Sunteți pe pagina 1din 12

Instituțiile Uniunii Europene

1. Scurt istoric al UE

Uniunea Europeană (UE) este unică. Ea nu este un stat federal, ca Statele Unite ale
Americii, pentru că ţările membre UE rămân naţiuni suverane independente. UE nu se încadrează
nici în tiparul de organizaţie interguvernamentală, cum sunt Naţiunile Unite, deoarece ţările
membre îşi reunesc o parte a suveranităţii – şi obţin, în acest mod, o influenţă şi o putere colectivă
mult mai mare decât în cazul în care ar acţiona pe cont propriu.
În practică, prin reunirea suveranităţii se înţelege că statele membre deleagă anumite puteri
de decizie unor instituţii comune pe care le-au creat, astfel încât deciziile cu privire la probleme
specifice de interes comun să poată fi adoptate în mod democratic, la nivel european.
Există trei instituţii de decizie principale:
 Parlamentul European (PE), care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către
aceştia;
 Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre individuale;
 Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii ca un tot unitar.
Acest „triunghi instituţional” elaborează politicile şi legile care se aplică pe întregul teritoriu
al UE. În principiu, Comisia propune legi noi, iar Parlamentul şi Consiliul le adoptă. Comisia şi
statele membre aplică aceste legi, iar Comisia asigură respectarea lor.
Curtea de Justiţie este arbitrul final în litigiile din domeniul dreptului european.
Curtea de Conturi controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii.
Puterile şi responsabilităţile instituţiilor UE, precum şi normele şi procedurile pe care
trebuie să le urmeze sunt prevăzute în Tratatele care stau la baza UE. Tratatele sunt aprobate de
preşedinţii şi prim-miniştrii tuturor ţărilor UE şi sunt ratificate ulterior de parlamentele acestora din
urmă.
Mai există câteva instituţii care îndeplinesc un rol esenţial în funcţionarea UE:
Comitetul Economic şi Social European reprezintă actorii economici şi sociali din societatea
civilă organizată, precum angajatorii şi angajaţii, sindicatele şi organizaţiile de consumatori;
Comitetul Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale;
Banca Europeană de Investiţii finanţează investiţiile în proiecte de dezvoltare economică în
interiorul şi în exteriorul UE şi susţine micile întreprinderi prin Fondul European de Investiţii;
Banca Centrală Europeană este responsabilă de politica monetară europeană;

1
Ombudsmanul European investighează plângerile privind administrarea defectuoasă
înaintate împotriva instituţiilor şi organismelor UE;
Controlorul European pentru Protecţia Datelor asigură protecţia datelor cu caracter personal
ale cetăţenilor.
Uniunea Europeană este o entitate politică, socială şi economică, dezvoltată în Europa, ce
este compusă din 27 ţări.
Uniunea Europeană nu dispune de personalitate juridică, ea fiind mai degrabă un concept
politic decât unul juridic, deoarece nu substituie Comunitățile europene, ci le înglobează într-un
ansamblu mai larg.

2. Parlamentul European

Parlamentul European (PE) este ales de cetăţenii Uniunii Europene pentru a le reprezenta
interesele. Îşi are originea în anii ′50 şi are la bază tratatele fundamentale. Din 1979, membrii
Parlamentului European sunt aleşi prin vot direct de către cetăţenii UE.
Alegerile au loc o dată la cinci ani şi fiecare cetăţean UE are dreptul de a vota şi de a
candida, indiferent unde locuieşte în UE. Cele mai recente alegeri au avut loc în iunie 2009. Astfel,
Parlamentul exprimă voinţa democratică a celor aproximativ 500 de milioane de cetăţeni ai Uniunii
şi le reprezintă interesele în discuţiile cu alte instituţii UE. Parlamentul are 736 de membri din toate
cele 27 de state membre UE.
Membrii Parlamentului European (MPE) nu sunt grupaţi în funcţie de ţările de origine, ci
de afinităţile politice la nivelul UE. La nivelul grupurilor politice de care aparţin, ei reprezintă toate
punctele de vedere cu privire la aspectele politice şi integrarea europeană, de la adepţii convinşi ai
federalismului până la euroscepticii fervenţi.
Jerzy Buzek a fost ales preşedinte al PE la 14 iulie 2009, cu un mandat de doi ani şi jumătate
(până în ianuarie 2012).
Număr de locuri pentru fiecare ţară (legislatura 2009 – 2014)
Austria 17 Luxemburg 6
Belgia 22 Malta 5
Bulgaria 17 Polonia 50
Cipru 6 Portugalia 22
Danemarca 13 Regatul Unit 72
Estonia 6 Republica Cehă 22
Finlanda 13 România 33
Franţa 72 Slovacia 13

