Sunt fericită…După atâtea decenii, de-a lungul cărora mi s-au scris gânduri bune

în albume (rimează, nu?), iată că mi-a venit şi mie rândul să scriu în albumul şcolii.
Viaţa mea profesională şi odată cu ea, tumultul lăuntric al vieţii mele personale s-
au scurs (şi …sper sa mai ardă flacăra, un timp…) în trei etape: tinereţea, de până la 32
de ani, mi-am petrecut-o la o şcolă minunată, de la ţară, aterizănd acolo, direct, de la
Timişoara, din miezul unui cenaclu literar şi al unei edituri studenţeşti, având ca emblemă
prezenţa băieţilor de la trupa Phoenix. Entuziasmul acumulat acolo m-a ajutat să-mi
transform elevii – cei mai mulţi mă caută şi acum, având copii – studenţi.
Etapa a doua, cea mai lungă, am trăit-o la Liceul Teoretic, pe atunci Liceul
Industrial nr. 2, Carei. Şcoala de atunci a trecut prin multe, multe transformări, până să
ajungă la statutul şi faima de acum.
Cea de-a treia etapă – şi ultima – se referă la anii mei de pensionară, acum, când,
din nou, Dumnezeu m-a mângâiat pe creştet şi m-a ajutat să nu fiu eliminată din sistem,
să dau de oameni care mai au nevoie de mine, aşa cum sunt, cine sunt.
Am trăit o perioadă frumoasă la Liceul Teoretic, poate şi fiindcă am evoluat, am
crescut odată cu metamorfozele acestui lăcaş de cultură. M-a făcut fericită sa dăruiesc, iar
urmele pe care le-am lăsat le găsesc în sufletul elevilor mei, nu e necesar să se fi
materializat pentru alţii.
I-am învătat pe elevii mei, că atunci când lupta pentru existenţă devine
insuportabilă, să se retragă doi paşi, să nu se arunce în vâltoare. Iar când văd că toţi se
reped spre scară, pentru a ajunge imediat, tot mai sus, să coboare două trepte, să nu dea
buzna, pentru că adevărata victorie – nu victoria de marketing – nu va întârzia.
Ce sfat aş putea da colegilor tineri? Să nu creadă într-o lume în care contează doar
vioara întâi...Doar împreună cu celelalte instrumente muzicale, mai modeste, se naşte
armonia. Îmi vin în minte cuvintele lui Daniel Pennac pe care le-am citit în cartea scrisă
pentru profesori şi elevi, Necazuri cu şcoala - « Iar unii colegi se cred nişte Karajan, care
nu suportă să dirijeze fanfara municipală. Visează toţi doar la Filarmonica din Berlin. »
E o tradiţie minunatăsă a liceului să urmărească traseul elevilor, avem cu cine să
ne măndrim! Şi mie îmi tresare inima azi, când vorbesc cu ei. Dar, fiindcă nu pot
enumera numele tuturor, mi-e teamă să nu îi rănesc pe cei care vor fi omişi, numai şi
numai din cauza spaţiului limitat.

1
 Răsfoiesc, uneori, vechile albume. Toţi sunt copiii mei: Raluca Petran, colega
mea, la şcoala unde lucrez acum – profesoară de literatura română; Vlad Lazăr şi Vlad
Junjan – « Vlazii ca brazii » vajnici poliţişti, împreună cu Erdei Eduard, din altă
generaţie. Roxana Niste, traducător de literatură şi sora ei care trăieşte în Portugalia;
Florentina Naghi cea care a obţinut toţi Ursuleţii posibili la toate concursurile de muzică
uşoară, iar acum e profesoară de limba engleză, iar în vacanţe cântă pe un vapor de
croazieră, colindând lumea; Pop Szuz Arcadiu, azi un arhitect de succes, la Cluj, a vea
trupă împreună cu Mişu Molnar şi ne încântau adunările de suflet; fetele mele, poliţiste
fără frică: Anca Paşca, Mic Steliana; Hodorog Georgiana, secretară cu pregătire
superioară; poetul Vali Moldovan; Teo Păcurar terminând Jurnalismul, acum continuă
facultatea de teatru; Crina Pereni profesoară de limba engleză; Flavia Miloş împreună cu
Tyra Romina şi-au continuat studiile şi trăiesc în Anglia; Anamaria Zaizon a terminat
Psihologia, iar acum lucrează în Timişoara.
Copiii mei din promoţia 2008 se află în fromare: Cristi Borota (Boris) va fi preot,
Diana Fekete era să ajungă Megastar – urmează Facultate de Limba moderne, la Cluj-
Napoca; Govor Lavinia va deveni notar public; Ionuţ Iluţ tehnician dentar; Bai Bettina e
coafeză-stylist de succes; Pereş Andra studiază spaniola; Paula Oneţ – regia, a făcut studii
şi în Coreea.
Mă opresc, altfel acaparez spaţiul cu sute de nume.
Iar acum, când am trecut în ultima fază – vârsta a treia(…e posibil?) – când mi s-a
dat, e adevărat, în altă parte şansa de a dărui, de a mă dărui, să trăiesc pentru alţi copii,
alături de alţi colegi dragi inimii mele, îmi voi aminti, neîncetat de anii maturităţii, poate
cei mai frumoşi, de la Liceul Teoretic.
Vara viitoare voi avea prima întâlnire de 10 ani – visez acest moment. Vom avea
şansa de a păşi într-o clădire nouă, modernă, de a ne căuta clasa, Banca, foştii profesori –
colegii mei tineri şi mai puţin tineri din generaţia mea.
Să ne revedem cu bine !

Prof. Lia Dragoş