Poietica

Marin Sorescu:

Eu care cred că tot ce fac ţine de acelaşi domeniu – este un domeniu al

poeziei care înglobează cu generozitate proza, teatrul şi pictura – o
pasiune veche care acum pare o copilărie întârziată dar prin copilărie
înţeleg bucuria jocului, bucuria descoperirii lumii prin culoare şi trebuie să
spun că asta mă ţine tânăr. Nu vreau să mă gândesc, nici nu vreau să mă
încrâncenez într-un singur lucru.

La început, sigur, este o anumită timiditate şi teama de a nu veni cu

lucruri imperfecte. Dacă în alte domenii sunt într-o fază avansată şi în
pictură acum am ajuns la o fază cu care pot să mă prezint.

•Cuvintele nu au contur şi nu le vezi. Punând culoare pe pânză, descoperi

conturul lucrurilor şi intri într-un univers concret şi pipăibil.

•Din şcoala primară eram bun la desen, pe urmă am luat-o în altă direcţie
dar mâna a continuat să deseneze, să pipăie lumea. Această activitate îmi
face bine pentru că mă relaxează, îmi ţine conştiinţa vie.

•Eu mă consider în primul rând un iubitor de pictură care, din când în

când, face şi el semne de carte. Pictura pentru mine este o stare de
emoţie.

•Aş vrea ca pânzele mele să fie considerate ca nişte poeme pictate. Într-o
vreme am făcut şi picturi cu poezie, spaţiul dintre forme includea
cuvintele.

•Acum sunt aproape de un realism magic.

•Titlurile joacă un rol important, câteodată sunt versuri şi uneori sunt un

întreg poem.

•Obiectele cred că vin pe pânză cu un anumit halou şi care poate fi magic,

ca fiinţele, au aceeaşi aureolă. Aceasta uneori se vede, uneori nu se vede
dar ne dă senzaţia că lumea este cu mult mai bogată decât suntem noi
obişnuiţi să o vedem. Artiştii contribuie la bogăţia lumii. Ei descoperă
spaţiile dintre vorbe şi lucruri şi aduc acea vibraţie care poate fi numită
bucurie sau fericire.

•Atunci când pictez mă simt foarte bine. Pictura înseamnă o descătuşare,

în timp ce poezia, proza sau critica înseamnă totuşi o veselie şi, ca veselie,
presupun o anumită obligaţie. Deci pictura o fac de bunăvoie. Nimeni nu
ne obligă să fim nici scriitori, nici poeţi, nici dramaturgi, nici pictori.
Trebuie să existe pornirea să lucrezi în sfera inefabilului…
•N-am avut timp să mă fac pictor dar nici nu m-am lăsat de tot – iarăşi din
lipsă de timp… Poezia din cuvinte nu se vede, în timp ce aceea aşternută
pe pânză te izbeşte cu concreteţea ei şi e ca o durere imediată…

Ceea ce aş putea mărturisi este bucuria copilărească a întâlnirii cu o

materie care trebuie să fie a mea – mi-ar plăcea să cred că nu mi-a scăzut
definitiv – şi largul în care mă simt uneori, în osteneala complementară a
culorii.

•În vitrină se află un braţ de cărţi de care m-am eliberat iar pe pereţi,
0,0005 ari sub formă de vopsele, oxizi şi pigmenţi de pământ. Un pământ
feruginos. Mă prezint, deci, în faţa d-voastră liric şi arabil, brăzdat de
contradicţia dintre două arte care se ceartă numai ca să se împace.

•Am vrut să fac în pictură ceva care să nu semene cu vorbirea, ceva care
să fie altceva şi să-mi dea şi mie sentimentul că mă odihnesc pe un câmp.

•Evadarea din universul scriitorului este o amăgire a mea. În pictura mea

se văd obsesiile din literatura mea. Pânzele mele au un substrat de poezie,
fatalitate de care nici nu vreau să scap.

•Nu m-am putut lăsa de scris, iar stânga mea nici de pictură. Pictez cu
stânga pentru că sunt stângaci.

•Încercările mele sunt şi un omagiu adus plasticii româneşti de la care am

învăţat mereu dezinteresat, cu sinceritatea cu care te îndrăgosteşti de
iubita altuia. Avantajul meu în domeniu este că nu am ce uita. Nu mă
obsedează sfaturile maestrului şi pot sări dintr-o dată la ce vreau să spun.
Dezavantajul e că nu sunt niciodată sigur când un tablou e terminat sau
nu. Pot picta la infinit o pânză, că niciodată nu mi se pare gata. Asta este
şi deosebirea dintre pictura şi literatura mea. În literatură am intuiţia
exactă a lucrului terminat. Şi în teatru, de exemplu lucrez cu tablouri dar
ştiu să sporesc tabloul la timp, dar dacă un personaj se încăpăţânează să
se lungească, îi iau replica din gură şi scriu în paranteză moale.

•Ca şi poezia, şi lucrul cu culorile şi lumina îţi dă senzaţia infinitului.

•Starea de eboşe, notarea bruscă a unui gând plastic cu halouri de alb în

jur nu înseamnă o grabă, înseamnă mila mea în faţa unei stări de spirit.
Mi-e milă să o omor revenind asupra unui gest spontan.

Liviu Rebreanu, despre romanul Ion:

„pera literara trebuie sa creeze viata, sa exprime pulsatia vietii adevarate, prin imaginea
personajelor vii, nu frumosul (falsul) care ramane numai o nascocire omeneasca, este tinta
artei; arta, literatura insemneaza viata adevarata.”

Eugen Ionesco:
Încerc să proiectez pe scenă o dramă lăuntrică... vreau să redau propriu-mi univers ciudat și
improbabil.”