2
Germania 99 Slovenia 7
Grecia 22 Spania 50
Irlanda 12 Suedia 18
Italia 72 Ţările de Jos 25
Letonia 8 Ungaria 22
Lituania 12 TOTAL 736

Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea în trei sedii: Bruxelles (Belgia), Luxemburg
şi Strasbourg (Franţa).
La Luxemburg se află sediul administrativ („Secretariatul General”). Reuniunile întregului
Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au loc la Strasbourg şi uneori la
Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc tot la Bruxelles.
Parlamentul îndeplineşte trei funcţii principale:
 Adoptă legile europene – în colaborare cu Consiliul, în multe domenii de politici
publice. Faptul că PE este ales prin vot direct de către cetăţenii UE reprezintă o garanţie a
legitimităţii democratice a legislaţiei europene.
 Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte instituţii UE, în special
asupra Comisiei. Parlamentul deţine puterea de a aproba sau de a respinge comisarii nominalizaţi şi
are dreptul de a cere întregii Comisii să demisioneze.
 Controlul finanţelor publice. Împreună cu Consiliul, Parlamentul deţine autoritatea
asupra bugetului UE şi poate influenţa cheltuielile UE. Parlamentul adoptă sau respinge întregul
proiect de buget.
Activitatea Parlamentului se împarte în două etape principale:
 Pregătirile pentru sesiunea plenară. MPE dezbat propunerile Comisiei în cadrul
comisiilor specializate în diferite domenii de activitate ale UE şi pe baza unui raport întocmit de
unul dintre membrii comisiei parlamentare, denumit „raportor”. Raportul furnizează baza pentru
dezbatere şi argumentele pro şi contra cu privire la propunerea în cauză. Aspectele prezentate spre
dezbatere sunt discutate şi în cadrul grupurilor politice.
 Sesiunea plenară. În fiecare an, 12 sesiuni plenare a câte patru zile au loc la
Strasbourg şi şase sesiuni a câte două zile au loc la Bruxelles. În cadrul acestor sesiuni, Parlamentul
examinează propunerile legislative şi votează modificările înainte de a lua o decizie cu privire la
întregul text.

3. Consiliul Uniunii Europene

3
Consiliul este principalul organ de decizie al UE. La fel ca Parlamentul European, Consiliul
a fost înfiinţat prin tratatele fundamentale în anii ′50. Consiliul reprezintă statele membre, iar la
reuniuni participă un ministru din fiecare guvern al statelor UE.
În funcţie de subiectele de pe agenda de lucru, la reuniuni participă diferiţi miniştri. Spre
exemplu, dacă în Consiliu se vor discuta probleme de mediu, la reuniune va participa ministrul de
resort din fiecare stat membru UE şi reuniunea va avea titlul „Consiliul pentru Mediu”.
Relaţiile UE cu restul lumii sunt administrate de „Consiliul pentru Afaceri Generale şi
Relaţii Externe”. Însă această configuraţie a Consiliului este responsabilă pentru o gamă variată de
probleme de politică generală şi, în consecinţă, la reuniunile sale participă oricare ministru sau
secretar de stat pe care îl numeşte guvernul ţării respective.
În total există nouă configuraţii („formaţiuni”) diferite ale Consiliului.
 Afaceri Generale şi Relaţii Externe,
 Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin),
 Justiţie şi Afaceri Interne,
 Forţă de muncă, Politică Socială, Sănătate şi Protecţia Consumatorilor,
 Competitivitate,
 Transport, Telecomunicaţii şi Energie,
 Agricultură şi Pescuit,
 Mediu,
 Educaţie, Tineret şi Cultură.
Fiecare ministru din Consiliu este împuternicit să îşi asume angajamente în numele
guvernului pe care îl reprezintă. Cu alte cuvinte, semnătura ministrului este semnătura întregului
guvern. Mai mult, fiecare ministru din Consiliu răspunde în faţa parlamentului naţional şi a
cetăţenilor pe care parlamentul ţării sale îi reprezintă. Alături de implicarea Parlamentului European
în procesul decizional, prin aceasta se asigură legitimitatea democratică a deciziilor Consiliului.
Preşedinţii şi/sau prim-miniştrii ţărilor UE, împreună cu Preşedintele Comisiei Europene, se
reunesc sub denumirea de Consiliu European de până la patru ori pe an. Aceste reuniuni „la nivel
înalt” stabilesc orientările de politică generală ale UE şi soluţionează probleme care nu au găsit
rezolvare la nivelurile inferioare (adică la nivel de miniştri în cadrul reuniunilor obişnuite ale
formaţiunilor Consiliului). Dată fiind importanţa lor, discuţiile Consiliului European se pot prelungi
până târziu în noapte şi atrag multă atenţie din partea mass-media.
Consiliului îi revin şase responsabilităţi esenţiale.

