonă
restrânsă se găsesc laolaltă materiale care generează anomalii pozitive cât şi negative (fig. 11).

fig. 11

Apariţia anomaliilor este dată de asimetria caracteristicilor grafice înregistrate de

aparat.
În continuare vor fi redate principalele tipuri de aparate folosite în cazul acestei
metode precum şi principiile şi caracteristicile lor de funcţionare.
Magnetometrul protonic, este denumit astfel, deoarece utilizează ca principiu de
17 D. Brothwell, E. Higgs, op. cit., p .81

10
funcţionare, fenomenul de precesie a spinilor protonici (sau nuclee de hidrogen), prin imersia
acestora în soluţii simple de hidrocarburi(alcool, kerosen, apă, etc.), pentru a măsura
intensitatea totală a câmpului magnetic. Spinii protonici (protoni aflati în mişcare de rotaţie
sau pe traiectorii curbilinii), formează dipoli magnetici microscopici care sunt temporar
polarizaţi, prin aplicarea unui câmp magnetic uniform puternic, generat de curentul electric
dintr-o bobină. Când curentul electric este decuplat, dipolii protonici astfel generaţi tind să se
orienteze pe direcţia câmpului magnetic terestru exterior. Reorientarea acestora produce un
mic semnal electric, care este captat de aceeaşi bobină folosită la polarizare, frecvenţa acestui
semnal fiind direct proporţională cu intensitatea totală a câmpului magnetic exterior, care
poate fi măsurată cu o precizie de până la 1 nT. Magnetometrele protonice prezintă două
dezavantaje:
- erorile de observare pot avea un gradient de 300 – 100 nT pentru fiecare metru
măsurat;
- după terminarea fiecărei măsurători, timp de aproximativ trei secunde,este destul de
lent.
Magnetometrul de tip – OVERHAUSER – reprezintă o variantă a magnetometrului
protonic. Spre deosebire de magnetometrul protonic, acest tip de magnetometru foloseşte
radicali liberi în imersie, iar polarizarea acestoraeste generată de bombardarea soluţiei cu
impulsuri de radiofrecvenţă. Se formează astfel o cuplare a dipolilor generaţi de spinul unui
proton din lichidul solvent şi spinul unui electron al radicalului liber. În acest caz, datorită
creşterii foarte mari a polarizării (de 4000 – 5000 ori), cantitatea de soluţie folosită trebuie să
fie foarte mică. Sensibilitatea acestui aparat este de aproximativ 0,01 nT, deci implicit mai
mare, acesta fiind mult mai indicat pentru a fi folosit în practică.
Magnetometrul pe bază de CESIUM - Principiul de funcţionare este mult mai complex
decât al unuimagnetometru protonic. Acesta operează la nivel atomic sau chiar nuclear al
substanţei. Posedă o lampă folosită pentru polarizare, care emite luminămonocromatică.
Atunci când lumina monocromatică traversează un câmp magnetic printr-un material adecvat,
ia naştere o interacţie între spiniisubstanţei şi caracteristicile electromagnetice ale luminii. Ca
material, este folosit cesium 133. Polarizarea circulară produsă de lumină excită electronii din
atomii de cesium. Electronii se dezexcită rapid, trecând pe nivelul energetic iniţial, dar sunt în
permanenţă excitaţi de impulsurile luminoase. Astfel, vectorii magnetici ai atomilor, apăruţi
în urma excitărilor şi dezexcitărilor succesive şi rapide ale electronilor acestora, se vor orienta
în jurul vectorului magnetic al câmpului extern, în cazul nostru câmpul magnetic terestru, în
momentul în care se ajunge la rezonanţă. Rezultanta momentului magnetic al acestora va fi
direct proporţională cu valoarea câmpului magnetic extern. Orice variaţie sesizabilă a
câmpului magnetic extern va putea fi astfel pusă în evidenţă. Sensibilitatea mare a acestui tip
de magnetometru derivă din precizia ună a frecvenţelor folosite, foarte importantă în vederea
înregistrării semnalelor impulsurilor mici. Un alt avantaj îl reprezintă faptul că are o mare
toleranţă la înregistrare, făcând posibilă sesizarea materialelor arheologiceputernic
magnetizate aflate la mare adâncime. Viteza de procesare a datelor este foarte mare, deoarece
se produce practic un semnal continuu. Prezintă o bună sensibilitate, de aproximativ 0,1 nT18.

