INTRE DUMNEZEU SI PARINTII DUPA TRUP

Postat de admin pe 22 Jun 2008 la 06:28 pm | Categorii: Credinta in familie, Duminici si Sarbatori -
Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale, Sfantul Ioan Scararul,
Sfantul Simeon Noul Teolog, Tâlcuiri ale textelor scripturistice Print

“Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să
despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Cel ce iubeşte pe tată ori pe
mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât
pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de
Mine“.
————————————————————————————————————————–

• Sfantul IOAN SCARARUL:

- “Bine este mahnim pe parinti si nu pe Domnul. Caci Acesta a zidit si a mantuit, iar aceia adesea i-au
pierdut pe cei ce i-au iubit si i-au predat osandei vesnice“;
- “<<N-am venit – zice Domnul – sa aduc pace pe pamant si iubirea parintilor fata de fii si a fratilor fata
de fratii care se hotarasc sa nu-Mi slujeasca Mie>> (Mt. 10, 34), ci lupta si sabie; adica sa despart pe
iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale de iubitorii de cele nemateriale,
pe iubitorii de slava de cei smeriti la cuget. Caci Domnul se bucura de imperecherea si de dezbinarea ce
se nasc din iubirea fata de El“;

- “Ia seama, ia seama ca nu cumva sa ti se faca tie, celui ce iubesti impatimirea de ai tai, toate umplute de
apele pacatelor si sa te pierzi in potopul iubirii de lume. Sa nu te induiosezi de lacrimile parintilor si ale
prietenilor. Caci altfel, vei plange vesnic“;

- “Cand te vor inconjura ca niste albine sau mai bine zis ca niste viespi rudeniile tale plangand pentru
tine, atinteste-ti repede si fara intoarcere ochiul sufletului spre moartea ta si spre faptele tale (cele
rele), ca sa poti departa durerea cu durere“;

- “Cei ai nostri, care nu sunt ai nostri, ne fagaduiesc sa faca toate cele ce ne plac. Dar scopul lor e sa
ne impiedice in drumul nostru cel prea bun, ca apoi sa ne atraga spre scopul lor“

• Sfantul SIMEON NOUL TEOLOG:

- “Cei ce-si pun parintii, in vreo privinta, mai presus de porunca lui Dumnezeu nu au dobandit
credinta in Hristos“;

- “Cand te vei afla fata de toate dulcetile vietii cu suflet barbatesc si neinduplecat, demonii induioseaza
rudeniile si le fac sa planga si sa jeleasca pentru tine. Ca acesta este adevarul, vei cunoaste daca tu vei
ramane neclintit si in fata acestei ispite. Caci ii vei vedea pe aceia aprinzandu-se deodata de manie si
de ura impotriva ta si departandu-se de tine ca de un dusman, nemaivrand sa te vada. Vazand
supararea ce s-a iscat pentru tine in parinti, frati si prieteni, sa razi de dracul care a pus la cale sa se faca
acestea impotriva ta; si, cu frica si sarguinta multa, retrage-te si roaga pe Dumnezeu cu staruinta ca
sa ajungi degraba la limanul Bunului Parinte, la Care ajungand sufletul tau ostenit si impovarat, El il va
odihni. Caci multe pricini de primejdii si de ultima pierzanie cuprinde marea vietii”

“N-AM VENIT SA ADUC PACE, CI SABIE!”

Postat de admin pe 20 Jun 2008 la 05:59 pm | Categorii: Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata
noastra, Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale, Marturisirea Bisericii, Parintele Cleopa, Sfantul
Ioan Gura de Aur, Tâlcuiri ale textelor scripturistice Print

“Atunci mai cu seamă este pace, cînd se taie ce este bolnav, cînd e îndepărtat ceea ce dă naştere la
răzvrătire” (Sf. Ioan Gura de Aur)

• Acatistul Tuturor Sfintilor (text)

