ŞOMAJUL

În ansamblul factorilor de producţie, omul cu forţa sa de muncă ocupă cel mai

important loc. De aici, necesitatea folosirii depline şi eficiente a acestei resurse.
Specificul locului si rolului acestui factor în ansamblul condiţiilor de producţie tine de
împrejurarea că depozitarul aptitudinilor fizice şi intelectuale necesare a fi puse în
valoare în actul productiv este omul; iar omul îşi găseşte menirea şi se integrează social
numai dacă este ocupat, dacă îşi găseşte un loc de muncă. Aşa se explică de ce
nefolosirea forţei de muncă înseamnă nu numai o risipă de energie dar şi un atentat la
pacea socială; individul, cu toate realizările în planul ştiinţei şi tehnicii, a rămas să-şi
câştige existenţa pe calea muncii, el continuă şi va continua să aibă imperioasă nevoie
de un loc de muncă. În consecinţă, deşi munca în sine nu poate fi socotită o plăcere ci
doar un mijloc, o cale spre ea, nemunca nu este încadrabilă la rubrica pozitivului.
şomajul, pentru că aceasta este nemunca, indiferent de cauze şi de forme este perceput
ca un fenomen negativ cu adânci şi multiple implicaţii în întreg organismul economic şi
social.

1. Scurt istoric, definire şi caracteristici

Nefolosirea, în forme şi grade diferite, a unei părţi a forţei de muncă active

înseamnă şomaj. Existenţa sa ca fenomen economic şi social este legată de producţia
modernă, de apariţia pieţei muncii şi a salariului ca preţ al forţei de muncă.
Pentru secolul XIX, liberal sub raportul filosofiei economice dominante, şomajul nu a
constituit o problemă. Eventualele întreruperi sau absenţe în procesul muncii nu erau
socotite decât pene efemere şi cu cauze sociale. Abia în ultimul sfert al acestei perioade
se pune problema somajului în termeni efectiv economici.
Evoluţia prin dezechilibru, sinuozitatea procesului reproducţiei, apariţia unor factori
noi de influenţă sub incidenţa progresului tehnic etc., fenomene specifice începutului de
secol XX dar, cu deosebire, marea criză a anilor '29-'33 conştientizează lumea că
folosirea forţei de muncă este o problemă. Cu această ocazie economistul englez J.M.
Keynes îşi face un mare merit din a susţine, argumentat, că orice politică economică
care se vrea cu sorţi de izbândă trebuie să-şi facă din folosirea cât mai deplină a forţei
de muncă alfa şi omega discursului. Începând de aici, şomajul şi inflaţia devin însoţitori
nedoriţi dar permamenţi ai economiei contemporane. În acelaşi timp, problema
şomajului se instituţionalizează; statul îşi asumă responsabilităţi şi acţionează în mod
direct pentru a menţine sub control amintitele fenomene; îşi construieşte strategii. Este,
de altfel, obligat să o facă, pentru că economia în sine nu mai garantează, în virtutea
mecanismelor spontane autoreglatoare, folosirea deplină a forţei de muncă. În acţiunea
sa este obligat să ţină seama de următoarele împrejurări:
 · Crearea unui loc de muncă în plus nu răspunde doar unei cerinţe de ocupare; pe
lângă faptul că respectivul loc de muncă se realizează la costuri din ce în ce mai mari, el
trebuie să aibă şi o fundamentare economică, să-i fie necesar economiei.
· Societatea s-a prezentat, întotdeauna, de o manieră stratificată, atât sub raportul
structurii ocupaţionale cât şi al celei salariale. Realizarea consensului între participanţii
la actul producţiei în formula "un loc pentru fiecare şi fiecare la locul său presupune
acceptarea de către orice individ a poziţiei pe care o ocupă în piramida socială" . Nu este
1

