P. 1
Psihologie Experimentala

Psihologie Experimentala

|Views: 2,161|Likes:
Published by Korodi Razvan
Sinteza anul 2 sem. 1 Psihologie
Sinteza anul 2 sem. 1 Psihologie

More info:

Categories:Types, School Work
Published by: Korodi Razvan on Nov 13, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/15/2015

pdf

text

original

Psihologie experimentală 2009 – 2010

SINTEZE PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ CURS 1. INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA EXPERIMENTALĂ Domeniul Psihologiei experimentale îl constituie teoria şi practica experimentului ca metodă de cercetare activă şi eficientă. Din acestă perspectivă Nicolae Lungu consideră că psihologia experimentală serveşte metodologic orice cercetare psihologică de tip experimental (2000,15). Mihai Ani ei consideră că psihologia experimentală este o disciplină care se ocupă în primul rând de modul corect de conducere a unor studii experimentale: cum să identificăm probleme din realitate, cum să dezvoltăm ipoteze, cum să organizăm experimentul pentru a verifica ipotezele, cum să adunăm datele, să le analizăm, să le interpretăm.

DEFINI IE N. Lungu - psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor, normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie, cu scopul ob inerii de date verificate asupra realită ii psihice (2000,15).

CERCETAREA EXPERIMENTALĂ ÎN PSIHOLOGIE - SCURT ISTORICLeonardo Da Vinci – 1452 - 1519 - contribu ii şi anticipări in diferite ramuri ale ştiintei realizând numeroase experimente: mecanica, hidrotehnica, optica, cosmologie, anatomie, botanica etc. Galileo Galilei - 1564 - 1642 - astronom, filosof şi fizician italian. Considerat "părinte" al ştiin ei moderne, a fost gânditorul care a deschis o eră nouă în cercetarea ştiin ifică, bazată nu numai pe observa ia directă a naturii, dar şi pe informa iile date de mijloacele tehnice de investiga ie. Bressel - astronom german - 1820, şi-a dat seama studiind senza iile vizuale, că perioada de laten ă variază de la individ la individ şi ajunge la ideea unei “ecua ii personale”. Frenologia lui F.J.Gall (1758 - 1828) - după care facultă ile unui individ ar putea fi apreciate în func ie de forma creierului său, cunoaşte un mare succes în jurul anului 1820, dar nu are decât aparen ele unei teorii ştiin ifice şi ea este respinsă de Fleurens în 1842. P.Broca (1824 - 1880) care stabileşte că piciorul celei de a treia circumvolu ii frontale a emisferei stângi constituie centrul limbajului. Pionierii metodei experimentale Ernst Heinrich Weber (1795-1878)

1

Psihologie experimentală 2009 – 2010

- A fost specialist în anatomie şi fiziologie la Leipzig, cercetările sale concentrându-se asupra senza iilor cutanate, a sim ului tactil, urmărind concret efectul activită ii musculare în estimarea greută ii obiectelor. - Weber a descoperit raporturile constante, în cazul diferitelor modalită i senzoriale, între mărimea unei stimulări şi cantitatea necesară pentru a produce o nouă stimulare. În acest fel s-a ajuns la binecunoscuta lege a lui Weber privitoare la pragurile diferen iale. Gustav Theodor Fechner (1801-1887) - a realizat primele cercetări în psihologie având în centrul lor vederea cromatică şi imaginile consecutive. După 1850 el este cel care generalizează legea lui Weber, preocupându-se de posibilitatea existen ei unor legi care să guverneze transformarea energiei fizice în corespondentul ei mental. Fechner este cel care va formula legea pragurilor diferen iale extinse şi care pune bazele psihofizicii şi psihologiei experimentale prin lucrarea din 1860 „Elemente de psihofizică”. Hermann von Helmholtz (1821-1894) - Cercetător în ştiin ele naturii şi fiziolog, a adus contibu ii remarcabile în domeniul mecanismelor vederii colorate (teoria tricromatică a vederii), în sfera fiziologiei auzului (teoria rezonan ei), dar a realizat cercetări şi asupra aten iei şi memoriei, realizând de fapt experimente de tranzi ie între fiziologie şi psihologie experimentală. - Un experiment important este cel realizat asupra timpului de reac ie, prin care a studiat viteza de propagare a impulsului nervos. Wilhelm Wundt (1832-1920) A fost discipolul lui Helmholtz, a avut o temeinică pregătire în fiziologie, dar Wundt s-a sim it atras şi de psihologie fapt pentru care publică în 1874 lucrarea „Principii de psihofiziologie”, lucrare pe care Boring o considera drept cea mai importantă carte din istoria psihologiei experimentale. - Wundt rămâne în istorie prin înfiin area primului laborator de psihologie experimentală în 1879 la Leipzig, devenit apoi primul Institut de Psihologie. Tot el este cel care a înfiin at şi prima revistă de psihologie. Hermann Ebbinghaus (1850-1909) - A studiat memoria umană, devenind celebru prin lucrarea „Despre memorie” apărută în 1885. - A mai studiat teoria culorilor, dar a revenit la procesele superioare, propunând în 1897 o metodă pentru a testa inteligen a şcolarilor.

Trecut şi actualitate în psihologia experimentală românească Eduard Gruber (1861-1896) Sus ine primul curs de psihologie experimentală la Iaşi între anii 1893-1894 În 1893 înfiin ează şi primul laborator de psihologie experimentală la Universitatea din Iaşi. Teza de doctorat „Luminozitatea specifică culorilor” publicată în 1893 de către Wundt în 1889 participă la Londra la al II-lea Congres de Psihologie Experimentală unde expune o a doua lucrare ce are în aten ie problema culorilor – mai exact aceea a audi iei colorate şi fenomenelor similare. În 1893 realizează un chestionar cu 26 de întrebări pe care îl trimite unor oameni talenta i vizual. Chestionarul a fost publicat în „Revue Psihologique” sub redac ia lui Theodule Ribot, al cărui discipol a fost în 1886. Gruber a murit însă la doar 35 de ani într-o clinică de boli nervoase.

2

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) A lucrat la Institutul de Psihologie de la Leipzig (1891-1893) Primul curs de psihologie experimentală la Universitatea din Bucureşti în 1897 Un moment important - publicarea lucrării „Problemele psihologiei” în 1898 a început prin a fi elev şi colaborator al lui Beaunis chiar în primul an de func ionare al laboratorului de psihologie fiziologică de la Sorbona (1889-1890). Înfiin ează în 1906 Laboratorul de psihologie experimentală al Universită ii din Bucureşti. Dintre lucrările sale amintim: „Problemele psihologiei” (1908); „Puterea sufletească” (1930); „Psihologia

„Despre suflet” (1899); poporului Român” (1937).

Nicolae Vaschide (1873-1907) În 1895 sus ine examenul de licen ă în psihologie cu o teză despre senza iile vizuale În acelaşi an el a audiat cursurile lui Alfred Binet inute la Universitatea din Bucureşti. În toamna aceluiaşi an Vaschide pleacă la Paris fiind invitat de Binet pentru a lucra în laboratorul acestuia ca ataşat. Din acel moment şi până la sfârşitul scurtei sale vie i, Vaschide a rămas în Fran a. A realizat numeroase cercetări singur sau în colaborare, a publicat 200 de studii dintre care 14 căr i. Între acestea 18 studii au fost realizate împreună cu Binet şi au apărut după 1897 în L’Annee psychologique. Împreună cu M. T. Holban a editat o revistă în care a publicat studiul său „Psihologia individuală” (1907).

Florian Ştefănescu-Goangă (1881-1958) A fost elevul lui Wundt în al cărui laborator a elaborat, la Leipzig, teza de doctorat - lucrare de psihologie experimentală publicată în revista lui Wundt în 1911. realizarea cea mai de pre a lui rămâne „Şcoala psihologică de la Cluj”, echipa de cercetători pe care i-a format şi care vor continua dezvolatarea psihologiei experimentale. A fost partizan al psihologiei biologice, a ini iat şi condus începuturile mişcării de selec ie şi orientare profesională (1929), diagnosticarea inteligen ei (1940). A creat la Cluj Revista de Psihologie (1938-1949) la care au publicat şi psihologi ca H. Pieron, S.N. Allport, C.E. Spearman ca şi psihologi români: N. Mărgineanu, Al. Roşca. Dintre lucrările sale: „Selec ia capacită ilor şi orientarea profesională” (1928), „Măsurarea inteligen ei”(1940,1945).

Gheorghe Zapan (1897-1976) - psiholog - timp de peste 40 de ani a func ionat în calitate de profesor de psihologie experimentală la Universitatea din Bucureşti. Contribu iile sale: peste 100 de studii şi articole, modele experimentale în vederea unei bune şi rapide depistări şi aprecieri a aptitudinilor şi intereselor elevilor pentru diferite profesiuni etc. Alexandru Roşca (1907-1996) Metodologie si tehnici experimentale in psihologie. Bucuresti: editura stiintifica (1971). - profesor la catedra de psihologie a Universită ii Babeş-Bolyai din Cluj –Napoca, şi-a concentrat activitatea didactică şi de cercetare ştiin ifică pe problematica psihologiei experimentale, psihologiei învă ării şi creativită ii. - În perioada anilor 1930-1945 a elaborat o serie de lucrări printre care „Măsurarea inteligen ei şi debilitatea mintală” (1930); „Motivele ac iunilor umane” (1943).

3

Psihologie experimentală 2009 – 2010

CURS 2. TIPOLOGIA EXPERIMENTELOR

EXPERIMENTUL - DEFINI II Dic ionarul de Psihologie al lui Paul Popescu-Neveanu defineşte experimentul ca fiind metodă fundamentală de cercetare ştiin ifică având ca opera ie centrală disocierea factorilor: „separarea factorilor care condi ionează apari ia unui fenomen dat şi studierea consecin elor fiecăruia asupra respectivului fenomen prin neutralizarea celorlal i, astfel discriminându-se între factorii reali şi cei aparen i, ajungându-se la esen a fenomenului ” (1978, 254-255).

Dic ionarul coordonat de Ursula Şchiopu prezintă experimentul ca o „metodă fundamentală prin care cunoaşterea este probabilă şi devine din ipoteză - adevăr verificat ceea ce permite progresul ştiin ific” (1997, 278).

Leon Festinger consideră că „experimentul constă în observarea şi măsurarea efectelor manipulării unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situa ie în care ac iunea altor factori (prezen i efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum” (Festinger şi Katz după Hohn şi Vârgă, 2000,13). Pornind de aici S. Chelcea precizează faptul că experimentul psihosociologic în ştiin ele socio-umane constă în „analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente înt-o situa ie controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale” (Chelcea, 2004, 433).

Criteriile pentru delimitarea tipurilor de experimente în psihologie sunt foarte variate: după mediul în care se realizează experimentul acesta poate fi de natural, teren sau de laborator; după modul de manipulare a variabilelor - experimente necontrolate, ex-post-facto, experimente sub observa ie controlată etc; după numărul grupelor experimentale pot exista experimente cu un singur grup, două, trei sau patru grupuri etc..

-

Cele mai cunoscute tipuri de experimente sunt: 1. Experimentul natural. - Are loc acolo unde participan ii la experiment îşi desfăşoară de obicei activitatea. - este dificil întucât este greu de realizat controlul tuturor variabilelor. - punctul forte este dat de şansa de a realiza o cercetare într-un mediu natural, în care omului nu i se impun condi ii artificiale, ci doar i se cere consim ământul de a fi actor în cadrul experimentului. - permite cercetătorului să observe situa ia înainte şi după producerea unei schimbări determinate de apari ia unui factor natural accidental sau de o combina ie specifică de factori obişnui i (naturali sau sociali). O variantă a acestui tip de experiment este experimentul psihopedagogic care vizează componentele psihologice ale mediului şcolar. 2. Experimentul de laborator. Aşa cum arată şi numele său se desfăşoară în condi ii de laborator; în acest cadru se poate asigura un control riguros al variabilelor implicate în experiment.

4

Psihologie experimentală 2009 – 2010

inerea sub control a variabilelor, manipularea lor fină, măsurarea exactă oferite de experimentul de laborator nu ar fi posibile în afara unei situa ii artificiale, de izolare fa ă de factorii aleatori. Avantajele experimentului de laborator pe care le enumeră Elliot Aronson şi J. Merrill Carlsmith sunt: posibilitatea de a pune în eviden ă fără ambiguitate cauzalitatea, un mai bun control asupra variabilelor externe şi posibilitatea de explorare a dimensiunilor şi parametrilor variabilelor complexe Prezen a cercetătorului în situa ia experimentală sporeşte şi mai mult gradul de artificialitate a experimentului de laborator: - Aşa cum arăta psihologul social Robert Rosenthal (1969), experimentatorul comite uneori erori de observare, alteori falsifică, prin omiterea unor date, rezultatele experimentelor şi modifică răspunsurile subiec ilor, ob inând un comportament conform cu ipotezele sale. Acest fenomen este cunoscut sub numele de efectul Rosenthal. - efectul Pygmalion - aşteptările profesorilor fa ă de elevi (pe care îi „etichetează” disciplina i sau indisciplina i) influen ează modul în care sunt aprecia i (mai degrabă după eticheta ce le-a fost atribuită decât după comportamentul lor efectiv). 3. Experimentul invocat (ex post facto) este acel experiment în care variabila independentă nu este provocată de cercetător (este non-experimentală) şi în aceste situa ii cercetătorul studiază doar efectul acesteia asupra comportamentului, organismului uman, mediului etc.. Experimentele invocate (ex-post-facto) au fost divizate în două categorii: a) pornind de la observa ia că uneori cercetătorul cunoaşte numărul şi situa ia celor care au suferit ac iunea unui factor (ex-post-facto cauză-efect), b) iar alteori nu se cunoaşte acest număr, dar se ştiu numărul şi situa ia celor care prezintă efectul ac iunii respectivului factor (ex-post-facto efect-cauză). 4. Experimentul de teren, definit ca „cercetare bazată pe cunoştin e teoretice, în care experimentatorul manevrează o variabilă independentă într-o situa ie socială reală în vederea verificării unei ipoteze" (French apud Chelcea, 2004, 464), elimină dificultă ile legate de artificialitatea experimentului de laborator. - Subiec ii sunt observa i în condi iile naturale ale existentei lor, - variabilele independente au caracteristici reale, - experimentatorul, de cele mai multe ori, nu influen ează prin prezenta sa situa ia experimentală, - motivarea participării subiec ilor este în întregime determinată de situa ia socială reală. - Experimentul de teren păstrează o caracteristică definitorie „manevrarea variabilelor". Cercetătorul introduce un factor experimental în situa ia socială pe care o studiază şi alege situa ia de studiu fără a încerca să o modifice. - se observă şi se înregistrează reac iile persoanelor în situa ii reale. 5. Experimentul func ional - urmăreşte covaria ia sistematică dintre variabila independentă şi cea dependentă stabilind în final rela ia func ională dintre acestea (de ex: grade diferite de căldură). 6. Experimentul factorial presupune alegerea a doar două valori ale variabilei independente (de pildă prezen a sau absen a zgomotului) şi urmăreşte efectul acestora asupra variabilei dependente (capacitatea de memorare). Rela ia este factorială pentru că identifică factorul care influen ează comportamentul participantului la experiment. 7. Experimentul de confirmare (provocat). Este un experiment clasic în care fenomenele sunt provocate în condi ii controlate pentru a verifica ipoteza de cercetare, ac ionându-se în mod deliberat asupra elementului studiat (experimentul lui Zimbardo - Stanford).

5

Psihologie experimentală 2009 – 2010

CURS 3. PROBLEMATICA DESIGN-ULUI EXPERIMENTAL A. IPOTEZELE DE CERCETARE

• • • •

Ce este o ipoteză? „Orice afirma ie, propozi ie sau presupunere care serveşte drept tentativă în explicarea anumitor fapte” (Reber apud Clinciu, 2004, 14). Din perspectiva cognitivistă, o ipoteză este şi o strategie adoptată cu scopul de a rezolva o anumită problemă. Este o atitudine individuală care determină sensul unei alegeri (Piéron apud Clinciu, 2004, 14). Ipoteza este „o propozi ie supusă verificării prin proba faptelor” (Richelle), o etapă ini ială a demersului ştiin ific care declanşează proceduri specifice de căutare (observa ie sau experiment). Cum se naşte o ipoteză de cercetare? Houser identifică trei surse ale ipotezelor: experien a personală, cercetările anterioare şi teoria ştiin ifică. Etape: În prima etapă se emit ipoteze generale, Deoarece ipotezele generale nu sunt direct verificabile, el trebuie să le opera ionalizeze pentru a deveni ipoteze de cercetare, O a treia etapă este cea în care ipotezele de cercetare sunt puse la probă prin intermediul aparatului statistic

• • •

Pentru ca o ipoteză să fie considerată bună, ea trebuie să respecte anumite cerin e: să fie verificabilă, testabilă; să fie economică (parcimonioasă); să fie exprimată sub formă cantitativă sau să fie susceptibilă de o cuantificare convenabilă; să fie verosimilă, în armonie cu alte ipoteze din acelaşi domeniu; să vizeze o posibilitate mai mare de consecin e, o generalizare mai largă a datelor şi concluziilor ob inute. B. VARIABILE DE CERCETARE VARIABILA INDEPENDENTĂ - Factorii manipula i de experimentator pentru determinarea unui comportament experimental (modelat) compun variabila independentă (V.I.) sau stimul (condi ia de stimulare). Astfel, pot fi utiliza i în condi ia de stimulare: diferi i excitan i senzoriali şi modificările parametrilor fizici ai acestora (oscila ii acustice, energie termică etc.), stimuli simbolici sau cu semnifica ie socială (obiecte, cuvinte, persoane, rela ii etc.). M. Hohn recomandă ca V.I. să fie pe cât posibil cantitativă (să se poată lucra cu ea, să poată fi manipulată).

6

Psihologie experimentală 2009 – 2010

O categorie distinctă de V.I. sunt cele legate de subiect numite variabile invocate sau etichetă: -sex, - pregătirea profesională, - IQ, - constitu ia corporală, - vârsta, ocupa ia. Def: În situa iile experimentale variabila etichetă este de fapt un criteriu de selec ie a subiec ilor şi nu poate fi manipulată de către experimentator. Variabila etichetă este o valoare care reflectă caracteristicile naturale ale subiec ilor. Pot fi atât calitative cât şi cantitative. Modalită i de manipulare a V.I.: prin manipularea stimulului manipularea contextului manipularea consemnului: - folosirea raportului fals folosirea "complicilor” manipularea nivelului de stres manipularea unor indicatori fiziologici

1) 2) 3) 4) 5) 6)

Controlul "variabilei experimentator” prin: oferirea a cât mai pu ine indicii subiec ilor, prezentare cât mai neutră, amabilă, dar distantă a informa iilor, fără aprecieri valorice, construirea de experimente realmente interesante, care să absoarbă întreaga aten ie a participan ilor. Tehnici ce s-au impus tot mai mult: grupul de control (lotul martor) şi utilizarea efectului placebo ( folosit larg în studiul dependen ei de droguri, alcool, cafea, medicamente, substan e chimice, presupune ca to i subiec ii să experimenteze aceeaşi manevră, ceea ce dă naştere aceloraşi expectan e, unul din grupuri fiind tratat cu substan a activă, celălalt cu ceva identic ca formă, mod de prezentare, aspect, culoare, dar fără substan ă activă. În psihofarmacologie se folosesc două tipuri de experimente placebo: simplu orb (repartizarea substan ei active şi a substan ei placebo se face fără ştirea subiec ilor) şi dublu orb (se face fără ştirea subiec ilor şi fără ştirea medicului sau a farmacistului). VARIABILA DEPENDENTĂ - Factorul determinat de condi ia de stimulare şi vizat de experiment poartă denumirea de variabilă dependentă (V.D.). Aceasta este de fapt întreaga modificare comportamentală din care noi extragem una, două aspecte mai relevante care vor fi etichetate ca V.D. - Rela ia dintre variabila independentă şi cea dependentă este de cauză-efect. - Are, la rândul ei, grade diferite de complexitate, de la reac iile simple, uniforme şi repetitive până la strategiile de decizie. Un bun experiment presupune ca variabila dependentă să satisfacă anumite condi ii: să fie sensibilă la varia iile variabilei independente, să fie bine definită, să fie uşor de măsurat sau de determinat (pentru că ea poate fi cantitativă sau calitativă),

7

Psihologie experimentală 2009 – 2010

să fie fiabilă, adică efectele ei să fie statornice în timp şi nu episodice, fluctuante (Radu apud Clinciu, 2004). Cea mai importantă caracteristică a VD este, după Mihai Ani ei, stabilitatea, care arată că în condi ii identice, repetarea experimentului dă aceleaşi scoruri ale variabilelor dependente, ca şi cele măsurate anterior. Variabila dependentă este abordabilă cel mai adesea prin observarea şi măsurarea directă a comportamentului studiat, atunci când este posibil. Deoarece procesele interne, ce definesc variabila independentă, nu pot fi deduse direct (anxietatea, teama, experien a, concentrarea, nivelul de stres), modalitatea uzuală este măsurarea unor parametri externi presupuşi a avea legătură cu aceştia: rata respira iei, presiunea sanguină, conductibilitatea electrică a pielii, reflexul fotopupilar şi dilatarea pupilei, timpul de reac ie, frecven a ritmului cardiac etc. Controlul variabilei dependente trebuie să ne asigure că răspunsurile subiectului reflectă variabila independentă şi nu experien a subiectului, influen ele mediului sau ale experimentatorului. În cazul experimentului cu mai multe probe trebuie avute în vedere: efectele de ordine (pozi ia în secven ă a probei) şi cele de prelungire (experien a subiectului cu o anumită probă modifică performan a la cele următoare). Aceste efecte pot fi par ial compensate prin contrabalansare.

Variabilele străine Sunt acele variabile, factori care s-ar putea să influen eze, să denatureze V.D. Factorii cunoscu i că pot influen a comportamentul subiectului se numesc relevan i. Cei despre care se ştie că, în experimentul dat, nu influen ează răspunsurile se numesc factori irelevan i. Modificările variabilei independente se reflectă în varia iile răspunsului prin medierea variabilei intermediare (Hebb), reprezentată de personalitatea subiectului (motiva ie, atitudini, emo ii, sentimente etc.). CONTROLUL VARIABILELOR Cum s-a văzut, variabilele străine pot falsifica rezultatele experimentului. Pentru a le neutraliza efectele, cercetătorul are la îndemână unele procedee de eliminare şi control al lor, după cum urmează: a) Izolarea subiectului în încăperi speciale (în experimentul de laborator) cu iluminare controlabilă, protejate acustic sau/şi electrostatic uneori, subiectul este izolat şi de prezen a nemijlocită a experimentatorului, fiind plasat în cabine cu vedere unilaterală ( „one way screen"), b) Men inerea constantă a variabilelor străine identificate (dacă nu au putut fi eliminate). Pentru aceasta: atitudinea experimentatorului; instruc iunile sale; sarcina dată subiectului; succesiunea stimulilor; locul; ziua/ ora desfăşurării experimentului etc. trebuie să fie egale pentru to i subiec ii examina i. Pentru standardizarea instruc iunilor verbale, experimentatorul se poate folosi de casetofon sau de învă area lor pe de rost cu o gestică şi expresivitate identică la redare.

8

Psihologie experimentală 2009 – 2010

c) Balansarea efectelor variabilelor străine pentru a avea efecte similare atât la grupul experimental, cât şi la cel de control: • vârsta, • sexul, • pregătirea subiec ilor la ambele grupuri • profesii etc. d) Contrabalansarea sau rota ia se foloseşte pentru neutralizarea ordinii de prezentare. e) Selec ia întâmplătoare a subiec ilor f) Eliminarea variabilelor străine cum ar fi: fluctua ii ale nivelului zgomotului, varia ii ale luminii, efectele oboselii etc. g) Controlul variabilei răspuns (dependente) Identificarea variabilei dependente din ansamblul determinărilor reale şi re inerea numai a acelor componente despre care suntem siguri că sunt răspunsuri la condi ia de stimulare reprezintă o problemă deosebită pentru cercetarea experimentală. Aici factorii variabilei intermediare (care in de subiect şi de personalitatea sa) pot exercita un efect de modificare a răspunsurilor (prin mascare, sublimare, deturnare şi falsificare), dacă nu se iau măsuri speciale de precau ie.

C. Logica de bază într-un design experimental Design-ul cercetării poate fi văzut ca: o structură a cercetării sau un liant al variatelor elemente presupuse de un proiect de cercetare. Fiecare investiga ie necesită câ iva paşi: A. Alegerea problemei. B. Planificarea design-ului cercetării C. Execu ia propriu-zisă (aplicare) D. Interpretarea datelor ob inute E. Concluziile A. Alegerea problemei. Când alegem o problemă este bine să luăm în calcul câteva aspecte: limita de timp, dificultatea proiectului, faptul de a avea sau nu subiec i pentru experiment, dacă avem echipamentul necesar relevan a datelor ob inute,

B. Planificarea design-ului cercetării presupune: - Alegerea variabilelor - variabila dependentă - variabila independentă

9

Psihologie experimentală 2009 – 2010

- Alegerea metodei - experiment sau non-experiment - sau dacă studiul va avea loc în laborator sau va fi natural. maniera de colectare a datelor, a. subiec ii ce vor participa la experiment (copii, tineri, bărba i, femei, animale etc.) sunt aleşi în func ie de ipoteza b. instrumentarea experimentală Toate mijloacele tehnice: - aparate de înregistrare audio-video, - computere, - cronometre, - dispozitive de administrat stimuli, - probe psihologice, - aparate de măsură etc. pretestarea instrumentelor alese pe un lot de subiec i foarte asemănător cu cei introduşi în experimentul propriu-zis.

-

c. procedura utilizată. C. Execu ia propriu-zisă (aplicare) D. Interpretarea datelor ob inute E. Concluziile

Elementele unui design de cercetare: Observa ii sau măsurători (simbolizate prin „O”) - instrumente cu itemi multipli sau o baterie de teste sau măsurători aplicate - Dacă dorim să diferen iem măsurătorile folosim O 1, O 2 etc.. Interven ii sau programe (simbolizate prin „X”) - Pot fi interven ii simple sau pot fi complexe - unii cercetători folosesc X+ (interven ia) şi X- (grupul de control) - pentru a diferen ia interven iile folosim X1, X2 etc.. Grupuri - modul în care acestea sunt construite e simbolizat printr-o literă plasată la începutul fiecărei linii (grup). Principalele tipuri de construc ii ale grupurilor sunt: R = randomizare (selec ie aleatoare) N = grupuri non-echivalente C = balansare (grupuri similare ca structură) Timpul Acesta este reprezentat printr-o săgeată trasată de la stânga la dreapta

-

-

-

Exemplu: 10

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Fig. 1. Design experimental comparat pe grupuri randomizate cu măsurare pretest şi posttest. O reprezintă etapele măsurării

R indică selec ia aleatoare a grupurilor X reprezintă interven ia

R O 1 X O2 R O1 O2

Timp

-

alinierea verticală arată că testul şi posttestul sunt măsurate în acelaşi timp avem două linii – câte una pentru fiecare grup.

11

Psihologie experimentală 2009 – 2010

TIPURI DE DESIGN Fig. 1. Clasificarea design-urilor

Este folosită selec ia aleatoare?

Da

Nu

Experiment real (randomizat)

Există un grup de control sau măsurări multiple?

Nu

Da

Non-experiment

Cvasi-experiment

Numai posttest Experiment randomizat Pretest – posttest Grupuri non – echivalente Cvasi – experiment Numai posttest Non – experiment

R R

X

O O

N N

O X O

O O

X O

12

Psihologie experimentală 2009 – 2010

DESIGN-URI NON – EXPERIMENTALE Există trei grupuri de design-uri de bază ce pot fi extinse la forme mai complexe pentru un singur grup.

1. Design-ul de tip pretest-posttest O1 X O2

2. Design-ul de tip serii întrerupte Exemple: a) Design pre-posttest cu mai mult de două măsurători X O4 O5 O6

O1 O 2 O 3

b) O1

Design pretest cu postest multiplu X O2 O3 O4

3. Design-ul corela ional - Este un design pur observa ional

a. Design-ul cross-sec ional – toate măsurătorile sunt luate în acelaşi moment, o singură dată;

Structura design-ului este: O (unde O reprezintă toate observa iile asupra tuturor variabilelor) b. Design longitudinal cu măsurări multiple – implică două sau mai multe măsurători ale variabilelor într-un studiu asupra aceluiaşi grup de subiec i.

Structura design-ului este:

O1 O2 O3 ... On unde O1...n reprezintă măsurări ale tuturor variabilelor

13

Psihologie experimentală 2009 – 2010

DESIGN-URI EXPERIMENTALE

1. Design experimental cu două grupuri Este unul dintre cele mai simple tipuri de design experimental – posttest cu două grupuri randomizate.

R X O R O

2. Design experimental cu mai multe grupuri

R X1 O1 R X2 O1 ................... R Xn O1

3. Design-ul de tip Solomon R R R R O1 O1 X X O2 O2 O O

4. Design-ul cu schimbarea grupurilor R R O O X O O X O O

Este considerat unul dintre cele mai puternice design-uri experimentale. 5. Design-ul ex-post-facto C C X1 O1 X2 O1

14

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Caracteristicile unui bun design experimental - Experimentul trebuie să faciliteze estimarea corectă a erorilor experimentale la nivelul unită ilor experimentului, - Trebuie utilizat un număr adecvat de repetări, - Unită ile experimentale trebuie să fie grupate pentru a controla sau balansa sursele de varia ie exterioară. - Design-ul experimental trebuie să fie cât mai simplu în raport cu obiectivele studiului. - Resursele disponibile pentru realizarea unui studiu experimental trebuie utilizate eficient.

CURS 4. RAPORTUL DE CERCETARE EXPERIMENTALĂ

PRELUCRAREA CANTITATIVĂ A DATELOR EXPERIMENTALE Considera ii privind construc ia şi utilizarea graficelor - Histograma dă o reprezentare exactă a numărului de cazuri din fiecare clasă;

Recomandări la construc ia graficelor: - Citirea graficelor se face de la stânga la dreapta. Pe scala orizontală (abscisă), valorile trebuie să crească de la stânga spre dreapta, iar pe scala verticală de jos în sus. La intersec ia axelor se află valoarea 0 (zero). - Reperele scalelor se fixează arbitrar. Din punct de vedere estetic, se recomandă ca raportul înâl ime - lă ime să fie de 3/5. - Cele două axe rectangulare vor purta câte o etichetă, denumirea a ceea ce reprezintă; - Graficele vor fi numerotate şi vor purta câte un titlu în partea de jos. În caz de nevoie se poate insera şi o legendă cu explica ii suplimentare. Utilizarea tabelelor Câteva reguli generale de alcătuire a tabelelor: • Tabelele trebuie să con ină în partea stângă sus un număr de identificare şi un titlu de prezentare, clar, sintetic, precis. • În caz de nevoie explica iile suplimentare se trec imediat sub titlu sau la subsolul tabelului. • Liniile şi coloanele tabelului trebuie aşezate în ordine logică pentru a facilita efectuarea de compara ii. • Dacă cifrele de prezentat în tabele sunt foarte lungi, se recomandă gruparea lor. Exemplu: 29673584 se va trece 29 673 584. • Tabelele nu se vor înghesui, dar nu se vor lăsa nici spa ii excesive. Discutarea din punct de vedere teoretic a datelor ob inute Chelcea recomandă unul dintre tipurile de elaborare: 1. 2. 3. 4. analitic (descompunerea în subprobleme), bazat pe opozi ie (aspecte negative / aspecte pozitive), pe ra ionament cauzal (identificarea lan urilor explicative), pe ra ionament deductiv / inductiv (de la general la particular sau de la particular la general),

15

Psihologie experimentală 2009 – 2010

5. prin reducere la absurd (relevând consecin ele inexisten ei elementului analizat), 6. bazat pe ra ionamentul dialectic (teza, care vizează aspectele pozitive / antiteza, care tratează aspectele negative / sinteza, prin care cercetătorul are o contribu ie originală, evaluănd fenomenul studiat) Schema de organizare a lucrării Paşi obligatorii: a) O introducere, în care se prezintă stadiul de cunoaştere a problemei investigate; b) Trecerea în revistă a literaturii de specialitate cu referire la tema cercetată; c) Descrierea design-ului şi a modului de desfăşurare a investiga iei, incluzând informa iile utile pentru verificarea rezultatelor printr-o nouă cercetare; d) Prezentarea datelor, a metodelor care au condus la rezultatele studiului; e) O discu ie asupra datelor relevante în cercetare, interpretarea teoretică a rezultatelor. Rezumatul Un bun rezumat trebuie să fie: - exact, - suficient de cuprinzător, deşi concis, rezumatul trebuie să con ină tezele, rezultatele, concluziile şi implica iile cele mai relevante ale studiului; - coeren ă: scris cu claritate, la diateza activă şi folosind verbele la timpul prezent; verbele la timpul trecut se vor utiliza numai la descrierea modului de manipulare a variabilelor; - conform standardelor de redactare precizate de către editor: se prevăd în jur de100-120 de cuvinte. Introducerea - nu necesită să fie intitulată - întrebările la care trebuie să răspundă o bună introducere: • Care este problema studiată? • Care sunt ipotezele referitoare la această problemă? • Ce implica ii teoretice are studiul realizat şi cum va influen a el cunoaşterea în domeniu? • Care sunt enun urile testate şi cum au fost derivate concluziile? Literatura consultată „Să identificăm şi să discutăm studiile cele mai relevante in legătură cu tema ce ne preocupă; Să includem cât mai multe materiale de ultimă oră; Să acordăm aten ie detaliilor; Să încercăm să fim reflexivi; Să dăm citate şi exemple pentru a justifica evaluările şi analizele făcute; Să fim analitici, evaluativi şi critici fa ă de literatura consultată; Să orientăm informa iile ob inute prin trecerea în revistă a literaturii de specialitate.

Descrierea design-ului cercetării dacă ne adresăm specialiştilor, cunoaşterea în detaliu a metodologiei cercetării este de un interes major. Dacă redactăm materialul pentru publicare într-o revistă de specialitate, vom discuta mai ales semnifica ia datelor, vom sublinia noutatea şi caracterul aplicativ al rezultatelor cercetării.

16

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Analiza datelor - constituie cea mai mare parte dintr-un raport de cercetare, în cazul abordărilor cantitative: datele şi metodele statistice de prelucrare a lor; în cazul studiilor calitative: se vor insera în propor ii convenabile răspunsurile persoanelor intervievate, fragmente autobiografice, comentarii ale martorilor oculari etc.

-

Componentele unui raport de cercetare (formatul APA) 1. Titlul, autorul, afilierea 2. Abstractul 3. Revista literaturii, problema şi ipoteza ce va fi testată 4. Metoda (subiec i, aparate şi materiale, procedura) 5. Rezultate 6. Discu ii (şi uneori rezumatul) 7. Referin e bibliografice

CURS 5. METODE, INSTRUMENTE ŞI TEHNICI DE INVESTIGARE Aşa cum se ştie, introducerea metodei experimentale în studiul activită ii psihice, în faza ini ială după modelul fizicii – ştiin ă eminamente experimentală, a pus bazele scientizării psihologiei. Începuturile psihologiei experimentale îşi au rădăcinile în încercările fiziologilor de a raporta datele de fiziologie a organelor de sim la structura fizico-energetică a stimulen ilor. Stabilirea raporturilor cantitative dintre excita ie şi senza ie trebuie să ină seama şi de trăirea subiectivă, ce reprezintă de altfel o componentă esen ială a senza iei, care nu putea fi cuprinsă în aria de preocupări a cercetării fiziologice. În laboratoarele înfiin ate după 1879 se utilizau tehnici psihometrice şi determinări psihifiziologice dintre cele mai variate, în care măsurarea pragurilor senzoriale şi a timpului de reac ie ocupa un loc însemnat.

Tehnici psihofiziologice în psihologia experimentală

Încă de la începuturile psihologiei experimentale înregistrarea indicatorilor neurovegetativi ai comportamentului a intrat în tradi ia sa. Tehnicile de înregistrare a variabilelor dependente sunt variate şi au diferite grade de dificultate, unele nefiindu-i accesibile psihologului şi necesitând o pregătire medicală (aşa cum este de pildă recoltarea probelor biologice şi analiza lor). Ca atare, Nicolae Lungu precizează faptul că psihologul se va limita la înregistrarea unor variabile psihofiziologoce a căror tehnică de captare este netraumatizantă pentru participantul la experiment (2000, 34). Referitor la punerea în eviden ă a modificărilor neurovegetative aceasta se face prin intermediul unor aparaturi speciale de captare şi transformare a lor în unită i de măsură accesibile cercetătorului. În acest sens psihologul trebuie să cunoască modul de montare şi evident de utilizare a acestor aparate în vederea culegerii semnalelor şi nu în ultimul rând semnifica ia lor în cadrul cercetării ini iate. Experimentul urmăreşte varia iile sistematice ale comportamentului ca efect al modificării variabilei stimul (independente). N. Lungu precizează faptul că implicit se produc şi varia ii ale factorilor organici care sus in comportamentul subiectului, varia ii exprimate prin modificări respiratorii, circulatorii etc. ce pot fi înregistrate cu aparatura men ionată. Aşadar este necesară cunoaşterea acestor varia ii concomitente (comportamentale şi neurovegetative) ca rezultat al ac iunii variabilei independente. O cercetarea experimentală are precizie şi consisten ă ridicată dacă modificările parametrilor neurovegetativi sunt puşi în corela ie cu varia iile comportamentale. Lungu dă ca

17

Psihologie experimentală 2009 – 2010

exemplu corelarea modificărilor respiratorii, circulatorii sau sudorale (intensitate, durată, volum) cu nivelul performan elor din timpul efectuării unei sarcini ce presupune o încărcătură afectivă ridicată şi ca atare multă tensiune (examene, concursuri). Pot fi comparate de asemenea rezultatele ob inute în astfel de situa ii cu cele din situa ii obişnuite. Trebuie precizat faptul că parametrii neurofiziologici sunt direct observabili în desfăşurarea proceselor afective, fapt ce a determinat, ca în multe tratate de psihologie experimentală, analiza tehnicilor psihofiziologice să fie facută în capitolul despre afectivitate. Indicatori fiziologici EEG – electroencefalograma Producerea de poten iale electrice de către creier era cunoscută încă înainte de anul 1900, însă cel care a demonstrat posibilitatea culegerii direct de pe scalp a biocuren ilor cerebrali a fost psihiatrul german Hans Berger în 1929 (în lucrarea sa “Aspura encefalogramei la om ”). Tehnica EEG a fost utilzată în cercetările sale şi de neurologul român Gh. Marinescu. Voiculescu şi Steriade (apud Lungu) arată că, în mod obişnuit, encefalograma are la om patru tipuri de unde: alfa, beta, teta şi delta. Ei precizează faptul că undele teta şi delta au un ritm mai lent decât primele două şi caracterizează activitatea electrică a creierului din anumite regiuni. Cel mai interesant traseu EEG la om îl au însă undele alfa care caracterizează starea de relaxare mintală şi senzorială (starea de veghe, dar în repaus total). S-a constatat că persoanele cu frecven ă mai scăzută a ritmului alfa au ritmuri mai lente în rezolvarea de probleme, fa ă de cei cu frecven e mai înalte. Totuşi, Lungu este de părere că stabilirea unor corela ii riguroase nu se poate supune unor legită i absolute (2000, 36). Clinciu precizează că EEG este o sursă de informare cu privire la starea de func ionare a creierului în stare de sănătate sau de boală, “activitatea bioelectrică a unor popula ii neuronale având o anumită dinamică odată cu vârsta, dar şi cu starea de vigilitate a creierului (de unde utilizarea extensivă a EEG-ului pentru studiul somnului, după 1950), ori cu starea lui de sănătate sau boală“(2000, 78). EMG – electromiograma “Eviden iază în mod similar, prin înregistrarea biocuren ilor cu care este asociată activitatea musculară, regimul de func ionare a muşchilor stria i (tonusul muscular), parametru foarte important, mai ales după pareze sau paralizii. În psihologia experimentală înregistrarea acestor biocuren i şi reproducerea lor pe osciloscoape special construite pot fi foarte utile prin asociere cu tehnicile de relaxare bazate pe bio-feedback (legea efectului, a lui Thorndike, implicată în aşanumita condi ionare operantă). Tensiunea musculară (starea de crispare, rigiditatea în mişcări) se asociază deseori cu tensiunea nervoasă, de unde valoarea diagnostică ridicată pentru studiul comportamentului expresiv” (Clinciu, 2000, 78). EKG – electrocardiograma. Permite înregistrarea biopoten ialelor generate de pulsa iile inimii. Pneumografia Este o măsură simplă, accesibilă şi utilă a ratei respira iei deoarece aportul de oxigen furnizat prin respira ie este dependent atât de regimul de efort al corpului uman cât şi de prezen a unor evenimente încărcate emo ional. Ritmul respirator: 16-18 respira ii/minut este registrul normal de func ionare al aparatului respirator 19-20 respira ii/minut – accelerare a ritmului respirator ce poate surveni la schimbări afectiv-emo ionale sau psihofiziologice minore sau medii. peste 20 respira ii/minut - tahipneea arată o stare de alertă, chiar de panică sau alarmă, semnalează un dezechilibru neurovegetativ amplu, ce se poate rezolva printr-un aport crescut de oxigen.

Tensiunea arterială (TA)

18

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Valorile presiunii sistolice şi diastolice au relevan ă pentru specialistul în cardiologie, pentru psiholog acest parametru fiind important în contextul altora, recolta i prin canalele poligrafului. Pulsul (ritmul cardiac) Poate fi determinat uşor prin intermediul aparatelor electronice ce măsoară simultan tensiunea arterială şi pulsul, dar totodată se poate măsura şi cu mâna apăsând o arteră la nivelul încheieturii mâinii. Semnifica ia psihologică a pulsului este: puls mai mic de 60 pulsa ii/minut arată o activitate cardiacă lentă, sub medie, reflectând echilibrul neurovegetativ bun, ca şi cel emo ional-afectiv şi psihologic al persoanei; între 60-80 pulsa ii/minut – pulsul normal, cu echilibru între principalele componente (neurovegetative, afective şi somatice); între 80-100 pulsa ii/minut - tendin a de accelerare a activită ii cardiace, indicând emotivitatea, sensibilitatea la factori stresan i sau labilitatea neurovegetativă; între 100-160 pulsa ii/minut – aceasta indică un regim de func ionare foarte modificat, arătând fie activism psihofiziologic crescut, fie disfunc ii ale aparatului cardiac în sine, fiind absolut necesare investiga ii de specialitate şi instituirea unui tratament medicamentos şi igieno-dietetic specific. peste 160 de pulsa ii/minut pot apărea fie în cardiopatii cronice, fie la persoane extrem de emotive, aflate în stare de şoc emo ional, sau cu un nivel de anxietate foarte ridicat (atacul de panică). „Varia iile mari ale ritmului cardiac se asociază nu numai cu labilitatea şi instabilitatea emo ională, ci şi cu mari fluctua ii ale dispozi iilor interne, generate de emo ii” (Clinciu, 2000, 79-80). Reac ia electrodermală (RED) “Este un răspuns al pielii la o manifestare neurovegetativă a ramurii simpatice a sistemului nervos autonom. Scăderea rezisten ei electrice a pielii, care creşte conductibilitatea ei electrică, este urmarea unor descărcări simpatice ce presupun o creştere a sudora iei în regiunile mai bogate în glande sudoripare (palma, de exemplu, este locul ideal de amplasare a electrozilor). Se poate determina fie diferen a de poten ial dintre două puncte de pe suprafa a corpului, ca în metoda endodermală, fie diferen a ob inută prin procedeul măsurării rezisten ei electrice (deci a conductibilită ii) la trecerea unui curent electric între cele două puncte, ca în metoda exodermală, cea care s-a şi impus în timp. Woodworth şi Schlosberg au determinat rezisten a (deci conductan a) electrică a pielii la trecerea unui curent electic continuu de 2 V prin aşezarea a doi electrozi pe piele. Valoarea obişnuită a rezisten ei electrice a pielii de 10 mho (100 de ohmi) suferă varia ii importante, ce pot fi puse în legătură cu activitatea sistemului nervos simpatic“ (idem, 2000, 82). “Apari ia şi impunerea poligrafului, mult utilizat în studiul comportamentului simulat, datele furnizate putând fi folosite în multe ări (printre care SUA şi Canada) ca probe în instan ă, a făcut ca interesul pentru RED să fie sprijinit de enormele posibilită i ale electronicii. Şi un electroencefalograf obişnuit poate fi adaptat pentru înregistrarea reac iilor electrodermale. Câteva dintre indica iile de determinare practică a RED, le dă Al. Roşca (1971, 300): subiectul stă comod, cu spatele spre aparat, cât mai liniştit, evitând mişcările mâinilor, unde sunt amplasa i cei doi electrozi în formă de disc, cu o suprafa ă de 2 cm2 din argint, plumb sau zinc. Aceştia sunt aplica i umezi, unul pe palma unei mâini, celălat pe dosul aceleiaşi mâini, sau pe palma mâinii opuse, avându-se grijă ca presiunea să fie constantă şi continuă. Pot fi utiliza i diferi i stimuli (zgomot brusc şi puternic, miros neplăcut, în eparea cu un ac, atingerea etc.). Interesante aplica ii sunt legate de utilizarea RED pentru proba asociativ-verbală liberă, în care se urmăresc răspunsurile electrodermale la liste de cuvinte, dintre care unele sunt neutre, iar altele au rezonan ă emo ional-afectivă mare, dând în consecin ă răspunsuri electrice mai ample. RED reflectă nu numai tipul de trăire afectivă, plăcută-neplăcută, dar mai ales intensitatea acesteia, fiind un indicator al gradului de activare” (Clinciu, 2005, 82-83).

19

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Printre cei mai importan i indicatori ai RED se numără: “amplitudinea, măsurată în miliampermetri, exprimă valoarea maximă ob inută după aplicarea excita iei; nivelul de revenire, apreciat după aceleaşi unită i de măsură, după ce curba s-a stabilizat; suprafa a, măsurată în centimetri pătra i, cu un urbimetru, este un indicator cu o mare valoare psihodiagnostică; durata, apreciată în secunde sau minute, este timpul necesar stabilizării curbei “ (idem, 2005, 83). Semnifica ia psihologică a RED Mihai Ani ei precizează semnifica ia psihologică a RED (2000, 139-140): Este un indicator al activită ii generale a sistemului nervos simpatic şi în mod particular un indice al conduitei emo ionale (în special pentru stările de tensiune, surpriză, frică); RED indică schimbarea orientării activită ii mintale, dar nu poate fi o măsură directă şi corectă a acestor schimbări. Deoarece activitatea ramurii simpatice a sistemului nervos autonom este coordonată cortical, creşterea nivelului acesteia (şi deci a RED) este prezentă în faza activită ilor mintale şi fizice care presupun un efort sus inut, dar şi în faza de pregătire a acestora. activitatea simpaticului este controlată de la nivel cortical, iar comportamentele pot fi puse în legătură cu situa ia de urgen ă (Sears) sau cu reac ia de luptă şi fugă (Cannon), care este o stare de intensă mobilizare energetică în vederea unei ac iuni. Ecou al unui comportament primitiv, care impunea mobilizarea musculară rapidă pentru situa iile ce implicau un risc vital, pericol, dar şi teamă, frustrare sau mânie, această mobilizare energetică se făcea fie pentru a ataca, fie pentru a evita pericolul prin fugă, fie pentru a sesiza prezen a prăzii, pregătind astfel atacul. este greu de afirmat că un eveniment este dezagreabil, plăcut - neplăcut, vesel - trist, stimulator - inhibitor, trebuie ca acesta să depăşească din punctul de vedere al duratei câteva secunde, altfel stimuli sunt percepu i doar ca şocan i, surprinzători sau neaştepta i. RED nu poate fi supusă controlului voluntar, dar descărcarea afectivă provoacă scăderea acestei reac ii, chiar dacă aceasta se produce prin plâns. În experimentul asociativ – verbal nu cuvintele generează emo ia, ci conştiin a subiectului că abordează un fapt periculos. Al i indicatori fiziologici Motilitatea gastro-intestinală. Este un bun indicator al emo iei şi stresului, dar este mai dificil de abordat experimental.“Aparatele moderne (poligraful şi polireactometrul) înregistrează simultan mai mul i indicatori : EMG, EKG, EEG, RED, TA, curba respira iei, pletismograma etc. Este de men ionat că dintre indicatorii cel mai des utiliza i de către “detectorul de minciuni” (respira ie, presiune sangvină, puls, EMG, RED), cele mai indicative informa ii legate de sinceritatea subiectului le dă RED. Detectorul de minciuni (denumit impropriu astfel) nu detectează minciunile, ci stabileşte într-o propor ie de aproximativ 70-80% dacă subiectul spune adevărul, deşi uneori varia iile înregistrate sunt ori prea mici, ori reciproc contradictorii. Combinarea indicatorilor şi interpretarea lor corelativă creşte această probabilitate spre 90%, deci şansa de eroare rămâne în continuare destul de mare, de unde şi aprigile dispute ale specialiştilor în legătură cu creditul ce poate fi acordat în instan ă informa iilor ob inute cu acest aparat “ (Clinciu, 2005, 86). Secre ia salivară Este de asemenea mai dificil de abordat experimental, dar este un indicator important al reac iilor emo ionale. Dar, spre deosebire de secre ia sudorifică pe care se bazează RED, expresia emo ională a fricii, mâniei, excita iei este înso ită de “uscarea “ gurii şi de reducerea secre iei salivare, efecte ale aceluiaşi sistem nervos simpatic.

-

-

-

-

20

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Există şi cazuri paradoxale, cum ar fi cel al pesoanelor introvertite aflate într-o situa ie neplăcută – scaunul stomatologic – care îşi trădează emo ia printr-un exces de secre ie salivară (sialoree). Consisten a secre iei estre diferită: predominan a simpaticului o face sub ire şi apoasă, a parasimpaticului - vâscoasă şi groasă (Roşca, 1971, 317). Temperatura pielii Este “o rezultantă a metabolismului bazal şi are importante oscila ii (în jur de un grad în func ie de perioada din zi, fiind un bun indicator al ritmului circadian (în special al ritmului veghe-somn), dar şi în func ie de perioada din lună a ciclului feminin, de unde şi importan a temperaturii ca metodă contraceptivă. Studii desfăşurate la spitalul Montefiore de Czeiler şi Weitzman în “apartamente -laborator”, total deconectate de la ambian a exterioară pentru a suprima indicii externi ai trecerii timpului, au arătat o foarte bună suprapunere între curba temperaturii şi curba somnului. Organizarea internă a somnului depinde de factori biologici, mai mult decât de oboseală, ceea ce este determinant pentru instalarea şi durata somnului fiind temperatura corporală. Al i cercetători au arătat că stările conflictuale, tensionale, emo iile de mânie, probabil şi alte emo ii puternice, coboară temperatura preponderent la nivelul mâinilor şi al fe ei prin vasoconstric ie. Activită ile neinhibante, securitatea emo ională şi starea de confort provoacă vasodilata ie şi, în consecin ă, creşterea temperaturii pielii. Acest fenomen apare de altfel şi după perioade mai lungi de practică a trainingului autogen Schultz când poate să apară o diferen ă de trei grade fa ă de temperatura obişnuită, semn al eficien ei metodei “(Clinciu, 2005, 85-86).

În ceea ce priveşte timpul de reac ie acesta este unul dintre indicatorii psihofiziologici cu largă utilizare în laboratoarele de psihologie datorită relevan ei deosebite pe care acesta o are în aprecierea unor parametrii de eficien ă a activită ii umane (viteza angajării într-o sarcină) (Lungu, 2000, 54). Deşi termenul de “timp de reac ie” a fost utilizat ca atare abia în 1873 de către fiziologul S. Exner, primele cercetări experimentale au fost realizate ceva mai devreme.În 1850 Helmholtz a realizat printre primii măsurători asupra vitezei de propagare a influxului nervos, inventând şi aparate în acest scop. Cercetătorul a stimulat un nerv la distan e diferite de creier şi a măsurat timpii necesari unor reac ii la aceste stimulări. Cunoscând distan a dintre două puncte în care se aplică stimularea şi distan a în timp a apari iei reac iilor, se poate calcula viteza impulsului nervos ca rezultat al raportului distan ă – timp. Helmholtz a aplicat stimulări unor persoane legate la ochi, pornind de la umăr şi ajungând la gleznă, măsurând durata reac iei prin împingerea unei manete cu mâna. Helmholtz a fost foarte derutat de diferen ele destul de sensibile între timpii de reac ii ai participan ilor la experiment, fapt care l-a condus la abandonarea acestor cercetări pe oameni. În timp cercetările sale s-au dovedit suficient de riguroase, chiar dacă astăzi se ştie că viteza impulsului nevos depinde de diametrul fibrelor nervoase implicate (Ani ei, 2000, 25).

Tehnici de măsurare a timpului de reac ie Ca instrumente de măsurare a T.R. se folosesc cronoscoapele (cronometrele). Acestea sunt instrumente care măsoară durate mici şi foarte mici de timp, aşa cum e TR. După modul de ac ionare a dispozitivului de măsură a timpului se disting mai multe tipuri constructive de cronoscoape (Lungu, 57): a) Cu dispozitiv electromagnetic; sursa de alimentare este o baterie de 6v. Deşi uşor de manipulat, aceste aparate nu sunt suficient de precise. b) Cu mecanism de ceasornic – este echipat cu un electromagnet alimentat de la o baterie de 2 v.

21

Psihologie experimentală 2009 – 2010

c) Cu electromotor (cronoscoape electrice) – instrumentul de măsură este ac ionat de un motoraş electric alimentat la re eaua urbană de 220v. d) Cronoscoapele electronice sunt instrumente complexe, precise şi comode de măsurare a T.R. Ele dispun de un sistem automat de programare a stimulilor (vizuali şi auditivi), dispozitive de reac ie (manete contactoare şi pedale) şi de control al reac iei (contori) şi cronometre cu afişare digitală. În func ie de scopul experimentului determinarea T.R. se poate face prin: - citire directă – cu ajutorul cronoscoapelor de diverse tipuri; - prin înregistrare grafică – la unele cronoscoape electronice se face cu ajutorul unor dispozitive anexă (imprimante). e) Tehnici de modelare pe calculator a valorilor T.R. Deşi acestea sunt mai costisitoare, aparatura şi programele acestora permit combina ii ale parametrilor T.R. De asemenea ele asigură o precizie sporită a determinărilor ca şi o prelucrarea statistico - matematică automată a datelor ob inute.

Clasificarea T.R.

În func ie de complexitatea sarcinii experimentale şi de natura stimulilor avem: T.R. la stimuli senzoriali; T.R. de asociere verbală (răspuns verbal).

De asemenea T.R poate fi: Simplu – când există o singură modalitate de reac ie la un stimul. Complex – când subiectul trebuie să selecteze răspunsul din mai multe posibile sau să dea mai multe răspunsuri, potrivit cu sarcina dată. (Lungu, 2000.)

Psihologia experimentală utilizează printre variabilele dependente pe lângă timpul de reac ie (descris mai sus) şi răspunsurile sau reac iile fiziologice, motorii, verbale (Clinciu, 2005, 77). Aşadar: - reac iile fiziologice cele mai utilizate sunt: ritmul respirator tensiunea arterială (TA) pulsul reac ia electrodermală (RED) - reac iile verbale pot fi: asocieri verbale, răspunsuri verbale la stimulări de altă natură / descrieri verbale; CURS 6. METODE, INSTRUMENTE ŞI TEHNICI DE INVESTIGARE A SENZA IILOR DEF. SENZA IILOR Larousse, Marele dic ionar al psihologiei, defineşte senza ia ca – “eveniment psihic elementar care

22

Psihologie experimentală 2009 – 2010

rezultă din prelucrarea informa iei în sistemul nervos central în urma unei stimulări a unui organ de sim ” (2006, p. 1094). Praguri senzoriale În practica experimentală operăm cu următoarele tipuri de praguri senzoriale: pragul absolut inferior (minimal), pragul absolut superior (maximal) şi pragul diferen ial. Pragul absolut inferior este exprimat de valoarea cea mai mică a unui excitant capabil să genereze o senza ie specifică. Pragul se stabileşte pe baza unui număr mare de determinări (masurători), iar valoarea sa reprezintă expresia statistică a acestor determinări (valoarea medie). Pragul absolut superior Este dat de valoarea maximă a excitantului care mai generează o senza ie specifică. Depăşirea acestei valori schimbă specificitatea senza iei propriu-zise, transformând-o, de regulă, în senza ie de durere. - Orice excitant care depaşeşte această limită, indiferent de calitatea sa senzorială, generează senza ii de durere. Pragul diferen ial - Reprezintă valoarea cea mai mică de excita ie, care, adaugată excita iei ini iale, determină o nouă calitate a senza iei. Cu alte cuvinte, pragul diferen ial exprimă cea mai mică diferen ă dintre doi excitan i pe care subiectul o poate sesiza. - Pragul reprezintă o măsură inversă a sensibilită ii, deoarece între valoarea energetică a excitantului şi sensibilitate există un raport invers propor ional. Cu cât pragul senzorial este mai scăzut, cu atât sensibilitatea este mai mare şi invers: cu cât pragul este mai ridicat, cu atât sensibilitatea este mai scăzută. SENSIBILITATEA VIZUALĂ Excitantul specific pentru analizatorul vizual îl constituie lumina, undele electromagnetice cu lungimea intre 396-760 milimicroni. Elementele constitutive ale ochiului Segmentul periferic al analizatorului vizual la om, ochiul, este format din trei elemente principale: 1. Globul ocular, în care se află aparatele de refrac ie şi organul terminal. 2. Aparatul de protec ie alcătuit din membrane şi sistemul glandular. 3. Aparatul motor, alcătuit din şase muşchi. Globul ocular are forma sferică şi e format din trei membrane - dispuse concentric: a) Sclerotica este membrana externă a globului ocular cu rol de protec ie. În partea anterioară, sclerotica e transparentă pentru razele de lumină şi se numeşte cornee. b) Coroida este membrana ce se află imediat sub sclerotică şi e bogat vascularizată. Coroida se împarte la rândul ei în trei por iuni: coroida propriu-zisă, care ocupă cea mai mare parte; irisul este format din fibre musculare netede, unele circulare şi altele radiare, având rolul de a mări sau micşora pupila. Irisul are şi un pigment care dă culoarea ochilor (negru, albastru, căprui etc.). în spatele irisului se află un corp în forma unei lentile biconvexe, ce se numeşte cristalin. Cristalinul alaturi de

23

Psihologie experimentală 2009 – 2010

cornee constituie suprafe e de refrac ie a luminii de care se serveşte ochiul. c) Retina - este aparatul nervos al ochiului şi este sensibilă numai în partea ei posterioară. Este alcătuită din 6 straturi de celule de forme şi având func ii diferite. Cele mai importante sunt: stratul celulelor granulate, cel mai profund care reflectă lumina îndreptând-o spre celulele senzitive stratutul celulelor fotosensibile (conurile şi bastonaşele) stratul neuronilor bipolari stratul neuronilor multipolari a căror axoni formează nervul optic - nucleul analizatorului Posibilităti de determinare a sensibilită ii vizuale Suportul teoretic al măsurătorilor Pentru a putea ob ine o senza ie vizuală, e necesar ca raza luminoasa ce pătrunde la retină să posede suficientă energie şi să ac ioneze timp suficient pentru a putea să excite fotoreceptorii.

Acuitatea vizuală = capacitatea ochiului omenesc de a diferen ia distan ele mici dintre obiecte sau distan ă minimă la care subiectul distinge două “pete” de lumină, în loc de una singură sau două puncte negre în loc de unul.
- Acuitatea vizuala este dată, aşadar, de precizia cu care sunt percepute detaliile şi contururile şi, din acest punct de vedere, constituie baza percep iei vizuale a obiectelor. - Dacă acuitatea vizuală e scazută, detaliile fine ale obiectelor realită ii apar estompate, difuze - o masă fără contur şi fără structură. Procedee experimentale pentru determinarea acuită ii vizuale Ca teste pentru acuitatea vizuală se folosesc diferite: • planşe, • figuri geometrice, • puncte sau linii foarte fine ce pot fi suprapuse sau diferen iate, • orificii iluminate, • aşa numitele inele ale lui Landolt etc. • aparate de proiec ie pentru puncte, linii Un astfel de aparat, denumit “aparat pentru acuitate vizuala” sau Radoslawow (după numele inventatorului) (fig. 1).

Fig. 1. Aparatul pentru acuitate vizuala Radoslawow

24

Psihologie experimentală 2009 – 2010

- Testul folosit în practica oftalmologică îl reprezintă cunoscutul “optotip” – propus de Snellen (1876) şi trebuie să fie citit de la distan ă de 6 m pentru fiecare ochi separat;

Adaptarea vizuală după ieşirea dintr-o încăpere întunecoasă, lumina de afară, chiar dacă are o intensitate moderată, pare ini ial ca fiind orbitoare. intrarea de la lumină într-o cameră întunecoasă produce ini ial imposibilitatea de a vedea ceva. Nictalopie = absen a sau tulburarea func iei bastonaşelor (“orbul găinilor”), adaptarea la întuneric este mult redusă (cazurile de nictalopie sunt rare şi indeosebi ereditare). Hemeralopie = ("orbirea de zi") este exact opusul nictalopiei. Vederea diurnă scade calitativ în mod progresiv. Vederea de noapte rămâne neafectată datorită folosirii celulelor cu bastonaş în locul celor cu con, care sunt afectate de hemeralopie şi degradează acuitatea vizuală odată cu trecerea timpului. - Lipsa vitaminei A produce tulburări în procesul de adaptare, întrucât vitamina A participă la resinteza purpurului vizual. Scăderea capacită ii de adaptare se găseşte, după inani ie îndelungată, în anoxie, vârsta înaintată etc. Pentru cercetarea procesului de adaptare, s-au folosit diferite proceduri experimentale. Unele din aceste proceduri au în vedere şi aparate speciale, construite după urmatoarele principii: 1. Să asigure izolarea absolută a ambilor ochi sau numai a unuia fa ă de influen a luminii naturale sau artificiale (camere obscure). 2. Să ofere posibilitatea prezentării diferi ilor excitan i vizuali (lumini, obiecte, figuri geometrice etc.) şi măsurării intensită ii de ilumina ie a acestora. 3. Să existe posibilitatea varierii intensită ii excitan ilor. Aparatele folosite la studiul adaptării şi care indeplinesc conditiile de mai sus se numesc in general adaptometre. SENSIBILITATEA AUDITIVĂ Structura morfofunc ională a urechii Aparatul auditiv, cel care asigură recep ionarea varieta ii infinite a sunetelor din ambian a în scopul orientării în mediul sonor, face parte din categoria telereceptorilor. Elementele constitutive ale urechii: Analizatorul auditiv este constituit din trei păr i: 1. Urechea externă. 2. Urechea mijlocie. 3. Urechea internă. - Urechea externă formează aparatul colector şi conductor al sunetelor şi este formată din pavilion şi conductul auditiv extern. - Camera timpanului. - Sistemul osicular din camera timpanică este format dintr-un lan de oscioare-ciocănelul, nicovala şi scări a. - Urechea internă. In spatele ferestrei ovale se află urechea internă, unde se găsesc in fapt receptorii auditivi şi ai functiei echilibrului. Utricula, sacula şi canalele semicirculare formează aparatul vestibular, care, cum se ştie, este organul echilibrului. - Aparatul receptor al analizatorului auditiv este melcul. Acesta este format dintr-un canal osos incurbat in spirală in jurul unei tije osoase de forma conica (modiolus). - Cele mai importante mărimi care caracterizeaza sunetul sunt: frecven a şi

25

Psihologie experimentală 2009 – 2010

amplitudinea oscila iilor.

- Tonul afectiv - e cunoscut faptul ca sunetele pot provoca diverse stări emo ionale. Tipuri de surditate 1. Surditatea de conducere afectează traseul de pătrundere a oscila iilor sonore in urechea internă. Surditatea de conducere nu este niciodata totală intrucât se pastrează conducerea sunetelor prin oasele craniului. 2. Surditatea nervoasa ( de percep ie) - datorată unui proces de degenerare a celulelor senzoriale din urechea internă, tumori ale nervului auditiv etc. 3. Surditatea centrală este datorata dereglărilor de pe căile supraotice şi, în mod special, afec iunilor din nucleii corticali ai analizatorului auditiv. Efectele zgomotului asupra sensibilita ii auditive Zgomotele industriale pot avea două tipuri de efecte: 1) imediate, cum ar fi disfunctionalită i la nivelul comunicării 2) efecte la distan ă cu scăderea capacită ii de muncă datorită oboselii sau instalarea surdită ii profesionale.

Modalită i de atenuare a zgomotului Pentru atenuarea efectului zgomotelor, psihologia experimentală industrială preconizează câteva măsuri, cum sunt: - construc ia unor maşini şi agregate silen ioase încă din faza de proiectare a lor; - atenuarea surselor de zgomot deja existente prin măsuri de protejare antifonică a agregatelor şi a personalului. - utilizarea de căşti antifon sau a clasicelor dopuri pentru astuparea urechilor - meloterapie - natură S-a constatat ca zgomotele sunt atenuate in prezenta unei ambian e cromatice relaxante.

SENSIBILITATEA GUSTATIVĂ ŞI OLFACTIVĂ Structura analizatorului gustativ Corpusculii gustativi sunt structuri ovoide, fiind distribui i pe: limbă, palat, stâlpii amigdalieni anteriori, faringe şi laringe. - De regulă, stimulii chimici, pentru a putea excita corpusculii gustativi, trebuie să fie dizolva i în salivă sau apă. Studiile realizate au arătat că substan ele chimice insolubile în apă nu pot genera senza ii gustative. Tipurile de senza ii gustative Se cunosc patru submodalită i gustative de bază: dulce, sărat, amar şi acru sau acid. Procedee pentru determinarea sensibilită ii gustative

26

Psihologie experimentală 2009 – 2010

1. Aplicarea unor solu ii apoase - cu ajutorul unor pipete gradate - de diferite concentra ii, cu substan e chimice pure. 2. Excitarea cu ajutorul curentului electric a diferitelor puncte de pe limbă şi varierea frecven ei şi intensită ii impulsurilor care pot da senza ii gustative diferite. 3. Elaborarea de reflexe condi ionate la stimuli gustativi. Mirosul Senza iile olfactive reflectă însuşirile chimice ale substan elor volatile care stimulează receptorii. Mucoasa olfactivă ocupă o suprafa ă de 2,5 cm2 în fiecare narină. Structura receptorilor olfactivi - Receptorii olfactivi se prezinta sub formă de bastonaşe, inclavate într-o masă de epiteliu pigmentar. - Capetele distale ale bastonaşelor se termină cu un fel de cupă, de la care pleaca 5-6 fibrile asemănătoare firelor de păr.

Stimularea olfactivă - Încă înainte de 1900, o serie de cercetatori au observat că senza ia olfactivă nu ia naştere decât in timpul inspira iei aerului. În baza cercetărilor sale, Aronsohn (în 1886) ajunge la următoarele concluzii: a) Temperatura cea mai favorabilă olfac iei este pu in superioară celei a corpului: 38-40°. b) Concentra ia optimă a apei sărate este de 0,73%. c) Solu ia de clorură de sodiu ca solvent, purtător al substan ei odorante, poate fi inlocuită cu un număr mare de alte săruri. d) Variind cantitatea de substan ă odorantă din solu ie, se poate determina pragul olfactiv liminal. Metode pentru determinarea pragurilor olfactive odorizarea unei camere; “cutia inodoră” (în care subiectul îşi introducea capul); diferite construc ii de olfactometre cercetătorul Buccola folosea un burete imbibat cu substan a odorantă plasat pe fundul unei cutii mecanice. Metoda parfumerilor - un pătră el de hârtie de filtru cu latura de aprox. 3 cm este marcat cu substan a mirositoare la o concentra ie cunoscută (se dau aprox. 10 trepte). Praguri absolute pentru unele substan e: Substan e Minimum perceptibile în mg la litru de aer 5,83 4,53 3,30 0,69 0,046 0,100 0,029 0,009 0,006 0,0004

Eter etilic Tetraclorura de carbon Cloroform Acetat de etil Etil mercaptan Metil salicilat Acid valerianic Acid butiric Propil mercaptan Mosc artificial Anosmia par ială (pierderea sensibilită ii olfactive):

27

Psihologie experimentală 2009 – 2010

- poate da informa ii asupra recep iei olfactive. - diferitele grade de pierdere selectivă a mirosurilor sau perceperea accentuată şi continuă a altora pot constitui teste clinice pentru diagnosticarea unor boli grave.

SENSIBILITATEA CUTANATĂ S-a constatat că, dacă pielea este marcată în milimetri pătra i (cu un gratar special) şi explorată sistematic cu diferite obiecte mici unele puncte excitate generează senza ii de cald, altele de rece, de durere, în sfârşit altele răspund numai la stimulări de presiune. Ca atare, sensibilitatea cutanată este punctiforma şi astăzi este acceptată existen a a patru submodalită i senzoriale cutanate: 1) senza ii de tact (atingere), presiune (apăsare şi vibratile); 2) senza ii de cald; 3) senza ii de rece; 4) senza ii de durere cutanată (superficiale). - În ce priveşte clasificarea durerii ca submodalitate senzorială tactilă, mai sunt încă discu ii, întrucât senza iile de durere pot fi provocate în fapt în fiecare punct excitat, dacă stimulentul depăşeşte un anumit grad de intensitate. - Pentru existen a celor patru subcalită i senzoriale cutanate pledează o serie de cercetări cronaximetrice, termoesteziometrice, algezimetrice etc., precum şi anumite procese patologice în care diferitele acuită i senzoriale cutanate dispar selectiv (de exemplu, în siringomielie - boala a măduvei spinale - dispare mai întâi sensibilitatea algică - şi pe măsura evolu iei procesului patologic este afectată sensibilitatea termică, apoi cea tactilă). SENZA IILE KINESTEZICE (DE MIŞCARE) Receptorii senza iilor kinestezice (termina ii nervoase libere, corpusculii incapsula i Pacini etc.) se află în muşchi, tendoane şi articula ii. Nucleul analizatorului kinestezic (proiec ia corticală) se găseşte în circumvolu ia centrală ascendentă. Senza iile kinestezice reflectă mişcarea (direc ia, viteza, localizarea şi amplitudinea) pe care o efectuează un anumit segment corporal, sau corpul în întregime. Toate mişcarile efectuate sunt controlate de creier pe baza informa iilor furnizate de receptorii kinestezici (proprioreceptori). În cazul în care analizatorii kinestezici func ionează normal, omul poate face o analiza fină şi o coordonare bună a mişcărilor. In baza controlului kinestezic un om poate aşeza mâna şi degetele mâinii libere în pozi ia în care i-a fost aşezată cealaltă mână (binein eles, subiectul va ine ochii închişi). Analizatorul kinestezic participă - împreună cu analizatorii vizual, tactil (mecano-cutanat) - la perceperea însuşirilor spa iale ale obiectelor. SENZA IILE STATICE (SAU DE ECHILIBRU) Reflectă modificările pozi iei corpului în raport cu centrul de greutate, pozi ia şi direc ia mişcărilor capului, precum şi accelerarea pozitivă sau negativă a mişcării pe verticală (de exemplu, în cazul deplasării cu liftul). Receptorii care captează impulsurile aferente pentru senza iile statice şi de accelera ie se găsesc în: a) muşchi - asigură reac iile statice locale şi segmentare ortostatismul, reflexul de extensie etc.); b) labirint (aparatul vestibular), care generează reflexe ce orientează corpul in spa iu (sunt, deci, legate de reflexele posturale). Labirintul este constituit din canalele semicirculare şi organele otolitice (sacula şi utricula). Canalele semicirculare sunt sediul recep iei mişcării corpului în spa iu; aparatul vestibular răspunde la orice modificare a ritmului mişcarii, adică la accelerare sau încetinire. Obişnuit, mişcarea uniformă - fără bruscări şi trepida ii - nu este sesizată de subiectul aşezat pe scaun şi legat la ochi. Nici ortostatismul nu apare ca o senza ie distinctă, atâta vreme cât echilibrul nu este tulburat. Aceasta, în pofida faptului ca

28

Psihologie experimentală 2009 – 2010

ortostatismul nu este un repaus propriu-uzis, deoarece muşchii sunt extinşi pentru a sus ine corpul de la cădere. De aceea, ortostatismul este mai obositor decât mersul. Aşadar, numai modificările de echilibru şi în viteza de deplasare (trecerea de la repaus la mişcare şi invers, accelerarea sau reducerea vitezei etc.) sunt sesizate ca senza ii statice - dinamice. Scoar a cerebrală reglează func ia aparatului vestibular pe cale reflex -conditionată. Aparatul vestibular se află în strânsă legătură cu organele interne şi cu analizatorul vizual. Legăturile organului vestibular sunt realizate şi controlate de diferite forma iuni din sistemul nervos central. Aşa se explică modificările ce au loc în tonusul muscular (în special în musculatura de sus inere), în mişcările globilor oculari - nistagmus (în timpul rota iei rapide în jurul axei verticale) sau în reac iile organelor interne (de exemplu, grea ă şi vomă în răul de accelerare), ca efect al stimulării sau suprasolicitării aparatului vestibular. SENSIBILITATEA INTEROCEPTIVĂ (SENZA IILE INTERNE) Scoar a cerebrala primeşte in permanen ă informatii atat din lumea din afară, cat şi din interiorul organismului. Informatiile asupra modificărilor din interiorul organismului sunt receptate şi transmise scoartei cerebrale de numeroşi analizatori interni, ai caror receptori se găsesc in peretii vaselor de sange şi ai diferitelor organe şi tesuturi interne. Diferite cercetari mai vechi, utilizand in special metoda reflexelor conditionate, au aratat ca analizatorii interni răspund la diferite stimulari mecanice, chimice, termice etc. Prin elaborarea de reflexe conditionate la astfel de stimulari ale organelor interne, s-a dovedit ca scoarta cerebrala are o participare indubitabila in coordonarea sensibilitatii interne Din randul senzatiilor organice fac parte senzatiile de foame, sete, prea plin vezical etc.

Senza iile de foame O defini ie descriptivă a acestora ar fi: „un complex de procese care duc la ingerarea hranei” (Goetze după Lungu, 2000, 73). În senza iile de foame distingem: Apetitul - are în vedere preferin a pentru mâncare, „este o dorin ă, o aşteptare sau o poftă pentru ceva deosebit de dezirabil” (Cannon după Lungu, 2000, 73); Senza ia de foame propriu-zisă – este “reflectarea în epigastru a unei dureri sau strânsori foarte neplăcute sau a unei impresii de roadere sau de presiune”(idem); Componentă care duce la ingerarea hranei. Senza iile de sete Reflectă starea de uscăciune a gâtului ce înso eşte deshidratarea. Informa iile sunt culese prin intermediul nervilor glosofaringian şi vag. Mecanismul fiziologic al setei nu e pe deplin lămurit. S-a observat că senza ia de sete nu reglează cantitatea de lichid ce trebuie ingerat şi nici frecven a ingerării. De asemenea ingestia de apă nu este influen ată nici de extirparea glandelor salivare sau de administrarea unor chemostimulatori salivari. Ca atare s-a tras concluzia că ar exista o componentă senzorială a setei şi anume senza ia de sete propriu-zisă şi un mecanism aotoreglator care generează nevoia de ingestie hidrică până la completarea lichidului pierdut prin deshidratare (Lungu, 2000, 75). Senza ia de durere viscerală Este senza ia ce provine de la unul dintre organele interne. În raport cu localizarea receptorilor pentru durere deosebim durerea:

29

Psihologie experimentală 2009 – 2010

-

superficială somatică profundă viscerală

Printre factorii care pot provoca durerea amintim: - noxe mecanice - noxe chimice – acid clorhidric în cazulmulcerului gastric - noxe prin ischiemie – alimentare redusă cu oxigen sau iriga ie sangvină redusă - noxe inflamatorii Durerea poate fi înso ită de următoarele fenomene: creşterea sensibilită ii în zona cutanată interesată (hiperestezie etc.) reflexe vegetative modificate: sudora ie, modificări vasomotorii etc. reflexe somatice: creşte tonusul muscular.

Câteva exemple de durere: Pirozisul sau popular “arsura la stomac” – este defapt denumirea unei dureri gastrointestinale descris de pacien i ca o senza ie fierbinte, arzătoare. Nevralgia - este o irita ie a nervilor periferici în care predomină senza ia dureroasă (mai frecventă pe nervii trigemen, sciatic, intercostali). Durerea fantomă - este cunoscută şi sub denumirea de „membrul fantomă” şi constă din dureri şi parestezii (pseudosenza ii) resim ite în zona membrului absent (amputat sau pierdut într-un accident). Parestezia - este înso ită de senza ii de furnicături, amor eli, în epături etc. Factorii care o pot determina sunt diferite forme de inflama ie a nervului (nevrite, reumatism etc.) (Lungu, 2000, 76-77). Psihologia durerii interne Pentru descrierea senza iilor dureroase se foloseşte o terminologie extrem de diversă, care de regulă se referă la caracterul şi intensitatea durerii aşa cum este descrisă de bolnav (durere înfundată, seacă, arzatoare, în epătoare, ciupitoare, sfâşietoare, cumplită etc.). O problemă care interesează atât pe psihologul cercetător, cât şi pe cel practician este aşa numita „reac ie la durere" (oamenii au un comportament foarte diferit şi uneori paradoxal in fata durerii somatice). Se ştie că „reac ia la durere" reprezintă o caracteristică de comportament evident, foarte personală. Sunt indivizi care exacerbează senza ia de durere la cea mai mică zgârietură şi altii care ramân impasibili în fa a unei plăgi foarte întinse (clinicienii gastroenterologi cunosc cazuri in care bolnavi de ulcer cu o rană minusculă acuză dureri cumplite şi bolnavi cu ulcera ii extinse care au comportament linişit). Desigur că între aceste două extreme există grada ii individuale importante. In geneza şi evolutia multor boli somatice şi psihice intră, pe lângă al i factori, trăsăturile de personalitate ale subiectului (Lungu, 2000).

CURS. 7. PROCEDURI EXPERIMENTALE UTILIZATE ÎN STUDIEREA PERCEP IEI DEFINI II Percep ia este ansamblul de mecanisme şi procese prin care organismul ia cunoştin ă de lumea înconjurătoare pe baza informa iilor elaborate prin sim uri (Larousse, Marele Dic ionar al Psihologiei, 2006, 875).

30

Psihologie experimentală 2009 – 2010

În Dic ionarul de psihologie al lui Popescu-Neveanu percep ia este considerată „un proces psihic complex-senzorial şi cu un con inut obiectual realizând reflectarea directă şi unitară a ansamblului însuşirilor şi structurii obiectelor şi fenomenelor, în forma imaginilor primare sau a perceptelor” (1978, 523).

Percep ia mărimii În reflectarea mărimii obiectelor, o importan ă deosebită revine ochilor, întrucât pe retină se proiecteaza imaginea lucrurilor lumii reale. Importante: impulsurile kinestezice provenind de la muşchii ciliari şi ai globului ocular care participă la fenomenele de acomodare şi convergen ă. experien a anterioară a subiectului în procesul manipulării cutano-kinestezice a obiectelor. Al i factori esen iali determinan i ai perceperii mărimii: unghiul vizual sau dimensiunea retiniană. Din cele arătate rezultă că aprecierea marimii obiectelor se dezvolta la copii în procesul experien ei individuale de manipulare obiectuală cutano-oculo-kinestezice. Percep ia formei - Rol important: Şcoala gestaltistă; Cuvântul german “gestalt” ne arată că însăşi elaborarea principiilor esen iale ale şcolii gestaltiste s-a bazat pe studierea perceptiei formei. - forma obiectelor materiale este percepută de obicei vizual, dar şi cutanat (prin pipăire). În experien a individuală, între analizatorii vizual, tactil şi kinestezic s-au elaborat legături temporare. Este suficient ca privind un obiect să se reactualizeze şi însuşirile sale cutano-kinestezice. Desprinderea figurii de fond In experien a noastra, percep ia obiectelor se face prin delimitarea lor de fond, ca, de exemplu, tablourile de pe pere i sau cuvintele de pe pagină. In aceste exemple, tablourile şi cuvintele sunt percepute ca figuri, in vreme ce peretele şi pagina sunt percepute ca fond. Aceasta este o legitate de bază a percep iei diferen ierii obiectelor de fondul pe care sunt plasate. E. Rubin (1921) a stabilit câteva legită i ale desprinderii obiectului de fond, dintre care cele mai importante sunt: 1. Figura posedă unele caracteristici obiectuale in timp ce fondul pare să fie inform. 2. Fondul pare să se intindă in mod continuu in spatele figurii şi nu este intrerupt de ea. 3. Figura este percepută cu caracteristicile obiectului atunci când fondul pare fără formă (ca un material inform). 4. Figura tinde să apară mai in fa ă şi fondul mai in spate (figura se proiectează pe fond ca pe un ecran). 5. Dacă figura are o anumită semnifica ie ea este desprinsă cu mai multă uşurin ă de pe fond. Figurile duble Dinamica perceptiei fond-figură (oscila iile perceptiei) poate fi cercetată cu mai multă uşurin ă prin examinarea aşa-numitelor figuri duble sau reversibile. Fig. 1. se percep când 6, când 7 cuburi. Fig. 2. se poate vedea fie ca un vas, fie ca două profiluri; Fig. 3. denumită de E.G. Boring „My wife and my mother-in-law" (so ia şi soacra).

31

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Fig. 1. se percep când 6, când 7 cuburi.

Fig. 2. se poate vedea fie ca un vas, fie ca două profiluri;

Fig. 3. „My wife and my mother-in-law" (so ia şi soacra). Camuflajul In unele imprejurări este necesară mascarea obiectelor, ca de exemplu, in camuflaj. - Cea mai utilizată procedură pentru mascarea figurilor este aceea de a „re ine" (de a nu desena) anumite elemente, care sunt repere definitorii ale obiectului respectiv. In acest caz, observatorul este nevoit să suplinească elementele absente, ceea ce este o operatie destul de dificilă. - O altă metodă folosită in camuflaj este aceea a deformării contururilor. - Metoda deformării prin colorarea unor părti ale obiectului vizat intr-o formula cromatică identică sau apropiată de cea a fondului. Percep ia de adâncime Stereoperceptia se formeaza in cursul ontogenezei prin stabilirea de legaturi conditionate intre diferitii analizatori, dar mai ales intre componentele retiniene si kinestezice ale analizatorului vizual şi cele tactil-kinestezice (palparea reliefului). Atunci când se percepe un desen, umbrele şi lumina sunt reflectate de o suprafa ă plană, iar relieful, în acest caz, este reprezentat prin reactualizarea legaturilor dintre componentele oculo-cutano-kinestezice. Păr ile umbrite indică adâncituri, iar cele luminoase, proeminen e. Alte repere suplimentare indirecte: interpozi ia

32

Psihologie experimentală 2009 – 2010

-

perspectiva aeriană perspective liniară

Orientarea in spa iu Prin orientarea in spatiu intelegem capacitatea omului, in baza insuşirilor spa iale ale obiectelor şi fenomenelor (dimensiune, forma, adâncime etc.), de a-şi putea determina propria pozitie fa ă de acestea, sau pozi ia acestora in raport cu sine. Aceasta determinare este foarte necesara, deoarece in raport cu pozitia obiectelor in spatiu omul işi poate orienta mersul şi mişcările fa ă de ele. Pentru orientarea in spatiu, omul se foloseşte de anumite sisteme de referin ă, care sunt constituite din localizarea obiectelor in mediul inconjurator şi raporturile de perspectivă dintre ele (inainte sau inapoi, dreapta sau stanga, unul fa ă de altul şi fa ă de subiect etc.). Percep ia timpului A.Timp biologic şi timp psihologic Timpul biologic curge mai repede sau mai lent în func ie de particularită ile speciei (om, animale) şi chiar ale individului, luat în parte (Lungu, 1968). Variabilitatea vitezei de desfăşurare a proceselor vitale justifica, aşadar, conceptul de timp biologic (ibidem). Alături de timpul biologic, evaluat cu ajutorul unită ilor timpului cosmic (mişcările Pământului în jurul propriei axe şi al Soarelui) şi fizic (ore, minute, secunde), avem şi un timp psihologic, definit prin aprecierea subiectivă a timpului universal. B.Orientarea temporală In esen ă, omul dispune de trei sisteme de referin ă care asigură reglajul psiho-comportamental in raport de variatiile schimbarilor şi devenirilor: a) sistemul de repere fizice şi cosmice generate de mişcările de rota ie a pământului, care dau alternanta anotimpurilor şi zi-noapte; b) sistemul ritmurilor biologice dat de algoritmii de func ionare a proceselor interne (puls, respira ie, digestie, metabolism, veghe şi somn). Functiile organismului au o anumita ritmicitate, care se exprima prin senzatii specifice: senzatia de foame semnaleaza ora mesei, oboseala, ora de culcare etc. c) sistemul de repere socio-culturale exprimate prin orarele impuse de activită ile socio profesionale,şi economicexisten iale. C. Perceperea succesiunii Se realizează atunci cand apar o alternan ă şi o succesiune de faze şi stări in dinamica fenomenelor externe şi interne. Ca mecanisme psihofiziologice, aceasta se bazează pe recep ia senzorială specifică a schimbarilor survenite şi stimularea centrilor corticali unde se decodifica informatiile şi se formeaza perceptul. La perceperea succesiunii participa o serie de factori, astfel: a) factori fizici (ce in de evenimentul de perceput), ca ordinea evenimentelor; b) factori biologici ca: distanta dintre receptor şi cortex, factor important in special in stimularile tactile; c) factori psihologici: Wundt, James, Titchener observaseră că subiectul atent percepe mai rapid stimulii. D. Perceperea şi aprecierea duratelor Se referă la evaluările pe care le facem asupra duratelor temporale ale diferitelor evenimente (situatii, imprejurari), ca şi a pauzelor dintre acestea. In general, duratele scurte de timp sunt supraestimate, iar cele lungi sunt subestimate. E. Metode de cercetare a percep iei timpului

33

Psihologie experimentală 2009 – 2010

a) Timp vid si timp plin Duratele de timp date subiec ilor spre evaluare pot fi, după caz, sarcini cu timp plin (subiectului i se cere sa execute o activitate anume) şi sarcini cu timp vid (subiectul este în repaus şi nu desfaşoară vreo activitate; i se cere ca, daca poate, să nu se gândească la ceva special). În final, se cere subiectului să evalueze durata în timp a sarcinilor efectuate: timp plin sau timp vid. b) Evaluarea verbală Subiectul este autorizat să evalueze timpul scurs la una din cele două variante experimentale (timp plin sau timp gol), fie calitativ (secunde, minute), fie cantitativ, prin aprecierea sarcinii ca atare: scurtă, foarte scurtă, foarte lungă etc. c) Evaluarea prin reproducere Experimentatorul fixează o durată de timp oarecare, de ordinul secundelor (etalon), şi cere subiectului să o reproducă. Se notează abaterile de subestimare sau supraestimare şi se face media lor. d) Evaluarea prin producere Se cere subiectului să semnaleze sfârşitul unei durate de timp, fixate în prealabil de experimentator. Variabilele care pot influen a răspunsurile subiectului sunt variate şi multiple: lungimea şi natura activită ii, motiva ia, oboseala, cunoaşterea rezulattelor evaluării etc. Influen a farmacodinamică a unor droguri asupra percep iei timpului Haşişul şi mescalina dilată aprecierea timpului, făcându-l să pară foarte lung, dar au fost cita i subiec i care evaluau corect sau chiar făceau subestimări. Chinina, tiroxina şi cafeina: subiec i antrena i să estimeze corect timpul, prin metoda produc iei, supraestimau perioadele mai lungi sub efectul chininei şi subestimau uşor la tiroxină. Fenomenul se inversa când li se cerea să estimeze perioade scurte. Unii autori au gasit supraestimări la cafeină. Protoxidul de azot (N20) in 30% amestec cu oxigen a dat reactii contradictorii: la unii subiecti, timpul părea să se scurgă foarte repede, la al ii, foarte lent, iar unii pierdeau no iunea timpului.

Percep ia mişcării Studiile asupra percep iei mişcării sunt extrem de numeroase şi se intind pe aproape un secol. Ini iate de psihologii structuralişti (Wertheimer), ele sunt reluate astăzi din perspectiva detec iei şi ghidării prin radar a unui mobil in mişcare, in care coordonarea senzoriomotorie joacă un rol însemnat. In fapt, percep ia mişcării vizează capacitatea de percepere a spa iului străbătut de un obiect (mobil) în unitatea de timp. Iluziile perceptive Sunt datorate atât unor limite func ionale ale aparatelor senzoriale, cât mai ales ciocnirii dintre un sistem de legături condi ionate bine fixat şi un altul nou, similar cu primul in ansamblu, dar deosebit in unele amănunte. Tipuri de iluzii perceptive a) Iluzia de greutate (Charpentier) Explica ia dată de aceşti cercetători se baza pe un „impuls motor" mai mare. Dacă un subiect a ridicat cu ambele mâini perechi de greută i diferite, mâna care va ridica greutatea mai mare va avea şi un impuls motor mai mare şi o va ridica mai uşor,, proiectand-o în sus". b) In domeniul baresteziei (presiunii) Se apasă mâna subiectului cu pârghia baresteziometrului, de doua ori succesiv - prima dată la o presiune mai mare şi a doua oară la o presiune mai mica. Dupa 15 repetări se consideră montajul realizat şi se trece la experimentul critic: se exercită asupra mâinii subiectului două presiuni egale. c) In domeniul haptic (de apucare) şi de volum. Subiectul, cu ochii închişi,

34

Psihologie experimentală 2009 – 2010

primeşte simultan in fiecare mână câte o bilă de lemn (sau mingi): una mai mare şi alta mai mică. El trebuie să aprecieze care este mai mare. După 15 repetări, se trece, fără a-l aviza pe subiect, la experimentul critic: i se dau 2 bile egale. d) In percep ia auditiva pot fi, de asemenea, generate iluzii. Subiectul, cu spatele la aparat, primeşte două sunete de intensită i diferite (succesiv). După 15 repetari ale probei de montare, se prezintă 2 sunete de intensită i egale. La producerea iluziei, subiectul apreciază ca sunetul care apare în locul celui intens este mai slab şi invers. Iluzii optico-geometrice

Fig. 1. Iluzia de perspectivă - mărime Iluzia de perspectivă - mărime, cauzată de încălcarea legilor perspectivei liniare. Dacă se deseneaza stâlpii sau copacii, ce străjuiesc o şosea sau o cale ferată, la fel de mari şi nu din ce in ce mai mici pe măsură ce se depertează şoseaua sau calea ferata, apare această iluzie. Ochiul nostru s-a obişnuit să asocieze perspectiva cu distan a şi de aici această iluzie.

CURS 8. PROCEDURI EXPERIMENTALE UTILIZATE ÎN STUDIEREA GÂNDIRII ŞI LIMBAJULUI

1. Proceduri experimentale utilizate în studierea gândirii Defini ii Gândirea este o succesiune de opera ii care duc la dezvăluirea unor aspecte importante ale realită ii şi la rezolvarea anumitor probleme (Cosmovici, 1996,178). Gândirea este procesul psihic cognitiv superior care construieşte prin opera iile sale coordonate în ac iuni mintale, informa ii despre însuşirile generale ale claselor de obiecte şi fenomene sau despre rela iile dintre ele, sub formă de no iuni, judecă i sau ra ionamente (Cocoradă şi Niculescu, 1999, 82). Şcoli psihologice şi modele experimentale - Şcoala de la Wurzburg (K.Marbe, A.Mayer, J.Orth, H.J.Watt, K.Buhler etc).- “introspec ii experimentale” . - Curentul behaviorist - sus ine ideea că psihologia nu poate fi fondată decât pe studiul comportamentului şi pe opozi ia sa la orice formă de introspec ie. Schema S-R - Gestaltiştii – care pun accent pe aspectele de configura ie şi totalitate în via a psihologică. No iunile Defini ie No iunea (de la latinescul “nota” care însemna calitate) este produsul de bază al gândirii care reuneşte pe plan mintal însuşirile caracteristice ale unei clase de obiecte sau fenomene (Cocoradă şi Niculescu, 1999,87).

35

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Cercetări experimentale privind formarea no iunilor Metode privind însuşirea notiunilor a) Metoda defin iei În urma utilizării acestei metode s-a realizat o clasificare a defini iei prin folosirea acesteia in studierea formării notiunilor la copil, astfel avem: defini ii prin men ionarea scopului defini ii prin oferire de exemple defini ii prin genul proxim şi diferen a specifică.

b) Metoda simbolizării. - pentru a cerceta procesul formării no iunilor în stare ”pură” s-au construit cuvinte fără în eles ca simboluri verbale, iar no iunile elaborate la aceste simboluri aveau un caracter artificial (nu existau în circula ia lexicală uzuală). (vezi experimentele lui C. L. Hull din 1920 după Lungu, 2000,220-222). Modele experimentale pentru cercetarea proceselor şi opera iilor gândirii Lungu prezintă câteva probe ce pot fi utilizate pentru cercetarea opera iilor de analiză şi sinteză (2000, 223224): a) Se prezină subiectului o serie de imagini care, dacă sunt aranjate in succesiunea lor logica, compun o povestire. b) Se cere subiec ilor ca din cuvinte izolate să alcătuiasca o povestire. 1) cal - albină-călăre trântit; 2) copil curios-uşă-nas însângerat; 3) ho -câine-închisoare; 4) ploaie -frig-picior rupt; 5) călătorie - câine credincios - bucurie. c) Ordonarea no iunilor în succesiune logică Şirul de cuvinte trebuie ordonat de subiect în succesiunea cauzală a evenimentelor: 1. Pompieri – chibrit – foc stins - casă în flăcări - apă. 2. Arestare - furt - pedeapsa - judecata - urmărire. 3. Medic - fotbal - vindecare - bandajare - fractură. d) Propozi ii mozaic Se bazează pe acelaşi principiu ca şi aranjarea no iunilor în succesiune cauzală, cu deosebirea că, acum, cuvintele sunt incluse intr-o propozi ie. Exemple de propozi ii mozaic: 1. Din moara multe spre munte ro i curge şi de vale mână râul. 2. La judecată sunt în nenorocirile vinova i tren de cei dati. 3. Pagube inundat după multe oamenilor mari râul făcând a ploi. 4. Din jocuri copiii duc oraş şi petrec se vara in veselie şi cu pădure.

36

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Probe de comparare a diferitelor no iuni Se prezintă subiec ilor perechi de cuvinte pe care aceştia au sarcina de a le compara din amintire, arătând in scris asemănările şi deosebirile. Exemple: lumânare - stea; oglindă - fotografie; carte - profesor; haină - piele; pânză - hârtie; pisică - şoarece; iarbă - copac; apă - aer; ploaie - zăpadă; gâscă - barcă etc. După ce se dictează o pereche de no iuni, li se lasă timp subiec ilor pentru a scrie asemănările şi deosebirile esen iale. Conform cercetătorilor care au utilizat acest tip de probe (A.Binet şi Alice Descoendres), subiec ii în ale căror lucrări predomină amănuntele şi care nu pot să desprindă esen ialul sunt considera i de tip analitic. Subiec ii la care predomină în procesul compara iei mai multe asemănări decât deosebiri sau subliniază în mod special trăsăturile esen iale ale obiectelor comparate, considerăm că ar fi de tip sintetic. Analogia Cum se ştie, analogia este o formă a compara iei care are în vedere redarea raporturilor dintre lucruri. Probe de analogie: se dau subiectului trei no iuni. Primele două se află intr-un anumit raport. Subiectul trebuie, plecând de la acest raport, să găsească a patra no iune, care, împreună cu a treia, să se afle în acelaşi raport ca şi primele două. Raporturile dintre no iuni pot fi dintre cele mai variate: cauză-efect; mijloc-scop; tot-parte; supraordonare-subordonare etc. Exemple: 1. vară - ploaie... iarna - ? 2. pisica - păr ... pasăre - ? 3. râu - luntre ... drum - ? 4. oraş - case ... pădure - ? 5. ziuă - soare ... noapte 6. nucă - coaje ... iepure - ? 7. stofă - croitor ... făina - ? Generalizarea şi abstractizarea a) Generalizarea = unificarea mintală a obiectelor şi fenomenelor ce au însuşiri comune. b) Abstractizarea = eliminarea aspectelor neesen iale dintr-un grup de obiecte şi retinerea celor esen iale. In studierea proceselor de generalizare şi abstractizare s-a folosit mult metoda clasifica iei (W.Stem, J.Piaget, O.Decroly). Descrierea probei. Se prezintă subiectilor (de regulă, copii), pătrate şi cercuri roşii şi albastre de 2 mărimi diferite: cercuri mari roşii şi albastre şi cercuri mici roşii şi albastre, idem la pătrate. In instructaj experimentatorul cere copiilor să strângă figurile care se potrivesc la un loc. Altă probă folosită în cercetarea generalizării şi abstractizării o constituie interpretarea de fabule. Se povestesc anumite istorioare cu talc şi apoi se cere copiilor să extragă o anumită învă ătură de acolo (concluzie). Proba pare a fi destul de diagnostică, întrucât, pentru a ajunge la concluzie, subiec ii sunt nevoi i să elimine o serie de detalii neesen iale, dificultate cu atât mai mare, cu cat povestirea este mai stufoasa. O altă probă folosită cu elevii pentru găsirea esen ialului este schimbarea textului unei scrisori in telegramă. Se prezintă copiilor o poveste bogată în fabula ie şi li se cere să reducă această poveste la elementele ei esen iale, fie sub forma unui rezumat concis, fie - dacă este cumva o scrisoare - sub forma unei telegrame. Caracteristicile proceselor de gândire Deşi gândirea, ca proces psihic superior, este prezentă la toti oamenii, calită ile ei (profunzimea, independenta şi supletea, consecventa şi rapiditatea) comportă nişte particularităti individuale destul de pronun ate. Vom prezenta o serie de probe ce pot fi date in legătură cu testarea acestor particularită i: 1. Pentru rapiditatea gândirii Se prezinta subiectului şiruri de numere cu sarcina să în eleagă mecanismul matematic opera ional de succesiune a

37

Psihologie experimentală 2009 – 2010

numerelor din şir şi să-l continue pe această bază cu încă cel pu in 2 numere. Exemple: a) 2, 4, 6, 8, 10 - b) 32, 30, 28, 26, 24 - c) 5, 6, 6, 7, 8, 8 - d) 7, 8, 10, 11, 13, 14 e) 5, 7, 6, 8, 7, 9, 8, 10 --Se mai poate testa rapiditatea şi prin urmărirea vitezei de rezolvare a unor probleme. Exemplu: a) Un ou şi jumătate costă un leu şi jumătate. Cât vor costa 10 ouă? b) Un biet melc a căzut intr-o fântană adancă de 20 m. Ca sa iasa afară, urcă in fiecare zi cate 5 m, dar noaptea va aluneca câte 4 m înapoi. După câte zile ajunge el la gura fântanii? 2. Pentru profunzimea gândirii (pătrunderea in esen a fenomenelor) Se prezintă subiectului cinci proverbe şi, separat, un numar de opt fraze dintre care cinci corespund proverbelor. Subiectii au sarcina de a găsi fraza (de a o alege din cele 8) care se potriveşte fiecăruia din cele 5 proverbe. 3. Pentru testarea aspectului critic al gândirii (caracteristica a independen ei gândirii) Pentru copii mai mici: imagini (tablouri absurde) Exemplu: un cocoş care înoată pe un lac; copii la săniuş, iar in jur copaci inverzi i şi incărca i de fructe etc. Pentru copii mai mari: propozi ii absurde Exemple: Un motociclist a căzut, s-a lovit şi a murit imediat; cineva l-a dus la spital, dar sunt pu ine speran e ca va mai scapa cu via ă. Am trei fra i: Ion, Vasile şi eu Mai multi copii s-au jucat până seara pe camp. Când au pornit spre casă, s-au gandit să meargă în şir unul după altul. Cum însă nici unul nu voia să fie in coada şirului, au hotărât să nu fie nici unul ultimul din şir. Cineva spunea că nu va intra in apă până nu va şti să inoate.

4. Probe de sugestibilitate (in legatura tot cu independen a gandirii) a) Se cere subiectului să deseneze un cerc cu ajutorul unei monede şi apoi să deseneze un punct in interior. b) Se cere subiectului să deseneze o linie orizontala de la stanga la dreapta (de aprox. 3-4 cm). Apoi se cere subiectului să tragă o linie care s-o intersecteze pe aceasta. Alte probe. Se cere subiectilor să raspundă ce văd in anumite imagini prezentate. Răspunsurile se dau in urma unei întrebări sugestive din partea experimentatorului. 5. Pentru testarea gandirii creative Torrance E.P. (1994) a elaborat o serie de teste pentru evaluarea gandirii creative. Subiectul trebuie să facă, timp de trei minute, un desen cât mai complet pe baza ideilor sugerate de o figură incompletă, ca în figura de mai jos.

38

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Fig. 1. Figură incompletă ce trebuie întregită cu cât mai multe detalii figurale (sarcină neverbală) (după Lungu, 2000). Estimările s-au facut după următorii indici ai creativită ii: fluen a (numărul de răspunsuri); flexibilitate (numărul de categorii de răspunsuri); originalitate (elemente neobişnuite, cu frecven ă uzuală scazută); elaborare (numărul de idei comunicate de detalii). Rezolvarea de probleme După demersurile subiectului pentru găsirea solutiei de rezolvare se pot urmări o serie de parametri de definire a gandirii, cum ar fi: capacitatea de în elegere, ritmul de în elegere (perspicacitatea), direc ia mişcării proceselor de gândire (concret-abstract; abstract-concret); tipul de gândire etc. Dificultă i in rezolvarea de probleme: fixitatea func ionlală şi a metodei S-a demonstrat experimental că neputin a subiectului de a transfera func ionalitatea cunoscută a obiectului asupra unor utilită i ale lui şi in alte situa ii similare sau uşor diferite constituie o piedică serioasă in rezolvarea problemelor. Fixitatea functionala sporeşte dacă subiectul lucrează intr-o singură directie cu obiectul, intarindu-i astfel restrictiv functionalitatea, fa ă de cazul când doar il observa. Dacă obiectul este plurifunc ional utilizat, atunci subiectul îi va putea extinde mai uşor func ionalitatea şi la alte situa ii. Ca efect al inertiei gandirii, la unii subiecti poate să apară şi o fixitate func ională a metodei: utilizarea repetată a unei metode de rezolvare, specifică pentru un tip de problemă, poate conduce la utilizarea ei neadecvată la alte probleme (situa ie intâlnită la unii elevi in rezolvarea problemelor de aritmetica). - Eficien a rezolvării problemelor in şcoală creşte proportional cu în elegerea enuntului lor de către elevi. Modele de probleme pentru cercetarea experimentala a perspicacită ii şi ra ionamentului logico-matematic a) Cutiile cu etichete schimbate: Se dau trei cutii care con in câte două bile: una are două bile negre, a doua are doue bile albe şi cealaltă are o bilă albă şi una neagră. Din greşeală, cineva le-a schimbat etichetele astfel, încât pe ele scrie fals N.A. (negru-alb), A.A. (alb-alb) şi N.N. (negru-negru). De câte extrageri a unei singure bile este nevoie (fără a privi in interiorul cutiei) pentru a putea determina culoarea bilelor din fiecare cutie? b) Să presupunem că 5 saci au fost umplu i, în mod inegal, cu bile de rulmen i. In patru din cei cinci saci, fiecare bilă de rulment cântăreşte 10 grame. Într-un singur sac greutatea fiecărei bile este de 9 grame. Cum se poate determina, printr-o singura cântărire, care este sacul ce con ine bile de 9 grame?

39

Psihologie experimentală 2009 – 2010

2. PROCEDURI EXPERIMENTALE UTILIZATE ÎN STUDIEREA LIMBAJULUI Defini ii ale limbajului: Limbajul este un sistem şi o activitate de comunicare cu ajutorul limbii (Popescu-Neveanu, 1978, 414). Este o activitate de comunicare umană realizată printr-un sistem de semne şi reguli determinate istoric şi utilizat de o comunitate (Cocoradă, Niculescu, 1999, 100). Considera ii teoretice şi metodologice Primii care s-au ocupat de procesul de comunicare au fost gramaticienii urma i, la finele secolului XIX, de lingvişti, psihologi şi recent, sub imboldul necesită ilor practice de codaj electronic şi de programare a calculatoarelor, de matematicieni şi informaticieni. Vorbirea este o conduită socială şi în interiorul acesteia limbajul constituie un sistem de comunica ie. Pentru a-şi îndeplini această particularitate esen ială, limbajul trebuie să aibă o structură minimală comună diferi ilor membri ai societă ii. Această structură este asigurată de limbă iar de studierea ei se ocupă lingvistica. Dar lingvistica, studiind limba, face abstrac ie de conduitele verbale individuale, care constituie, după F. de Saussure (1916), vorbirea. De aceste conduite verbale se ocupă psihologia. Bineîn eles, între limbă şi conduitele verbale există o strânsă rela ie, fapt ce i-a făcut pe multi autori să vorbească despre termenii unui nou domeniu de cercetare psiholingvistică (Osgood şi Sebeok, 1954; T. Slama Cazacu, 1968 după Lungu, 2000). Psihologia limbajului trebuie să studieze ansamblul proceselor de comunicare determinate social care face posibilă însuşirea experientei umane. Conceptele de limbă, limbaj, vorbire constituie fiecare în parte o fa etă a aceluiaşi proces unitar şi complex, care are drept caracteristică esen ială comunicarea umană. Experimentul asociativ - verbal. Cea mai veche variantă a asocia iilor de cuvinte prezintă numai interes istoric: ea este de tip introspec ionist, experimentatorul fiind în acelaşi timp subiect şi notându-şi propriile asociatii de cuvinte alese de el însuşi (Galton, 1879). Condi iile de desfăşurare a experimentului asociativ – verbal (după Lungu, 2000, 244) a) Încăperea în care se face experimentul să fie ferită de zgomote sau alte elemente de distragere. b) Subiectul să fie relaxat şi să ştie ce are de făcut: e bine ca instructajul dat să fie simplu şi clar şi să se facă un exerci iu prealabil cu anumite cuvinte care nu sunt incluse pe lista de experimentare. c) Este bine ca subiectul să fie aşezat cu spatele spre experimentator pentru a nu fi distras de manevrele acestuia (notarea răspunsurilor, manevrarea cronometrului etc.). Clasificarea tehnicilor de utilizare a experimentului asociativ-verbal a) Tehnici clasice 1. Tehnica asocia iilor libere simple. Subiectul trebuie să spună cel mai repede posibil, cuvântul ce-i vine în minte, îndată după auzirea cuvântului - stimul (inductor). Libertatea de alegere a subiectului nu este limitată. Asocia ia este „simplă" în sensul că subiectul nu trebuie să dea decât un cuvânt - răspuns (indus) - eventual un cuvânt compus sau o locu iune. Prezentarea stimulului poate fi vizuală sau auditivă; răspunsul poate fi scris sau verbal; prezentarea probei, individuală sau colectivă; timpul de răspuns, liber sau impus; popula ia, studiată omogenă (studen i, muncitori etc.) sau luată după unele criterii.

40

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Se notează categoria din care face parte cuvântul răspuns (primar, secundar, tertiar), banal (obişnuit), original etc. 2. Tehnica asocia iilor libere continui. Se prezintă subiectului un singur cuvânt-stimul şi acesta răspunde cu mai multe cuvinte posibile pe care acesta i le evocă. Această tehnică poate da naştere la interferen e. Fiecare cuvânt al seriei poate fi influen at nu numai de stimulul ini ial la care subiectul trebuie să răspundă, ci şi de cuvântul de dinaintea lui. 3. Tehnica de asocia ie restrânsă simplă (zisă şi de asocia ie controlată). Se cere subiectului să dea un antonim sau sinonim (libertatea de alegere e restrânsă). 4. Asocia ie restrânsă continuă; similară cu precedenta, numai că subiectul trebuie să răspundă la un stimul generic (de exemplu, nume de oraşe sau lucruri din casă) prin cel mai mare număr de cuvinte ce intră în genul respectiv). b) Tehnici derivate 1. Asocia ii în lan . Subiectul trebuie să asocieze fiecare răspuns cu cuvântul dinainte şi nu cu cuvântul - stimul. Sunt cercetate aici în mod deosebit interferentele rezultate din asociatiile continue. 2. Asocia ii repetate. După ce s-a prezentat o dată lista de cuvinte, se face o pauză după care se prezintă din nou aceeaşi listă, cerând subiectului să repete răspunsurile date mai înainte la fiecare din aceste cuvinte - inductoare. 3. Asocia ie for ată. Subiectul nu răspunde “spontan", ci trebuie să aleagă dintr-o listă de răspunsuri pe cel care i se pare că evocă mai bine cuvântul - stimul. 4. Asocia ie prin semnifica ie (terminarea sau încheierea propozitiilor). Se alcătuiesc două propozi ii care au un cuvânt comun omis. Citindu-le o singură dată, subiectul trebuie să găsească cuvântul care a fost omis. Cuvintele omise trebuie să fie la începutul, mijlocul şi sfârşitul propozi iei. 5. Procedeul fluidită ii dirijate. Se dau 2 sau 3 cuvinte cu ajutorul cărora subiectul trebuie să construiască o frază compusă din 25 -50 de cuvinte (exemplu: pădure - zână - via ă ). Se dau aproximativ 3 minute. 6. Scrierea automată (similară întrucâtva cu tehnica asocia iile libere continue). Într-un timp dat, subiectul trebuie să scrie cât mai multe cuvinte (în 2 minute). Pentru uşurare, experimentatorul poate da un model de început care indică domeniul; exemplu: „a fost odată... (o poveste, fată, zână, băiat etc.). Procedeul este foarte eficient pentru determinarea legăturilor intraverbale (în special, flexibilitatea legăturilor intraverbale). Clasificarea răspunsurilor subiec ilor după următoarele criterii: I. Asocia ii verbale inferioare: a) primitive sau elementar exclamative (oh, ah, hm); b) imitative (subiectul dă un răspuns asemănător după structura sonoră a cuvântului - stimul, nu după sens); c) echolalice (repetâ cuvântul stimul); d) exterioare (fâră nici o legătură cu cuvântul dat); e) interogative (întreabă: Ce? Cum?); f) refuză răspunsul. II. Asocia ii verbale superioare. Acestea sunt formulate clar şi au un sens logic. De exemplu, la cuvântul gară, subiectul răspunde,,transport", „cale ferată" etc. III. Clasificarea se mai poate face şi după domeniul de familiaritate al cuvântului :cotidian, profesional şi general - periferice. IV. După criteriul lungimii cuvântului: monosilabice, plurisilabice etc.. Se face media laten elor pe categorii (domenii) şi se stabilesc gradul de consolidare al legăturilor verbale, precum şi principiul de structurare (după legătura semantică dintre inductor şi indus). - Experimentul asociativ - verbal determină şi gradul de coeren ă şi fluiditate verbală. - Experimental asociativ - verbal a fost utilizat şi ca indicator al tipului de activitate nervoasă superioară (L.B. Gakkel după Lungu, 2000). A fost folosit şi în activitatea judiciară pentru depistarea infractorilor (în lista de cuvinte ce se

41

Psihologie experimentală 2009 – 2010

prezintă infractorilor prezumtivi se introduc şi câteva cuvinte „critice", de exemplu, masă, sertar, bancnote etc.) (Lungu, 2000).

CURS 9. PROCEDURI EXPERIMENTALE UTILIZATE ÎN STUDIEREA MEMORIEI ŞI A ÎNVĂ ĂRII Defini ia memoriei Dic ionarul de psihologie al lui Popescu-Neveanu defineşte memoria astfel: „proces psihic de stocare şi destocare a informa iei, de acumulare şi utilizare a experien ei cognitive (1978,435)”. De regulă, memoria e definită ca un proces de întipărire (fixare), păstrare (re inere), recunoaştere şi reproducere a experien ei cognitive, afective şi voluntare a omului. Aşadar, memoria include în sine trei faze cu o foarte strânsă legătură între ele, şi anume: - faza de achizi ie şi de memorare, - faza de re inere sau de păstrare şi faza de actualizare cu două nivele (recunoaşterea şi reproducerea). Bazele neurofiziologice şi biochimice ale memoriei Din punct de vedere fiziologic, memoria se bazează pe fenomenele de remanen ă ce au loc la nivelul celulelor nervoase corticale. Procesele de întipărire, păstrare şi actualizare se bazează pe capacitatea creierului de a elabora legături nervoase temporare între diferite focare de excita ie din cortex, de a le sistematiza şi consolida şi de a le analiza. Aceste legături nervoase temporare, ce se formează între un număr indefinit şi foarte variat de focare de excita ie simultane şi succesive, se structurează în stereotipuri dinamice, care fixează engramele (urmele) excitan ilor ce au ac ionat asupra organismului. Cu cât “bătătorirea" prin repetare a acestor urme este mai intensă cu atât durabilitatea (trăinicia) engramelor este mai mare. In recunoaştere, stimulul declanşat trebuie să fie prezent pentru a reactualiza “urma", ceea ce se explică printr-o „bătătorire" mai slabă a acesteia. În reproducere, datorită unor întăriri mai intense şi repetate, legăturile nervoase temporare se structurează şi se fixează mai solid, ceea ce duce la o actualizare mai facilă (nu este necesară prezen a excitantului declanşator).

Din punctul de vedere al unor autori, fragilitatea conservării informatiei în aşa numita „memorie imediată" s-ar datora modificărilor activită ii electrice a structurilor nervoase (fragilitatea acestor trasee). Cu alte cuvinte, memoria de scurtă durată se bazează pe plasticitatea popula iilor neuronale (Lungu, 2000). In ce priveşte memoria de lungă durată biochimiştii încearcă să demonstreze că aceasta s-ar datora proceselor de sinteză a proteinelor şi enzimelor de la nivelul celulei nervoase. Principalii factori în sinteza proteinelor sunt acizii ribonucleici (ARN) şi dezoxiribonucleici (ADN), care, cum se ştie, sunt şi purtătorii informa iei genetice. Cercetarea experimentală a memoriei Un mare pas înainte făcut de psihologia experimentală în studiul proceselor psihice complexe îl constituie studiul experimental al memoriei ini iat de Hermann Ebbinghaus, care, citind lucrarea lui Fechner (Elemente der Psychophisik), are ideea de a utiliza metode cantitative în studiul proceselor psihice superioare şi în special al memoriei. Metode de investigare a memoriei a) Metoda întinderii sau de determinare a capacită ii de reproducere imediată (sau memoria imediată).

42

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Este vorba de determinarea cantită ii de material care poate fi reprodus după o singură prezentare. Datorită faptului că se testează „întinderea" elementelor re inute de subiect după o singură prezentare, procedeul poartă denumirea de “metoda întinderii". Elementele prezentate pentru reproducere imediată pot fi: cifre, litere, silabe, cuvinte, propozitii, obiecte (imagini) etc. b) Metoda elementelor re inute Caracteristica acestei metode este aceea că volumul de elemente date spre memorare depăşeşte capacitatea memoriei imediate. Performan a se notează după numărul de elemente re inute. c) Metoda timpului de achizi ie (denumită şi metoda memorizării complete). Constă în măsurarea timpului sau numărului de încercări până ce subiectul izbuteşte să stăpânească bine materialul. Criteriul “stăpânirii materialului" se ia după prima reproducere absolut corectă. Astăzi se foloseşte metoda reproducerilor succesive: materialul se prezintă de mai multe ori (într-un ritm constant) şi se introduce câte o reproducere a elementelor retinute, între două prezentări. d) Metoda ajutorului (anticipa iei) Procedura: După câteva prezentări ale materialului, se cere subiectului să-l reproducă. Experimentatorul are grijă să corecteze subiectul ori de câte ori greşeşte şi să-i “sufle" ori de câte ori se poticneşte până ce ajunge să stăpânească bine materialul. Se notează fie numărul erorilor făcute de subiect, fie numărul de interven ii necesare din partea experimentatorului. e) Metoda economiei Se prezintă subiec ilor spre memorare o listă de date, cuvinte, silabe fără sau cu sens etc. şi, după un anumit interval de timp, li se cere s-o reproducă. Fireşte că, datorită uitării, subiec ii nu mai sunt în stare să reproducă în întregime lista prezentată ini ial. Se cere subiectilor să memoreze din nou materialul respectiv până ajung să-l stăpânească bine. Se face o compara ie între timpul sau numărul de repeti ii care au fost necesare la memorarea ini ială şi cele necesare rememorării. f) Metoda perechilor asociate sau asocia iilor corecte (asocia iilor de sprijin). Cuvintele care se prezintă subiectului vor fi asociate fie între ele, fie cu cifre, figuri etc., în aşa fel încât pe listă apar perechi de elemente mnemice. Când se cere subiectului să reproducă elementele re inute, i se prezintă unul din membri perechii (cuplului), subiectul urmând a-l reproduce pe celălalt.

2. PROCEDURI EXPERIMENTALE UTILIZATE ÎN STUDIEREA ÎNVĂ ĂRII

DEFINI IA ÎNVĂ ĂRII “Învă area este definită ca o modificare sistematică, relativ permanentă în conduita, în modul de a răspunde la o situa ie, ca rezultat al practicii, al indeplinirii aceloraşi sarcini. In procesul învă ării are loc achizi ia unor răspunsuri noi, care reprezintă modificarea în conduita cerută de o situa ie nouă sau modificată” (Roşca, 1971, 188).

43

Psihologie experimentală 2009 – 2010

ACCEP IUNI ALE NO IUNII DE ÎNVĂ ARE Din punct de vedere fiziologic invă area inseamnă elaborarea de noi legături temporare in scoar a cerebrală şi consolidarea legăturilor formate.

-

Invă area poate sa insemne in faza initială, găsirea unui nou răspuns la o situatie, iar apoi, prin repetarea actiunii, perfectarea şi consolidarea răspunsului. In acest caz invatarea începe cu rezolvarea unei probleme, prin incercare şi eroare sau printr-un proces de intelegere. Rezultă de aici ca există o anumită relatie intre inva are şi rezolvarea de probleme, dar învatarea nu implică, totdeauna rezolvarea unei probleme.

CONDI IONAREA CLASICĂ Condi ionarea este procesul prin care anumite reac ii ajung sa fie declanşate de anumi i stimuli a căror semnifica ie (sau func ie semnalizatoare) s-a constituit in urma unei coinciden e, de obicei repetate, cu stimuli necondi iona i sau cu al i stimuli care si-au câştigat o semnificatie stabilizata, bine consolidată. In condi ionarea clasică stimulul conditionat precede cu câteva secunde stimulul neconditionat. Ex: In cercetările sale Pavlov a utilizat ca indicator preferat al formării legăturilor temporare, secre ia salivară. Există şi alte metode, care utilizează alti indicatori, de exemplu o reac ie motorică la o stimulare electrică (reac ie de apărare).

CONDI II PENTRU FORMAREA REFEXULUI CONDI IONAT Stimulii sau excitan ii sunt denumi i agen ii mediului ambiant, ac ionând asupra organelor senzoriale. Ei sunt de trei feluri : a) indiferen i, când nu produc animalului decât o reac ie de orientare (intoarcerea capului, privirea cu aten ie in direc ia stimulului nou) ; b) necondi ionali, dacă produc apari ia unui reflex necondi ionat c) condi ionali, cei ce conduc la producerea unei reac ii condi ionate, A forma un reflex condi ionat inseamnă să transformi un excitant indiferent in excitant conditional. Sunt cinci conditii principale: a) Stimulul indiferent să coincidă cu cel neconditional in repetate randuri. In experienta citată mai sus, lumina trebuie să aibă loc concomitent cu hrănirea, de mai multe ori. Aceasta coinciden ă este denumite „intărire". b) Stimulul indiferent să preceadă pe cel neconditional cu cel putin 1/2 de secundă. Dacă se produce in acelaşi timp sau dupa cel înnăscut, nu se mai formează legătura temporară. c) Emisferele cerebrate trebuie să fie în stare de excitabilitate (adică animalul să fie treaz şi flămând dacă ne bazăm pe reflexul salivar). d) Stimulul indiferent să fie suficient de intens pentru a putea fi perceput.

44

Psihologie experimentală 2009 – 2010

e) Stimulul indiferent să fie mai slab decât cel necondi ional. E vorba nu de intensitatea fizică, ci de cea biologică, de importan a sa pentru câine (Cosmovici, 1996, 76). TIPURI DE ÎNVĂ ARE R. Gagne a căutat să distingă 8 tipuri de învă are, pe care le-a ierarhizat in functie de complexitatea lor şi anume: a) Invă area de semnale (descrisă de Pavlov), când sugarul inva ă să-şi recunoască mama, nu numai după voce, ci şi după imaginea vizuală. b) Invă area stimul-răspuns (tip Thorndike), când sugarul înva ă o reac ie simplă: să-şi ină singur biberonul. c) Înlăn uirea de răspunsuri prezentă în învă area unui act mai complex (mersul pe bicicletă). d) Asocia iile verbale se formează cu prilejul învă ării cuvintelor şi al asocierii lor în propozi ii. e) Învă area discriminării de culori, forme, litere, numere, ducând la precizia diferen ierii percep iilor. f) Însu irea no iunilor constă „în a încadra obiectele într-o clasă şi in a raspunde acestei clase ca intreg". In acest caz, Gagne se referă numai la notiunile concrete (“ra ă", „ciocan", “copac"). g) Învă area no iunilor definite şi a regulilor. Prin “notiuni definite" autorul intelege notiunile abstracte care se asimileaza prin punerea lor in relatie cu altele. De aceea, le include in aceeasi categorie cu invatarea regulilor, regula fiind „o capacitate internă, care oferă individului posibilitatea de a răspunde la o clasă de situa ii-stimul cu o clasă de performan e". h) Rezolvarea de probleme constituie cea mai grea sarcina, cel mai complex tip de învă are, presupunând toate celelalte tipuri men ionate anterior (Gagne după Cosmovici,1996, 90). ÎNVĂ AREA PERCEPTIVĂ Sub numele de învă are perceptivă cuprindem modificările discriminative cu un caracter sistematic, in conditiile repetarii identice a stimulilor. Avem în vedere aici indeosebi reducerea pragului senzorial ex: detectarea unor noi detalii, diferentierea unor stimuli foarte asemanatori, recunoaşterea unor structuri in conditii diferite de percepere etc., ca efect al exerci iului şi ameliorarea perceperii stimulilor complecşi Analiza stimulilor, diferentierea lor se realizeaza indeosebi in legatura cu activitatea de răspuns a organismului, care arata in ce măsura diferen ierea a fost corectă. De indata ce un stimul dobândeşte un caracter semnalizator in raport cu activitatea pe care omul o efectueaza, sensibilitatea creşte. Cercetări efectuate în laboratoarele lui A. N. Leontiev arată că imbunătă irea diferen ierii auditive a inăltimii sunetelor nu se poate face numai prin antrenare senzoriala, prin exercitii de diferentiere pe cale auditiva a inaltimii sunetelor. Pentru aceasta este indispensabila participarea „motricii vocale", intonarea „externă" (cu glas tare) sau internă („in surdina") a sunetelor respective de către subiect (Roşca, 1971, 196). ÎNVATAREA SENZORIO-MOTORIE Sub acest titlu sunt cuprinse fenomenele de invă are in care modificarea reac iei constă in adaptarea unei forme de reac ii preexistente la condi ii perceptive noi, implicând fie stabilirea de noi coordonări senzoriomotorii, fie o creştere a preciziei sau fine ei coordonărilor sau a schemelor preexistente. Ex: Una din metodele mai frecvent utilizate in studierea şi demonstrarea formarii noii coordonări senzoriomotorii este invă area desenului in oglindă, în care se realizează o noua coordonare ochi-mână. ÎNVĂ AREA VERBALĂ Invă area verbală este inva area unui material verbal. In acest caz ea poate fi restrânsă, in mare masură, la memorarea unui material verbal: serii de termeni verbali, perechi asociate de termeni verbali etc. Aproape în toate ac iunile de inva are ale omului este implicat Iimbajul. Chiar în invă area unui labirint subiec ii adeseori ra ioneaza in termenii limbii. Din acest motiv este greu sa separăm inva area verbala de invă area perceptivă sau senzorio - ori perceptive-motorie.

45

Psihologie experimentală 2009 – 2010

TRANSFERUL Se in elege prin transfer influen a unei învă ări anterioare asupra unei învă ări consecutive. Când inva ăm un lucru, o activitate mai repede ca urmare a faptului ca am invă at o altă activitate mai inainte, transferul este pozitiv. Dacă învă area consecutivă se face mai incet sau este îngreunată transferul este negativ.

CURS 10. PROCEDURI EXPERIMENTALE UTILIZATE ÎN STUDIEREA ATEN IEI ŞI PERSONALITĂ II Defini ia aten iei „Activare, tonificare, mobilizare, orientare selectivă şi concentare focalizată a proceselor psihocomportamentale în vederea unei optime şi facile reflectări sau (şi) a unei intreven ii eficiente” (Popescu – Neveanu, 1978, 69)

Complexitatea fenomenologică a aten iei Deşi a fost fragmentată deseori pe compartimente de studiu, aten ia se prezintă ca un proces unitar, în care intră o serie de elemente psihologice şi neurofiziologice. De asemenea, necesitătile de cercetare sau didactice au impus şi alte subdivizări ale atentiei, ca: formele aten iei, tipurile aten iei, calită ile aten iei etc. CLASIFICAREA TIPURILOR DE ATEN IE Pentru clasificarea tipurilor de aten ie, Munn (1966) se foloseşte de 3 clase (după Lungu, 2000): 1. Aten ie involuntară, determinată de stimuli neaşteptati (pocnituri, fulger etc). 2. Aten ie voluntară, determinată de orientarea inten ionată a activită ii perceptive. 3. Aten ie habituală (sau set-ul habitual), determinată de starea de pregătire, de aşteptare a anumitor stimuli (de exemplu, aşteptarea unei veşti, a unui telefon, a unei vizite etc). Modelarea experimentala a particularita ilor aten iei Stabilitatea aten iei Dacă încercăm să privim pentru mai mult timp un anumit obiect, se poate observa că privirea noastră se deplasează în procesul examinării, când la un detaliu al obiectului, când la altul (fluctua iile aten iei). În activitatea cotidiană, însă, aten ia noastră se poate concentra un timp oarecare asupra unei activită i, mai ales atunci când există un factor motiva ional puternic. Volumul aten iei În câmpul activită ii noastre la un moment dat pot fi cuprinse un număr limitat de obiecte. De exemplu, la teatru percepem simultan un număr redus de personaje, dar dat fiind că aten ia se deplasează rapid de la un personaj la altul, de la un detaliu la alt detaliu, reuşim să cuprindem întreaga desfăşurare a ac iunii dramatice. Volumul aten iei este datorat, în plan fiziologic, extinderii zonei de excitabilitate optime în scoar ă ca efect al contopirii excita iilor simultane. Volumul aten iei ca factor psihoindividual prezintă o mare importan ă în via a omului, îndeosebi în activitatea profesională (la conducătorii auto, la aviatori, solda ii din patrulele de recunoaştere etc). Distribu ia aten iei Este o caracteristică a aten iei legată strâns de volum, dar care se referă la capacitatea de a cuprinde simultan în câmpul său un numar de actiuni. Se ştie că atunci când avem de efectuat o activitate care solicită o aten ie foarte concentrată, executarea unei activită i secundare este uneori imposibilă sau dificilă.

46

Psihologie experimentală 2009 – 2010

În cazul când una din activită i a fost automatizată devenind deprindere, ea va fi executată fără dificultă i. Pentru a putea desfaşura simultan două sau mai multe activită i, e necesar ca cel pu in una din ele să fie automatizată şi să nu mai solicite controlul permanent al conştiin ei. În cazul când amândouă activită ile sunt noi pentru subiect, ele cer eforturi sus inute de gândire şi nu vor fi executate fără dificultă i. Deplasarea atentiei Este definită ca posibilitatea de a trece cu uşurin ă de la o activitate la alta (unii oameni realizează cu mai multa uşurin ă acest lucru, al ii mai greu). Fiziologic, deplasarea este rezultatul mobilită ii proceselor nervoase: deplasarea focarului de excitabilitate optimă. Un rol important în deplasarea aten iei la om îl au semnalele verbale sub forma cerin elor şi indica iilor date, care ordonează un efort voluntar în vederea trecerii la efectuarea unei alte activită i. Distragerea atentiei Distragerea trebuie raportată întotdeauna la concentrarea aten iei. În fapt, prin distragerea aten iei în elegem două aspecte: a) distragerea generată de o excesivă labilitate a proceselor nervoase şi care se exprima printr-o imposibilitate de concentrare mai indelungată asupra unei activitati b) distragerea poate apărea ca o consecin ă a concentrării prea mari a atentiei. (Lungu, 2000, 205-206). Probe speciale de aten ie O probă care evaluează şi capacitatea de muncă este cea a lui Toulouse – Pieron. La această probă, subiectul are sarcina de a bara semnele indicate in prezentare cu caractere mai groase. Se calculeaza, pentru evaluarea cantitativă, suma figurilor corect barate. 2. PROCEDURI EXPERIMENTALE UTILIZATE ÎN STUDIEREA PERSONALITĂ II Considera ii teoretice “Concomitent cu dezvoltarea tehnicilor proiective, unii cercetători s-au orientat spre dezvoltarea şi rafinarea inventarelor de personalitate. Aceste cercetări s-au centrat îndeosebi pe evaluarea unor trăsături sau aspecte restrânse ale personalită ii şi au profitat de dezvoltarea tehnicilor statistice şi de o mai bună în elegere a problemelor complexe legate de fidelitatea şi validitatea măsurătorilor. Adep ii acestei orientări au subliniat avantajele inventarelor: administrarea rapidă pe un grup mare de persoane; posibilitatea de a utiliza uşor proceduri statistice pentru stabilirea normelor şi a consisten ei interne a rela iei dintre scorurile testului şi alte măsurători ale comportamentului etc. Au fost eviden iate şi o serie de limite ale acestora, între care posibilitatea falsificării răspunsurilor şi faptul că inventarele vizează doar aspecte superficiale ale personalită ii sunt cele mai importante. Ce este personalitatea? Se impune mai intâi să deosebim termenii „persoană” şi „personalitate”. - Termenul persoană - desemnează individul uman concret. - Personalitatea - este o construc ie teoretică elaborată de psihologie in scopul în elegerii şi explicarii - la nivelul teoriei ştiin ifice - a modalită ii de fiin are şi func ionare ce caracterizeaza organismul psihofiziologic pe care il numim persoană umană. Aceasta primă precizare ne permite să diferen iem conota ia ştiin ifică a termenului ,,personalitate” - categorie, constructie teoretica - de sensul comun al acestuia, adică însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. O privire generală asupra mai multor definitii date personalita ii eviden iază câteva caracteristici ale acesteia (Perron apud Dafinoiu, 2000):

47

Psihologie experimentală 2009 – 2010

- Globalitatea: personalitatea cuiva este constituită din ansamblul de caracteristici care permit descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte. - Coeren a: majoritatea teoriilor postuleaza ideea existen ei unei anume organizări şi interdependen e a elementelor componente ale personalită ii. - Permanen a (stabilitatea) temporală: daca personalitatea este un sistem func ional, în virtutea coeren ei sale, acesta generează legi de organizare a căror ac iune este permanentă. Defini ie personalitate Cele trei caracteristici - globalitate, coeren ă, permanen ă - eviden iază faptul c ă per so nalitatea este o structură. Una dintre defini iile ce eviden iază cel mai bine aceste caracteristici este cea dată de Allport: “Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic" (Allport apud Dafinoiu, 2002, 32). Teoriile ştiin ifice asupra personalita ii îşi propun mai multe obiective: I. II. III. Descrierea conduitei prin apelul la diverse taxonomii, Explicarea respectivei conduite prin utilizarea informatiilor referitoare la influen ele de diverse tipuri (ereditare şi de mediu) Predic ia conduitei în situa ii tipice.