Ca pregatire pentru Duminica tuturor sfintilor, va impartasim o talcuire exceptionala a Evangheliei

care se citeste Duminica, apartinand celei mai mari autoritati in talcuirea Sfintei Scripturi, Marele Ioan
Gura De Aur. Cuvantul sau puternic este trezitor si luminator pentru orice constiinta sincera si inchide
gurile celor care cred ca Hristos ar fi venit sa ne aduca acea dragoste siropoasa si trandafirie
propovaduita astazi de noile ecumenisme si umanisme pseudo-crestine sau acea pace si concordie
universale, menite sa anuleze orice identitate a Traditiei sau vreo unicitate a Adevarului de credinta si sa
aduca un antihristic rai pe pamant. De asemenea, este un prilej de a adanci reflectia asupra poruncii de
a nu tacea cand este vorba de a marturisi Cuvantul lui Hristos (iar nu pe noi insine!!) si de a asuma
toata dezbinarea inerenta urmarii Sale fara compromis! Cand suntem tentati sa recitam fara clipire
mari cuvinte despre pace si iubire sau sa ne scandalizam gratuit la ideea de “razboi intru Cuvant” (vai,
ce urat cuvant: razboi…), sa ne reamintim aceasta Evanghelie si aceasta talcuire, menite sa ne restituie
INTREAGA invatatura nefalsificata si neciuntita a lui Hristos si sa ne invete sa nu mai rupem versete din
context, pentru a indreptati viclenia cugetului nostru. Razboiul exista, dar el este unul duhovnicesc – si
e unul de aparare, nu de cucerire! – purtat doar cu arma cuvantului Adevarului si cu toatele ‘armele
luminii’. Deci cine se scandalizeaza, se sminteste de fapt de Hristos, neputandu-I primi invatatura.
Asadar, iubiti frati, sa mergem inapoi la Evanghelie, inapoi la Hristos, inapoi la Sfintii Parinti!
 Sf. Ioan Gura de Aur: Hristos vorbeste in aceasta Evanghelie tuturor crestinilor

“Aşadar tot cel care va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi eu pentru el
înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri; iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă
voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“.

Domnul îndeamnă pe ucenicii Săi să propovăduiască cu îndrăznire Evanghelia, nu numai prin făgăduirea
bunătăţilor, ci şi prin ameninţări; şi-şi termină îndemnurile Sale cu nişte cuvinte pline de tristeţe. Uită-te
cît de precise sînt cuvintele Sale. N-a spus: „Pe Mine”, ci “pentru Mine”, arătînd că acela care
mărturiseşte nu mărturiseşte cu propria lui putere, ci ajutat de harul cel de sus. Despre cel ce se
leapădă n-a spus: «întru Mine”, ci „de Mine”, pentru că se leapădă fiind lipsit de har. Aş putea fi, însă,
întrebat:

- Pentru ce atunci mai este învinuit dacă se leapădă fiind părăsit?

- Pentru că părăsirea se datoreşte celui care a fost părăsit.

- Dar pentru ce nu este de ajuns numai credinţa cu mintea, ci se mai cere şi mărturisirea cu gura?

- Pentru a ne îndemna să avem îndrăznire, să avem mai multă dragoste şi mai mult curaj şi pentru a
ne ridica la o şi mai mare înălţime. De aceea Domnul adresează aceste cuvinte tuturor creştinilor.
Nu le adresează numai ucenicilor Săi, pentru că vrea să-i facă oameni de ispravă nu numai pe ei, ci
şi pe ucenicii lor. Cel care a cunoscut aceste cuvinte ale Domnului nu numai că va propovădui
Evanghelia cu îndrăznire, dar va şi suferi totul cu uşurinţă şi cu dragă inimă. Credinţa în aceste cuvinte
ale Domnului a adus pe mulţi alături de apostoli. Pentru cel ce stăruie în rău pedeapsa e mai mare, iar
pentru cel ce face binele răsplata e mai mare. Pentru că cel ce face binele are, cu timpul, prisos de fapte
bune; iar păcătosul socoteşte că are vreun cîştig dacă amînă pedeapsa; dar mai bine spus, nu face altceva
decît să-şi mărească pedeapsa.