După prezentarea metodei în sine şi tipurilor de aparate folosite vor fi consemnate

etapele ce trebuiesc riguros urmate în vederea aplicării practice a acestei metode precum şi
efortul computaţional aferent şi modul corect de interpretare a datelor şi imaginilor obţinute.
Etapele investigării arheologice prin metoda magnetometrică sunt:
- se stabileşte cu exactitate zona de interes arheologic ce urmează să fie scanată;
- se stabilesc coordonatele zonei de interes arheologic cu teodolitul sau tahimetrul
18 Gh. Lazarovici, Metode si tehnici moderne de cercetare în arheologie, Bucureşti,1998, p.87.

11
(Tahimetru - instrument geodezic pentru determinarea pe cale optică a distanţelor şi
diferenţelor de nivel de pe teren);
- se parcelează zona în sectoare (de exemplu 20 m x 40 m) sau, după caz, pentru o mai
bună exactitate;
- se determină coordonatele fiecărui sector în parte cu teodolitul sau tahimetrul;
- se caroiază fiecare sector în parte (2 m x 20 m) în vederea scanării acestora cu
magnetometrul;
- se pune magnetometrul pe zero la început (magnetometrul prezintă două benzi de
înregistrare: prima bandă, care măsoară diferenţa relativă a câmpului magnetic extern provenit
de la Soare; a doua bandă, care măsoară diferenţa relativă a câmpului magnetic extern generat
de Pământ );
- se reglează magnetometrul, pentru a lua date în funcţie de viteza de deplasare
stabilită (de exemplu, paşi de 0,5 m la fiecare 0,5 s) şi de capacitatea de stocare a datelor (de
exemplu, 30.000 de măsurători pe zi, ceea ce înseamnă o suprafaţă de 0,5 ha);
- se descarcă datele inregistrate de magnetometru în calculator (cel mai cunoscut
program de procesare a acestor date se numeşte GEOPLOT);
- cu ajutorul programului informatic se procesează datele descărcate, transformându-le
în cadre de imagine gri (de exemplu, fiecărui pixel de pe ecranul calculatorului îi corespunde
o suprafaţă de 12,5 cm x 50 cm) (fig. 12);

fig.12

- se interpretează imaginile cadrelor astfel obţinute şi, în funcţie de intensitatea nuanţei

de gri, se stabilesc anomaliile care merită investigate;
- după concluzionarea anomaliilor, se stabilesc in sistemul G.I.S., pe computer,
coordonatele fiecărei anomalii în parte;
- se revine în teren, unde, cu ajutorul tahimetrului sau teodolitului, se identifică
coordonatele anomaliilor şi se marchează locul fiecărei anomalii;
- se fac sondaje pe locul fiecărei anomalii, cu ajutorul unor burghie speciale, tubulare,
care ne indică şi stratigrafia solului şi se stabileşte care dintre anomalii merită a fi cercetate;
- se recurge la escavarea locurilor anomaliilor care prezintă interes arheologic, prin metode
clasice de săpătură.

Tot în acest capitol vor fi tratate:

- modul de colectare al datelor topografice cu ajutorul G.P.S. –ului
- procesarea şi interpretarea acestor date în sistemul G.I.S.

12
 G.P.S. (Geographyc Position System) - GPS -ul este un aparat profesional cu
ajutorul căruia, lucrându-se în regimul teledetecţiei şi localizării în funcţie de datele oferite de
sistemul de sateliţii geostaţionari (în număr de minim 4), pot fi cunoscute cu o deosebit de
mare precizie (în funcţie de performanţele aparatului) toate coordonatele spaţiale ale punctului
avut în vedere. Pentru uşoara regăsire a punctelor aflate în atenţia arheologilor, este absolut
necesară pozitionarea lor după acest sistem, ulterior date suplimentare putând fi obţinute şi
prin consultarea hărţilor realizate prin analiza satelitară.
Funcţionarea unui sistem GPS este asigurată de un grup de sateliţi care se rotesc în
jurul pământului şi emit semnale codate ce conţin datele oribitale ale tuturor sateliţilor, ceasul
lor propriu, condiţiile de "sănătate" ale sateliţilor. Pentru a acoperi întreaga suprafaţă a
globului, numărul necesar de sateliţi lansaţi ar trebui să fie de 24. În prezent, aceştia nu sunt
încă toţi lansaţi, deşi sistemul este operant în SUA, Japonia şi unele ţări europene, având
perspective certe de dezvoltare a reţelei de conectare la sistem şi de mărire a suprafeţei de
acoperire (fig. 13 ).