acesta un lucru uşor realizabil. Aceasta şi numai pentru faptul că inegalităţile au fost
întotdeauna greu tolerate în condiţiile în care există şi se manifestă o inerţie a
categoriilor sociale privilegiate pentru a reproduce inegalităţile.
· Există un foarte mare număr de factori care influenţează mărimea şomajului
precum: progresul tehnic, creşterea populaţiei, sistemul de învăţământ, ritmul şi natura
creşterii economice etc. Influenţa fiecărui factor este complexă şi contradictorie. Dorim a
se reţine că şomajul nu este un dat şi un rezultat exclusiv al dezvoltării economice.
Elemente care ţin de sfera socialului, politicului, psihologicului, etc. au o mare pondere
în determinarea naturii şi formei şomajului; că acesta îmbracă forme şi se manifestă în
condiţii concret-istorice şi nu după o ecuaţie sau un sistem de ecuaţii prestabilite.
Fenomen şi problemă majoră a lumii contemporane, de multe ori chiar dramatică,
şomajul este greu de definit. Spre a facilita analiza acestuia, teoria economică pune la
îndemână o serie de instrumente şi noţiuni ajutătoare.
Prefaţează analiza şi are relevanţă pentru fenomenul studiat stuctura populaţiei
totale a unei ţări după următoarea schemă:

Vocabularul teoriei cu privire la şomaj uzează, de asemenea, de noţiuni precum:

- Piaţa muncii = locul de confruntare, în spaţiu, timp, pe total şi pe structură a
ofertei de muncă cu cererea de muncă;
- Cererea de muncă (sau oferta de locuri de muncă) = ansamblul numărului de ore
de muncă şi, corespunzător, a personalului de o calificare şi pregătire adecvate necesare
pentru realizarea tuturor bunurilor şi serviciilor de care are nevoie societatea la un
moment dat, în condiţiile date de organizare şi de dotare tehnică a producţiei. Ea vine
din partea economiei;

1
Albert Meister, L'inflation créatrice, PUF, Paris, 1975, p.162.
 - Oferta de muncă (sau cererea de locuri de muncă) = numărul total de ore de
muncă şi, corespunzător, a locurilor de muncă care, în mod potenţial, pot fi ocupate de
către populaţia activă a unei ţări. Ea aparţine şi vine din partea factorului subiectiv al
producţiei, omul.
Odată aceste chestiuni lămurite, teoria economică încearcă să surprindă esenţa
şomajului oprindu-se, fie la semnificaţia verbului a şoma, fie la cea a substantivului
şomer. Astfel, prin trimitere la statistică a şoma înseamnă a nu lucra în mod oficial,
adică lipsa, pentru o anumită perioadă de timp, a unui loc de muncă cu consemnarea
acestui fapt în evidenţa instituţiei specializate în ţara respectivă cu problemele muncii şi
ocrotirii sociale. Cât priveşte şomajul, o definiţie sintetizată, acceptabilă şi, în acelaşi
timp, simplă o oferă economiştii francezi Henri Guitton şi Daniel Vitry în următorii
termeni: "este şomer individul care, deşi legal şi fizic ar putea să muncească şi caută un
loc de muncă, nu îl găseşte la rata de salariu curent al pieţei" . 2

