Sunteți pe pagina 1din 53

Psihologie experimentală

2009 – 2010

SINTEZE
PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

CURS 1. INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA EXPERIMENTALĂ

Domeniul Psihologiei experimentale îl constituie teoria şi practica experimentului ca metodă de cercetare


activă şi eficientă. Din acestă perspectivă Nicolae Lungu consideră că psihologia experimentală serveşte metodologic
orice cercetare psihologică de tip experimental (2000,15).

Mihai Aniţei consideră că psihologia experimentală este o disciplină care se ocupă în primul rând de modul corect
de conducere a unor studii experimentale:

 cum să identificăm probleme din realitate,


 cum să dezvoltăm ipoteze,
 cum să organizăm experimentul pentru a verifica ipotezele,
 cum să adunăm datele,
 să le analizăm,
 să le interpretăm.

DEFINIŢIE

N. Lungu - psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor, normelor şi regulilor care stau la baza
organizării şi desfăşurării experimentului în psihologie, cu scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice
(2000,15).

CERCETAREA EXPERIMENTALĂ ÎN PSIHOLOGIE


- SCURT ISTORIC-

Leonardo Da Vinci – 1452 - 1519 - contribuţii şi anticipări in diferite ramuri ale ştiintei realizând numeroase
experimente: mecanica, hidrotehnica, optica, cosmologie, anatomie, botanica etc.
Galileo Galilei - 1564 - 1642 - astronom, filosof şi fizician italian. Considerat "părinte" al ştiinţei moderne, a fost
gânditorul care a deschis o eră nouă în cercetarea ştiinţifică, bazată nu numai pe observaţia directă a naturii, dar şi pe
informaţiile date de mijloacele tehnice de investigaţie.

Bressel - astronom german - 1820, şi-a dat seama studiind senzaţiile vizuale, că perioada de latenţă variază de la
individ la individ şi ajunge la ideea unei “ecuaţii personale”.

Frenologia lui F.J.Gall (1758 - 1828) - după care facultăţile unui individ ar putea fi apreciate în funcţie de forma
creierului său, cunoaşte un mare succes în jurul anului 1820, dar nu are decât aparenţele unei teorii ştiinţifice şi ea este
respinsă de Fleurens în 1842.

P.Broca (1824 - 1880) care stabileşte că piciorul celei de a treia circumvoluţii frontale a emisferei stângi
constituie centrul limbajului.

Pionierii metodei experimentale

Ernst Heinrich Weber (1795-1878)

1
Psihologie experimentală
2009 – 2010

- A fost specialist în anatomie şi fiziologie la Leipzig, cercetările sale concentrându-se asupra senzaţiilor cutanate,
a simţului tactil, urmărind concret efectul activităţii musculare în estimarea greutăţii obiectelor.
- Weber a descoperit raporturile constante, în cazul diferitelor modalităţi senzoriale, între mărimea unei stimulări şi
cantitatea necesară pentru a produce o nouă stimulare. În acest fel s-a ajuns la binecunoscuta lege a lui Weber
privitoare la pragurile diferenţiale.

Gustav Theodor Fechner (1801-1887)

- a realizat primele cercetări în psihologie având în centrul lor vederea cromatică şi imaginile consecutive. După
1850 el este cel care generalizează legea lui Weber, preocupându-se de posibilitatea existenţei unor legi care să
guverneze transformarea energiei fizice în corespondentul ei mental. Fechner este cel care va formula legea
pragurilor diferenţiale extinse şi care pune bazele psihofizicii şi psihologiei experimentale prin lucrarea din 1860
„Elemente de psihofizică”.

Hermann von Helmholtz (1821-1894)

- Cercetător în ştiinţele naturii şi fiziolog, a adus contibuţii remarcabile în domeniul mecanismelor vederii
colorate (teoria tricromatică a vederii), în sfera fiziologiei auzului (teoria rezonanţei), dar a realizat cercetări şi asupra
atenţiei şi memoriei, realizând de fapt experimente de tranziţie între fiziologie şi psihologie experimentală.
- Un experiment important este cel realizat asupra timpului de reacţie, prin care a studiat viteza de propagare a
impulsului nervos.

Wilhelm Wundt (1832-1920)

A fost discipolul lui Helmholtz, a avut o temeinică pregătire în fiziologie, dar Wundt s-a simţit atras şi de
psihologie fapt pentru care publică în 1874 lucrarea „Principii de psihofiziologie”, lucrare pe care Boring o considera
drept cea mai importantă carte din istoria psihologiei experimentale.

- Wundt rămâne în istorie prin înfiinţarea primului laborator de psihologie experimentală în 1879 la Leipzig,
devenit apoi primul Institut de Psihologie. Tot el este cel care a înfiinţat şi prima revistă de psihologie.

Hermann Ebbinghaus (1850-1909)

- A studiat memoria umană, devenind celebru prin lucrarea „Despre memorie” apărută în 1885.
- A mai studiat teoria culorilor, dar a revenit la procesele superioare, propunând în 1897 o metodă pentru a testa
inteligenţa şcolarilor.