“Ai adaos de fapte bune, spune Domnul, că M-ai mărturisit tu mai întîi aici pe pâmînt. Voi avea si Eu
adaos, că-ţi voi da mai mult, nespus de mult, că te voi mărturisi acolo, în ceruri, înaintea Tatălui Meu!”
Vezi că acolo sînt strînse şi faptele bune şi faptele rele? Pentru ce te grăbeşti şi te zoreşti? Pentru ce cauţi
răsplata aici pe pămînt, cînd eşti mîntuit prin nădejde? De aceea, dacă faci o faptă bună şi nu primeşti
răsplata ei aici pe pămînt, nu te tulbura! Te aşteaptă, în veacul ce va să fie, cu adaus răsplata faptelor tale
bune. Dacă faci vreo faptă rea şi nu eşti pedepsit aici, nu te trîndăvi! Te aşteaptă acolo pedeapsa dacă nu-
ţi schimbi viaţa, dacă nu te faci mai bun.

Dacă nu mă crezi, încredintează-te din cele de acum de cele viitoare. Dacă în timpul muceniciei sînt atît
de străluciţi cei care-L mărturisesc pe Hristos, gîndeşte-te cum vor fi în timpul încoronării! Dacă aici pe
pămînt duşmanii îi laudă, cum nu te va admira şi pe tine, cum nu te va lăuda cel mai iubitor Tată dintre
toţi părinţii? Atunci, pe lumea cealaltă, primim şi răsplată pentru faptele noastre bune şi pedeapsă pentru
cele rele. Aşadar cei care se leapădă de Hristos vor fi păgubiţi şi aici şi dincolo. Aici, pentru că
trăiesc cu o conştiinţă rea – chiar dacă nu mor îndată, de murit tot mor – dincolo, pentru că vor
suferi cea mai cumplită pedeapsă. Ceilalţi vor cîştiga şi aici şi dincolo; aici, îşi vînd cu bun preţ moartea
lor, ajungînd prin aceasta mai strălucitori decît cei în viaţă; dincolo, se bucură de bunătăţi nespuse. Că
Dumnezeu e gata nu numai în a pedepsi, ci şi în a răsplăti; şi spre răsplată mult mai gata decît spre
pedeapsă.

- Dar pentru ce Domnul vorbeşte o singură dată de răsplată şi de două ori de pedeapsă?

- Pentru că ştie că mai cu seamă prin pedeapsă ajungem mai înţelepţi. De aceea, după ce a spus:
„Temeţi-vă de cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă “, zice iarăşi: “Mă voi lepăda şi Eu de
el”. Tot aşa face şi Pavel; vorbeşte des de gheenă.

***
„Să nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt; n-am venit să aduc pace, ci sabie.”

Domnul rosteşte iarăşi cuvinte grele şi pline de autoritate. Răspunde mai dinainte la obiecţiile ce i s-ar
fi putut face. Pentru ca nu cumva ucenicii Lui, auzind aceste cuvinte să spună: „Pentru aceasta ai venit
pe lume, ca să ne ucizi pe noi şi pe cei ce vor asculta de cuvîntul nostru, pentru ca să umpli lumea de
război?”, Domnul le-o ia înainte şi le spune: „N-am venit să aduc pace pe pămînt”.

- Pentru ce atunci le-a poruncit ucenicilor să spună pace în fiecare casă în care vor intra, pentru ce şi
îngerii spuneau la naştere: „Slavă intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pămînt pace , pentru ce toţi profeţii
au binevestit pacea?

- Pentru că atunci mai cu seamă este pace, cînd se taie ce este bolnav, cînd e îndepărtat ceea ce dă
naştere la răzvrătire. Că aşa e cu putinţă să se unească cerul cu pămîntul! Şi doctorul tot aşa
salvează restul trupului, cînd taie partea care nu se poate vindeca, iar generalul cînd seamănă discordie
între conspiratori. Tot aşa şi la Turnul Babel; o bună neînţelegere a pus capăt unei păci rele şi a făcut
pace. La fel şi Pavel a împărţit în mai multe tabere pe cei ce se uniseră împotriva lui (Fapte, 23, 6-10). Iar
înţelegerea dintre Ahaav şi Izabela, împotriva lui Nabute, a fost mai cumplită decît orice război (3 Regi
21, 5-14). Nu totdeauna înţelegerea este un lucru bun, pentru ci şi hoţii se înţeleg între ei. Războiul,
însă, nu este o urmare a voinţei lui Hristos, ci a voinţei oamenilor. Hristos voieşte ca toţi oamenii să
se unească în credinţă; dar, pentru că se despart unii de alţii, ia naştere războiul.

- Şi totuşi Domnul n-a grăit aşa!