Având în vedere interac iunea dintre teorie şi metode, putem afirma că obiectivele metodelor de evaluare ale personalită ii sunt aceleaşi: descrierea, explica ia şi predic ia. Comportamentul este determinat de trăsăturile de personalitate sau de situa ie ? Unul dintre obiectivele principale ale cunoaşterii şi evaluării personalitatii este realizarea de predic ii privind comportamentul persoanei intr-o anumita situatie. Allport, Eysenck, Cattell consideră că, deşi faptele de conduită ale unei persoane prezintă o anume variabilitate situa ională, pe termen lung, observa ia ne furnizează un cadru relativ stabil, unitar, de aşteptare şi interpretare, ne relevă anumite invariante. Trăsătura psihică este conceptul care eviden iază aceste însuşiri sau particularită i relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. In plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispozi ia de a răspunde in acela i fel la o varietate de stimuli. De exemplu, timiditatea este un mod relativ stabil de comportare marcat de stângacie, hiperemotivitate, mobilizare energetică exagerată etc. Privită astfel, trăsătura are la bază câteva afirma ii implicite: • comportamentul este consecvent: persoana tinde să manifeste aceleaşi reac ii obişnuite în raport cu o categorie întreagă de situa ii; • oamenii variază în func ie de nivelul sau frecven a oricărui tip de comportament; • personalitatea are o anume stabilitate. Rolul eredită ii in determinarea personalită ii O corectă evaluare a personalită ii asigură baza necesară pentru un prognostic valid privind dezvoltarea acesteia. Or, dacă factorii ereditari au un rol important în determinarea unor trăsăsturi de personalitate, atunci acestea ar trebui să fie suficient de stabile pentru a asigura cadrul necesar unui bun prognostic. Începând de la mijlocul anilor '70, multe cercetări efectuate asupra gemenilor indică faptul că aproape jumătate, dacă nu chiar mai mult, din varia ia caracteristicilor majore ale personalită ii este datorată factorilor genetici. Conflicte valorice in cercetarea psihosocială Deşi problemele etice au fost totdeauna luate în considerare de către cercetătorii in domeniul personalită ii şi de către psihologii practicieni, ele constituie, in ultima vreme, un subiect din ce in ce mai mult analizat.

48

Psihologie experimentală 2009 – 2010

In general, conflictele valorice se referă la: i. Protectia drepturilor individului versus libertatea cercetarii stiintifice. ii. Protectia drepturilor individului versus obligatia profesionala a omului de stiinta de a cauta noi informa ii. iii. Protectia drepturilor individului versus nevoia societă ii de progres stiintific si tehnologic. iv. Dreptul omului de stiin ă de a avansa in profesia sa versus normele sociale referitoare la tratamentul oamenilor, libertatea persoanei şi protectia intimitatii. Aspecte ale activită ii ştiin ifice care pot antrena probleme etice Există patru aspecte majore ale activită ii ştiintifice privind evaluarea personalită ii care pot genera probleme etice: formularea teoriilor sau problemelor cercetării; conducerea cercetării şi tratamentul aplicat participantilor la cercetare ; cadrul institutional in care este organizată cercetarea ; interpretarea şi aplicarea rezultatelor cercetarii. Tipuri de probleme etice in cercetarea psihologice şi in activitatea de evaluare a personalitatii Intimitatea Respectarea demnita ii persoanei evaluate psihologic Consim ământul informat Inşelarea sau păcălirea subiec ilor Confiden ialitatea CURS. 11. PROBLEME DE ETICĂ ÎN PSIHOLOGIA EXPERIMENTALĂ Aspecte etice vizate în cadrul cercetărilor din ştiin ele socio-umane În momentul în care dorim să realizăm un experiment psihologic trebuie să inem seamă şi de aspectele etice implicate într-o cercetare. Există ări (printre care şi România) în care normele de etică sunt prevăzute prin lege, iar începerea unei cercetări nu se poate realiza fără acordul scris al unei comisii specializate existente la nivelul universită ilor sau institutelor de cercetare (Ani ei, 2000, 166). Cercetătorii recunosc faptul că participan ii la experiment au dreptul la intimitate şi îşi pot cere drepturile în cazul urmăririi comportamentului lor în absen a acordului exprimat. De asemenea, persoanele ce au luat parte la o cercetare au dreptul să ştie dacă propriul lor comportament a fost sau nu manipulat, în ce scop şi pentru cât timp. Etica cercetării nu este un set de dogme morale impuse comunită ii cercetătorilor (Hohn şi Vârgă, 2000, 47). Mai degrabă ea poate fi considerată un set de principii menit să asiste cercetătorul în demersurile sale, ajutându-l să evite conflicte valorice. În cadrul ştiin elor socio-umane aspectele etice vizează cel pu in trei categorii: - rela ia dintre societate şi ştiin ă; - problematica profesării; - tratamentul aplicat participan ilor la experiment. Probleme de etică ale experimentului psihologic Implica iile de ordin etic ale unei cercetări sunt majore şi o serie de principii, norme, reguli trebuie să fie cunoscute şi respectate indiferent de statutul celui care întreprinde cercetarea (de la student la cercetător, de la preparator la profesor universitar) sau de complexitatea demersului experimental (Ani ei, 2000, 166). Ob inerea consim ământului participan ilor Conform principiilor eticii, cercetătorul va informa subiec ii înaintea participării, despre aspectele care în mod rezonabil ar putea să influen eze dorin a de a participa şi va explica toate celelalte aspecte ale cercetării despre care participan ii vor să ob ină informa ii. Aşadar ei trebuie avertiza i şi despre acele aspecte care pot avea efecte nedorite (M. Ani ei, 2000, 171).

49

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Respectarea intimită ii Adesea, cercetările impun încălcarea dreptului la intimitate al participantului la experiment. Subiec ilor li se pot adresa întrebări intime, pot fi observa i fără ca ei să ştie, li se pot manipula trăirile, percep iile sau comportamentele. E foarte dificil de stabilit în ce condi ii o cercetare justifică încălcarea acestor drepturi (Ştefan Boncu, 2000, note de curs). Libertatea subiectului de a se retrage Participan ilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a refuza participarea sau de a se retrage oricând din experiment. „Cu to ii suntem de acord că omul de ştiin ă nebun care şi-ar intui subiec ii de scaun legându-i în curele ar da dovadă de un comportament total ne-etic!” (M. Ani ei, 2000, 172). Protec ia împotriva consecin elor dăunătoare O modalitate concretă sugerată de APA este posibilitatea ca subiectul să poată lua legătura cu investigatorul în urma participării lor la cercetare. Chiar şi proiectul cel mai scrupulous din punct de vedere etic cu asigurarea unui risc minim de vătămare poate avea efecte consecutive neprevăzute. Astfel, participan ii trebuie să aibă posibilitatea de a primi ajutor sau sfaturi de la experimentator dacă apar totuşi probleme. În acest sens se pot oferi consulta ii ulterioare pentru a oferi explica ii suplimentare celor care au nevoie (M. Ani ei, 2000, 174). Debriefing-ul Studiile de psihologie experimentală ridică numeroase probleme de natură etică, mai ales în cazul celor în care se foloseşte înşelarea (păcălirea) unei păr i a participan ilor (en.: „deception”), în vreme ce al ii sunt complici ai experimentatorului: „Ra iunea pentru care subiec ilor nu li se dezvăluie adevăratul scop şi algoritm al experimentului şi sunt „prosti i” e simplă: dacă subiec ii cunosc obiectivul şi ipotezele experimentului, ei nu se mai comportă firesc. Imagina i-vă ce sar întâmpla în momentul în care participan ilor la un experiment li se dezvăluie că scopul lui este de a vedea în ce condi ii şi în ce măsură eşti gata să sari în ajutorul semenului tău” (s.n.) (Ilu apud Andronic, 2006). „Inducerea în eroare a participan ilor este o sursă puternică de nemul umire din partea participan ilor, care sunt puşi uneori să îndeplinească sarcini care le provoacă neplăceri şi stres sau pot dezvolta reprezentări şi atitudini negative fa ă de studiile de psihologie socială, care se pot difuza în rândul opiniei publice. De aceea, se preferă o limitare drastică a utilizării înşelării participan ilor, doar în cazurile în care este absolut necesar. În cazul în care utilizarea înşelării participan ilor nu poate fi evitată, trebuie respectate următoarele direc ii de ac iune: - se iau toate măsurile posibile pentru protejarea siguran ei fizice şi psihice şi pentru respectarea drepturilor participantului; - se utilizează o serie de tehnici concrete de ameliorare sau eliminare a efectelor inducerii în eroare: a) Consensul informativ, care presupune o informare prealabilă a participan ilor (înainte de începerea experimentului) asupra duratei acestuia, asupra condi iilor de desfăşurare, cine participă şi precizarea faptului că au libertatea totală de a participa sau nu şi de a se retrage oricând în timpul experimentului; b) Informarea post-experiment (en. „debriefing” adică a asculta raportul cuiva), în cadrul căreia participan ilor li se dau toate informa iile, se explică de ce a fost nevoie de tactica înşelării. Participan ii sunt ruga i să pună întrebări şi să îşi exprime opiniile în legătură cu modul de desfăşurare şi utilitatea experimentului desfăşurat” (Boncu apud Andronic, 2006). Confiden ialitatea Rezultatele unui experiment trebuie inute secret atunci când ele se referă strict la o persoană, exceptând cazul în care s-a convenit contrariul.

50

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Principii generale privind efectuarea cercetărilor cu subiec i umani Asocia ia Psihologilor din România Asocia ia Psihologilor din România prevede în capitolul XIV din Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică reglementări referitoare la cercetarea ştiin ifică şi valorificarea rezultatelor: „Art. XIV.1. În cercetările lor psihologii vor căuta, pe cât posibil, să promoveze cele mai noi metodologii de cercetare utilizate de comunitatea psihologică interna ională, respectând atât standardele de rigoare ştiin ifică cât şi standardele etice. Acordul de cercetare Art. XIV.2. Atunci când psihologii au nevoie de aprobare, din partea unei institu ii, pentru desfăşurarea cercetărilor, aceştia vor furniza toate datele necesare pentru acordarea aprobării şi vor avea în vedere ca protocolul de cercetare să corespundă aprobărilor primite. Ob inerea consim ământului Art. XIV.3. În ob inerea consim ământului informat psihologii vor aduce la cunoştin a participan ilor scopurile cercetării, durata, procedurile utilizate, riscurile, beneficiile inclusiv compensa iile financiare, limitele confiden ialită ii, dreptul oricui de a se retrage din cercetare şi în general toate datele pe care participan ii le solicită şi de care au nevoie pentru a-şi da consim ământul. În cazul în care există posibilitatea producerii unor daune şi suferin ă, psihologii au obliga ia să o minimizeze pe cât posibil. Utilizarea de suport audio-video Art. XIV.4. Psihologii vor ob ine consim ământul informat de la to i participan ii la cercetare pentru înregistrările audio şi video, înaintea efectuării acestora, oferind garan ii că acestea vor fi utilizate numai într-o manieră în care identificarea nu poate produce daune celor implica i. Limitări ale informării Art. XIV.5. Psihologii nu vor face studii şi cercetări care implică proceduri de prezentare ascunsă/falsă a modelului de cercetare decât dacă alternativa de prezentare corectă nu este fezabilă ştiin ific sau aduce o alterare evidentă concluziilor cercetării. În acest caz, participan ii vor fi informa i de utilizarea unui astfel de model de cercetare şi vor participa numai dacă îşi dau consim ământul, putând oricând să-şi retragă datele din cercetare. Cercetarea, în acest caz, poate fi derulată numai dacă nu poate produce suferin ă sau daune participan ilor. Excep ia de la consim ământ Art. XIV.6. Psihologii se pot dispensa în cadrul cercetărilor de consim ământul informat al participan ilor numai dacă (a) cercetarea nu poate produce în nici un fel daune (observa ii naturale, practici educa ionale sau curriculare, chestionare anonimă, cercetare de arhive) sau (b) este permisă de reglementări legislative. Persoane şi grupuri vulnerabile Art. XIV.7. Psihologii vor căuta să examineze etic, independent, adecvat drepturilor omului şi să ia toate măsurile de protec ie pentru orice cercetare ce implică grupuri vulnerabile şi/sau persoane cu incapacitate de a-şi da consim ământul informat, înainte de a lua decizia de a începe. Evitarea unor categorii de subiec i Art. XIV.8. Psihologii nu se vor folosi de persoane cu incapacitate de a-şi da consim ământul în nici un studiu sau cercetare, dacă studiul sau cercetarea avută în vedere poate fi finalizată la fel de bine cu persoane care au capacitatea deplină de a-şi da consim ământul informat. Manipularea prin creşterea compensa iilor Art. XIV.9. Psihologii vor evita să propună şi să acorde participan ilor la cercetare compensa ii financiare excesive sau alte forme de stimulente pentru participarea la cercetare şi care pot favoriza ob inerea consim ământului, cu atât mai mult atunci când sunt eviden e clare că există riscul producerii de suferin ă şi daune în timpul cercetării. Utilizarea animalelor în cercetare Art. XIV.10. Psihologii care utilizează animale în cercetările lor, vor evita provocarea de suferin ă acestora, excep ie făcând cercetările care nu presupun metode invazive producătoare de suferin ă sau leziuni. Corectitudinea datelor

51

Psihologie experimentală 2009 – 2010

Art. XIV.11. Psihologii nu au voie să prezinte date false pentru care nu au fost făcute în realitate măsurători. Dacă vor constata erori de prezentare a datelor sau de prelucrare a acestora vor face to i paşii necesari pentru corectarea acestora, altfel vor retrage şi anula cercetarea. Plagiatul Art. XIV.12. Psihologii nu vor prezenta date sau rezultate din alte studii sau cercetări, ca apar inându-le lor. Abuzul de status Art. XIV.13. Psihologii vor fi credita i pentru cercetările făcute cât şi pentru publicarea acestora numai în măsura în care aceştia au o contribu ie majoră. Astfel psihologii vor face distinc ia între autor principal al cercetării, contribu ie la cercetare, contribu ie minoră şi statusul sau pozi ia pe care o de ine respectivul psiholog. Astfel pozi ia academică, titlul academic sau pozi ia socială sau cea de sef de departament sau manager într-o institu ie nu conferă nimănui credit pentru o pozi ie principală în cercetare, decât în măsura în care există o acoperire reală prin contribu ia adusă la cercetare şi nu prin statusul social sau academic. Transmiterea datelor Art. XIV.14. Atunci când există solicitări de folosire sau de verificare a datelor din partea unui alt cercetător decât cei implica i direct în cercetare, psihologii vor putea oferi datele de cercetare numai în măsura în care se păstrează confiden ialitatea acestor informa ii de către cei cărora li se încredin ează şi dacă există o specificare clară a modului de utilizare a acestora. Protejarea datelor Art. XIV.15. Psihologii vor proteja datele de cercetare, asigurându-se că acestea sunt păstrate în condi ii de securitate. Protocoalele de cercetare, datele de cercetare sistematizate sau cele deja publicate pot fi păstrate fără restric ii dar în condi iile respectării normelor etice. Onestitate ştiin ifică Art. XIV.16. Psihologii implica i în evaluarea, monitorizarea, realizarea şi raportarea activită ilor de cercetare ştiin ifică vor manifesta impar ialitate şi obiectivitate şi vor respecta drepturile de proprietate intelectuală. Selec ia proiectelor de cercetare, a rezultatelor cercetărilor realizate pentru a fi valorificate publicistic sau practic se va face doar pe criterii de relevan ă ştiin ifică, excluzându-se orice considerent personal sau de natură extraprofesională. Buna conduită în cercetarea ştiin ifică Art. XIV.17. În activitatea de cercetare ştiin ifică psihologii vor evita ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite, confec ionarea de rezultate, înlocuirea rezultatelor cu date fictive, interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi deformarea concluziilor, plagierea rezultatelor sau a publica iilor altor autori, neatribuirea corectă a paternită ii unei lucrări, nedezvăluirea conflictelor de interese, deturnarea fondurilor de cercetare, neînregistrarea şi/sau nestocarea rezultatelor, lipsa de obiectivitate în evaluări, nerespectarea condi iilor de confiden ialitate precum şi publicarea sau finan area repetată a aceloraşi rezultate ca elemente de noutate ştiin ifică. Datele contradictorii, diferen ele de concep ie experimentală sau practică, diferen ele de interpretare a datelor, diferen ele de opinie nu constituie abateri de la buna conduită în cercetarea ştiin ifică. Psihologii afla i într-un proces de deliberare, consumator de timp, sunt încuraja i şi li se recomandă să se consulte cu colegii lor sau cu persoane avizate dintr-un corp de avizare a problemelor etice ce pot aduce obiectivitate şi clarificare în procesul de luare a deciziei. Deşi decizia direc iei de ac iune apar ine psihologului, căutarea şi apelarea la astfel de consultări reflectă maturitate profesională şi o abordare etică a procesului de luare a deciziei.

Principiile Etice ale Psihologilor Asocia ia Psihologilor Americani (APA)

1. Principiul responsabilită ii 2. Principiul competen ei 3. Principiul standardelor morale şi legale

52

Psihologie experimentală 2009 – 2010

4. Principiul declara iilor publice 5. Principiul confiden ialită ii 6. Bunăstarea consumatorului 7. Principiul rela iilor profesionale 8. Principiul tehnicilor de evaluare 9. Cercetarea cu participan i umani 10. Grija şi utilizarea animalelor după Clinciu (2005).

Ilustrări ale problemelor deontologice Cel mai vechi caz de încălcare a normelor morale într-un experimentul cu con inut psihologic rămâne experimentul făcut din porunca împăratului lui Frederic al II-lea (1194-1250): mânat de curiozitatea de a afla ce limbă vor vorbi copiii (de diferite na ionalită i) când vor fi mari, dacă de la naştere nu vor auzi nici un cuvânt, acesta a luat câte un nounăscut din 18 regiuni ale Imperiului German şi a ordonat doicilor să-i crească fără a le adresa niciodată nici un cuvânt. Dar curiozitatea bolnavă a împăratului nu a putut fi satisfăcută pentru că to i copilaşii au murit înainte de a împlini vârsta de doi ani, fără să fi fost atinşi de vreo boală incurabilă. Caren a afectivă, izolarea socială (mai ales în primii ani de via ă) produc întotdeauna (dacă nu decesul) tulburări psihice ireversibile (Chelcea, 2004, 429). În acelaşi registru al încălcării normelor morale se înscrie experimentul lui Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford (SUA). Cercetătorul a inclus în protocolul experimentului voluntari pentru studierea comportamentului încarcera ilor. « Aşa numitul Stanford Prison Experiment realizat în 1972 prevedea ca 24 de studen i să joace, timp de două săptămâni fie rolul de prizonier, fie pe cel de gardian într-o închisoare simulată chiar în campusul Universită ii amintite. Ei primeau câte 15 dolari pe zi pentru participarea la experiment. Pe neaşteptate, studen ii care acceptaseră rolul de prizonieri au fost aresta i, lua i din camerele lor şi « închişi« în celulele penitenciarului improvizat. Gardienii au început să-i supravegheze. S-a constatat că paznicii îşi luaseră rolul în serios mai mult decât se aşteptase Zimbardo, au devenit tiranici, cruzi, sadici. Unii gardieni se comportau normal, erau « buni », dar nu interveneau să potolească zelul celorlal i. Deşi plata pentru experiment nu era de neglijat, trei dintre studen ii ce jucau rolul prizonierilor au refuzat să mai participe la experiment, acceptând să dea chiar to i banii înapoi. Philip Zimbardo, observând schimbări comportamentale nedorite, a luat hotărârea de a întrerupe experimentul » (Babbie apud Chelcea, 2004, 430).

53

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->