fig.13

G.I.S. - reprezintă un sistem informaţional utilizat pentru a capta, stoca, căuta,

integra, manipula, analiza, expune (afişa) date (informaţii ) aflate în legătură cu (aflate în
relaţie cu) diferite poziţiile ale suprafeţei terestre. În mod obişnuit, GIS este destinat pentru
utilizarea hărţilor în diferite modalităţi. El poate fi reprezentat ca fiind organizat pe mai multe
niveluri, diferite, în cadrul fiecăruia dintre acestea cuprinzând date cu privire la fiecare
trăsătură (caracteristică) particulară. Fiecare dintre aceste caracteristici se află în legătură cu o
poziţie anume din imaginea grafică a unei hărţi.
Un GIS operaţional are de asemenea o serie de componente care îmbină între ele
pentru a face ca sistemul funcţional. Aceste componente sunt hotărâtoare pentru succesul GIS.
Un GIS funcţional reuneşte 5 componente cheie: hard ware, soft ware, date, oameni, metode.
Tipurile de soft şi platformele utilizate cel mai frecvent în arheologie sunt ESRI’s Arcview şi
ArcInfo.
Un GIS are patru subsisteme funcţionale principale. Acestea sunt:
- un subsistem de introducere a datelor - un subsistem de introducere a datelor permite

13
utilizatorului să capteze, adune şi să transforme datele spaţiale şi tematice într-o formă
digitală. De obicei, introducerea datelor derivă dintr-o combinaţie de hărţi hard copy,
fotografii aeriene, imagini înregistrate de la distanţă (imagini obţinute prin teledetecţie),
rapoarte, ridicări topografice, etc. De regulă introducerea datelor este făcută de operatorul
specialist GIS.
- un subsistem de stocare şi remediere a datelor - subsistemul de stocare şi remediere a
datelor organizează datele spaţiale şi datele atribut într-o formă ce la permite a fi remediate
rapid de către utilizator, în vederea analizei, şi permite introducerea de date noi într-un mod
rapid şi exact. Această componentă presupune de obicei utilizarea unui sistrem de
management al datelor (DBMS) pentru a menţine datele atribut. Datele spaţiale sunt de obicei
codate şi menţinute într-un fişier anume.;
- un subsistem de manipulare şi analiză a datelor - subsistemul de manipulare şi
analiză a datelor permite utilizatorului (chiar dacă el nu este specialist GIS şi nu cunoaşte
structura internă a sistemului) să execute operaţii spaţiale sau atribut pentru a obţine
informaţii derivate (compuse). Acest sistem este în general considerat drept “inima” GIS-ului,
şi se distinge de alte sisteme informaţionale de baze de date şi sisteme computerizate de
asistenţă (CAD);
- un subsistem de ieşire a datelor şi afişaj al acestora - subsistemul pentru ieşirea
datelor permite utilizatorului să genereze afişaje grafice, hărţi normale, şi rapoarte sub formă
de tabele, reprezentând produsul informaţiilor derivate19.
Tot acest capitol va conţine un studiu de caz concret unde sa aplicat metoda
magnetometrică şi care va explica cum au fost stocate, redate şi interpretate datele culese.

Capitolul 4, şi ultimul al acestei lucrări, tratează metoda rezistivităţii solului care mai
este numită şi metoda dielectricilor.
Ca şi în capitolele anterioare, mai întâi, vor fi descrise fenomenele fizice ce apar în
cazul acestei metode.
Reprezintă una din metodele devenite deja „clasice” în ceea ce priveşte utilizarea
mijloacelor geofizice în prospectarea obiectivelor arheologice, fiind una din cele mai prezente
şi mai apreciate metode arheogeofizice. Ea se bazează pe de o parte pe principiile elementare
ale electricităţii – proprietatea curentului electric de a trece prin medii conductibile – iar pe de
altă parte, pe proprietatea solului de a se comporta ca un astfel de mediu conductor de
electricitate (proprietăţi electro-ionice). După cum aminteam mai sus, solul, în funcţie de
compoziţia sa chimică, de structura sa fizică, de conţinutul de apă şi alte elemente, poate
conduce, în diferite modalităţi şi cu diferiţi parametrii curentul electric (fig. 14). În condiţii
normale, când în structura acestuia nu există factori perturbatori care să-i modifice
proprietăţile, orice tip de sol poate să conducă în anumite limite, curentul electric (vezi fig.
14). Această proprietate a fost conştientizată de timpuriu, prilej cu care au fost realizate şi
primele aplicaţii în domeniu.

