ROMANUL MODERN OBIECTIV

"ION"
| |

ROMANUL MODERN OBIECTIV

"ION"

-roman realist-social obiectiv -

de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu (1885-1944) este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie
primul roman realist obiectiv din literatura română, "Ion" şi primul roman obiectiv de
analiză psihologică

din proza românească, "Pădurea spânzuraţilor".

"Ion" de Liviu Rebreanu, primul roman obiectiv din literatura română, a apărut în anul
1920, după o lungă perioadă de elaborare, aşa cum însuşi autorul menţionează în finalul
operei, între martie 1913-iulie 1920. Apariţia romanului a stârnit un adevărat entuziasm
în epocă, mai ales că nimic din creaţia nuvelistică de până atunci nu anunţa această
evoluţie spectaculoasă: "Nimic din ce a publicat înainte nu ne putea face să prevedem
admirabila dezvoltare a unui scriitor, care a început şi a continuat vreo zece ani, nu numai
fără strălucire dar şi fără indicaţii de viitor", nota Eugen Lovinescu. Criticul primeşte
romanul "Ion" ca pe o izbândă a literaturii române, iar satisfacţia sa este consemnată în
studiul "Creaţia obiectivă. Liviu Rebreanu: Ion". Pentru iniţiatorul modernismului
românesc, a/ cărui principiu de bază era "sincronismul" literaturii române cu cea
europeană, romanul "Ion" este cel care "rezolvă o problemă şi curmă o controversă".
Această afirmaţie a Iui Lovinescu se referă Ia faptul că apariţia primului roman obiectiv
direcţionează literatura română ccătre valoare europeană şi stinge polemica pe care
criticul o avea cu sămănătoriştii epocii.
Geneza romanului:

Liviu Rebreanu mărturiseşte că în lunga sa trudă de creaţie, în cei 7 ani în care a lucrat la
roman, un rol important l-a avut, pe de o parte "impresia afectivă” , emoţia, iar pe de altă
parte, acumularea de material documentar. O scenă văzutăde scriitor pe colinele
dimprejurul satului I-a impresionat în mod deosebit şi a constituit punctul de plecare al
romanului "Ion". Aflat Ia vânătoare, Rebreanu a observat "...un ţăran îmbrăcat în haine de
sărbătoare", care s-a aplecat, deodată "şi-a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică.
Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o
simplă ciudăţenie".

O altă întâmplare relatată de sora sa, Livia, i-a reţinut atenţia: o fată înstărită, rămasă
însărcinată cu un tânăr sărac, a fost bătută cumplit de tatăl ei pentru că trebuia să se
înrudească acum cu un sărăntoc, "care nu iubea pământul şi nici nu ştia să-1 muncească.

Un eveniment care l-a marcat în mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu Rebreanu
a avut-o cu un tânăr ţăran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar ai Glanetaşului, care
nu avea pământ şi pronunţa acest cuvânt cu "atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parc-
ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată..."

O altă sursă o constituie amintirile sale de copil ardelean, care a observat în jurul Iui
mentalităţile şi obiceiurile ţăranilor, viaţa lor dificilă şi complexă din cauza ocupaţiei
Imperiului Austro-Ungar.

Prima variantă a romanului "Ion" a fost o schiţă scrisă de Rebreanu în 1908, care purta
titlul "Ruşinea", subiect reluat într-o nuvelă, "Zestrea", în care conturează portretul lui
Ion şi schiţează întâlnirea dintre flăcău şi Ileana (Ana din roman).

Structura şi compoziţia romanului:

I. Roman social şi realist:

• obiceiuri şi tradiţii populare, evenimente importante din viaţa omului(hora, sfinţirea

hramului bisericii, naşterea, nunta, moartea): "«Ion» este opera unui poet epic, care cântă
cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii: naşterea, nunta, moartea" (G.Călinescu);

• instituţiile de stat: şcoala, biserica, judecătoria, notariatul;

• familia, ca instituţie socială: familia învăţătorului Herdelea, familia Glanetaşuluî,

familia Bulbuc, familia Vasile Baciu etc;

• destine umane individuale: Ion, Ana, George Bulbuc, Titu Herdelea etc;
II. Roman modern şi obiectiv - interferenţa formelor literare tradiţionale cu cele
moderne:

• formula realistă prin ilustrarea vieţii ţărăneşti din Ardeal, în primele decenii ale
secolului al XX-lea, o adevărată "creaţie de oameni şi de viaţă" (articolul "Cred", 1924);

• obiectivarea romanului românesc: "pornind de la acelaşi material ţărănesc, «Ion»

reprezintă o revoluţie şi faţă de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă
de eticismul ardelean, constituind o dată istorică în procesul de obiectivare a literaturii
noastre epice". (E.Lovinescu).

"M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana /", mărturisea Liviu Rebreanu,
întrucât amestecul eului în operă ar diminua veridicitatea subiectului.

• tehnicile compoziţionale sunt moderne:

- Rebreanu construieşte două planuri de acţiune care se întrepătrund: pe de o parte

destinul lui Ion, iar pe de altă parte viaţa satului ardelenesc;

- opera este monumentală, "poate mai mare ca natura" (E.Lovinescu); "«Ion» este
epopeea, mai degrabă decât romanul, care consacră pe Rebreanu ca poet epic al omului
teluric" (G.Călinescu); Rebreanu este "un mare creator tocmai prin intuiţia ritmului etern
al existenţei satului" (N.Manolescu);

- tehnica romanului este circulară, deoarece începe cu descrierea drumului spre satul
Pripas şi cu imaginea satului venit la horă şi se termină cu imaginea satului adunat la
sărbătoarea hramului noii biserici şi descrierea drumului dinspre satul Pripas;

- romanul este structurat riguros, în două părţi cu titluri sugestive ("Glasul pământului" şi
"Glasul iubirii"), capitolele au titluri-sinteză ("începutul", "Hora", "Nunta", "Naşterea"
etc).

Romanul "Ion" răspunde cerinţei modernismului lovinescian, de sincronizare a literaturii

române cu literatura europ sincronismului) prin faptul că are caracter obiectiv, utilizând
sondajul psihologic în construirea personajelor, fiind un roman realist, social, obiectiv şi
modern.

Liviu Rebreanu este prin excelenţă un narator omniscient, care povesteşte întâmplările,
evenimentele la persoana a

III-a. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale
naratorului, de unde reiese obiectivitatea acestuia faţă de evenimente şi personaje.
Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea
derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, acela al satului Pripas şi unul
imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor.

Tema:

Romanul "Ion" este o monografie a realităţilor satului ardelean de la începutul secolului

al XX-lea, ilustrând conflictul generat de lupta aprigă pentru avere, într-o lume în care
statutul social al omului este stabilit în funcţie de pământul pe care-I posedă, fapt ce
justifică acţiunile personajelor. Soluţia lui Rebreanu este aceea că Ion se va căsători cu o
fată bogată, Ana, deşi nu o iubeşte, Florica se va mărita cu George pentru că are pământ,
iar Laura, fiica învăţătorului Herdelea îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru că nu
cere zestre. Personajul central al cărţii, Ion al Glanetaşului, este reprezentativ pentru
colectivitatea umană din care face parte prin mentalitatea clasei ţărăneşti şi a vremurilor
căreia îi aparţine.

Construcţia subiectului:

Incipitul:

Il constituie descriereadrumului spre satul Pripas, la care se ajunge prin "şoseaua ce vine
de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul" până la Cluj, din care se desprinde "un drum alb
mai sus de Armadia [...], apoi coteşte brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea buzna în
Pripasul pitit într-o scrântitură de coline". La intrarea în sat, "te întâmpină [...] o cruce
strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălată de ploi şi cu o cununiţă de flori
veştede agăţată de picioare". Imaginea este reluată simbolic nu numai în finalul
romanului, ci şi în desfăşurarea acţiunii, în scena licitaţiei la care se vindeau mobilele
învăţătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion şi al Anei, precum şi viaţa tensionată şi
necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, loan Belciug, Vasile Baciu,
George Bulbuc.

Ca în orice roman, în "Ion" există mai multe planuri de acţiunecare se întrepătrund şi se

determină reciprocşi la care participă numeroase personaje, puternic individualizateşi
solid construite

Acţiunea romanului:

Incepe cu fixarea timpului şi a spaţiuluiîn care vor avea loc evenimentele, într-o zi de
duminică, în satul Pripas, când toţi locuitorii se află adunaţi ia hora tradiţională, în curtea
Todosiei,văduva lui Maxim Oprea. Nu lipsesc nici fruntaşii satului, învăţătorul Herdelea
cu familia lui, preotul Ioan Belciug şi "bocotanii" care cinstesc cu prezenţa lor
sărbătoarea. Hora este o pagină etnografică memorabilăprin jocul tradiţional, vigoarea
flăcăilor şi candoarea fetelor, prin lăuta ţiganilor care compun imaginea unui ritm
impetuos: "De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat someşana
cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar
colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşază în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare,
luminate de oboseală şi de mulţumire".

Lui Ion îi place Florica, dar Ana are pământ, aşa că el îi face curte acesteia, spre
disperarea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, care se ceartă cu Ion şi-1 face de râsul satului,
spunându-i "sărăntoc". Alexandru Glanetaşu, tatăl lui Ion, risipise zestrea Zenobiei, care
avusese avere când se măritase cu el şi acum nu mai aveau decât un petec de ţarină.
Vasile Baciu, om vrednic al satului, se însurase tot pentru avere cu mama Anei, dar fiind
harnic sporise averea şi se gândea să-i asigure fetei o zestre atunci când se va mărita.

Ion, flăcău harnic şi mândru, dar sărac, o necinsteşte pe Ana şi îl obligă astfel pe Vasile
Baciu să i-o dea de nevastă împreună cu o parte din pământuri, dispută patronată de
preotul Belciug. Obţinând avere, Ion dobândeşte situaţie socială, demnitate umană şi
satisfacerea propriului orgoliu. Odată însurat, Ion se poartă violent cu Ana, este indiferent
cu fiul său, care înseamnă pentru el numai garanţia posesiei de pământ.

In celălalt plan narativ, familia învăţătorului Herdelea are necazurile sale. Herdelea îşi
zidise casa pe lotul ce aparţinea bisericii, cu învoirea preotului Belciug. Relaţiile
învăţătorului cu preotul se degradează cu timpul, de aceea Herdelea se teme că ar putea
pierde toată agoniseala şi i-ar rămâne familia pe drumuri. Preotul Belciug, rămas văduv
încă din primul an, are o personalitate puternică, este cel mai respectat şi temut om din
sat, având o autoritate totală asupra întregii colectivităţi.

In sat, domină mentalitatea că oamenii sunt respectaţi dacă au oarecare agoniseală, fapt
ce face ca relaţiile sociale să fie tensionate între "sărăntoci" şi "bocotani", între chibzuinţă
rosturilor şi nechibzuinţa patimilor, ceea ce face să se dea în permanenţă o luptă aprigă
pentru existenţă.

Destinele personajelor sunt determinate de această mentalitate, de faptul că familiile nu

se întemeiază pe sentimente, ci pe interese economice: "în societatea ţărănească, femeia
reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii. Odată criza erotică
trecută, ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar
deosebită cu mult de a oricărei femei, nu" (G.Călinescu). Bătută de tată şi de soţ, Ana,
rămasă fără sprijin moral, dezorientată şi respinsă de toţi, se spânzură. Florica, părăsită de
Ion, se căsătoreşte cu George şi se bucură de norocul pe care îl are, deşi îl iubea tot pe
Ion.

Căsătorit cu Ana şi aşezat la casa Iui, Ion, din cauza firii Iui pătimaşe, nu se poate
mulţumi cu averea pe care o dobândise şi râvneşte la Florica. Sfârşitul lui Ion este
năprasnic, fiind omorât de George Bulbuc, care-I prinde iubindu-se cu nevasta lui, aşadar
Rebreanu propune pentru sfârşitul pătimaşului Ion o crimă pasională.

Finalul romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfinţirii noii biserici, descrie
drumul care iese din satul Pripas, viaţa urmându-şi cursul firesc: "Pripasul de-abia îşi mai
arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înălţa ca un cap biruitor. [...]
Apoi şoseaua coteşte, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenuşie în
amurgul răcoros. [...] Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva
oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. [...] Drumul trece prin Jidovifa, pe podul de lemn,
acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început...".

Intr-o altă perspectivă, satul este ilustrat în relaţiile cu regimul administrativ şi politic
austro-ungar. Realităţile social-concrete ale raporturilor dintre instituţii şi oameni sunt
prezentate obiectiv de Rebreanu, prin fapte, prin situaţiile în care eroii romanului se
găsesc în conflict cu autorităţile. Cei mai afectaţi sunt intelectualii, deoarece slujbaşii şi
autorităţile înăbuşă cu orice prilej conştiinţa asupririi naţionale care se manifestă cu
predilecţie la această clasă socială. Avocatul Victor Grofşoru militează pentru
emanciparea socială şi naţională pe căi legale; profesorul Spătaru este un extremist, pe
când Titu Herdelea, cu aere de poet, este un entuziast.

Liviu Rebreanu îşi Iasă personajele să acţioneze liber, să-şi dezvăluie firea, să
izbucnească în tensiuni dramatice, să-şi manifeste modul de a gândi şi de a se exprima.

Limbajul artistic:

Al Iui Liviu Rebreanu se individualizează prin respectul pentru adevăr, de unde reiese
obiectivarea şi realismul romanului, precum şi prin precizia termenilor, acurateţea şi
concizia exprimării, de unde rezultă sobrietatea stilului.

Stilul este anticalofil(împotriva scrisului frumos), lipsit de imagini artistice, întrucât

crezul prozatorului era că "strălucirile artistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai
totdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă [...], e mult mai uşor a scrie
frumos, decât a exprima exact."

George Călinescu, afirma că "Ion" este "un poem epic, [...] o capodoperă de măreţie
liniştită".

Caracterizarea personajului:
Personajul realist Ion este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica
istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea.

După aprecierea lui Eugen Lovinescu, "Ion este expresia instinctului de stăpânire a
pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie
procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă", spre deosebire de George Călinescu ce
consideră că "lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind
o ingratitudine calmă... Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia
instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse."

Trăsăturile morale ale personajului reies indirect, din faptele, gândurile şi atitudinile Iui,
precum şi din relaţiile cu celelalte personaje. încă de la începutul romanului, la hora
satului se evidenţiază între jucători feciorul Iui Alexandru Pop Glanetaşu, Ion, urmărind-
o pe Ana cu o privire stranie, "parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut", apoi o vede
pe Florica "mai frumoasă ca oricând [...], fata văduvei lui Maxim Oprea." Deşi îi era
dragă Florica, Ion e conştient că "Ana avea locuri şi case şi vite multe."

Conflictul interior:

Ccare va marca destinul flăcăului este vizibil încă de la începutul romanului. "Iute şi
harnic ca mă-sa", chipeş, voinic, dar sărac, Ion simte dureros prăpastia dintre el şi
"bocotanii" satului ca Vasile Baciu. Când acesta îi zice "fleandură, sărăntoc, hoţ şi
tâlhar", Ion, se simte biciuit, nu suportă ocara şi reacţionează violent. De la început, Ion
este sfâşiat de două forţe, glasul pământului şi glasul iubirii, căzând victimă acestor
două patimi.

Patima pentru pământ îl macină pentru că "pământul îi era drag ca ochii din cap". Fiind
dominat de dorinţa de a fi respectat în sat, stăpânit de o voinţă impetuoasă, un
temperament controlat de instincte primare, hotărât şi perseverent în atingerea scopului,
dar şi viclean, Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar,
setea pentru pământ este trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un
personaj memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată spre atingerea
scopului de a avea pământ: "glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca
o chemare, copleşindu-1." Altă dată, Ion exclamă împătimit: "cât pământ, Doamne!."

După ce planul îi reuşeşte datorită "inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai ales
voinţei imense"(Lovinescu), Ion, într-un gest de adorare, săruta pământul, iar faţa "îi
zâmbea cu o plăcere nesfârşită". Estt a doua ipostazăa lui Ion, când se vede "mare şi
puternic ca un uriaş din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori".

Pământul înseamnă pentru Ion demnitate, obiect al muncii asupra căruia îşi exercită
energia, vigoarea, hărnicia şi priceperea. După ce o lasă însărcinată pe Ana, atitudinea lui
Ion e rece, distantă, cinică, refuză să discute cu ea şi-i spune că va vorbi numai cu taică-
său. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este "semeţ şi cu nasul în vânt",
sfidător, conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea
pământul la care atâta râvnise. Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu
pământurile ei, nevasta devenind o povară jalnică şi incomodă. Capitolul "Nunta" îl
surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare, mai întâi "ce-ar fi oare
dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de urâţenia asta", ca apoi, în
clipa imediat următoare, să gândească în sine cu dispreţ "şi să rămân tot calic, pentru o
muiere...".

Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu
sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare. Călinescu
afirma că "în planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-
o Ia spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ", ceea ce sugerează faptul că Ion
este vinovat de propriul lui destin. Vinovată este însă şi societatea care determină o
opoziţie între săraci şi bogaţi prin natura relaţiilor dintre oameni. însuşindu-şi pământul
pe căi necinstite, Ion nu putea să supravieţuiască, sfârşitul Iui fiind perfect motivat moral
şi estetic.

Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuit sufletul lui Ion, iubirea
pătimaşă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului. Ion este omorât de
George, care îi prinde pe cei doi în flagrant, fiind apoi arestat, iar Florica rămâne singură
şi de ruşineu satului. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face
vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând
liniştea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele consumate, viaţa
satului îşi reia cursul normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici,
la care este adunat tot satul, iai drumul dinspre Pripas sugerează faptul că totul reintră în
obişnuit.