Trecut şi actualitate în psihologia experimentală românească

Eduard Gruber (1861-1896)

- Susţine primul curs de psihologie experimentală la Iaşi între anii 1893-1894


- În 1893 înfiinţează şi primul laborator de psihologie experimentală la Universitatea din Iaşi.
- Teza de doctorat „Luminozitatea specifică culorilor” publicată în 1893 de către Wundt
- în 1889 participă la Londra la al II-lea Congres de Psihologie Experimentală unde expune o a doua lucrare ce
are în atenţie problema culorilor – mai exact aceea a audiţiei colorate şi fenomenelor similare.
- În 1893 realizează un chestionar cu 26 de întrebări pe care îl trimite unor oameni talentaţi vizual. Chestionarul
a fost publicat în „Revue Psihologique” sub redacţia lui Theodule Ribot, al cărui discipol a fost în 1886.
- Gruber a murit însă la doar 35 de ani într-o clinică de boli nervoase.

2
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957)

- A lucrat la Institutul de Psihologie de la Leipzig (1891-1893)


- Primul curs de psihologie experimentală la Universitatea din Bucureşti în 1897
- Un moment important - publicarea lucrării „Problemele psihologiei” în 1898
- a început prin a fi elev şi colaborator al lui Beaunis chiar în primul an de funcţionare al laboratorului de
psihologie fiziologică de la Sorbona (1889-1890).
- Înfiinţează în 1906 Laboratorul de psihologie experimentală al Universităţii din Bucureşti.
- Dintre lucrările sale amintim:

„Despre suflet” (1899); „Problemele psihologiei” (1908); „Puterea sufletească” (1930); „Psihologia
poporului Român” (1937).

Nicolae Vaschide (1873-1907)

- În 1895 susţine examenul de licenţă în psihologie cu o teză despre senzaţiile vizuale


- În acelaşi an el a audiat cursurile lui Alfred Binet ţinute la Universitatea din Bucureşti.
- În toamna aceluiaşi an Vaschide pleacă la Paris fiind invitat de Binet pentru a lucra în laboratorul acestuia ca
ataşat.
- Din acel moment şi până la sfârşitul scurtei sale vieţi, Vaschide a rămas în Franţa.
- A realizat numeroase cercetări singur sau în colaborare, a publicat 200 de studii dintre care 14 cărţi. Între
acestea 18 studii au fost realizate împreună cu Binet şi au apărut după 1897 în L’Annee psychologique.
- Împreună cu M. T. Holban a editat o revistă în care a publicat studiul său „Psihologia individuală” (1907).

Florian Ştefănescu-Goangă (1881-1958)

- A fost elevul lui Wundt în al cărui laborator a elaborat, la Leipzig, teza de doctorat - lucrare de psihologie
experimentală publicată în revista lui Wundt în 1911.
- realizarea cea mai de preţ a lui rămâne „Şcoala psihologică de la Cluj”, echipa de cercetători pe care i-a
format şi care vor continua dezvolatarea psihologiei experimentale.
- A fost partizan al psihologiei biologice, a iniţiat şi condus începuturile mişcării de selecţie şi orientare
profesională (1929), diagnosticarea inteligenţei (1940).
- A creat la Cluj Revista de Psihologie (1938-1949) la care au publicat şi psihologi ca H. Pieron, S.N. Allport,
C.E. Spearman ca şi psihologi români: N. Mărgineanu, Al. Roşca.
- Dintre lucrările sale: „Selecţia capacităţilor şi orientarea profesională” (1928), „Măsurarea
inteligenţei”(1940,1945).

Gheorghe Zapan (1897-1976)

- psiholog - timp de peste 40 de ani a funcţionat în calitate de profesor de psihologie experimentală la


Universitatea din Bucureşti. Contribuţiile sale: peste 100 de studii şi articole, modele experimentale în vederea unei bune
şi rapide depistări şi aprecieri a aptitudinilor şi intereselor elevilor pentru diferite profesiuni etc.

Alexandru Roşca (1907-1996)


Metodologie si tehnici experimentale in psihologie. Bucuresti: editura stiintifica (1971).
- profesor la catedra de psihologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj –Napoca, şi-a concentrat activitatea
didactică şi de cercetare ştiinţifică pe problematica psihologiei experimentale, psihologiei învăţării şi
creativităţii.
- În perioada anilor 1930-1945 a elaborat o serie de lucrări printre care „Măsurarea inteligenţei şi debilitatea
mintală” (1930); „Motivele acţiunilor umane” (1943).