– Dar ce a spus?

- „N-am venit să aduc pace”.

Prin aceste cuvinte Domnul îi mîngîie pe ucenicii Săi, spunîndu-le: „Să nu socotiţi că voi sînteţi pricina
dezbinării dintre oameni; Eu sînt Cel Ce fac aceasta, pentru că sufletul oamenilor e aşa! Nu vă
tulburaţi, dar, că lucrurile se întîmplă împotriva aşteptărilor voastre. Pentru aceasta am venit ca să
aduc război.Aceasta-i voinţa Mea. Nu vă tulburaţi, dar, dacă pămîntul este plin de războaie şi de intrigi.
Cînd va fi dat la o parte ceea ce-i mai rău, atunci cerul se va uni cu ceea ce-i mai bun”. Domnul a spus
aceste cuvinte ucenicilor Săi ca să-i întărească în faţa părerii proaste pe care o avea mulţimea despre
ei. Şi n-a spus: „război”, ci ceea ce-i mai cumplit decît războiul: „Sabie”.

Să nu te miri dacă Domnul întrebuinţează cuvinte grele şi supărătoare la auz! Intenţionat a deprins
auzul ucenicilor Săi cu cuvinte aspre, pentru ca ei să nu se dea în lături atunci cînd vor da de
greutăţi. A întrebuinţat un astfel de limbaj pentru ca să nu spună cineva că i-a înduplecat prin linguşeli,
ascunzîndu-le greutăţile apostoliei. Aceasta e pricina că Domnul foloseşte cuvinte aspre, cuvinte tari,
chiar cînd ar fi putut să-şi exprime gîndul altfel. E mai bine ca realitatea să fie mai blîndă decît cuvintele.

Dar Domnul nu S-a mulţumit numai cu cele spuse, ci a explicat şi ce fel de război va fi acesta; arată că
va fi cu mult mai cumplit decît războiul civil, spunînd: „Că am venit să despart pe om de tatăl său şi
pe fiică de mama ei şi pe noră de soacra ei”. „Nu numai prietenii, nici numai cetăţenii se vor ridica unii
împotriva altora, spune Domnul, ci şi rudele şi firea se va dezbina în ea însăşi, că am venit să despart pe
om de tatăl său şi pe fiică de mama ei şi pe noră de soacra ei. Războiul nu va fi între cunoscuţi, ci între
cei care se iubesc mai mult, între cele mai apropiate rude”. Asta arată mai cu seamă puterea
Domnului, că ucenicii au auzit aceste cuvinte şi totuşi le-au primit şi ei şi au convins şi pe alţii să le
primească. Cu toate că nu Hristos avea să dea naştere acestui război între rude, ci răutatea rudelor,
totuşi Hristos spune că El o face. Aşa obişnuieşte Scriptura să se exprime. Şi în altă parte spune:
“Dumnezeu le-a dat lor ochi ca să nu vadă” (Isaia 6, 10). Şi acum Dumnezeu foloseşte acelaşi fel de a
vorbi, pentru ca, după cum am mai spus, ucenicii, gîndindu-se la aceste cuvinte ale Domnului, să nu se
tulbure cînd vor fi ocăriţi şi insultaţi.

Dacă unii socotesc împovărătoare cuvintele lui Hristos, să-şi aducă aminte de o veche întîmplare. S-a
petrecut de mult, în istoria poporului evreu; ea arată înrudirea dintre Vechiul şi Noul Testament şi tot ea
mai arată că aceeaşi persoană a rostit şi cuvintele de acum şi pe cele de atunci. Cînd iudeii făcuseră
viţelul de aur şi cînd se închinaseră lui, Dumnezeu numai atunci şi-a potolit mînia, cînd fiecare a
ucis pe semenul său (Ieşirea 32, 27). Unde sînt acum cei ce spun că Dumnezeul Vechiului Testament
este un Dumnezeu rău, iar Dumnezeul Noului Testament un Dumnezeu bun? Iată, Dumnezeul Noului
Testament a umplut toată lumea de sîngele rudelor! Cu toate acestea eu voi spune că şi aceasta este tot
opera marii Sale iubiri de oameni. Şi ca să arate că El este Cel Care a încuviinţat uciderile petrecute în
istoria poporului iudeu, Hristos aminteşte o profeţie; chiar dacă nu sînt folosite aceleaşi cuvinte, totuşi
înţelesul este acelaşi.