4
1. Să adopte legi europene – în colaborare cu Parlamentul European, în multe
domenii de politici publice.
2. Să coordoneze politicile economice şi sociale generale ale statelor membre.
3. Să încheie acorduri internaţionale între UE şi alte ţări sau organizaţii
internaţionale.
4. Să aprobe bugetul UE, în colaborare cu Parlamentul European.
5. Să definească şi să pună în aplicare politica externă şi de securitate comună a
UE (PESC) pe baza orientărilor prevăzute de Consiliul European.
6. Să coordoneze cooperarea între instanţele naţionale şi autorităţile poliţieneşti
în materie penală
7. Majoritatea acestor responsabilităţi au legătură cu domeniul „comunitar” – şi
anume domeniile de acţiune în care statele membre au hotărât să îşi reunească suveranitatea şi să
delege puterile de decizie instituţiilor UE. Acest domeniu reprezintă primul „pilon” al Uniunii
Europene.

3.1. Organizarea activității Consiliului

Coreper
În Bruxelles, fiecare stat membru UE are o echipă permanentă („birou de reprezentare”) care
îl reprezintă şi care îi apără interesele naţionale la nivelul UE. Şeful fiecărui birou de reprezentare
este, de fapt, ambasadorul ţării respective în UE.
Aceşti ambasadori sunt cunoscuţi ca „reprezentanţi permanenţi” şi se reunesc săptămânal în
cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper). Rolul acestui comitet este de a pregăti
lucrările Consiliului, cu excepţia majorităţii problemelor legate de agricultură, care sunt
administrate de un Comitet special pentru agricultură. Coreper este asistat de un număr de grupuri
de lucru, la care participă oficiali din cadrul birourilor de reprezentare sau al administraţiilor
naţionale.

Preşedinţia Consiliului
Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, la fiecare şase luni. Cu alte cuvinte,
fiecare stat membru UE preia controlul agendei Consiliului şi prezidează toate reuniunile pentru o
perioadă de şase luni, promovând deciziile legislative şi politice şi negociind pentru realizarea unui
compromis între statele membre.

5
Secretariatul General
Preşedinţia este asistată de Secretariatul General, care pregăteşte şi asigură funcţionarea
optimă a activităţii Consiliului la toate nivelurile.
În 2004, Javier Solana a fost reales Secretar General al Consiliului. Dl Solana este şi Înaltul
Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună (PESC) şi, în această calitate,
contribuie la coordonarea acţiunilor UE la nivel mondial. În temeiul noului tratat de la Lisabona,
Înaltul Reprezentativ va fi înlocuit de un Ministru al Afacerilor Externe al UE.
Secretarul General este asistat de un Secretar General Adjunct, responsabil pentru
administrarea Secretariatului General.