Judecând în termenii pieţei muncii, şomajul desemnează acea situaţie în care

oferta de muncă se găseşte în excedent faţă de cererea de muncă.
Principalele caracteristici prin care poate fi surprins şi studiat fenomenul şomaj se
referă la:
a) Nivelul şomajului, care se determină atât în mărime absolută, ca număr, cât şi
relativă, ca rată a şomajului (numărul şomerilor / populaţia activă).
Din acest punct de vedere, al nivelului, de reţinut că şomajul a devenit o
permanenţă a economiei moderne, cu amplitudini diferite pe zone geografice şi
perioade. Este logic ca existenţa în sine a şomajului să fie constatată şi consemnată prin
raportare la ceea ce înseamnă starea de ocupare deplină a forţei de muncă. Motive
obiective impun ca acest concept, al ocupării depline, să fie plasat sub unghiul
relativităţii. Aceasta deoarece o suprapunere perfectă a posibilităţilor, voinţei, gusturilor
şi aptitudinilor indivizilor peste cerinţele economiei, în plină mişcare şi transformare are
foarte puţine şanse de reuşită. Nu că nu ar fi de dorit o ocupare în proporţie de 100%,
dimpotrivă. Dar, o marjă de neocupare de 2-4% este socotită normală, firească şi
explicabilă, consonantă nu cu aspiraţiile, ci cu realităţile obiective ale economiei. Este
meritul economistului englez John Maynard Keynes de a fi definit echilibrul economic
prin sub-ocuparea forţei de muncă, sub-ocupare situată, şi la el, în limitele unei rate a
şomajului, de cca. 3% . 3

Dacă normalul se defineşte, aici, printr-o rată a şomajului de 2-4%, se înţelege că

neîncadrarea în aceste limite înseamnă, în mod corespunzător, şomaj efectiv, anormal,
când limita este depăşită la dreapta intervalului şi supra-ocupare, când limita este
depăşită la borna din stânga. Denice Flouzat consideră ca supra-ocuparea se defineşte
printr-o rată a şomajului situată in jur de 1%. Într-o astfel de situaţie mâna de lucru
devine foarte scumpă şi se riscă ca dinamica creşterii salariilor să devanseze pe cea a
productivităţii. De aici şi acceptarea criteriului economic al supra-ocupării ca fiind
momentul în care pentru noii angajaţi are loc o creştere mai mare a salariului decât a
productivităţii lor . 4

2
Henri Guitton, Daniel Vitry, Economie politique, 15-éd, Dalloz, Paris, 1991, p.698.
3
J.M. Keynes, op. cit.
4
Vezi Denice Flouzat, Economie contemporaine, PUF, Paris, 1992, p.107.
 b) Intensitatea şomajului, desemnează gradul de pierdere a posibilităţii de a
munci. Din această perspectivă, distingem:
• şomajul total, manifestat prin pierderea efectivă a locului de muncă;
• şomajul parţial, care constă în diminuarea, din diferite motive, a
perioadei legale de muncă cu reducerea proporţională a salariului;
• şomajul deghizat, specific îndeosebi ţărilor slab dezvoltate, unde
activitatea desfăşurată de unele persoane este doar aparentă, cu o eficienţă
foarte redusă şi, se înţelege, cu o retribuţie pe măsură.
c) Durata şomajului, indică intervalul cuprins între momentul pierderii locului de
muncă şi cel al reluării activităţii. Cu tendinţa generală de creştere, durata şomajului are
relevanţă în condiţiile în care, pe ţări, se fixează durata pentru care se plăteşte
îndemnizaţia de şomaj. De asemenea, cronicizarea, prelungirea duratei de şomaj peste
un an, se constituie într-un handicap serios pentru găsirea şi ocuparea unui nou loc de
muncă.
d) Structura şomajului, vizează categoriile sociale cuprinse de acest fenomen,
departajabile după indicatori precum: ramura de activitate, nivelul calificării, vârstă,
profesie, sex, rasă, etc.

2. Originile, natura şi formele şomajului

13.2.1. Abordarea devenită «clasică»

A şoma înseamnă, potrivit statisticii, a nu lucra în mod oficial, adică lipsa, pentru o
anumită perioadă de timp, a unui loc de muncă cu consemnarea acestui fapt în evidenţa
instituţiei specializate în ţara respectivă cu problemele muncii şi ocrotirii sociale.
Inactivitatea poate fi însă rezultanta voinţei individuale, deci cu o motivaţie subiectivă
sau, dimpotrivă, a nu lucra poate traduce situaţia în care cel doritor şi apt de muncă nu
găseşte un loc disponibil din motive independente de propria sa voinţă. şomajul poate fi,
în consecinţă, voluntar sau involuntar. Este, aceasta, clasificarea de principiu pe care
o reţine întreaga literatură de specialitate.
Referindu-se la şomajul voluntar, Keynes considera că acesta este "datorat refuzului
sau imposibilităţii pentru purtătorul forţei de muncă de a accepta o retribuţie
corespunzătoare valorii produsului care-i poate fi atribuit, refuz sau imposibilitate bazate
pe anumite prevederi legale, pe uzanţe sociale, pe înţelegeri în vederea negocierii
contractelor colective, pe adaptarea lentă la schimbări sau pe simpla încăpăţânare
proprie naturii umane" . 5

Cu precizarea că termenul «voluntar» nu înseamnă aici că indivizii sunt mulţumiţi de

situaţia lor ci că ei preferă încă să şomeze decât să accepte anumite condiţii pe care le
oferă piaţa muncii, reţinem că economistul Keynes nu numai că a definit, prin cele de
mai sus şomajul voluntar, dar a stabilit şi principalele situaţii cauzatoare ale refuzului de
a munci în anumite circumstanţe, refuz care conduce la şomajul voluntar.
Înscrierea variatelor forme pe care le îmbracă şomajul la una din cele două rubrici,
voluntar sau involuntar, nu este, întotdeauna, o întreprindere simplă. Există puncte de
contact şi interferenţă care le fac, uneori, greu departajabile.

5
J.M. Keynes, op. cit., p.44.
 Să ne oprim mai întâi la şomajul clasic şi neoclasic, prin excelenţă voluntar,
datorat, in principal, rigidităţii poziţiei salariaţilor.
Este ştiut că în virtutea mecanismelor autoreglatoare ale economiei, clasicii
considerau că tot ceea ce se economiseşte se transformă, automat, în investiţii. O
problemă a lipsei locurilor de muncă nu se punea, deci. Ideea autoreglării şi a
ocupării depline şi-a găsit formularea cea mai concisă, dar şi cea mai precisă, î«legea
debuşeelor» a lui J.B. Say: orice producţie îşi crează cererea corespunzătoare şi, ca
atare, nu există nici un motiv care să reducă imboldul la a investi şi a crea noi locuri de
muncă.
Neoclasicii, consideră, la rându-le, piaţa forţei de muncă o piaţă printre altele,
supusă aceloraşi reguli ale concurenţei. Cererea de munca se confruntă, aici, liber, cu
oferta de muncă. Rezultatul constă în formarea unui nivel al salariului real care permite
deplina ocupare şi, implicit, echilibrul pe piaţa muncii. Arthur Cecile Pigou nota în acest
sens: "În condiţii de concurenţă perfect liberă între muncitori şi de mobilitate perfectă a
mâinii de lucru, natura relaţiei între salariul real pe care îl cer oamenii şi funcţia cererii
de mână de lucru va fi foarte simplă. Întotdeauna va acţiona o puternică tendinţă ca
raportul dintre salarii şi cerere să se prezinte astfel încât toată lumea va fi efectiv
ocupată" . 6

Aşadar, în bună logică cu o astfel de concepţie, orice individ poate găsi şi ocupa un
loc de muncă cu condiţia să accepte o reducere a salariului cerută de necesitatea
folosirii depline.
Fig. 13.1. edifică asupra acestui lucru.

Interpretarea graficului este următoarea:

- O = oferta de muncă
- D = cererea de muncă
- E = punctul de echilibru căruia îi corespunde ocuparea deplină a forţei de muncă
(Ne) obtinută printr-un nivel al salariului real S/pe.
Dacă piaţa muncii devine rigidă şi salariaţii pretind un salariu real Sp1, mai mare
decât cel care asigură ocuparea deplină, cererea de muncă din partea întreprinderilor

6
A.C. Pigou, The Theory of Unemployment, p.252, dupå J.M. Keynes op. cit., p.288.
scade la ND, în timp ce oferta de muncă a salariatilor creşte la N0. Diferenţa dintre cele
două nivele de folosire ne dă amplitudinea şomajului voluntar. În termenii economiei
politice clasice şi neoclasice indivizii sunt «condamnaţi» la şomaj pentru că nu se supun
legilor pieţei libere; pentru că nu sunt dispuşi să-şi ofere forţa de muncă la un salariu
real care, deşi ar permite deplina ocupare, nu este pe măsura aspiraţiilor lor;
«înţelegerile privind negocierea contractelor colective», ca să folosim cuvintele lui
Keynes, se produc sub zodia «încăpăţânării proprii naturii umane», cererile de salarii
mari sunt nerealiste faţă de posibilităţile plătitorilor.
În logica şomajului voluntar se înscrie şi aşa numitul şomaj «fricţional» sau
tranzitoriu. Între cei care cer şi cei care oferă muncă se produc «fricţiuni» permanente.
Ei nu pot fi puşi faţă în faţă, pe total şi pe structură, instantaneu, spre a-şi face
cunoscute cererile şi, respectiv, ofertele lor. Informaţia pe piaţa muncii nu este perfectă.
Căutătorii de locuri de muncă sunt conştienţi că aceeaşi muncă este plătită diferit în
locuri diferite. Într-un atare context, posesorul forţei de muncă este dispus să-şi
consacre o parte a timpului său cautării informaţiei necesare care îl conduce spre un loc
de muncă adecvat. Este vorba de o decizie voluntară, individuală şi raţională. "Cautarea
se încheie atunci când rentabilitatea sa marginală (câştigul de salariu ce se speră a se
obţine căutând, o zi în plus, de exemplu) devine egală cu costul său marginal (salariul
pierdut prin refuzul de a munci pe durata acestei zile de căutări suplimentare)" . 7

şomajul voluntar sau fricţional capătă pondere îndeosebi în acele economii în care
forţa de muncă manifestă o mare înclinaţie pentru a schimba frecvent locul de muncă,
fie pentru a-şi ameliora condiţia de viaţa, fie, pur şi simplu, pentru a cunoaşte şi alt
mediu sau zone ale ţării.
Dezechilibre temporare între cererea şi oferta de muncă apar frecvent în cazul
tinerilor sau al femeilor.
Tinerii, posesori ai unei diplome, sunt adesea contrariaţi şi puţin pregătiţi să accepte
că între idealul lor profesional şi ceeea ce li se oferă şi li se cere să facă la terminarea
studiilor există anumite diferenţe. Până ce se vor convinge că piaţa îşi impune, în ultimă
instanţa, implacabilele-i condiţii, ei vor căuta ceva mai bun. De asemenea, problema
căutării unui loc de muncă, ca şi durata acestei căutări este, la tineri, şi în funcţie de
faptul dacă sunt căsătoriţi şi au, deci, sarcini şi cheltuieli proprii de acoperit sau sunt
incă întretinuţi de familiile din care provin; nevoia şi urgenţa găsirii unui loc de muncă
este mult mai mare în primul caz decât în al doilea.
În cazul femeilor, judecăţile statistice cu privire la şomaj sunt foarte labile. Dacă
timpul folosit de o femeie în gospodărie, pentru menaj sau creşterea copiilor,
neremunerat, este socotit neocupare, faptic şi obiectiv nu poate fi vorba decât despre un
şomaj aparent. Dacă, însă, procesul de creştere şi educaţie a copiilor s-a încheiat, iar
respectiva femeie doreşte să se încadreze şi nu găseşte un loc de muncă, se trece de la
un şomaj aparent la unul deghizat, dar real, care nu schimbă însă cu nimic datele
statisticii. Comportamentul feminin conduce însă la şomaj fricţional pentru că decizia de
a se încadra sau nu depinde de o serie întreagă de împrejurări. O femeie poate solicita la
un moment dat un loc de muncă şi crea, astfel, dezechilibre tranzitorii pe piaţa muncii şi
pentru motivul că, între timp, anumite surse de venit, care iniţial nu faceau necesară
angajarea, au dispărut (pierderea soţului, divorţ, etc.). De asemenea, costul de