- Care este profeţia?

- „Vrăjmaşii omului sînt casnicii lui”. Şi în istoria poporului iudeu s-a întîmplat un lucru asemănător.
Erau profeţi, dar erau şi profeţi mincinoşi; poporul se împărţea în tabere; casele se învrăjbeau; unii
credeau în profeţi, alţii în profeţi mincinoşi. De aceea profetul îi îndemna zicînd: „Nu vă încredeţi în
prieteni, nici nu nădăjduiţi în domnitori; ci şi de cea cu care te culci în pat, păzeşte-te, să nu-i
încredinţezi ceva” (Miheia 7, 5); şi: Duşmanii bărbatului sînt bărbaţii din casa lui” (Miheia 7, 6).
Domnul a spus cuvintele acestea ca să-i pregătească, pe cei care vor primi învăţătura Lui să fie mai presus
de toate. Nu-i rău să mori, ci să mori rău.

De aceea şi spunea: “Foc am venit să aduc pe pămînt” (Luca 12, 49). Cu aceste cuvinte voia să arate
tăria şi căldura dragostei pe care o cerea. Pentru că Domnul ne-a iubit foarte mult, de aceea vrea ca
şi noi să-L iubim la fel. Aceste cuvinte au întărit pe ucenici! Ele i-au făcut mai presus de toate! „Dacă
cei care vor asculta de cuvîntul vostru, le spune Hristos, vor dispreţui rudele, copiii, părinţii, gîndiţi-vă
ce fel de oameni trebuie să fiţi voi, dascălii lor! Greutăţile şi necazurile nu se vor opri la voi; se vor
întinde şi la ceilalţi. Am venit să aduc lumii mari bunătăţi, dar cer şi mare ascultare şi mare dragoste”.

„Cel care iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel care
iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel care nu-şi ia crucea lui
şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”.

Ai văzut dregătoria Dascălului? Ai văzut că arată că este Fiul adevărat al Tatălui? Ai văzut că
porunceşte să lăsăm totul şi să-L iubim numai pe El? „Dar pentru ce vorbesc, spune Hristos, de
prieteni şi de rude? Chiar sufletul tău dacă ţi-l iubeşti mai mult decît pe Mine, eşti departe de a fi ucenicul
Meu!”

- Ce? aş putea fi întrebat. Nu sînt cuvintele acestea potrivnice Vechiului Testament?

- Nicidecum! Dimpotrivă, cu totul de acord! Că şi în Vechiul Testament Domnul porunceşte ca

închinătorii la idoli să fie nu numai urîţi, ci chiar ucişi cu pietre; iar în Deuteronom, admirîndu-i pe
aceştia, spune: „Cel ce zice tatălui său şi mamei sale: „Nu te-am văzut” şi pe fraţii săi nu i-a cunoscut şi
pe fiii lui nu i-a ştiut, acela a păzit cuvintele Tale” (Deut. 33, 9).

Să nu te miri, apoi, dacă Pavel dă multe porunci şi copiilor şi părinţilor şi că porunceşte copiilor să se
supună părinţilor; dar le porunceşte să se supună în acelea care nu vatămă credinţa; în toate celelalte
bine să le dea toată cinstea; dar dacă părinţii le-ar cere mai mult decît le datorează, nu trebuie să li
se supună. De aceea spune Domnul la Luca: “Dacă cineva vine la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe
mama sa şi pe femeia sa şi pe copiii săi şi pe fraţii săi, ba încă şi sufletul său, nu poate fi ucenic al Meu”.
Nu ne porunceşte să-i urîm fără pricină – asta ar fi o mare nelegiuire! – ci: „Cînd tatăl tău, mama ta,
femeia ta, copiii tăi, spune Domnul, vor să-i iubeşti mai mult decît pe Mine, atunci, tocmai pentru
aceasta, urăşte-i; că o dragoste ca aceasta pierde şi pe cel iubit şi pe cel ce iubeşte.”