4. Comisia Europeană

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi
proiecte de legi şi de a monitoriza aplicarea acestora. Comisia este un organ al Comunităţilor
Europene, independent de statele membre, având deci un caracter cu adevărat supranaţional. Sediul
Comisiei: Berlaymont, Bruxelles. Comisarii acţionează exclusiv la dispoziţia Uniunii şi nu a ţărilor
de origine.
Comisarii sunt membrii cu drepturi egale ai comisiei, reprezentând deciziile luate pe
principiul colegial. Durata unui mandat este de 5 ani, începutul şi sfârşitul acestuia fiind corelate cu
perioada legislativă a Parlamentului European. Limbile de lucru ale Comisiei sunt - engleza,
franceza şi germana. Regulamentul de funcţionare al Comisiei Europene este compusă la ora
actuală din 27 de comisari, din care unul are funcţia de preşedinte al Comisiei Europene. Consiliul
European îl nominalizează pentru fiecare nouă comisie pe preşedintele acesteia, după care se
solicită acordul Parlamentului European. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa din 1
februarie 2003 fiecare stat membru al Uniunii Europene îşi deleagă câte un comisar, căruia i se
alocă o anumită sferă de competenţă politică, care după posibilităţi trebuie să corespundă cu
autoritatea deţinută de statul membru în acel domeniu politic. Consiliul European numeşte
comisarii, după ce fiecare guvern naţional a propus pentru comisariat câte trei candidaţi. După
numirea acestora se solicită apoi acordul Parlamentului Uniunii Europene conţine şi alte
reglementări organizaţionale.
Comisia Europeană reprezintă instituţia care apără interesul general al Uniunii. Ea este
actualmente formată din 27 de comisari (un comisar pentru fiecare stat membru şi doi pentru statele

6
mari:Italia, Spania, Franţa, Germania, Marea Britanie). Comisarii acţionează total independent în
raport cu guvernele lor naţionale, iar mandatul lor este de 5 ani. După cum se precizează în art. 157
CE, „Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în totală independenţă, în interesul general al
Comunităţilor. În îndeplinirea misiunilor lor, nici nu solicită, nici nu acceptă instrucţiuni de la vreun
guvern sau de la alte organisme. Ei se abţin de la orice acţiune incompatibilă cu caracterul funcţiilor
lor. Fiecare stat membru se angajează să respecte acest caracter şi să nu încerce să-i influenţeze pe
membrii Comisiei în exercitarea misiunii lor”.Tratatul prevede, de asemenea, incompatibilităţile
mandatului de comisar european cu alte activităţi remunerate sau nu. Funcţionarea Comisiei se
supune principiului colegialităţii,prevăzut în articolul 219 CE; acest principiu stipulează că
„deliberările Comisiei sunt adoptate cu majoritatea numărului de membri prevăzut de articolul 157".
De asemenea, membrii Comisiei trebuie să acţioneze într-o manieră unitară. Preşedintele şi
membrii Comisiei Europene sunt desemnaţi de statele membre şi îşi încep activitatea după ce au
primit avizul Parlamentului European. Preşedintele este cel care convoacă Comisia, cel puţin o dată
pe săptămână. Reuniunile sale nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidenţiale. Comisia este
gardianul Tratatelor (ea veghează la punerea în aplicare a Tratatelor fondatoare, a celor de revizuire,
precum şi la respectul dreptului comunitar în statele membre), are iniţiativa legislativă directă
(poate face propuneri de acte constrângătoare – regulamente, directive, decizii –, de acte privind
activitatea celorlalte instituţii, de acte neconstrângătoare – avize, recomandări), poate fi mediator
între guvernele statelor membre în cadrul Consiliului European, gestionează fondurile structurale şi
bugetul, precum şi clauzele de salvgardare. Comisia este ajutată în activitatea sa de comitete, prin
delegarea de competenţe în cadrul procedurii de comitologie. În domeniile extracomunitare,
Comisia este asociată în Politica Externă şi de Securitate Comună şi are competenţe limitate
referitor la cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.
Comisiei Europene îi revin patru funcţii principale:
1. să propună proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului;
2. să administreze şi să aplice politicile UE şi bugetul;
3. să asigure respectarea legislaţiei UE (împreună cu Curtea de Justiţie);
4. să reprezinte Uniunea Europeană la nivel internaţional, spre exemplu prin negocierea
acordurilor între UE şi alte ţări.

