Sunteți pe pagina 1din 493

PPPOOOLLLIIIŢŢŢIIISSSTTT SSSAAAUUU DDDIIIPPPLLLOOOMMMAAATTT???

Ghid al ataşatului de afaceri interne

1

Motto „Am dus, de fapt, ţara - acolo unde mă aflam; a ştii să te faci iubit când reprezinţi ţara ta, înseamnă a o servi”

2

NICOLAE TITULESCU

Poliţist sau diplomat. – Bucureşti:

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2005 ISBN 973-745-002-7

351.74

341.7

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

PPPOOOLLLIIIŢŢŢIIISSSTTT SSSAAAUUU DDDIIIPPPLLLOOOMMMAAATTT???

Ghid al ataşatului de afaceri interne

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor – 2005 –

3

4

PREFAŢĂ

Lumea în care trăim astăzi este una din ce în ce mai mică, în condiţiile în care progresele tehnologiei ne permit, de exemplu, să străbatem în doar câteva ore Europa de la un capăt la celălalt sau să transmitem, în câteva secunde, o informaţie dintr-un colţ în altul al lumii. Această dezvoltare ne-a adus tuturor nenumărate beneficii, dar, din nefericire, ne-a pus şi în faţa unor noi probleme, cum este şi cazul extinderii, la teritoriul unor state, a spaţiului în care infractorii îşi desfăşoară activitatea. ştigarea de către cetăţenii români a dreptului de a călători fără vize în statele europene, pe lângă efectele sale pozitive, a permis, de asemenea, unui număr mare de persoane certate cu legea să îşi transfere către alte ţări activităţile infracţionale, punându-ne adesea în neplăcuta postură de a fi priviţi cu suspiciune de locuitorii statelor dezvoltate din Occident. Cu siguranţă, criminalitatea la care participă cetăţenii români în străinătate este mai degrabă una „de vitrină”, infractorii români nefiind implicaţi în activităţi cu nivel ridicat de pericol social. Dar actele de crimalitate măruntă pe care le practică unii dintre concetăţenii noştri – furturi, cerşetorie organizată – sunt vizibile şi agasante şi în nici un caz nu trebuie privite cu îngăduinţă, având în vedere, mai ales, imaginea negativă pe care ne-o creează. În acelaşi timp, România şi-a asumat, în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană, sarcini importante în ceea ce priveşte combaterea unor categorii de infracţiuni deosebit de periculoase, cum ar fi traficul de droguri, traficul de fiinţe umane şi, nu în ultimul rând, terorismul. Aşezată într-o poziţie geografică aflată la intersecţia aşa-numitei „rute balcanice” cu direcţia de provenienţă a provocărilor majore a căror sursă este spaţiul ex-sovietic, ţara noastră trebuie să trateze cu maximă seriozitate acţiunile destinate să ţină sub control aceste fenomene. Combaterea criminalităţii transnaţionale, cu implicaţiile la care am făcut referire mai sus, este principala sarcină care revine reţelei de ataşaţi de afaceri interne construită de Ministerul Administraţiei şi Internelor, desfăşurată în cea mai mare parte a ţărilor europene. Reducerea constantă a numărului de infracţiuni în care sunt implicaţi cetăţeni români în străinătate, constatată în ultima perioadă, confirmă eficienţa acţiunilor de cooperare internaţională, derulate prin intermediul celor 17 ataşaţi de afaceri interne şi nouă ataşaţi de afaceri interne adjuncţi acreditaţi în ţări ca Austria, Belgia, Germania, Italia,

5

Franţa, Olanda, Cehia, Grecia, Marea Britanie, Spania, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Republica Moldova, şi Turcia, precum şi pe lângă Uniunea Europeană, EUROPOL şi NATO. Ca urmare a rezultatelor mai mult decât încurajatoare obţinute, Ministerul Administraţiei şi Internelor are în vedere extinderea acestui sistem, prin acreditarea a încă şapte ataşaţi de afaceri interne, în cursul anului viitor, în Elveţia, Norvegia, Suedia, Portugalia, Irlanda, Finlanda şi Danemarca. Alţi opt ataşaţi de interne vor fi acreditaţi, în 2007, în Cipru, Letonia şi Lituania, Statele Unite ale Americii, Georgia, Azerbaidjan, China, Armenia şi Federaţia Rusă. Tot în anul 2007, Ministerul Administraţiei şi Internelor va acredita un consilier în domeniul poliţiei civile pe lângă Departamentul Naţiunilor Unite pentru misiuni de menţinere a păcii (DPKO) de la New York şi un ofiţer de legătură pe lângă Programul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru controlul drogurilor (UNDCP), cu sediul la Viena. Poliţişti prin calificare şi prin sfera în care îşi desfăşoară activitatea, diplomaţi prin specificul muncii lor, care presupune o colaborare intensă cu autorităţile de resort din statul în care sunt acreditaţi, ataşaţilor de afaceri interne le va reveni sarcina de a constitui unul din filtrele sistemului integrat de securizare a frontierei României – şi îmi permit să afirm că va fi unul dintre cele mai importante din aceste filtre – pentru că va purta responsabilitatea activităţilor preventive şi, totodată, unul dintre cele mai eficiente. Sper că această lucrare, al cărei titlu sintetizează foarte bine natura muncii ataşaţilor de afaceri interne români, va constitui un îndrumar util atât pentru activitatea celor aflaţi deja în misiune, cât şi pentru pregătirea celor care le vor urma.

6

Vasile Blaga Ministrul Administraţiei şi Internelor

7

CAPITOLUL I

1. DIPLOMAŢIA ŞI DREPTUL DIPLOMATIC

NOŢIUNI GENERALE

După cele două războaie mondiale, relaţiile dintre state au cunoscut în timp o evoluţie paşnică, datorată în mare parte şi activităţii în domeniul diplomatic. Diplomaţia nu a apărut neapărat după cele două războaie mondiale, fiind o instituţie mai veche a relaţiilor interstatale, care s-a dezvoltat şi s-a consacrat destul de târziu ca un instrument esenţial în realizarea cooperării dintre state şi în rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale. Fiecare stat liber, independent şi suveran îşi exprimă propriile lui interese prin politica sa externă care este determinată în mare parte şi de poziţia sa în raport cu alte state sau cu organizaţiile internaţionale. Istoria relaţiilor internaţionale a demonstrat în decursul ei că cei care au avut diplomaţi foarte buni, au reuşit să promoveze şi să realizeze politica externă a statului respectiv având în acelaşi timp şi o poziţie profitabilă.

Care este înţelesul termenului „diplomaţie”?

Termenul „diplomaţie” este de origine greacă (diploo) şi, iniţial, desemna acţiunea de redactare a actelor oficiale în două exemplare (diplome). Un exemplar reprezenta actul (scrisoarea) de împuternicire a trimisului oficial şi cel de-al doilea exemplar era păstrat la arhivă. De aici, numele dat purtătorului dubletului a fost acela de diplomat, iar activitatea acestuia s-a numit diplomaţie, deşi aceşti termeni s-au utilizat ca atare mult mai târziu, începând cu sec. al XVIII-lea în prezent, expresia diplomaţie a dobândit mai multe sensuri, utilizate în funcţie de contextul concret determinat, mai larg sau mai restrâns.

8

Diplomaţia într-un sens mai direcţionat poate desemna şi unul sau mai multe organe ale statului (de exemplu ministerul de externe, misiunile diplomatice ale unui stat etc.). Diplomaţie în limbajul comun poate semnifica politeţea, tactul, răbdarea, o bună judecată însoţită de un interes precis şi curtoazie, dar şi, într- un sens peiorativ, poate desemna duplicitatea, manipularea negativă, înşelătoria, sens pe care, evident, nu-l vom reţine în contextul analizelor care urmează. Diplomaţia desemnează într-un sens foarte larg politica externă a unui stat (diplomaţia românească), sau a unui grup de state (diplomaţia Uniunii Europene), ori a unei epoci (diplomaţia contemporană) sau a unei regiuni geografice (diplomaţia Orientului Mijlociu). Diplomaţia mai poate desemna şi funcţiile îndeplinite de un diplomat sau o misiune diplomatică şi acest sens îl vom avea în vedere în continuare. Diplomaţia trebuie privită şi definită în contextul relaţiilor internaţionale, pentru că, din perspectiva politicii externe a statului, acestea constituie obiectul diplomaţiei. Astfel, diplomaţia se înfăţişează ca o instituţie politico-juridică importantă, respectiv ca o sumă de acţiuni şi reguli juridice stabilite atât prin legile interne, cât şi prin tratate internaţionale, adoptate cu scopul de a reglementa relaţiile dintre state şi organizaţiile internaţionale pentru realizarea politicii lor internaţionale. Diplomaţia, având în vedere domeniul extrem de important în care acţionează – politica externă – poate fi privită ca o adevărată artă a administrării relaţiilor internaţionale, dar şi ca o ştiinţă, într-o dublă perspectivă:

mai întâi, pentru că diplomaţia este o activitate care trebuie să fie desfăşurată pe baza unor principii şi reguli fundamentate ştiinţific şi apoi, pentru că ea constituie o disciplină de studiu care are ca obiect relaţiile dintre state şi interesele acestora. De aceea, diplomaţia a devenit o adevărată profesiune care exclude prin definiţie amatorismul. Diplomaţia veritabilă este apanajul profesioniştilor, adică a funcţionarilor publici special pregătiţi să facă faţă sarcinilor deosebit de complexe ale politicii externe – diplomaţii. O definiţie a Diplomaţiei poate fi dată, ca fiind: conducerea raporturilor unui stat cu alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale şi cuprinde acţiunea proprie a agenţilor diplomatici şi activitatea specifică a organelor interne ale statului (şeful statului, ministerul afacerilor externe etc.) în domeniul politicii externe, reprezentând astfel un instrument de bază al relaţiilor externe ale statului pentru apărarea drepturilor şi intereselor acestuia în raport cu alte state şi cu organizaţiile internaţionale. Se poate constata că, în multitudinea relaţiilor dintre state şi organizaţii internaţionale, o mare parte şi cea mai importantă este cea a relaţiilor diplomatice, ca formă superioară şi stare de normalitate a legăturilor

9

dintre state, pentru că nu pot exista decât în condiţii de pace, ele însele fiind instrumente ale păcii. Potrivit altor definiţii date diplomaţiei în literatura de specialitate, aceasta constă în „conducerea raporturilor unui stat cu altul prin mijloace oficiale, urmărindu-se acomodarea intereselor lor prin mijloace paşnice şi, îndeosebi, prin negocieri”.

SCURT ISTORIC AL DIPLOMAŢIEI

Deoarece diplomaţia este considerată unul dintre cele mai importante mijloace de înfăptuire a activităţii de politică externă a statelor, formele sale de manifestare au variat de-a lungul timpurilor, fiind influenţate în mare parte de sistemul politic, economic şi social. Întâlnim manifestări ale diplomaţiei încă din Orientului antic, unde activitatea diplomatică era condusă de împărat, în democraţiile din Grecia antică, de către adunările populare. În Roma veche, activitatea diplomatică era condusă de senat iar, mai târziu, de împărat. În Evul Mediu, o contribuţie deosebită la progresul diplomaţiei o aduce Imperiul Bizantin, îndeosebi în ce priveşte ceremonialul diplomatic. Întreţinerea de misiuni permanente în capitalele străine a constituit adevărată „revoluţie” în cutumele care guvernau relaţiile între state, această practică, inaugurată în sec. al XV-lea, s-a impus pe măsură ce statele naţionale puternice şi unificate înlocuiau suveranităţile feudale. Măsura s-a generalizat în Europa în sec. al XVII-lea când, după Tratatul de la Westphalia (1648), dezvoltarea relaţiilor paşnice a multiplicat problemele care trebuiau soluţionate. Cardinalul Richelieu a fost, în al său „Testament politic”, marele teoretician al „negocierii permanente”. Aceasta constituie actul de naştere al diplomaţiei moderne. Termenul „diplomaţie” a intrat în limbajul curent, la sfârşitul sec. al XVIII-lea, şi viza acea ştiinţă care permitea regăsirea drepturilor înscrise în vechile charte şi pe baza cărora suveranii puteau să-şi susţină revendicările. În decursul vremii, termenul „Diplomaţie” a căpătat mai multe sensuri. De asemenea, termenul poate desemna tehnica care guvernează dezvoltarea relaţiilor internaţionale, denumită cândva „negociere”, cuvânt care defineşte mai bine acţiunea diplomatului, ca şi termenul „negociator”, înlocuit apoi de „diplomat”, care caracterizează mult mai exact profesiunea acestora. Moment de referinţă în istoria diplomaţiei a fost constituit de către Congresele de la Viena din 1815 când inamicii şi învingătorii lui Napoleon au încercat să impună Franţei o pace distrugătoare. Talleyrand a probat