Hristos a spus acestea ca să-i facă mai curajoşi şi pe copii, dar mai blînzi şi pe părinţii care ar avea de
gînd să împiedice pe copii să îmbrăţişeze credinţa. Cînd părinţii vor vedea că Hristos are atîta putere
şi tărie încît să-i despartă pe copii de ei, părinţii vor ceda, pentru că văd că încearcă lucruri
imposibile. De aceea Hristos îi lasă pe părinţi şi se adresează copiilor, învăţîndu-i pe părinţi să nu
încerce nimic, pentru că sînt zadarnice încercările lor.

Apoi pentru ca părinţii să nu se revolte şi nici să se supere, iată cum continuă Domnul cuvîntul Său. După
ce a spus: „Cel ce nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa”, a adăugat: „şi sufletul său”. „Pentru ce-Mi
vorbeşti, spune Domnul, de părinţi, de fraţi, de surori şi de soţie? Nimic nu-i mai aproape ca sufletul tău!
Şi totuşi, dacă nu-ţi urăşti sufletul, lucrezi împotriva Celui Ce te iubeşte, împotriva Mea!”

Hristos nu ne porunceşte să ne urîm sufletul, aşa de mîntuială, ci să-l dăm războaielor, luptelor,
junghierilor, sîngiuirilor, că „cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenic al
Meu”. Ucenicii lui Hristos nu trebuie să înfrunte numai moartea aceasta firească, ci chiar moartea silnică;
şi nu numai moartea silnică, ci şi moartea de ocară. Deocamdată Domnul nu le-a vorbit nimic ucenicilor
Săi de patimile Sale; aştepta să fie instruiţi mai bine în aceste învăţături, ca să poată primi mai cu uşurinţă
cuvîntul despre patimile Sale. Nu se cuvine, oare, să ne mirăm de ucenici, că nu le-a zburat sufletul
din trup la auzul acestor cuvinte? Pretutindeni în faţa lor supărări, iar cele bune în nădejdi! Cum nu le-
a zburat sufletul din trup? Nu, pentru că mare era puterea Celui Ce le grăia, şi mare şi dragostea
celor ce-L ascultau! De aceea I s-au supus şi nu I s-au împotrivit, deşi auziseră pe Domnul vorbindu-le
de greutăţi mai mari şi mai cumplite decît auziseră bărbaţii aceia mari: Moise şi Ieremia.

“Cel ce şi-a aflat sufletul său îl va pierde; iar cel ce şi-a pierdut sufletul său pentru Mine, ii va afla.” Ai
văzut cît de mare e paguba celor care-şi iubesc sufletul mai mult decît trebuie şi cît e de mare cîştigul
celor ce şi-l urăsc? Şi pentru că poruncile Lui erau împovărătoare – că le dăduse poruncă să se lupte cu
părinţii, cu copiii, cu firea, cu rudeniile, cu lumea întreagă, ba chiar şi cu sufletul lor – Domnul le
arată şi folosul poruncilor; iar folosul este foarte mare. „Lupta aceasta, le spune Domnul, nu numai că
nu vă va vătăma, ci vă va fi de mare folos; dacă nu luptaţi veţi fi vătămaţi!” Şi ceea ce a făcut Domnul
totdeauna face şi acum; le dă curaj, slujindu-se tocmai de cuvintele lor. „Pentru ce nu vrei să-ţi
dispreţuieşti sufletul? întreabă Domnul. Pentru că-l iubeşti? Dar tocmai pentru aceasta dispreţuieşte-l!
Atunci vei avea cel mai mare folos, atunci vei arăta că-l iubeşti cu adevărat!” Uită-te la nespusa
înţelepciune a lui Hristos! Hristos nu le porunceşte ucenicilor Săi să-şi urască numai părinţii, nici
numai copiii, ci chiar ceea ce le este mai scump, sufletul, ca să nu mai aibă nici o îndoială asupra
poruncii de a-şi urî părinţii şi copiii şi ca să ştie că aşa le vor fi şi acelora de cel mai mare folos, de
vreme ce, de dragul lui Hristos, urăsc ceea ce este mai necesar vieţii, sufletul“.

(Fragmente din: Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, Editura IBMBOR, 1994).