5. Curtea de Justiție

7
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, Uniunea
Europeană are personalitate juridică și a preluat competențele conferite anterior Comunității
Europene. Prin urmare, dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii Europene și include, de
asemenea, toate dispozițiile adoptate în trecut în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, în
versiunea anterioară Tratatului de la Lisabona. În prezentarea care urmează, expresia „drept
comunitar" va fi utilizată atunci când este vorba despre jurisprudența Curții de Justiție anterioară
intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
Alături de Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom)
continuă să existe. Având în vedere că, în principiu, competențele Curții de Justiție în ceea ce
privește Euratom sunt aceleași cu cele exercitate în cadrul Uniunii Europene - și pentru claritatea
prezentării - orice referire la dreptul Uniunii va acoperi și dreptul privind Euratom.
Curtea de Justiţie este compusă din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali. Judecătorii şi
avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de guvernele statelor membre, după consultarea
unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita
funcţiile respective. Mandatul acestora este de şase ani și poate fi reînnoit. Aceştia sunt aleşi din
rândul personalităților care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute
pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a căror competenţă este
recunoscută
Judecătorii Curţii de Justiție îl desemnează din rândul lor pe preşedinte, pentru o perioadă de trei ani
care poate fi reînnoită. Preşedintele conduce lucrările Curții de Justiție şi prezidează şedinţele şi
deliberările în cazul celor mai mari complete de judecată.
Avocaţii generali asistă Curtea. Aceştia au rolul de a prezenta, cu deplină imparţialitate şi în
deplină independenţă, opinie juridică numită „concluzii" în cauzele care le sunt repartizate.
Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le conduce sub autoritatea
preşedintelui Curţii.
Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (treisprezece judecători) sau în
camere de cinci sau de trei judecători.
Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii
(printre altele, atunci când trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului sau să dispună din oficiu
demiterea unui comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci când apreciază
că o cauză prezintă o importanţă excepţională.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituţii care
este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de importante.

8
Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau de trei judecători. Preşedinţii
camerelor de cinci judecători sunt aleşi pentru perioadă de trei ani, iar cei ai camerelor de trei
judecători pentru perioadă de un an.
Pentru a construi Europa, anumite state (astăzi în număr de 27) au încheiat tratate de
instituire a Comunităţilor Europene, ulterior a Uniunii Europene, dotate cu instituţii care adoptă
norme de drept în domenii determinate.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia jurisdicţională a Uniunii și a
Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din trei instanţe: Curtea
de Justiţie, Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei Publice, a căror principală misiune este examinarea
legalității actelor Uniunii şi asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia.
Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a consacrat obligaţia administraţiilor
şi a instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul sferei lor de competenţă şi
de a proteja drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a dreptului Uniunii), fără a
aplica însă orice dispoziţie contrară din dreptul naţional, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei
Uniunii (supremaţia dreptului Uniunii asupra dreptului naţional).
Curtea a recunoscut de asemenea principiul răspunderii statelor membre pentru încălcarea
dreptului Uniunii, care constituie, pe de o parte, un element care consolidează în mod decisiv
protecţia drepturilor conferite particularilor de normele Uniunii şi, pe de altă parte, un factor care
este de natură să contribuie la aplicarea mai diligentă a acestor norme de către statele membre.
Încălcările săvârşite de acestea din urmă sunt astfel de natură să dea naştere unor obligaţii de
despăgubire, care, în anumite cazuri, pot avea repercusiuni grave asupra finanţelor publice
naţionale.
În plus, Curtea poate fi sesizată cu orice neîndeplinire, de către un stat membru, a
obligațiilor ce decurg din dreptul Uniunii, iar în situaţia neexecutării unei hotărâri de constatare a
unei astfel de neîndepliniri, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalităţi
cu titlu cominatoriu.
Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile de transpunere a
unei directive, poate fi aplicată de Curte statului membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancțiune
pecuniară chiar de la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.
Curtea de Justiţie lucrează totodată în colaborare cu instanţele naţionale, instanţe de drept
comun în domeniul dreptului Uniunii. Orice instanţă naţională sesizată cu un litigiu referitor la
dreptul Uniunii poate şi uneori trebuie să adreseze Curţii de Justiţie întrebări preliminare. În acest
mod, Curtea se pronunţă asupra interpretării unei norme de drept al Uniunii sau verifică legalitatea
acesteia.

