Sunteți pe pagina 1din 3

ROMANTISMUL UNEI POEZII STUDIATE –var 82

TEMĂ ŞI VIZIUNE DESPRE LUME REFLECTATE ÎNTR-UN TEXT EMINESCIAN- var 83,85
TEMA IUBIRII – var 84
Luceafărul
Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar care a apărut la începutul secolului al XIX lea în Anglia,
Germania şi Franţa şi apoi s-a răspândit în întreaga Europă, el reprezentând o reacţie împotriva clasicismului care
punea accentul pe raţiune şi viziune generică. Romantismul cultivă subiectivitatea şi individualul, personajele sale fiind
excepţionale surprinse în împrejurări excepţionale. Creatorul romantic face elogiul fanteziei creatoare, este atras de
absolut, de infinitul spaţial şi temporal, realizând ample viziuni poetice asupra naturii, cosmosului şi istoriei omenirii.
Eul romantic se sufocă în atmosfera mediocră a realităţii şi evadează în imaginare lumi exotice sau în trecut sau în
folclor. Mijlocul compoziţional fundamental în romantism este antiteza. De asemenea, se observă amestecul genurilor
şi speciilor literare , precum şi un limbaj poetic expresiv, retoric, baroc.
În literatura română, romantismul a pătruns graţie generaţiei paşoptiste, în operele căreia coexistă adesea cu
elemente clasice şi realiste, ceea ce reprezintă o trăsătură originală a culturii noastre.Articolul program al paşoptismului
Introducţie la Dacia literară scris de Mihail Kogălniceanu în 1840 militează pentru o literatură originală şi naţională,
iar temele propuse pentru a realiza o astfel de literatură sunt natura patriei, folclorul şi istoria patriei care sunt teme
romantice. Dacă la început romantismul românesc apare în cadrul literaturii paşoptiste, fiind asociat cu idealurile
naţionale, prin creaţia lui Mihai Eminescu sunt recuperate marile teme şi motive literare romantice: condiţia omului de
geniu, istoria, iubirea, timpul, natura, acest poet dezvoltând caracteristicile romantismului înalt, operele sale fiind
comparabile cu cele ale lui Byron sau Victor Hugo, adevăraţi titani ai acestui curent..
Pentru a demonstra caracterul romantic al unei creaţii poetice eminesciene, mă voi referi la poemul Luceafărul
care apare în aprilie 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social –Literare „România Jună” din Viena, fiind apoi
reprodus în revista Convorbiri literare şi inclus de Titu Maiorescu, în decembrie 1883, în singurul volum antumn al
poetului.
Un prim argument de încadrare a poemului în romantism este reprezentat de sursele de inspiraţie folclorice.
Punctul de plecare al poemului l-a constituit un basm românesc cules din Muntenia de călătorul german Richard
Kunisch şi cuprins într-un memorial de călătorie Bukarest und Stambul. În perioada studiilor berlineze(1870-1872) ,
Eminescu versifică acest basm în poemul Fata în grădina de aur. De asemenea rădăcinile folclorice ale Luceafărului
trebuie căutate şi în mitul Zburătorului, considerat de George Călinescu mitul erotic fundamental al culturii noastre. În
geneza poemului se pot identifica şi surse filozofice din Platon, Schopenhauer, dar şi surse de inspiraţie romantice ,
precum poemele Demonul de Lermontov, Cerul şi pământul de Byron. Eminescu versifică basmul folcloric şi
realizează o sinteză romantică în care se pot decela mitul erotic, mitul oniric,mitul întoarcerii la elemente, trăsături
fundamentale pe care Eugen Simion le atribuie poeziei eminesciene.
Un alt argument este reprezentat de amestecul genurilor şi speciilor literare, deoarece acest poem filozofic pe
tema condiţiei omului de geniu prezintă atât elemente epice, cât şi elemente lirice şi elemente epice. Trăsăturile epice
rezidă în cadrul de basm, în incipitul specific acestei specii „A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”, precum şi
în structura narativă pe care se ţese povestea alegorică. În plus, se observă îmbinarea tuturor speciilor lirice abordate de
Eminescu în creaţia sa: elegia (strofele 58- 62, unde fata de împărat evocă lui Cătălin nostalgia amorului ei intangibil),
meditaţia filosofică (strofele 75-81 în care Demiurgul defineşte antirteza dintre efemeritatea condiţiei umane şi
eternitatea condiţiei omului de geniu), idila (strofele 89-94), pastelul terestru (strofele 87, 88,93) şi pastelul cosmic
(strofele 66-68). Pe de altă parte, apar şi elemente dramatice care rezultă din folosirea dialogului şi din construcţia în
patru tablouri, în care există un dialog care focalizează atenţia: în primul tablou, dialogul dintre fata de împărat şi
Luceafăr,în al doilea tablou, dialogul dintre Cătălin şi Cătălina, în al treilea tablou dialogul dintre Demiug şi Hyperion ,
în al patrulea tablou există schimbul de replici dintre Cătălin şi Cătălina şi aopi cel dintre Cătălina şi Hyperion, din
finalul poemului.
Un al treilea argument în favoarea demonstrării caracterului romantic al poemului este tema condiţiei
omului de geniu. Într-o poveste alegorică pe tema iubirii imposibile dintre o fată de împărat şi o stea, Eminescu redă
condiţia omului de geniu, cum însuşi afirma într-un manuscris: „În descrierea unui voiaj în Ţările Române, germanul
1
Richard Kunisch povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea, iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că dacă
geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uiării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a
ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."Pe lângă tema aceasta se mai disting şi
alte teme romantice precum iubirea, natura, condiţia umană, dar şi motive literare romantice precum visul, îngerul ,
demonul , steaua, marea, soarele, zborul uranic, cosmogonia.
La Eminescu , condiţia omului de geniu este tragică, deoarece aceasta este duală. Prin intermediul liricii măştilor,
poemul redă alegoric diferite trăsături ale omului de geniu. Protagoniştii sunt măşti ale unor trăsături contradictorii: fata
de împărat prezintă omul de geniu ca fiinţă care aspiră la absolut, Hyperion şi Demiurgul sugerează accesul la eternitate
şi transcendentul din condiţia omului de geniu,Cătălin surprinde latenţele senzuale, iar Cătălina trăsăturile mundane.
Astfel omul de geniu este o fiinţă duală, având atât atribute umane, cât şi divine. El aspiră la a-şi împlini condiţia
efemeră de muritor prin iubire, însă i se refuză de Demiurg accesul la moarte pentru că ar fi generat dispariţia
ontologică a universului. Poemul apare astfel ca o alegorie a cunoaşterii propriei condiţii de către geniu. Drama
cunoaşterii presupune identificarea soluţiei ataraxiei din final. Descoperind imposibilitatea totalităţii şi a accesului la
iubire, geniul se abstrage din lumea contingentă, trăind doar în lumea contemplării apolinice. Geniul este un inadaptat,
condamnat la o eternă singurătate.
Pe de altă parte, poemul poate fi înţeles ca o amplă dezvoltare a temei iubirii care pune alături fiinţe
incompatibile: geniul şi omul de rând. În relevarea semnificaţiilor alegorice ale poemului, iubirea are o contribuţie
hotărâtoare. Sentimentul ca atare nu numai că reprezintă punctul generator al lirismului întregului poem, dar el
propulsează întregul mecanism al operei, determină hotărâri cruciale, modifică atitudini, schimbă direcţiile
coordonatelor principale ale evoluţiei afective a eroilor. Într-un cuvânt, viziunea despre lume pe care autorul o
asociază temei iubirii este aceea că ea reprezintă cheia de de boltă a întregii arhitecturi a poemului.
Poemul poate fi abordat, astfel, dintr-o dublă perspectivă: din punctul de vedere al fetei de împărat este un poem
oniric, o iubire visată, un vis de iubire ce exprimă o aspiraţie a unei sublime fiinţe pământene la o dragoste absolută,
iar din punctul de vedere al Luceafărului este un poem despre condiţia geniului căruia i se refuză accesul la un
sentiment uman: iubirea.
Un al patrulea argument în favoarea încadrării textului în romantism este prezenţa antitezei ca mijloc
compoziţional. Poemul este alcătuit pe două planuri, universal cosmic şi uman terestru, care sunt paralele şi antitetice
sugerând opoziţia dintre transcendent şi contingent, dintre eternitatea geniului şi efemeritatea condiţiei umane. De
asemenea, poemul este alcătuit din 98 de catrene dispuse în patru tablouri : tabloul întâi, strofele 1-43, tabloul al doilea,
strofele 44-64,tabloul al treilea,strofele 65-85, tabloul al patrulea, strofele 86-98.Primul şi al patrulea tablou sunt
simetrice deoarece se referă la planurile cosmic şi teluric, pe când tabloul al doilea se referă doar la planul teluric, iar al
treilea doar la planul cosmic.
Primul tablou este alcătuit din următoarele secvenţe poetice: incipitul de basm, portretul fetei de împărat,
secvenţa îndrăgostirii, dialogul oniric dintre Luceafăr şi fata de împărat, întrupările angelică şi demonică ale
Luceafărului. Incipitul introduce în atmosfera feerică a poveştii de iubire şi justifică şi portretul excepţional al fetei de
împărat. Aceasta are trăsături romantice, deoarece este excepţională în serie umană, având şi atribute divine care o fac
aptă de comunicare cu Luceafărul „Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele / Cum e Fecioara între sfinţi / Şi luna
între stele.” Punerea eroinei sub regim selenar, prin compararea cu luna, facilitează aspiraţia erotică, reveria romantică
şi visul. Fata de împărat se îndrăgosteşte de astrul ceresc, iar acesta îi împărtăşeşte iubirea. Strofa „Îl vede azi, îl vede
mâni/astfel dorinţa-i gata/el iar privind de săptămâni/îi cade dragă fata” surprinde prin antiteză opoziţia dintre lumea
efemeră a fetei de împărat şi lumea eternă a Luceafărului, de asemenea se observă că prin iubire fiinţa pământeană
aspiră la absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialităţii. Comunicarea dintre cei doi se
desfăşoară în vis deoarece fiind fiinţe incompatibile, doar în spaţiul oniric şi prin reflectarea în oglindă se pot întâlni.
Fata îl invocă pe Luceafăr, iar acesta se întrupează întâi într-o imagine angelică a unui tânăr voievod şi apoi într-un zeu
demonic, un mort frumos cu ochii vii. Cele două ipostaze sunt plasate într-o relaţie de opoziţie şi surprind dimensiunea
paradoxală a omului de geniu. Epitetele „faţă de fecioară”, „mort frumos” au menirea de a spori impresia de straniu, iar
comparaţia „Dar ochii mari şi minunaţi/lucesc adânc, himeric/ca două patimi fără saţ/ şi pline de-ntuneric” are sensuri
metafizice. Incompatibilitatea ontologică dintre fata de împărat şi stea este sugerată şi de incompatibilitatea de limbaje,
deşi au acelaşi sistem de semne, nu au şi acelaşi sistem de semnificaţii: „Deşi vorbeşti pe înţeles/eu nu te pot pricepe”.
Odată cu fiecare întrupare fata de împărat evidenţiază incompatibilitatea dintre ea şi Luceafăr, iar rezolvarea acesteia
este identificată în coborârea în moarte, în condiţia de muritor a Luceafărului. Luceafărul formulează diferenţa care-i
2
separă „eu sunt nemuritor/iar tu eşti muritoare”, dar, din iubire şi din dorinţa de cunoaştere absolută, acceptă sacrificiul
suprem.
Viziunea despre lume a poetului raportată la tema iubirii realizează în acest prim tabnlou
elanurile unei mari iubiri ale cărei valuri îi poartă pe cei doi îndrăgostiţi unul lângă altul, lăsându-i încă despărţiţi de un
zioddespre care inocenţa fetei şi demonismul Luceafărului cred că poate fi înlăturat.A fost povestea unei idile ce s-ar fi
putut împlini în decorul fastuos al unor palate acvatice de margean sau pe firmamentul împodobit cu stele, o idilă
rămasă virtuală însă.
Al doilea tablou surprinde doar planul teluric şi anume întâlnirea dintre Cătălin şi Cătălina şi invitaţia la iubire
a „vicleanului copil de casă”.ca şi în prima parte a poemului, este prezent un discur al seducţiei, mult mai insistent şi
mai explicit însă, o lecţie de ars amandi expusă pe uin ton şăgalnic şi grav totodată. Apartenenţa la planul mundan este
dată şi de registrul stilistic colocvial pe care-l foloseşte Cătălin şi de construirea secvenţei ars amandi prin corelare cu
un ceremonial cinegetic. Totodată se observă o altă trăsătură romantică în ideea că barierele sociale pot fi depăşite prin
iubire. Cei doi formează un cuplu norocos şi fericit. Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră la iubirea
ideală pentru Luceafăr. Ea sugerează astfel aspiraţia umană spre absolut .
Al treilea tablou este construit în antiteză cu cel de-al doilea şi redă zborul uranic al Luceafărului spre Demiurg
pentru a fi dezlegat de nemurire. Acest tablou este construit prin înlănţuirea următoarelor secvenţe poetice: zborul
uranic, cosmogonia, dialogul gnomic cu Demiurgul, refuzul acestuia. Prezenţa cosmogoniei este un alt element
romantic. Într-un discurs încifrat şi gnomic, Demiurgul refuză accesul lui Hyperion la moarte şi prezintă în antiteză
condiţia muritorilor şi cea a oamenilor de geniu. „Ei doar au stele cu noroc/Şi prigoniri de soarte/Noi nu avem nici
timp, nici loc/Şi nu cunoaştem moarte.”
Al patrulea tablou prezintă idila dintre Cătălin şi Cătălina într-un cadru romantic, creat prin prezenţa naturii
feerice. Cuplul de îndrăgostiţi este plasat într-un cadru natural specific imaginarului poetic eminescian: „Căci este
sara-n asfinţit/Şi noaptea o să-nceapă;/Răsare luna liniştit /Şi tremurând din apă”. Luna este astrul tutelar care
guvernează fericirea perechii de îndrăgostiţi ce se armonizează cu ritmurile eterne ale naturii. Tabloul reprezintă o
eglogă în care iubirea se împlineşte în cadrul natural securizant.
Profunzimea pasiunii şi unicitatea iubirii îl scot pe Cătălin din ipostaza mundană, îl
spiritualizează, el alcătuind alături de iubita sa perfecţiunea cuplului androginic.Simţirea lui Cătălin este acum
înnobilată de iubire şi discursul său prezintă cea mai frumoasă declaraţie de dragoste din poezia eminesciană. „Cu
farmecul luminii reci/Gândirile străbate-mi/Revarsă linişte de veci/Pe noaptea mea de patemi// Şi de asupra mea
rămâi/Durerea mea de-o curmă/Căci eşti iubirea mea dentâi/Şi visul meu din urmă”.
Fata de împărat îl cheamă din nou pe Luceafăr pentru a-i binecuvânta norocul, însă acesta refuză
comunicarea. Semnificaţia finalului surprinde interiorizarea omului de geniu, trecerea în planul contemplării apolinice,
în lumea ataraxiei stoice. Antitezele cercul –lumea, vostru-mea distanţează geniul de lumea muritorilor conferindu-i
trista aureolă din manuscrisul eminescian : „El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Astfel, poemul redă soarta tragică a omului de geniu care nu poate avea acces la iubire şi este condamnat la o
eternă singurătate, la o nepăsare tristă. În opinia mea, acest poem surprinde dualitatea fiinţei superioare care nu se poate
încadra în eternitate deoarece aspiră la un element efemer şi anume iubirea, dar nu se poate încadra nici în efemeritate
deoarece are atributele unei eternităţi „Noi nu avem nici timp, nici loc/ şi nu cunoaştem moartea.” „Luceafărul” este
mitul eminescian al singurătăţii geniului. Dorinţa de a ieşi din ea prin iubire „Reia-mi al nemurii nimb/Şi focul din
privire/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/O oră de iubire” face din Hyperion cel consubstanţial divinului un demon(în
sensul de răzvrătit).Ca mai toţi demonii eminescieni, el sfârşeşte prin renunţare şi resemnare. Această succesiune de
elanuri şi resemnări, de înălţări şi căderi determină nu numai mişcarea generală a poemului, ci şi dinamica fiecărei
strofe a lui, făcută din alternanţa de versuri iambice de opt şi şapte silabe.
Având în vedere trăsăturile identificate în acest eseu, rezultă că poemul Luceafărul de Mihai Eminescu dezvoltă
o multitudine de elemente romantice prin care devine emblematic pentru manifestarea acestui curent literar în literatura
română. „Luceafărul este un poem despre iubire, despre iubirea care înalţă umanul spre cer sau până la zei, despre
iubirea care mişcă soarele şi alte stele(...) o iubire care transcede limita dintre uman şi suprauman. O iubire absolută şi
sublimă, care nu se poate împlini însă, pentru că limita nu poate fi trecută din nicio parte.” (George Gană Melancolia
lui Eminescu)