• Legaturi:

Vrea Hristos să fim pacifişti şi toleranţi cu oricine doar de dragul păcii? – Sf. Nicolae Velimirovici

ARHIM.IUSTIN PÂRVU: TĂCERE ŞI MĂRTURISIRE

Din: “FILOCALIA”, vol IX, traducere de parintele Dumitru Staniloae:

Despre multa vorbire si tacere

• (asculta intreg capitolul citit – aici)

“(…) Multa vorbire este catedra slavei desarte, prin care aceasta se arata pe sine si se face cunoscuta.
Multa vorbire este semnul nestiintei, usa clevetirii, calauza glumelor, slujitoarea minciunii, risipirea
strapungerii, nascatoarea trandaviei sau pricinuitoarea ei, inainte-mergatoarea somnului, imprastierea
mintii adunate in sine, pierzatoarea pazei de sine, racitoarea caldurii, intunecarea rugaciunii.

(…)

Cel ce-si cunoaste greselile isi infraneaza limba, iar vorbaretul nu s-a cunoscut inca pe sine cum
trebuie. Prietenul tacerii se apropie de Dumnezeu si, vorbind cu El fara sa stie cum, e luminat de
Dumnezeu. Tacerea lui Iisus a rusinat pe Pilat, si linistea unui om duhovnicesc mistuie slava
desarta.

Dupa ce a spus un cuvant, Petru a plans cu amar, pentru ca si-a adus aminte de cel ce a zis: “Zis-am: pazi-
voi caile mele, ca sa nu pacatuiesc cu limba mea” (Ps. XXXVII, 1) si de altul care a zis: “E mai bine a
cadea de la inaltime pe pamant, decat din pricina limbii” (Is.Sir. XX, 19).

Nu voiesc sa scriu multe despre aceasta, desi vicleniile patimilor ma indeamna. Dar am auzit o data pe
cineva, dornic sa afle de la mine ceva despre liniste, care zicea ca multa vorbire se naste numaidecat din
una din acestea: fie dintr-o indelungata vietuire si deprindere vicleana si neinfranata (caci limba, fiind si
ea un madular al trupului, cere ceea ce a invatat si s-a obisnuit), fie, la cei ce se nevoiesc, si mai ales la ei,
din slava desarta; iar uneori si din lacomia pantecelui. Pentru aceea, adeseori, multi infranandu-si
pantecele cu oarecare fortare inchid si limba, si multa ei vorbire in tacere.

Cel ce se gandeste cu grija la moarte isi opreste cuvintele. Si cel ce a agonisit plansul sufletului se
fereste de vorba multa ca de foc.

(…)

Cel ce a cunoscut mirosul focului celui prea inalt fuge de insotirea cu oamenii, cum fuge albina de fum.

Putini pot opri apa fara de zagazuri, dar si mai putini isi pot opri gura neinfranata.

A fost treapta a unsprezecea. Cel ce a biruit-o, a taiat deodata multime de rele”.

 Despre nesimtire, adica despre moartea sufletului inainte de moartea trupului

(versiunea audio a capitolului – aici)

1. Nesimtirea este o simtire omorata atat a trupului, cat si a duhului, care sfarseste in nesimtire dintr-o
boala si nepasare indelungata.

2. Lipsa de durere (impietrirea) este o nepasare intiparita in fire, o cugetare amortita, o fiica a
gandurilor patimase ce au pus stapanire pe om (a prejudecatilor), o inghetare a ravnei, un lat al
barbatiei, o necunoastere a strapungerii inimii, o poarta a deznadejdii, o maica a uitarii si, dupa
nastere, o fiica a fiicei sale [mama si fiica, totodata a uitarii].