10

calităţi diplomatice greu de egalat şi a reuşit, prin impunerea unor norme de ceremonial şi protocol, ca şi prin adoptarea, pentru prima dată, a noţiunilor de mare şi mică putere nu numai să salveze Franţa de la o pace ruşinoasă, dar să o şi includă printre marile puteri. Viena a intrat în istorie pentru adoptarea la cele două Congrese din 1815 a unora dintre normele de protocol şi ceremonial valabile şi astăzi (ex.: ordinea de precădere după criteriul vechimii etc.). Până în anul 1914 se promova pe scară largă o politică a Curţilor, fapt ce făcea ca Europa să facă singură jocul politicii internaţionale, deoarece aporturile personale între suverani exercitau o influenţă puternică asupra relaţiilor internaţionale. Cercurile conducătoare care se ocupau de relaţiile externe erau restrânse, iar secretul constituia regula, lucru ce a contribuit ca negocierile să fie purtate prin intermediul misiunilor diplomatice. Astfel, ambasadorilor lăsându-li-se latitudinea indispensabilă pentru a manevra cât mai bine, în funcţie de circumstanţe, instrucţiuni generale primite, Guvernele aveau doar rolul de a interpreta aceste evenimente, iar un prim-ministru sau un ministru de externe se deplasa foarte rar pentru o negociere. Prin negocieri discrete se puteau menaja unele interese în conflict şi se putea pregăti terenul pentru ca opinia publică, iritată de un incident, să accepte un aranjament tranzacţional onorabil. De fapt, din 1878 şi până în 1914, „Concertul european” a reglat paşnic toate marile dificultăţi şi a unit, la nevoie, puterile europene pentru a face faţă unui pericol comun. Un alt moment important în istoria diplomaţiei l-a constituit „Primul război mondial” care, practic, a creat un dezechilibru în relaţiile deja închegate între state. Rolul jucat de către Societatea Naţiunilor a oferit o nouă modalitate de rezolvare a problemelor internaţionale nou apărute în Europa datorate conducătorilor noilor state. Între anii 1919 şi 1939 nu a existat o reală destindere la nivel internaţional deoarece Reuniunile de la Geneva se desfăşurau public, iar soluţionarea problemelor internaţionale nu a fost facilitată de expunerea publică a revendicărilor naţionale, astfel sarcina negociatorilor să găsească o rezolvare paşnică şi echitabilă gravelor diferende făcute publice şi să identifice soluţiile care să menajeze interesele legitime, a fost complicată. Sub influenţa Ligii Naţiunilor şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, mai târziu, guvernele au adoptat cutuma de a încredinţa organizaţiilor internaţionale servicii publice cu caracter administrativ, cultural, juridic sau social, fapt ce a generat apariţia de organisme sau de grupări internaţionale de toate categoriile în paralel cu statele care căutau soluţii problemelor importante ale umanităţii.

11

Definirea relaţiilor diplomatice

Relaţiile diplomatice pot fi definite ca raporturile politice cu caracter oficial şi de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voinţă reciproc, prin misiuni diplomatice permanente pe care statele şi le trimit în scopul dezvoltării colaborării internaţionale, al apărării intereselor fiecărui stat şi ale cetăţenilor săi pe teritoriul celuilalt stat. Evoluţia relaţiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la apariţia unor noi raporturi, nu numai între state, ci şi între acestea şi organizaţiile internaţionale, realizându-se nu numai prin misiuni permanente, ci şi prin misiuni diplomatice ad-hoc (misiuni speciale). Ca urmare a creării acestui nou tip de relaţii, diplomaţia cunoaşte la ora actuală mai multe forme de manifestare:

diplomaţia permanentă, care poate fi bilaterală sau multilaterală se realizează prin intermediul organizaţiilor internaţionale;

diplomaţia ad-hoc (temporară), realizată prin misiunile speciale;

Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice este necesară îndeplinirea anumitor condiţii care, deocamdată, scapă reglementărilor de drept internaţional. Totuşi, din practica statelor rezultă că cel puţin următoarele condiţii trebuie îndeplinite:

entitatea care stabileşte relaţii diplomatice să aibă calitatea de

subiect de drept internaţional, deoarece principalele subiecte sunt statele;

când două state stabilesc relaţii diplomatice, este necesară

recunoaşterea lor reciprocă, deoarece relaţiile diplomatice nu se pot stabili în lipsa acestuia, nici chiar atunci când este doar o recunoaştere de facto. Uneori, prin actul recunoaşterii se exprimă şi intenţia de a stabili relaţii diplomatice. Cu toate acestea, actul recunoaşterii nu implică şi existenţa obligatorie a relaţiilor

diplomatice între cele două state;

stabilirea relaţiilor diplomatice se realizează numai pe baza

acordului reciproc, prin exprimarea liberă a consimţământului părţilor, acord care poate lua forma unui tratat solemn sau a unui schimb de note între ministerele afacerilor externe, ori o altă formă potrivit practicii diferite a statelor. Deşi relaţiile diplomatice sunt caracterizate prin continuitate ca stare de normalitate, există posibilitatea încetării acestora, aceasta putând fi:

totală – ceea ce presupune ruperea relaţiilor diplomatice;

temporară – ceea ce presupune suspendarea relaţiilor diplomatice.

Ruperea relaţiilor diplomatice poate avea loc din motive diverse, cel mai adesea aplicată ca măsură de constrângere fără folosirea forţei, sau ca

12

rezultat al stării conflictuale armate. Această modalitate de încetare a relaţiilor diplomatice reprezintă un act unilateral al statelor, care se poate manifesta:

expres (declaraţie oficială, motivată sau nu) sau

tacit, caz în care deseori sunt ascunse adevăratele intenţii.

Suspendarea relaţiilor diplomatice este rezultatul unor împrejurări temporare care fac imposibilă menţinerea lor pentru perioade determinate, cum ar fi, de exemplu, ocuparea teritoriului statului (debelatio). Dreptul internaţional public actual oferă posibilitatea uzitării instituţiei puterii protectoare, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr. 22AM, din 13 februarie 1946 ceea ce înseamnă reprezentarea intereselor unui stat chiar în timp de conflict armat.

Dreptul diplomatic: noţiune şi izvoare

Codificarea normelor juridice internaţionale destinate reglementării lor a apărut destul de târziu, deşi relaţiile diplomatice au însoţit statele de la apariţia lor, iar relaţiile diplomatice s-au bazat pe uzanţe şi cutume internaţionale, cu toate că uzanţele internaţionale, care alcătuiesc aşa-numita curtoazie internaţională, nu au valoare de izvor de drept. Uzanţele sunt asemănătoare cu cutumele, reprezintă tot practici ale statelor, repetate, constante, unele fiind foarte îndelungate, dar, spre deosebire de cutume, nu sunt recunoscute ca reguli de drept, lipsindu-le elementul subiectiv (opinio juris). Curtoazia internaţională în derularea relaţiilor diplomatice ocupă un loc central, datorită atmosferei favorabile pe care o creează pentru parteneri. Astfel, începând cu sec. al XlX-lea, apar primele codificări în domeniul relaţiilor diplomatice, codificări care, dezvoltându-se, au dus la apariţia unei ramuri distincte a dreptului internaţional public – dreptul diplomatic. Statele de pe mapamond au resimţit nevoia de a transpune aceste reguli nescrise în texte convenţionale, adoptând mai multe tratate care, în prezent, codifică o bună parte a dreptului diplomatic cu toate că, cutuma internaţională reprezintă încă un izvor principal al dreptului diplomatic. Astfel, pornindu-se de la un drept cutumiar, dreptul diplomatic a evoluat astăzi către un drept preponderent convenţional. Primele codificări parţiale în domeniul dreptului au fost concretizate în Actul Final al Congresului de la Viena, din anul 1815, care, în Anexa XVII, stabilea câteva reguli de clasificare şi de precădere a agenţilor diplomatici, reguli cunoscute în istoria dreptului diplomatic sub denumirea de Regulamentul de la Viena, care a fost modificat în anul 1919, pentru eliminarea conflictelor de

13

precădere Protocolul de la Aachen, urmate de către Societatea Naţiunilor care după primul război mondial, a numit Comitetul de experţi pentru codificarea dreptului internaţional public, cu sarcini referitoare la privilegiile şi imunităţile diplomatice, dar fără rezultate practice. De abia în anul 1928, Conferinţa internaţională americană de la Havana a adoptat „Convenţia privind funcţionarii diplomatici”, la care a aderat un număr considerabil de state latino-americane. După cel de-al doilea război mondial, primul instrument adoptat în cadrul ONU a fost „Convenţia cu privire la imunităţile şi privilegiile ONU”, care va avea un rol important în evoluţia diplomaţiei multilaterale. Conferinţa internaţională ONU, ce a avut loc la Viena, în perioada 2-4 aprilie 1961 în baza Rezoluţiei Adunării Generale a ONU din 7 decembrie 1959 s-a soldat cu adoptarea „Convenţiei privind relaţiile diplomatice”. Pentru reglementarea celorlalte relaţii diplomatice, altele decât cele bilaterale permanente, au fost adoptate ulterior încă două convenţii. Prima, adoptată în anul 1969, la Viena, „Convenţia privind misiunile speciale”, vizează diplomaţia ad-hoc, iar cea de-a doua, adoptată în anul 1975, tot la Viena, „Convenţia privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile cu caracter universal”, vizează diplomaţia multilaterală. Preocupări de codificare a regulilor de drept diplomatic au existat şi în plan regional. De exemplu: „Acordul general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei”, adoptat la Paris, la 2 septembrie 1949. Deşi procesul de codificare nu s-a încheiat, deoarece dreptul diplomatic este astăzi o ramură distinctă a dreptului internaţional public, ramură care poate fi apreciată ca una centrală, pentru că, fără dreptul diplomatic celelalte norme internaţionale ar rămâne fără efect. Prin intermediul dreptului diplomatic întregul sistem de norme al dreptului internaţional public este viabil ca drept al păcii, al relaţiilor paşnice, de colaborare dintre subiectele dreptului internaţional, dintre state. Dreptul diplomatic este cel care oferă cadrul juridic al stabilirii şi derulării relaţiilor dintre state, dintre acestea şi organizaţiile internaţionale, fapt ce-l deosebeşte de diplomaţie, care reprezintă un instrument de realizare a politicii externe, a intereselor statelor. În concluzie, dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internaţional public alcătuită din totalitatea normelor juridice care au ca obiect reglementarea relaţiilor diplomatice dintre state, respectiv dintre acestea şi organizaţiile internaţionale. Deşi dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internaţional public, se întâlnesc numeroase reguli care aparţin dreptului intern al statelor, care stabileşte competenţa, normele referitoare la multe aspecte ale diplomaţiei (numirea agenţilor diplomatici, a misiunilor diplomatice, structura acestora, organizarea, funcţionarea şi statutul organelor de stat interne pentru relaţiile internaţionale). Dreptul diplomatic are, însă, un rol determinant asupra

14

legislaţiei interne, aceasta trebuind să fie în concordanţă cu angajamentele asumate de state prin tratatele internaţionale.

2. ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ

Activitatea diplomatică se realizează în mai multe forme:

În funcţie de organele destinate să realizeze această activitate:

diplomaţia realizată prin organe interne ale statului pentru relaţiile internaţionale (de exemplu, Ministerul Afacerilor Externe)

diplomaţia realizată de organe externe ale statului pentru relaţiile diplomatice (de exemplu, ambasadele). În funcţie de durata misiunilor diplomatice:

misiuni diplomatice permanente (de exemplu, ambasadele, nunţiaturile, delegaţiile permenente)

misiunile diplomatice temporare sau ad-hoc (de exemplu ambasadorul itinerant, delegaţiile la congrese şi conferinţe internaţionale, observatorii, dar şi şeful statului, al guvernului, ministrul afacerilor externe etc.) În funcţie de numărul partenerilor la relaţiile diplomatice:

diplomaţie bilaterale, ca forme tradiţionale şi îndelung utilizate (ambasade, nunţiaturi, legaţii etc.)

diplomaţie multilaterală:

– temporară, realizată prin congrese şi conferinţe internaţionale;

– permanente, realizată prin organizaţii internaţionale.

2.1. Organele de stat interne pentru relaţiile diplomatice

Activitatea de politică externă a statului se realizează atât de autoritatea legislativă, cât şi de autorităţile administraţiei publice centrale, pe baza prevederilor legislaţiei interne referitoare la organizarea şi funcţionarea acestora. Parlamentul, ca autoritate legislativă, este cel care adoptă legile de ratificare şi aderare la tratatele internaţionale, precum şi alte legi prin care se transpun în plan normativ strategiile de politică externă a statului. El poate

15

stabili chiar relaţii directe, cu pronunţat caracter diplomatic, sau poate să-şi exprime poziţia faţă de anumite aspecte internaţionale cu implicaţii directe în politica externă a statului. De asemenea, el este cel care desemnează reprezentanţii statului pentru unele organizaţii internaţionale, de exemplu, în Parlamentul Consiliului Europei. Şeful statului este reprezentantul statului în raporturile cu alte state şi, în virtutea acestei calităţi, poate încheia tratate internaţionale, adresează mesaje Parlamentului cu privire la problemele politicii naţionale, inclusiv cele de politică externă, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici, aprobă, înfiinţează, desfiinţează sau schimbă rangul misiunilor diplomatice. De asemenea, reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă şeful statului. Când se află în străinătate, şeful statului beneficiază de toate imunităţile şi privilegiile diplomatice. El poate negocia încheierea tratatelor internaţionale fără a prezenta deplinele puteri. Şeful guvernului, ca şi şeful statului, exercită atribuţii de reprezentare a statului în relaţiile externe, poate negocia şi încheia tratate internaţionale fără a prezenta deplinele puteri, numeşte negociatorii acordurilor internaţionale care sunt supuse aprobării lui, numeşte şi recheamă unele categorii de diplomaţi. Ca şi şeful statului, când se află în străinătate, se bucură de toate imunităţile şi privilegiile diplomatice. Ministerul Afacerilor Externe reprezintă organul central de specialitate al administraţiei de stat, creat special pentru a organiza şi desfăşura direct relaţiile de politică externă ale statului. Ministrul afacerilor externe îndeplineşte aceste funcţii împreună cu personalul ministerului şi cu personalul diplomatic din străinătate, menţinând o legătură strânsă cu şefii misiunilor diplomatice străine acreditaţi în statul său. Ministerul Afacerilor Externe, ca organ de specialitate în domeniul relaţiilor externe, pregăteşte proiectele tratatelor care urmează a fi încheiate cu alte state, poate încheia anumite acorduri, notifică statelor străine numirea sau rechemarea unor agenţi diplomatici şi îndeplineşte alte atribuţii pentru realizarea generală a politicii externe a statului. Ministrul de externe reprezintă guvernul în străinătate şi poate negocia şi încheia acorduri internaţionale fără a prezenta deplinele puteri. El îndeplineşte atribuţii directe cu privire la toate aspectele politicii externe a statului şi are competenţa de a controla misiunile diplomatice şi consulare ale statului său, iar când se află în străinătate, beneficiază de toate imunităţile şi privilegiile diplomatice. Şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate au atribuţii în realizarea politicii externe a statului, precum ministerele din domeniul comerţului, apărării naţionale, afacerilor interne, culturii, educaţiei etc.

16

2.2.

Organele

diplomatice

de

stat

externe

pentru

relaţiile

2.2.1. Misiunile diplomatice permanente

Tradiţional, sunt cele mai întâlnite organe externe ale statului pentru relaţiile diplomatice, denumite uneori şi reprezentanţe diplomatice. Practica numirii misiunilor diplomatice permanente a apărut în secolul al XV-lea, în Italia, când în anul 1455, Francesco Sforza, duce de Milano, a trimis o misiune permanentă la Genova, iar în anul 1460, ducele de Savoia îi urmează exemplul. În România, abia după anul 1848 se poate vorbi de o diplomaţie unitară, răspândindu-se la început în Europa şi apoi în toată lumea.

2.2.1.1. Noţiunea, categoriile şi organizarea misiunilor diplomatice permanente Misiunea diplomatică permanentă este organul specializat al statului sau al unei entităţi cu personalitate internaţională, creat în mod permanent pe lângă un alt stat sau altă entitate cu personalitate internaţională, cu consimţământul acestora, cu scopul de a asigura realizarea şi menţinerea relaţiilor diplomatice. Statul care trimite misiunea diplomatică se numeşte stat acreditant, iar cel care primeşte se numeşte stat acreditar. Practica statelor şi a organizaţiilor a dus în timp la apariţia mai multor categorii de misiuni diplomatice permanente, atât în cadrul diplomaţiei bilaterale (mai ales), cât şi în cadrul diplomaţiei multilaterale. În diplomaţia bilaterală întâlnim următoarele categorii de misiuni diplomatice:

1. Ambasada care în legile salice şi burgundiene, cuvântul „ambaxia” avea sensul de sarcină sau misiune, este misiunea diplomatică cea mai importantă, cu rangul cel mai înalt şi cea mai des utilizată astăzi în practica statelor. Ea este condusă de un ambasador (şeful misiunii), care aparţine primei clase în ierarhia diplomatică. În cazuri excepţionale, ambasada poate fi condusă şi de un însărcinat cu afaceri interimar (ad-interim) sau permanent. 2. Nunţiatura Apostolică este misiunea diplomatică echivalentă ambasadei, specifică Sfântului Scaun (Vatican), care îndeplineşte nu numai funcţii diplomatice, ci şi funcţii ecleziastice. Este condusă de nunţiul papal, care este echivalent clasei ambasadorului, sau de pronunţiu. 3. Legaţia este misiunea diplomatică cu rang imediat după ambasadă şi este condusă de ministru, denumit şi trimis extraordinar şi ministru

17

plenipotenţiar sau ministru rezident, care face parte din clasa a doua în ierarhia diplomatică. În lipsa acestuia, legaţia poate fi condusă de însărcinatul cu afaceri ad-interim sau permanent. În prezent, numărul legaţiilor este mic, tendinţa generală fiind de ridicare a lor la rangul de ambasade. Chiar şi acolo unde se mai folosesc, legaţiile nu se deosebesc de ambasade din punct de vedere al competenţelor, ci numai din punct de vedere al precăderii personalului diplomatic al acestora. 4. Internunţiatura este misiunea diplomatică echivalentă legaţiei, specifică sfântului Scaun. Şeful acesteia este internunţiul, care corespunde clasei diplomatice a ministrului plenipotenţiar. 5. Înaltul Comisariat este misiunea diplomatică apărută în contextul procesului de decolonizare, vechea funcţie de guvernator fiind transformată în aceea de reprezentant diplomatic cu denumirea de înalt Comisar şi o întâlnim în fostele colonii engleze. Această practică a apărut şi în varianta franceză, cu denumirea de înaltă Reprezentanţă, respectiv înalt Reprezentant.

În cadrul diplomaţiei multilaterale întâlnim următoarele categorii de misiuni diplomatice:

Reprezentanţele permanente sau delegaţiile permanente acreditate de un stat pe lângă o organizaţie internaţională guvernamentală. Misiunile permanente ale organizaţiilor internaţionale pe lângă

state.

Stabilirea relaţiilor diplomatice

Relaţiile diplomatice constituie cea mai însemnată formă a relaţiilor dintre state şi dezvoltarea lor constituie una dintre cele mai importante cerinţe ale securităţii internaţionale. Stabilirea relaţiilor diplomatice constituie un act internaţional politic şi juridic în acelaşi timp, pentru stabilirea cărora fiind necesar un acord între cele două state interesate. Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice prevede la art. 1:

„Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni permanente se fac prin consimţământ mutual”. Stabilirea de relaţii diplomatice şi trimiterea de misiuni permanente sunt două acte diferite. Statele pot stabili între ele relaţii diplomatice fără a trimite reprezentanţi şi fără a înfiinţa misiuni permanente, ci prin misiuni temporare sau prin intermediul misiunilor diplomatice ale unui stat terţ. Acordul prin care se înfiinţează o misiune diplomatică poate avea forma unui tratat special sau poate să facă parte dintr-un tratat general; el poate

18

fixa data în care vor fi înfiinţate misiunile diplomatice sau să prevadă numai în general; poate stabili rangul şefului misiunii diplomatice. De obicei, după stabilirea relaţiilor diplomatice, precum şi după încheierea acordului cu privire la înfiinţarea de misiuni diplomatice permanente, statele părţi publică un comunicat. Relaţiile diplomatice pot fi suspendate. Aceasta nu înseamnă că relaţiile încetează de a mai lua fiinţă, relaţiile diplomatice întrerupte pot fi reluate.

Încetarea relaţiilor diplomatice are loc prin ruperea lor din iniţiativa unuia dintre state, care o comunică celuilalt stat. Ruperea relaţiilor diplomatice este urmată de retragerea reciprocă a misiunilor diplomatice. Ea poate fi cauzată de o politică duşmănoasă a unui stat împotriva celuilalt, de comiterea unor acţiuni care exclud posibilitatea desfăşurării normale a misiunii diplomatice etc. Ruperea relaţiilor diplomatice are loc întotdeauna când izbucneşte un război între statele respective. Aceasta nu exclude posibilitatea ca, pentru rezolvarea unor probleme curente, ele să menţină contacte prin intermediul reprezentantului unui stat terţ. Restabilirea relaţiilor diplomatice care au fost rupte se face printr-un acord între cele două state interesate.

Misiunile diplomatice

Misiunea diplomatică este definită ca ,,organul unui subiect de drept internaţional, instituit în mod permanent sau temporar, pe lângă un alt subiect de drept internaţional, în scopul menţinerii de relaţii diplomatice între cele două entităţi”.

Crearea şi intrarea în funcţie a reprezentanţei diplomatice

În conformitate cu prevederile art. 2 din Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961 ce face referire la relaţiile diplomatice, misiunea diplomatică se înfiinţează prin acordul care intervine între cele două entităţi, ca urmare a stabilirii relaţiilor diplomatice între ele. Tot printr-un acord de voinţă se va stabili şi rangul misiunilor. Desemnarea membrilor unei misiuni diplomatice se face de statul acreditant, conform dreptului său intern. Numirea (acreditarea) şefului de misiune se face în urma agrementului, care reprezintă acordul prealabil al statului de reşedinţă. În acest

19

caz, potrivit art. 4 din Convenţia de la Viena, statul acreditar nu este obligat să motiveze neacordarea acestuia. Referitor la restul personalului diplomatic al misiunii şi al personalului administrativ şi tehnic, art. 7 din Convenţia de la Viena prevede că statul acreditant are libertatea deplină de a alege şi nu are nevoie, în principiu, de acordul prealabil al statului acreditar.

Preluarea funcţiilor de către şeful reprezentanţei

Se face după următoarea procedură:

a) Seful reprezentanţei primeşte, la plecarea din ţara sa, scrisorile de

acreditare prin care se atestă numirea sa în ţara de reşedinţă. Scrisorile sunt semnate de şeful statului trimiţător. Însărcinaţii cu afaceri nu primesc scrisori de acreditare, ci scrisori de cabinet din partea ministrului lor adresate omologului din statul de reşedinţă. La plecarea ambasadorului din ţara de reşedinţă (încheierea misiunii; concediu de odihnă etc.) sau în alte situaţii fortuite (spitalizare, părăsirea de urgenţă a teritoriului statului acreditar), acesta va desemna un însărcinat cu afaceri ad interim (a.i.) din rândul colaboratorilor săi (diplomatul în rangul imediat inferior şefului de misiune), pe care îl va comunica prin Notă Verbală, atât la MAE al ţării de reşedinţă, cât şi misiunilor diplomatice acreditate în statul respectiv.

Dacă însărcinatul cu afaceri ad interim este în imposibilitatea de a-şi îndeplini atribuţiile, el nu poate numi un alt însărcinat cu afaceri în locul său; acest lucru îl poate face doar MAE. Dacă nici un membru al personalului diplomatic nu este disponibil pentru a îndeplini o asemenea sarcină, pe perioada absenţei şefului de misiune poate fi numit, cu acordul statului acreditar, un membru al personalului tehnic sau administrativ.

b) După sosirea în ţara de reşedinţă, reprezentantul diplomatic face o

vizită la şeful protocolului pentru a lua la cunoştinţă despre practica locală în materie de protocol. Va solicita o audienţă la ministrul afacerilor externe pentru

a-i prezenta acestuia copiile scrisorilor de acreditare. c) Efectuează vizita de prezentare la ministrul afacerilor externe, căruia îi prezintă copiile scrisorilor sale de acreditare şi ale celor de rechemare a predecesorului său.

d) Urmează audienţa solemnă, în cadrul căreia se prezintă scrisorile

de acreditare, respectiv de rechemare a predecesorului. Există în unele state practica prezentării colaboratorilor de către şeful de misiune (ex. Marea Britanie, Regatul Suediei ş.a.).

20

e) După depunerea copiilor scrisorilor de acreditare, şeful misiunii poate vizita pe decanul corpului diplomatic, precum şi pe diverşi diplomaţi din MAE al statului acreditar.

f) Înmânarea scrisorilor de acreditare şefului statului marchează, de

obicei, data intrării în funcţie a şefului reprezentanţei diplomatice.

Categoriile misiunilor diplomatice şi rangul/clasa şefului de misiune

Misiunile diplomatice se împart în următoarele categorii:

1) Misiuni diplomatice permanente de tip clasic

a) art.14 Convenţia de la Viena prevede că: Ambasada, condusă de

un ambasador extraordinar şi plenipotenţiar care face parte din prima clasă

diplomatică, reprezintă practic categoria general utilizată de toate statele;

b) Nunţiatura Apostolică este denumirea misiunii diplomatice a

Sfântului Scaun, echivalentul ambasadei, condusă de un nunţiu, care are rangul de ambasador;

c) Înaltele Comisariate, echivalente ale ambasadelor, sunt folosite în

relaţiile Marii Britanii cu statele membre ale Commonwealth-ului sau ale Franţei cu o serie de state din comunitatea francofonă. Ele sunt conduse de un înalt comisar, rang din prima clasă diplomatică, respectiv, cea a ambasadorilor;

d) În conformitate cu art.14 din Convenţia de la Viena, Legaţia, misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, este condusă de ministru plenipotenţiar sau trimis extraordinar, care fac parte din cea de-a doua clasă diplomatică;

e) Internunţiatura Apostolică este echivalentul Legaţiei, fiind condusă

de un internunţiu, corespondentul ministrului plenipotenţiar sau a trimisului extraordinar;

f) O categorie aparte o reprezintă Birourile Populare, entităţi care

aparţin Jamahiriei Arabe Libiene Populare Socialiste şi care funcţionează în diverse state ale lumii în rol de ambasadă. Aceste birouri nu au în conducerea lor un ambasador, ci un colegiu conducător. În acest caz nu se prezintă scrisori de acreditare şi nu se cere agrementul. În ţările arabe reprezentanţele libiene sunt numite birouri frăţeşti.

2) Misiuni sau reprezentanţe diplomatice permanente de tip nou, acreditate pe lângă ONU şi alte organizaţii internaţionale guvernamentale. Aceste misiuni pot fi conduse de către reprezentanţi diplomatici din prima clasă/rang, respectiv ambasadori (de exemplu Misiunea României la ONU,

21

Misiunea României pe lângă Uniunea Europeană, Misiunea României la NATO, Misiunea României pe lângă Consiliul Europei, Misiunea României la UNESCO ş.a.), din cea de-a doua clasă/rang de agenţi diplomatici (miniştri plenipotenţiari, trimişi extraordinari) sau din cea de-a treia clasă/rang de agenţi diplomatici, cea a însărcinaţilor cu afaceri, cei cu titlu permanent (en pied), respectiv, însărcinaţi cu afaceri ad interim (a.i.).

3) Misiuni diplomatice cu caracter temporar (denumite şi misiuni ad-hoc), sunt trimise într-un stat străin pentru a îndeplini o anumită însărcinare precisă (de exemplu participarea la anumite solemnităţi, la negocierea unor tratate etc.).

Funcţiile misiunii diplomatice

Potrivit prevederilor art. 3 al Convenţiei de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice, misiunile diplomatice trebuie să contribuie prin activitatea lor la dezvoltarea unor relaţii paşnice între state şi la strângerea legăturilor de colaborare dintre ele în domeniul economic, cultural şi tehnico- ştinţific. Pe lângă această funcţie generală acestea îndeplinesc şi funcţii speciale:

a) reprezentarea statului acreditant pe lângă statul acreditar;

b) protejarea, în statul acreditar, a intereselor statului acreditant şi ale

cetăţenilor săi în limitele admise de dreptul internaţional;

c) negocierea cu guvernul statului acreditar;

d) informarea, prin toate mijloacele licite, asupra condiţiilor şi evoluţiei

evenimentelor în statul acreditar şi raportarea celor aflate guvernului statului acreditant;

e) promovarea de relaţii amicale şi dezvoltarea relaţiilor economice,

culturale şi ştiinţifice între statul acreditant şi statul acreditar.

În îndeplinirea funcţiilor sale, în conformitate cu art. 4 din Convenţia de la Viena), reprezentanţa diplomatică are obligaţii faţă de statul pe teritoriu căruia îşi desfăşoară activitatea:

– să respecte legile şi dispoziţiile statului acreditar, fără ca prin aceasta să se aducă atingere privilegiilor şi imunităţilor de care se bucură membrii unei reprezentanţe diplomatice;

– să nu se amestece în treburile interne ale statului acreditar;

– să nu folosească localurile reprezentanţei în alte scopuri decât cele

ale îndeplinirii funcţiei reprezentanţei diplomatice. Statul acreditar are şi el anumite obligaţii destinate să asigure buna funcţionare a reprezentanţei diplomatice. Astfel, în baza art. 25 din Convenţia

22

de la Viena acesta trebuie să acorde toate înlesnirile necesare îndeplinirii funcţiilor, după cum urmează:

– să înlesnească obţinerea localurilor necesare misiunii şi să o ajute

la găsirea unor locuinţe potrivite pentru membrii ei (art. 21 din Convenţia de la

Viena);

– să asigure libertatea de circulaţie a membrilor reprezentanţelor

diplomatice, în măsura în care aceasta nu contravine legilor sale privind

anumite zone de securitate (art. 26 din Convenţia de la Viena);

– să asigure posibilitatea de comunicare liberă a reprezentanţei

diplomatice în scopuri oficiale (art. 27 din Convenţia de la Viena).

Structura misiunii diplomatice

Funcţiile misiunii sunt reflectate de structura acesteia, modelul de mai jos fiind valabil chiar dacă în anumite circumstanţe ele sunt îndeplinite de o singură sau un număr restrâns de persoane:

conducerea misiunii/şeful misiunii;

secţiile politică, economică, culturală, presă, consulară;

biroul ataşatului militar;

biroul ataşatului de afaceri interne;

secretariatul, contabilitatea şi arhivele;

comunicaţiile şi alte servicii tehnice;

personalul de serviciu.

a) Şeful misiunii – coordonator al Secţiei politice a misiunii diplomatice

Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice prevede că şeful misiunii diplomatice este „diplomatul însărcinat de statul acreditant pentru a acţiona în această calitate”. Şefii misiunilor diplomatice aparţin unor ranguri sau clase diferite. Ei sunt numiţi şi acreditaţi de statul

căruia îi aparţine misiunea diplomatică (statul acreditant) în statul de reşedinţă (statul acreditar) potrivit unei proceduri speciale. Şeful misiunii este răspunzător pentru toate problemele legate de misiune. El poate să delege diferite funcţii personalului misiunii, dar este singurul responsabil, atât faţă de propriul guvern, cât şi faţă de guvernul pe lângă care este acreditat, pentru conducerea misiunii. Şeful misiunii acordă atenţie deosebită următoarelor aspecte:

– îndeplinirea obiectivelor politico-diplomatice care revin misiunii;

23

– transmiterea către guvernul ţării gazdă a opiniilor propriului guvern

asupra problemelor importante de interes comun sau implicând o politică

comună; în asemenea cazuri acţionează drept canal de comunicaţie între cele două guverne;

– elaborarea pentru propriul guvern de rapoarte asupra evenimentelor

politice şi economice ş.a. semnificative din ţara de reşedinţă;

– informarea guvernului şi a altor instituţii şi organisme din ţara de

reşedinţă asupra unor aspecte ale politicii interne şi externe ale ţării sale;

– cunoaşterea şi stabilirea de relaţii cu persoane cu influenţă în statul

în care este acreditat;

– frecventarea unui cerc de relaţii cât mai larg şi cât mai variat posibil,

pentru a putea îndeplini sarcinile prezentate mai sus.

b) Cancelaria

În statele care au adoptat acest sistem, şeful cancelariei este în mod obişnuit responsabil pentru două funcţii importante: a) coordonarea activităţii

misiunii şi b) supravegherea administrării misiunii. În alte state, aceste sarcini revin adjunctului şefului de misiune (primului colaborator), sau sunt încredinţate altor membri ai personalului diplomatic al misiunii. Şeful cancelariei asigură, totodată, rezolvarea cu promptitudine a corespondenţei. Una dintre cele mai importante sarcini ale şefului Cancelariei este întocmirea unor fişe documentare conţinând toate informaţiile locale pe care orice nou şef de misiune sau membru al personalului ar trebui să le cunoască la sosirea la post. Asemenea fişe conţin în mod obişnuit:

– organizarea MAE al ţării gazdă, precum şi a altor departamente şi

instituţii cu care misiunea întreţine relaţii; problemele de care se ocupă fiecare

secţie în parte; cum se poate obţine o întrevedere, ce persoane sunt abordabile etc.;

– o scurtă prezentare a ţării gazdă şi a situaţiei politice interne la zi;

– un repertoar conţinând probleme de interes practic pentru membrii

personalului (înlesniri de ordin medical, de călătorie, informaţii despre climă, locuinţe, obiceiuri şi sărbători, şcoli, biserică etc.); în mod normal aceste informaţii sunt trimise în ţară, la Direcţia Generală de Resurse Umane şi la

Direcţia de Spaţiu din MAE pentru ca viitorii membrii ai misiunii să se poată informa;

– o listă a personalităţilor, incluzând persoane deosebite având influenţă în sferele politice, economice, culturale, administrative, militare etc.

24

c) Secţia economică

Se ocupă, în mod deosebit, de dezvoltarea relaţiilor economice şi a celor comerciale dintre cele două ţări. Sarcina diplomatului responsabil cu activitatea economică a misiunii diplomatice este aceea de a susţine prin toate mijloacele posibile interesele economice ale propriului stat; de a-i sprijini pe oamenii de afaceri aflaţi pe teritoriul statului acreditar, de a răspunde cu promptitudine la toate întrebările specifice şi, în general, de a furniza toate informaţiile de bază care să permită ţării sale să elaboreze o strategie şi o politică economică şi comercială adecvate, iar oamenii de afaceri să poată evalua avantajele pieţii locale. El studiază în special schimbările privind tarifele vamale, regulamentele de import, cele privind contingentarea precum şi organizarea licitaţiilor; sfătuieşte pe şeful misiunii asupra oricărui act sau schimbare de politică economică şi comercială ce se poate dovedi utilă sau în detrimentul intereselor propriei ţări. Transmite, periodic, în Centrala MAE date privind conjunctura pieţii locale, nivelul producţiei economice în diverse

sectoare, posibilităţi de import/export etc.

d) Secţia cultură-presă

Diplomaţia culturală a devenit astăzi unul dintre mijloacele cele mai eficiente de cunoaştere şi apropiere a statelor fapt pentru care diplomaţii responsabili cu problemele de cultură şi presă trebuie să cunoască bine situaţia din ţara de reşedinţă în aceste domenii, pentru a putea să fie în măsură să identifice canale de comunicare eficiente. De asemenea, diplomaţii cu sarcini culturale şi de presă trebuie să fie experţi în domeniile lor de activitate din propria ţară. Diplomatul responsabil cu activitatea culturală este principalul coordonator al acţiunilor culturale majore desfăşurate de misiunea diplomatică în statul acreditar (expoziţii tematice – din domeniul istoriei, literaturii, artei ş.a) şi face propuneri de îmbunătăţire permanentă a cadrului juridic bilateral, dar şi urmăreşte derularea la timp a acţiunilor culturale convenite de cele două state prin Acordul Cultural sau prin Programul de Aplicare a Acordului Cultural. De

asemenea, ţine la zi documentarul constituit la misiune pe problematica de presă – principalele cotidiene, lista principalilor ziarişti şi a formatorilor de opinie, relaţiile utile ale misiunii în domeniu etc. El informează statul acreditant asupra evoluţiei politice interne pe baza analizei presei locale.

e) Secţia consulară

Conform prevederilor art. 3 din Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice, „nici o dispoziţie a prezentei Convenţii nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.”

25

Zona de competenţă teritorială a Secţiei consulare nu coincide, întotdeauna cu întregul teritoriu al statului acreditar, datorită faptului că în anumite zone statul acreditant are înfiinţate, cu acordul autorităţilor competente, consulate generale, consulate, viceconsulate sau agenţii consulare. De asemenea, este posibil ca pe teritoriul statului acreditar să funcţioneze unul sau mai multe consulate onorifice ale statului acreditant. Diplomaţilor încadraţi la secţia consulară îndeplinesc două mari categorii de funcţii:

a) ale misiunii diplomatice – de reprezentare şi ocrotire a intereselor

statului şi conaţionalilor săi, de promovare a relaţiilor prieteneşti şi de cooperare între statul trimiţător şi statul de reşedinţă şi de informare prin mijloace licite cu privire la evoluţia vieţii politice, economice, comerciale, culturale şi ştiinţifice din statul acreditar; b) funcţii specifice – privind reprezentarea, protecţia şi asistenţa acordată conaţionalilor aflaţi pe teritoriul statului de reşedinţă şi în unele

domenii cu caracter civil sau comercial.

Funcţii consulare specifice în conformitate cu prevederile art. 5 din Convenţia de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare):

1) Ocrotirea în statul de reşedinţă a intereselor statului trimiţător şi ale

cetăţenilor săi, persoane fizice sau juridice, în limitele admise de dreptul internaţional. Pentru îndeplinirea funcţiei, Convenţia de la Viena din 1963 prevede la art. 36 următoarele drepturi ale funcţionarilor consulari:

– de a comunica în mod liber cu conaţionalii lor;

– de a fi avertizaţi de autorităţile competente ale statului de reşedinţă

când în circumscripţia consulară a fost arestat un cetăţean al statului trimiţător;

– de a vizita pe cetăţeanul statului trimiţător dacă este încarcerat sau

deţinut preventiv, ori în executarea unei hotărâri judecătoreşti, şi de a lua

măsuri pentru apărarea lui. Pentru acordarea protecţiei consulare se impune respectarea unor

reguli:

– persoana fizică sau juridică să aibă cetăţenia, respectiv naţionalitatea statului trimiţător, această legătură trebuind să fie dovedită;

– infracţiunea trebuie să se bazeze pe încălcarea normelor de drept

internaţional de către statul de reşedinţă; – intervenţia se face la organul la care consulul are acces potrivit statului de reşedinţă;

– principiile fundamentale ale dreptului internaţional trebuie respectate

cu stricteţe pentru a nu se interpreta de către statul acreditar ca un amestec în

treburile sale interne.

26

2) Favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale, economice şi ştiinţifice între statele în cauză şi promovarea în orice alt mod a relaţiilor amicale între ele.

3) Eliberarea unor categorii de paşapoarte şi alte documente de călătorie conaţionalilor, precum şi acordarea de vize la cerere. 4) Acordarea de asistenţă cetăţenilor statului trimiţător. Asistenţa consulară constă într-o activitate complexă prin care se urmăreşte înlesnirea şederii conaţionalilor în statul acreditar, stabilindu-se în acest scop contacte multiple între consul şi conaţionalii săi, cărora acesta le dă diferite sfaturi, ajutoare materiale, asistenţă în faţa organelor administrative sau judiciare ale ţării de reşedinţă. 5) Funcţii notariale şi de ofiţer de stare civilă. În baza acestor prerogative, Consulii pot întocmi variate acte notariale: autentificarea de acte şi documente cuprinzând declaraţii, precum şi dispoziţii testamentare, certificarea unui fapt constatat personal, legalizare de sigilii, semnături, traduceri, eliberarea de extrase şi copii simple, eliberarea de documente privind mărfurile ş.a. Consulilor le revine, de asemenea, reponsabilitatea întocmirii şi eliberării unor acte de stare civilă care îşi vor produce efectul pe teritoriul statului acreditant, cum ar fi, de exemplu, certificatul de căsătorie, naştere şi deces.

6) Funcţii în materie succesorală. Convenţiile consulare prevăd „obligaţia autorităţilor statului acreditar de a anunţa oficiul consular despre decesul unui conaţional şi despre masa succesorală a defunctului”. De asemenea, autorităţile sunt obligate să informeze despre măsurile de conservare luate în legătură cu bunurile mobile şi imobile care au aparţinut defunctului. 7) Apărarea intereselor minorilor şi incapabililor, cetăţeni ai statului trimiţător. Prin aceasta se are în vedere situaţia în care se cere instituirea unei tutele sau curatele. 8) Funcţia de reprezentare. Conform acestei funcţii, Consulii au dreptul de a reprezenta ex officio pe cetăţenii statului trimiţător în justiţie sau în faţa altor autorităţi ale statului acreditar. 9) Funcţii privind navigaţia şi aviaţia civilă. În conformitate cu această funcţie, Consulii pot exercita dreptul de control şi de inspecţie asupra navelor maritime şi fluviale având naţionalitatea statului trimiţător şi asupra aeronavelor înmatriculate în acel stat, precum şi asupra echipajelor lor.

27

f) Birourile militare. În funcţie de importanţa misiunilor diplomatice acestea se pot subdivide în birou militar propriu-zis, birou naval şi al aerului. Practica ataşaţilor militari a fost inaugurată de Austria, Prusia şi Rusia, fiind urmată de celelalte state şi datează din secolul al IX-lea.

Birourile militare sunt conduse de un ataşat militar, care face parte din cadrele Ministerului apărării statului acreditant, dar care, indiferent de gradul său, este subordonat ierarhic şefului misiunii diplomatice. Această subordonare ierarhică nu împiedică pe ataşa