Sunteți pe pagina 1din 3

Pian

Pianul (prescurtarea comună a cuvântului de origine italiană pianoforte) este


un instrument muzical foarte răspândit, în care sunetul este produs de corzi
metalice fixate pe o placă de rezonanţă din lemn, lovite de ciocănele acoperite cu
pâslă, prin intermediul unei claviaturi. Pianele moderne au corzile montate într-un
cadru metalic, de obicei turnat din fontă şi finisat cu lac şi pulbere de bronz (motiv
pentru care este numit, impropriu, şi „placă de bronz”). Acesta are rolul de a rezista
tensiunii mari exercitate de corzi, care altfel ar deforma structura din lemn a
pianului.

Elementele constructive
Elementele esenţiale pentru producerea sunetului într-un pian sunt: (1) corzile metalice
lovite de (2) ciocănelul din lemn cu cap de pâslă, (3) căluşul pe care sunt fixate corzile
prin intermediul unor şiruri de cuie metalice, şi care transmite vibraţia corzii către (4)
placa de rezonanţă din lemn, care are rolul de a transforma vibraţia corzii în unde sonore.
Coarda singură produce un sunet aproape inaudibil, datorită suprafeţei sale foarte mici,
iar placa de rezonanţă, care are o suprafaţă considerabil mai mare, transformă vibraţia
corzii mult mai eficient în sunet, punând în mişcare un volum mare de aer (vezi si
imaginea de mai jos).

Istoria pianului

Povestea pianului începe la jumatatea secolului al XII-lea cu primul său strămoş -


monocordul cu clape - căruia ulterior i-au fost adăugate mai multe coarde,
transformându-se în mult mai cunoscultul clavicord, care funcţiona printr-un mecanism
de atingere a coardelor în momentul apăsării clapelor. Până la începutul secolului al XV-
lea, clavicordul ajungea să aibă zece coarde, fiecare dintre ele producând cel puţin două
note prin atingerea coardelor în două puncte diferite pe lungimea acesteia.
Un alt instrument premergător pianului a fost clavecinul, care producea sunete atunci
când în urma atingerii clapelor coardele erau ciupite de pene de lemn, aşa cum buricul
degetelor ciupeşte coardele de chitară. Acesta avea însă dezavantajul de a nu permite
celui care cînta să ofere dinamism muzicii. Deşi a fost des utilizat pe parcursul a două
sute de ani, până în secolul al XVIII-lea claviatura sa ajungând până la opt octave,
clavecinul a pierdut treptat teren în faţa unui nou instrument numit pianoforte. În 1709,
italianul Bartolomeo Cristofori din Padova, fabricant de clavecine, începea construcţia
primului mecanism de pian pe principiul atingerii coardelor cu ciocănele, fără ca acestea
să rămână în contact cu coarda după producerea sunetului. În plus, impactul ciocănelelor
putea fi controlat cu ajutorul pedalelor. Denumirea de pianoforte, menţinută până în
1850, a fost dată tocmai datorită acestui principiu de funcţionare care permitea obţinerea
unui sunet variat şi clar, mai lung sau mai scurt, mai tare sau mai încet, în funcţie de
dorinţa celui care acţiona clapele. Invenţia lui Cristofori a fost menţionată pentru prima
dată în 1711, împreună cu o schiţă a instrumentului, într-un document scris de către
Francesco Scipione Maffei, constituind sursa de inspiraţie pentru prima generaţie de
fabricanţi de piane. De-a lungul vieţii, Bartolomeo Cristofori a construit aproximativ
douăzeci de piane, doar trei dintre acestea, care datează din anul 1720, păstrîndu-se până
în zilele noastre în muzee din Europa şi SUA.
Tipuri

Pianină (pian vertical)

Instrumentul cunoaşte două forme constructive distincte:

Pianul cu coadă, în care corzile sunt dispuse pe orizontală într-o carcasă din lemn
sprijinită, de obicei, pe trei picioare. Pianele cu coadă se împart, în funcţie de lungime, în
următoarele categorii:

- Pian cu coadă scurtă (lungime ~140-180 cm);

- Pian cu coadă medie (lungime ~180-230 cm);

- Pian cu coadă lungă (lungime ~230-300 cm) - cele mai lungi de ~240 cm sunt piane de
concert.

Pianina, în care corzile şi carcasa sunt dispuse în plan vertical, pentru a ocupa mai puţin
spaţiu. Poate avea înălţimi variabile.

Calitatea sonoră a unui pian este proporţională, de regulă, cu lungimea acestuia


(respectiv înălţimea, pentru pianine), mai ales în ceea priveşte claritatea şi puterea
registrului grav. Aceasta se explică prin posibilitatea utilizării, în pianele cu coadă lungă,
a unor corzi mai lungi şi a unor plăci de rezonanţă mai bine adaptate frecvenţelor diferite
produse de corzi.

Piane electrice

Un pian electric este un pian care produce sunete mecanice care sunt transformate în
semnale electronice cu ajutorul unor doze electromagnetice. Spre deosebire de
sintetizator, pinaul electric nu este un instrument electronic ci unul electro-mecanic.
Primele piane electrice au fost inventate la sfârşitul anilor 1920.

• Superpianul lui Emerich Moses Spielmann (1927)


• Pianul Neo-Bechstein (1931)

Producători de piane

Printre cele mai cunoscute firme producătoare de piane sunt astăzi Steinway and Sons
(SUA şi Germania), C. Bechstein (Germania), Blüthner(Germania), Bösendorfer
(Austria), Yamaha (Japonia), Kawai (Japonia).