3. Cel lipsit de durere (nesimtitul) este un filosof fara minte. E un talcuitor ce se osandeste pe sine, un
iubitor de cuvinte potrivnice lui, invatator orb la vedere. Vorbeste de insanatosirea ranei si nu
inceteaza de a o zgandari. Graieste impotriva patimii si nu inceteaza de a manca cele ce-l vatama. Se
roaga impotriva patimii si porneste indata la lucrarea ei. Se manie pe lucrarea ei impotriva lui insusi,
dar de cuvintele lui nu se rusineaza, nenorocitul. “Fac raul”, striga el, dar staruie cu ravna in a-l face.
Se roaga cu gura impotriva patimii si cu trupul lupta pentru ea. Filosofeaza despre moarte si se
poarta ca unul care nu are moarte. Suspina din pricina despartirii de viata si dormiteaza ca unul ce va
trai vesnic. Vorbeste despre infranare si se lupta pentru lacomia pantecelui. Fericeste ascultarea si e
cel dintai care nu asculta. Lauda pe cei neimpatimiti si nu se rusineaza sa tina minte raul si sa se
lupte pentru o zdreanta. Maniindu-se, se amaraste, dar iarasi se manie din pricina ca s-a amarat; si
adugand infrangere la infrangere, nu simte nimic. Citeste despre judecata si incepe sa zambeasca.
Citeste despre slava desarta si chiar in timpul citirii sufera de ea. Se rosteste pentru priveghere si
indata se scufunda in somn. Lauda rugaciunea si fuge de ea ca de bici. Saturandu-se, se caieste, si
dupa putina vreme adauga alta saturare.Fericeste tacerea, dar o lauda prin vorbarie. Invata despre
blandete, dar se manie adeseori chiar in timp ce invata despre ea. Trezindu-se din somn suspina, dar
lasandu-si capul pe perna iarasi se supune patimii.

Ocaraste rasul si invata zambind despre plans. Se invinovateste pe sine in fata altora ca iubitor de
slava desarta, dar urmareste sa-si castige slava prin invinovatire. Priveste patimas la fete si
vorbeste despre neprihanire. Lauda pe cei ce se linistesc petrecand in lume si nu intelege ca se face pe
sine de rusine. Slaveste pe cei milostivi si ocaraste pe cei saraci. Se face totdeauna pîrîşul si nu voieste sa
vina la simtire, ca sa nu spuna ca nu poate.

4. Am vazut pe multi ascultand cand se vorbea despre moarte si despre judecata infricosatoare si
lacrimand, dar avand lacrimile in ochi porneau grabnic spre masa. Si m-am mirat cum a putut aceasta
stapana si visterie a raului miros sa infranga si plansul si sa stapaneasca prin multa nesimtire.

5. Am dezgolit, dupa putina cunostinta si putere pe care o am, viclesugurile si ranile acestei furioase si
nebune ajunse la culme. Caci nu suport sa vorbesc mult despre ea. Dar cel ce poate sa aduca in Domnul,
din cercare, leacurile acestor rani, sa nu se oboseasca a face neincetat aceasta. Eu nu ma rusinez sa
recunosc neputinta mea, ca unul ce sunt stapanit cu tarie de ea. Caci n-as fi izbutit nici macar sa
inteleg prin mine insumi viclesugurile si mestesugirile ei, daca n-as fi inteles-o si n-as fi stapanit-o
cu sila, si daca n-as fi batut-o cu biciul fricii de Dumnezeu, lovind-o cu rugaciunea neincetata.
Numai asa am si putut sa marturisesc cele spuse. De aceea a socotit si tirana si raufacatoarea aceasta sa
spuna: “Cei ce au legamant cu mine, vazand pe morti, rad. Stand la rugaciune, ei sunt cu totul
impietriti, invartosati si intunecati. Vazand Sfanta Masa, raman nesimtiti. Impartasindu-se de Dar, se
poarta ca si cand ar gusta paine simpla. Vazand pe cei strapunsi la inima, ei rad de dansii. Am invatat de
la tatal care m-a nascut pe mine sa omor toate cele ce se nasc din barbatie si osteneala. Eu sunt maica
rasului. Eu sunt hranitoarea somnului. Eu sunt prietena imbuibarii. Nu sufar o dojeneala. Sunt impletita
cu evlavia mincinoasa“.

Uimit de cuvintele acestei nebune, am intrebat de numele celui ce a nascut-o. Iar ea zise: “Eu n-am
numai o nastere; zamislirea mea este amestecata si nestatornica. Pe mine ma face puternica
imbuibarea. Ma face sa cresc timpul. Ma intareste reaua obisnuinta. Cel stapanit de mine nu se va
elibera niciodata. Staruieste intru multa priveghere cugetand la judecata vesnica; poate asa voi slabi
putin. Ia seama la pricina mea de unde ma nasc in tine si lupta impotriva maicii mele. Caci nu am una
singura in toti. Roaga-te des langa cei morti, zugravind in inima ta chipul lor nesters. Dar daca nu-l
zugravesti pe acesta cu pensula postului, nu ma vei birui in veac“.

• Recomandari: