Troiţa maramureşeană

Pentru mulţi străină, civilizaţia lemnului din Maramureş se reduce la trei

elemente: biserica, poarta şi troiţa.
Intuind caracterul de reprezentativitate (şi brand) şi speculând cererea tot mai
mare pentru aceste "produse", atât pe piaţa internă, cât şi la export (în comunităţile
româneşti de pe întreg mapamondul), în ultimii ani, meşterii populari consacraţi din
satele maramureşene, dar şi unele firme de profil, şi-au orientat activitatea de bază în
confecţionarea şi ansamblarea unor astfel de construcţii, în funcţie de solicitări (preţul
variază între 500 şi 1.500 euro). Doar o parte din aceste produse, fabricate în serie, mai
poartă amprenta autenticităţii, însă toate conţin elemente specifice artei populare
tradiţionale.
Din punct de vedere al valorii culturale, se disting troiţele de hotar. "Există
indicii că, încă de la începutul sec. al XVII-lea, în mai multe comunităţi maramureşene
existau troiţe de hotar, monumente complexe, sculptate în lemn. S-a păstrat doar Troiţa
Rednicenilor din hotarul comunei Berbeşti, datată în sec. al XVIII-lea şi care, prin
elementele ce o compun şi prin tratarea lor sculpturală, se înscrie în stilul gotic" (M.
Dăncuş, 1986).
Familia Rednic, având descendenţă nobiliară, cu rezidenţa în Giuleşti, pe Valea
Marei, a dat Maramureşului numeroşi preoţi şi dregători ai comitatului. Un membru
ilustru al familiei a fost Atanasie Rednic (născut în 1722, în satul Giuleşti şi decedat în
1772 la Blaj), episcop al Bisericii Române Unite cu Roma.Troiţele de hotar, pe lângă
însemnul lor de factură religioasă, creştină, aveau semnificaţii raportate la credinţe (şi
superstiţii) mult mai vechi şi înrădăcinate în subconştientul românilor. Acestea erau
amplasate de obicei în bifurcaţii şi intersecţii de drumuri, unde se credea că spiritele
malefice au puteri sporite şi pot pune stăpânire pe drumeţi. Astfel, troiţele de hotar erau
integrate unui sistem profilactic cu conotaţii magice (magia albă).
Biserica a înţeles necesitatea de a prelua practicile de exorcizare şi purificare a
acestor locaţii, încurajând, totodată, amplasarea monumentelor la răspântiile drumurilor
de ţară: "Troiţele de la intersecţii de drumuri îşi au rostul lor. Spiritele rele fug din acel
loc şi din acea zonă. Preotul, când sfinţeşte troiţa, se roagă astfel: Trimite acum harul
Preasfântului Tău Duh peste acest semn al crucii şi-l binecuvântează, îl sfinţeşte şi-i dă
lui ca să fie semn înfricoşător şi tare asupra tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi
(Molitvelnicul; Rânduiala sfinţirii crucii şi troiţei). Când treci pe lângă o troiţă şi te
închini înaintea ei parcă simţi că te apropie ceva de ea, parcă o energie te atrage, îţi dă
mângâiere, linişte" (Arhim. Ioachim Pârvulescu, 2004)
În opinia altor cercetători, troiţele maramureşene ar fi ultimele relicve ale crucilor
dacice (cele trei extremităţi superioare depăşesc cercul), ca simbol păgân al unui
ancestral cult solar practicat de populaţia geto-dacă (v. R. Vulcănescu, 1987, p. 202, 367,
472).
Troiţele, din lemn sau din piatră, sunt nelipsite din curtea bisericilor mara-
mureşene. În perimetrul bisericii din Budeşti (monument UNESCO) atrage atenţia "o
troiţă de piatră, cu un Christ ruginit". În Ieud, la biserica din vale, (hramul "Naşterea
Maicii Domnului", 1717) există o troiţă deosebită, realizată (în 1935) de artistul Traian
Bilţiu-Dăncuş. Cu timpul, meşterii locali au miniaturizat aceste monumente, conferindu-
le rol de cruce funerară.
 Din a doua jumătate a secolului XX, semnificaţia primară a troiţelor s-a
minimalizat, accentul căzând cu precădere pe caracterul funerar, probabil sub influenţa şi
notorietatea de care s-a bucurat "Cimitirul Vesel" din Săpânţa. Astfel, s-a declanşat unul
din cele mai ample procese ale invaziei unui brand maramureşean dincolo de hotarele
ţinutului.
Principesa Ileana a României, al şaselea copil al regelui Ferdinand şi al reginei
Maria, fostă arhiducesă de Austria, s-a autoexilat în Statele Unite. S-a călugărit, devenind
stareţă ("Maica Alexandra") la mănăstirea "Schimbarea la faţă" din Ellwood City,
Pennsylvania. Înainte de a se stinge din viaţă (21 ianuarie 1991), a cerut să i se pună la
căpătâi o troiţă, sculptată „ca prin părţile Maramureşului”.
Marele poet român Nichita Stănescu (1933-1983), de patru ori premiat de
Uniunea Scriitorilor din România, laureat al premiului Herder (1975) şi membru
(postum) al Academiei Române, odihneşte în Cimitirul Bellu din Bucureşti, mormântul
lui fiind împodobit cu o troiţă realizată în Maramureş, oferită prinos de organizatorii
Serilor de Poezie de la Deseşti.
După Revoluţia din 1989, ţara a fost împânzită de troiţe maramureşene pentru a
comemora eroii din decembrie. Primul monument a fost amplasat, în primele luni ale
anului 1990, în faţa Catedralei din Timişoara, operă a artistului lăpuşean Alexandru Perţa
Cuza. De altfel, acesta afirmă că, în ultimii ani, este autorul a peste 1.400 de troiţe.
De asemenea, o troiţă a eroilor este amplasată în Baia Mare (Piaţa Revoluţiei),
altele în Bucureşti - la Televiziunea Română, la Universitate, la Spitalul Colţea, la
Popeşti-Leordeni.
Orice alte argumente nu fac decât să întărească semnificaţia de brand al acestui
element cultural "fabricat în Maramureş".