7
Jacques Généreux, op. cit., Tome 2. Macroéconomie et comptabilité nationale, p.76.
oportunitate explică în foarte multe situaţii de ce femeile adulte preferă să rămână
acasă decât să se angajeze: diferenţa dintre venitul posibil de dobândit prin angajare şi
cel obţinut (sau economisit) rămânând să se ocupe de gospodărie, are o mare influenţă
asupra deciziei ce trebuie luată.
În categoria mare a şomajului voluntar intră şi o parte a celui numit structural. El
se datorează dezechilibrelor create între cererea şi oferta de muncă. Structurile
socio-profesionale nu mai corespund structurii economice şi tehnice în evoluţie. Unei
cereri suple, în permanentă mişcare, îi corespunde o ofertă rigidă, pe ansamblu şi, mai
ales, pe structură.
Distorsiuni profunde şi cu consecinţe deloc neglijabile pot avea originea în chiar
interiorul cererii de muncă, datorate, în principal progresului tehnic. şomajul
tehnologic, ca o variantă a celui structural, nu este rezultatul introducerii, pur şi simplu,
a progresului tehnic. Modul în care se aplică, de obicei în valuri şi neuniform pe
sectoarele economiei şi, indeosebi, felul în care forţa de muncă receptează, oferă
răspuns la schimbările tehnologice, se constituie, mai degrabă, în cauze ale şomajului
tehnologic. Rupturile de echilibru se produc de obicei la schimbarea unui mod tehnic de
producţie cu altul, mai nou, cerut de noile condiţii şi de restricţiile pe care le impun
raritatea resurselor. Dacă o «criză tehnică» este însoţită şi de o criză a adaptării, şomajul
tehnologic devine fapt evident. De principiu însă, înlocuirea muncii de către capitalul
tehnic înseamnă un progres şi o uşurare pentru om şi ea nu aduce obligatoriu şomaj
pentru că este aproape organic însoţită de o dezvoltare şi o multiplicare a serviciilor din
amonte, cu mari posibilităţi de ocupare. Serviciile de producţie şi, odată cu ele, micile
întreprinderi capabile să se adapteze din mers şi care în ţările dezvoltate constituie
adevarate salbe în jurul marilor firme şi a marilor oraşe, asigurându-le mobilitatea şi
posibilitatea înfruntării unor conjuncturi nefavorabile, ocupă un procent semnificativ şi în
creştere din forţa de muncă.
În categoria şomajului voluntar poate, dintr-un anumit punct de vedere, să fie inclus
şi cel indus de însăşi îndemnizaţia de şomaj. Explicabilă şi motivată social,
îndemnizaţia de şomaj are şi efecte contradictorii: se constată că şomajul, în varianta
voluntar, este cu atât mai mare cu cât această îndemnizaţie este mai consistentă; o
mărime relativ redusă a acesteia incită la a găsi cât mai repede un loc de muncă, după
cum, o sumă mare reduce gradul de intensitate al căutării şi-l determină pe beneficiar în
a folosi acest timp mai mult pentru odihnă decât pentru găsirea unui alt loc de muncă.
Un efect «pervers» al îndemnizaţiei de şomaj este aşa numitul şomaj la negru. El
acoperă acea realitate în care cel înscris în statisticile oficiale şi beneficiază de pe urma
îndemnizaţiei prestează, concomitent, o activitate remunerată. Avem de-a face aici cu
un şomaj de tip parazit, care, pe lângă evaziunea fiscală provocată, grevează nejustificat
şi improductiv bugetul de stat.
Dacă în cazul şomajului voluntar individul are, cel puţin, alternativa unei alegeri, de
a prefera, de pildă, să trăiască pe baza «cadoului» făcut prin indemnizaţia de şomaj,
decât să accepte o slujbă pentru care primeşte o sumă puţin incitantă, nu la fel stau
lucrurile în cazul şomajului involuntar. El nu este nici natural şi nici «un rău necesar»,
ci un rău pur şi simplu, ce însoţeşte neiertător procesul reproducţiei economice
postbelice. El constă în existenţa unor persoane neocupate care, deşi ar fi dispuse sa se
angajeze la un salariu determinat în condiţiile pieţei libere, nu are această posibilitate
din motive obiective.

3. Remedii; soluţii şi politici anti-şomaj

Motivaţia luptei impotriva şomajului

În condiţiile în care omul, cu forţa sa de muncă, constituie resursa regenerabilă cea
mai preţioasă şi practic nelimitată, folosirea sa la nivelul cel mai eficient şi mai deplin
posibil s-a constituit şi rămâne o constantă a preocupărilor tuturor factorilor de decizie.
Altfel spus, găsirea celor mai potrivite căi de luptă împotriva şomajului constituie o
necesitate obiectivă. Varietatea şi complexitatea fenomenului, a formelor sale de
manifestare, a implicaţiilor multiple, directe sau indirecte în aproape toate
componentele organismului economico-social fac deosebit de dificilă o asemenea
sarcină. Aceasta nu înseamnă însă nici fatalism nici pasivitate. Dimpotrivă, cu grade de
preocupări ce au variat în funcţie de împrejurări concret istorice şi de gravitatea
fenomenului, guvernele au căutat intotdeauna remedii şomajului. Soluţiile preconizate
s-au înscris pe o gamă foarte variată, aşa cum variată a fost şi este manifestarea
fenomenului. Înainte de a ne referi la ele, câteva precizări prealabile găsim necesar să
facem:
- N-a existat şi nu există o singură soluţie, definitiv şi peste tot valabilă la şomaj;
există sau poate exista un sistem de soluţii, producător de efecte într-un anumit context
istoric şi în anumite cadre: regionale, naţionale, etc.;
- Nu putem vorbi de o soluţie sau de soluţii "pure", valabile numai în terapia
şomajului. Ele trebuie corelate şi integrate în sistemul de ansamblu al măsurilor
anti-criză, din care şomajul nu este decât o dimensiune. Caracterul organic, integrat al
sistemului economic ne obligă să reflectăm şi să ţinem seama de efectele colaterale,
uneori nedorite, pe care o măsură anti-somaj le poate provoca;
- Experienţa practică, suficient de îndelungată, a scos în evidenţă faptul, puţin
îmbucurător, că terapeutica şomajului nu s-a dovedit a fi radicală. Istoria evoluţiei
faptelor economice obligă la a admite ideea că lumea s-a obişnuit cu şomajul şi că ceea
ce-i rămâne de făcut, şi nu e puţin, e de a găsi mijloacele necesare pentru a-l menţine în
limite rezonabile;
- Deşi cu rădăcini în variate domenii şi sfere ale economicului, socialului, politicului,
psihologicului, etc., şomajul rămâne în principal un rezultat al modului în care se
derulează procesele reproducţiei în ansamblu. El este strâns legat de creşterea
economică şi, de aceea, cele mai multe soluţii vizează acest domeniu. Creşterea şi
diversificarea producţiei, modernizarea şi reînnoirea sa continuă, corelată cu o pregătire
corespunzătoare a forţei de muncă se degajă a fi, astfel, calea principală de limitare a
şomajului.
Teoria, dar mai ales practica economică, în funcţie de timp, loc, natura şomajului şi
poziţia socială exprimată, au impus anumite soluţii, a căror cunoaştere se dovedeşte
utilă atât în plan pur teoretic, doctrinar, cât şi al politicilor economice pe care le poate
inspira. Ele poartă, de cele mai multe ori, amprenta fizionomiei curentului de gândire
economică în interiorul şi pe terenul cărora s-au conturat.
 Soluţii la clasici şi neoclasici
Pentru clasici şi neoclasici, şomajul era o piedică efemeră şi uşor surmontabilă prin