9
Evoluţia jurisprudenţei sale ilustrează contribuţia Curţii la crearea unui spaţiu juridic care îi
priveşte pe cetăţeni, fiind menit să le protejeze drepturile conferite acestora de legislaţia Uniunii în
diverse domenii ale vieţii lor cotidiene.

6. Curtea de Conturi Europeană

După instituirea Curţii prin Tratatul de la Bruxelles din 1975, procesul de integrare
europeană şi tratatele consecutive au atribuit Curţii rolul de instituţie a Uniunii Europene,
însărcinată cu efectuarea auditului finanţelor UE. În calitate de auditor extern, aceasta contribuie la
îmbunătăţirea gestiunii financiare a UE şi joacă rolul de gardian independent al intereselor
financiare ale cetăţenilor Uniunii.
Curtea desfăşoară audituri prin intermediul cărora evaluează colectarea şi utilizarea
fondurilor UE. Curtea examinează dacă operaţiunile financiare au fost corect înregistrate şi
prezentate, dacă au fost executate cu respectarea legilor şi a reglementărilor şi dacă au fost
gestionate cu respectarea principiilor de economicitate, eficienţă şi eficacitate. Curtea promovează
asumarea responsabilităţii şi transparenţa, sprijinind Parlamentul European şi Consiliul în
exercitarea competenţelor acestora de control al execuţiei bugetului comunitar, în special în cadrul
procedurii de descărcare de gestiune, şi aduce un plus de valoare la nivelul gestiunii financiare a UE
prin rapoartele şi avizele sale, jucând un rol proactiv în cadrul construcţiei Uniunii şi contribuind la
apropierea acesteia de cetăţenii săi.
Curtea de Conturi Europeană se angajează să fie o organizaţie eficientă, aflată în fruntea
progreselor din domeniul auditului finanţelor publice şi din cel al administraţiei publice, o instituţie
recunoscută pentru integritatea şi imparţialitatea sa, pentru profesionalismul său, pentru eficienţa sa
şi pentru calitatea auditurilor şi a avizelor sale. Conform concluziilor evaluării inter pares a Curţii,
evaluare realizată de o echipă internaţională de auditori, Curtea îşi desfăşoară activitatea în condiţii
de independenţă şi de obiectivitate, iar cadrul de audit stabilit este conceput în mod adecvat în
conformitate cu standardele internaţionale de audit şi cu cele mai bune practici ale instituţiilor
supreme de audit.
2009 este un an important pentru UE: alegeri în luna iunie pentru Parlamentul European şi o
nouă Comisie Europeană în toamnă. Însă anul 2009 este cu siguranţă marcat de o criză globală
semnificativă. Planurile de redresare adoptate atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi la nivel
naţional, pentru a face faţă crizei economice şi financiare au invocat nevoia unui grad mai mare de

10
flexibilitate şi de simplificare a normelor şi a procedurilor europene şi naţionale, în special a celor
privind legea concurenţei, ajutoarele de stat şi fondurile structurale. Consecinţele acestor planuri vor
trebui să fie monitorizate în mod adecvat.
În plus, Europa se confruntă cu provocări majore, precum eficienţa energetică, schimbările
climatice şi dezvoltarea durabilă. Aceste provocări exercită pretutindeni o presiune asupra finanţelor
publice; pentru a veni în întâmpinarea lor, va fi nevoie să utilizăm în mod judicios resursele de care
dispunem.
În acest context, rolul Curţii de Conturi Europene câştigă o importanţă şi mai mare, având în
vedere nevoia de a spori transparenţa şi asumarea responsabilităţii – valori democratice
fundamentale – cu scopul de a se asigura o bună gestionare a fondurilor publice în numele
cetăţenilor şi al contribuabililor Uniunii Europene.

BIBLIOGRAFIE
1. www.europa.eu (Portalul Uniunii Europene)
2. D. Mazilu , Integrare europeană .Drept comunitar și instituții europene , Ed Lumina
Lex,2001
3. Dacian Cosmin Dragoș , Uniunea Europeană –Instituții, Mecanisme, ed.3 ,Ed C.H
.Beack ,Bucuresti , 2007

11
4. www.regielive.ro
5. www.referat.ro

12