fig. 14

19 Marius Mihai Ciuta, op. cit., pp. 20-25

14
 Principial, orice prospecţie electrică presupune inducerea unui curent electric care
străbate o anumită porţiune a solului, între doi electrozi, valorile la „intrare” respectiv la
„ieşire” fiind ulterior înregistrate de o a doua pereche de electrozi şi analizate. Orice anomalie
înregistrată în valorile normale ale conductivităţii sau, invers, a rezistivităţii, poate furniza
informaţii cu privire la posibilitatea existenţei în structura solului a unei „ţinte”, a unei entităţi
care, prin proprietăţile ei interne de ordin electric, favorizează sau împiedică trecerea
curentului electric.
În continuare va fi redat aparatul folosit (rezistivmetrul), modul de construcţie al lui
precum şi principiile acestuia de funcţionare.
Metoda măsurării rezistivităţii electrice a solului - se constituie ca o aplicaţie
arheogeofizică, prin intermediul căreia, cu ajutorul unui aparat special (rezistivimetru), pot fi
puse in evidenţă anomalii ale potenţialului electric al structurilor pedologice, semnalându-se
astfel potenţiale intervenţii (deranjamente) ce pot fi de natură antropică şi/sau de interes
arheologic.
Componenţa rezistivimetrului este următoarea:
- electrozii, confecţionaţi din oţel inoxidabil; principalele probleme ce pot aparea
sunt rezistenţa la contact în diferite situaţii – în zone cu sol pietros va fi mai mare iar în zone
cu argilă va fi minimă. Rezolvarea vine prin abordarea tehnicii celor patru electrozi – doi
pentru indicerea unui curent de voltaj cunoscut şi înregistrat iar ceilalţi pentru măsurarea
„căderii voltajului”, datorată doar rezistenţei solului şi a componentelor sale:
- sursa de curent, care trebuie să inducă un curent alternativ şi nu unul direct. Se
poate folosi şi un curent direct pentru reliefarea conductivităţii. Adâncimea atinsă de curentul
indus este egală cu grosimea stratului în care va fi măsurată rezistenţa, va depinde de distanţa
dintre cei doi electrozi de curent (cei exteriori). Ea este aleasă în funcţie de scopul şi ţinta
prospectării; pentru acoperirea unui câmp de interes arheologic, distanţele dintre electrozi vor
fi egale din principiu;
- consolă de înregistrare şi măsurare a parametrilor electrici;
- reţelele de electrozi, de diferite structuri, configuraţii şi dispuneri (Wenner, dipol
dublu, pătrat, Schlumberger, Palmer) (fig. 15)20.

20 Gh. Lazarovici, op. cit., pp. 54-55.

15
 fig. 15
Curentul electric este definit ca rată a unui flux de electroni liberi ce trece printr-un
mediu conductibil într-o anumită unitate de timp. Rezistivitatea = voltaj/curent (R = V/I).
Rezistivitatea se măsoară în Ohmi voltajul în Volţi (V) iar intensitatea curentului în Amperi
(A). În cazul măsurării rezistivităţii pămăntului avem relaţia: R = V/L/J (unde J este
densitatea curentă a mediului prin care trece curentul electric).
Rezistivitatea electrică a solului este în mare măsură dependentă de cantitatea şi
distribuţia umezelii/apei în structura acestuia. Structurile de ordin arheologic aflate în
componenţa solului afectează distribuţia apei în sol, făcându-l mai conductibil sau, din contră,
mai rezistent la trecerea curentului electric, realitate ce poate fi detectată de instrumentele de
măsură ale aparatului propriu-zis. Piatra, cărămida, ceramica, în general rocile fără elemente
metalice, se caracterizează printr-o rezistenţă crescută la trecerea curentului electric, spre
deosebire de argilă sau umpluturile unor şanţuri (care reţin în cantităţi mai mari apa, de regulă
datorită texturii lor diferenţiate, afânate, rarefiate), care favorizează conductivitatea. Dacă
argila şi solul normal pot avea valori de rezistivitate de 1 – 10 Ohm-metri iar cea a rocilor
poroase se poate ridica până la 103-106 Ohm-metri, aceste diferenţe pot fi sesizate prin
măsurători ale rezistivităţii solului, permiţând, în final, descoperirea şi punerea în plan a
situaţiei arheologice întâlnite.
Conductivitatea electrică este o constantă materială care poate caracteriza şi
artefactele/situaţiile arheologice din sol. Acest parametru indică, de fapt, cât curent electric
(măsurat în Amperi) poate să treacă printr-o cantitate de material dacă este aplicat la cele două
capete un voltaj de 1 V (condictivitatea se măsoară în Amperi/m/m 3). Mai des utilizată este
valoarea reciprocă, numită rezistivitate electrică, care se măsoară în Volţi per m/A sau Ohm
per m. Rezistivitatea diferă ca valoare în funcţie de componenţa solului – structurile
arheologice şi contextul lor geologic şi este invers proporţională cu conductivitatea:
V = I x R; I = V/R sau R = V/I (fig. 16)