simpla declanşare a automatismelor economice: dacă şomajul apare şi creşte la un
moment dat, salariile scad, forţa de muncă se ieftineşte, costul se reduce, ceea ce
permite producătorului să mărească producţia şi, din nou, să angajeze, făcând astfel să
dispară şomajul. Singurul dintre clasici care face excepţie în ceea ce priveşte soluţia
oferită pentru şomaj este Malthus. După el nu trebuie acţionat decât asupra ofertei de
muncă (devenită excedentară ca urmare a actiunii legii sale a populaţiei) pentru a o
aduce la nivelul cererii. Remediile sunt cunoscute: "abstinenţa", "viciul" şi "nenorocirea".
. J.M. Keynes
Criza anilor '29-'33, punând serios în cauză valabilitatea preceptelor liberalismului
clasic si neoclasic şi "producându-l" pe Keynes, a găsit in relansarea cererii globale,
prin stimularea atât a consumului cât şi a investiţiilor, soluţia miracol pentru a limita
şomajul. şi trebuie să recunoaştem că înviorarea investiţiilor pe calea unui credit
facil sprijinit pe o politică monetară expansionistă s-a constituit, pentru multe ţări
şi pentru o bună bucată de vreme, o soluţie fructuoasă, chiar în nota pesimistă cu care o
lansase Keynes, convins că nimic nu garanta apriori că folosirea maxim posibilă a forţei
de muncă corespunde deplinei folosiri. În concepţia keynesistă, răspunzătoare deci
pentru gradul de folosire a forţei de muncă a rămas creşterea economică. Ideea s-a
încetăţenit, a fost acceptată până la rangul de normă: potrivit "legii OKUN" la "nivelul
anilor '60 lumea era convinsă că pentru a obţine o reducere a şomajului de 1%,
producţia trebuie să crească cu 3%.
Deşi s-a dovedit şi se dovedeşte prin natura sa inflaţionistă, relansarea şi
impulsionarea cererii efective rămâne în continuare o măsură anti-şomaj ce-şi păstrează
valoarea, completată însă cu serioase amendamente în condiţii specifice şi anume:
- Investiţiei, sursa principală de locuri de muncă, trebuie să i se acorde o atenţie
specială. Ea devine oportună numai în baza unor temeinice analize prospective. Nu
poate fi făcută decât pentru debuşee viitoare cunoscute, altfel, beneficul ei efect de
multiplicare în planul locurilor de muncă se transformă într-un efect de demultiplicare;
- Trebuie găsită, în funcţie de necesităţi, contextul şi perspectivele economiei,
relaţia optimă dintre "investiţia de productivitate" - creatoare, prin efectul de
multiplicare, a unor locuri de muncă, în alte ramuri, dar pe termen lung - şi, "investiţia
de capacitate" - creatoarea unor locuri de muncă în momentul efectuării ei;
-Investiţia în producţie trebuie corelată cu cea în om, în pregătirea şi formarea sa
profesională;
- Stimularea consumului, cea de-a doua componentă a cererii efective, trebuie
făcută în limitele pe care relaţia salariu - productivitatea muncii le permite. Aşa cum s-a
arătat, atunci când salariul nominal creşte mai repede decât producţia şi productivitatea,
apare şomajul conjunctural. Soluţia pentru Keynes era "îngheţarea" sau chiar
diminuarea salariului nominal. O atare măsură, în condiţiile actuale are efecte
secundare: reduce garanţiile antiinflaţioniste şi contribuie la creşterea şomajului
fricţional.