fig. 16

16
 Rezistivitatea pământului nu este altceva decât o rezistenţă specifică a materialelor
specifice componente, un parametru ce permite standardizarea şi compararea rezistenţei
electrice a diferitelor materiale studiate. Dacă este aplicat un curent artificial în sol, prin
intermediul a doi electrozi, ionii vor migra fiecare către electrodul care îi atrage: cei pozitivi
către electrodul negativ şi cei negativi către electrodul pozitiv. Structurile arheologice, în
aceeaşi manieră, sunt detectabile datorită conductivităţii electrice diferite a lor faţă de a
solului, prin faptul că afectează procesul de migraţie a ionilor încărcaţi electric (fig. 17).

fig. 17

Metoda de prospectare cu ajutorul rezistivităţii electrice a solului şi-a dovedit

deosebita aplicabilitate în cazul oricărui tip de sit arheologic respectiv tip de complex
structural. Totuşi ea s-a dovedit a fi deosebit de avantajoasă în detectarea unor anumite
structuri. De regulă, această metodă sesizează ţinte caracterizate prin „maximum-uri” de
potenţial electric: fie maxime de conductivitate (şanţuri, structuri metalice, structuri ce au
absorbit apă) fie maxime de rezistivitate (fundaţii din piatră şi/sau cărămidă, goluri de aer,
structuri cu densitate mare). Deşi s-a consacrat ca o metodă de prospecţie eminamente
specifică „arheologiei urbane” (prin detectarea structurilor masive, în principal), metoda a
dovedit o largă şi eficientă aplicabilitate şi în cadrul „arheologiei rurale”(respectiv detectarea
structurilor risipite, aglomeraţiilor de ceramică şi pietre)21.

21 Marius Mihai Ciuta, op .cit., pp. 69-70.

17
 BIBLIOGRAFIE

Bada, Jeffrey L. and Roy A. Schroeder. Racemization of isoleucine in calcareous

marine sediments: kinetics and mechanism in
Earth and Planetary Science Letters, Berlin, 1972;

Brothwell D., Higgs E., Science In Archaeology. A Survey of Progress and Research,
London,
1994;

Cârciumaru M. - Paleoetnobotanica, Iaşi, 1996:

Ciuta Marius Mihai, Metode şi tehnici moderne de cercetare în arheologie, Note de curs,
Alba Iulia 2003;

*** Dicţionar de arheologie şi termeni arheologici. Bucureşti, 1987;

Hrişcu C., Introducere în arheozoologie, Iaşi, 1999;

Lazarovici Gh., Metode si tehnici moderne de cercetare în arheologie, Bucureşti,1998;

Morariu V., D. Chiş, S. Morariu, Prospecţii magnetice în aşezarea neolitică de la Parţa (jud.
Timiş) în ActaMN, 33/1, 1996;

Tomescu I., Cercetarea arheologică pluridisciplinară. Concepte, metode şi tehnici,

Târgovişte 2002;

Tomescu Al., Palinologia şi aplicaţiile ei în arheologie, Bucureşti, 1994;

http://www.ohas.com, Obsidian Hydration Analysis Service, / International Association for

Obsidian Studies, 1997;

http://mysite.du.edu/~lconyers/SERDP/energycone.htm.

18
19