3
Psihologie experimentală
2009 – 2010

CURS 2. TIPOLOGIA EXPERIMENTELOR

EXPERIMENTUL - DEFINIŢII

Dicţionarul de Psihologie al lui Paul Popescu-Neveanu defineşte experimentul ca fiind metodă fundamentală de
cercetare ştiinţifică având ca operaţie centrală disocierea factorilor: „separarea factorilor care condiţionează apariţia unui
fenomen dat şi studierea consecinţelor fiecăruia asupra respectivului fenomen prin neutralizarea celorlalţi, astfel
discriminându-se între factorii reali şi cei aparenţi, ajungându-se la esenţa fenomenului ” (1978, 254-255).

Dicţionarul coordonat de Ursula Şchiopu prezintă experimentul ca o „metodă fundamentală prin care cunoaşterea este
probabilă şi devine din ipoteză - adevăr verificat ceea ce permite progresul ştiinţific” (1997, 278).

Leon Festinger consideră că „experimentul constă în observarea şi măsurarea efectelor manipulării unor variabile
independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini
studiului) este redusă la minimum” (Festinger şi Katz după Hohn şi Vârgă, 2000,13).
Pornind de aici S. Chelcea precizează faptul că experimentul psihosociologic în ştiinţele socio-umane constă în „analiza
efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente înt-o situaţie controlată, cu scopul verificării
ipotezelor cauzale” (Chelcea, 2004, 433).

Criteriile pentru delimitarea tipurilor de experimente în psihologie sunt foarte variate:

- după mediul în care se realizează experimentul acesta poate fi de natural, teren sau de laborator;

- după modul de manipulare a variabilelor - experimente necontrolate, ex-post-facto, experimente sub


observaţie controlată etc;

- după numărul grupelor experimentale pot exista experimente cu un singur grup, două, trei sau patru
grupuri etc..

Cele mai cunoscute tipuri de experimente sunt:

1. Experimentul natural.
- Are loc acolo unde participanţii la experiment îşi desfăşoară de obicei activitatea.
- este dificil întucât este greu de realizat controlul tuturor variabilelor.
- punctul forte este dat de şansa de a realiza o cercetare într-un mediu natural, în care omului nu i se impun condiţii
artificiale, ci doar i se cere consimţământul de a fi actor în cadrul experimentului.
- permite cercetătorului să observe situaţia înainte şi după producerea unei schimbări determinate de apariţia unui factor
natural accidental sau de o combinaţie specifică de factori obişnuiţi (naturali sau sociali).

O variantă a acestui tip de experiment este experimentul psihopedagogic care vizează componentele psihologice ale
mediului şcolar.

2. Experimentul de laborator. Aşa cum arată şi numele său se desfăşoară în condiţii de laborator; în acest cadru se poate
asigura un control riguros al variabilelor implicate în experiment.

4
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Ţinerea sub control a variabilelor, manipularea lor fină, măsurarea exactă oferite de experimentul de laborator nu
ar fi posibile în afara unei situaţii artificiale, de izolare faţă de factorii aleatori.

Avantajele experimentului de laborator pe care le enumeră Elliot Aronson şi J. Merrill Carlsmith sunt:
 posibilitatea de a pune în evidenţă fără ambiguitate cauzalitatea,
 un mai bun control asupra variabilelor externe şi
 posibilitatea de explorare a dimensiunilor şi parametrilor variabilelor complexe

Prezenţa cercetătorului în situaţia experimentală sporeşte şi mai mult gradul de artificialitate a experimentului
de laborator:

- Aşa cum arăta psihologul social Robert Rosenthal (1969), experimentatorul comite uneori erori de observare,
alteori falsifică, prin omiterea unor date, rezultatele experimentelor şi modifică răspunsurile subiecţilor, obţinând un
comportament conform cu ipotezele sale. Acest fenomen este cunoscut sub numele de efectul Rosenthal.

- efectul Pygmalion - aşteptările profesorilor faţă de elevi (pe care îi „etichetează” disciplinaţi sau indisciplinaţi)
influenţează modul în care sunt apreciaţi (mai degrabă după eticheta ce le-a fost atribuită decât după comportamentul lor
efectiv).

3. Experimentul invocat (ex post facto) este acel experiment în care variabila independentă nu este provocată de
cercetător (este non-experimentală) şi în aceste situaţii cercetătorul studiază doar efectul acesteia asupra
comportamentului, organismului uman, mediului etc..
Experimentele invocate (ex-post-facto) au fost divizate în două categorii:
a) pornind de la observaţia că uneori cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care au suferit acţiunea unui
factor (ex-post-facto cauză-efect),
b) iar alteori nu se cunoaşte acest număr, dar se ştiu numărul şi situaţia celor care prezintă efectul acţiunii
respectivului factor (ex-post-facto efect-cauză).

4. Experimentul de teren, definit ca „cercetare bazată pe cunoştinţe teoretice, în care experimentatorul


manevrează o variabilă independentă într-o situaţie socială reală în vederea verificării unei ipoteze" (French apud
Chelcea, 2004, 464), elimină dificultăţile legate de artificialitatea experimentului de laborator.
- Subiecţii sunt observaţi în condiţiile naturale ale existentei lor,
- variabilele independente au caracteristici reale,
- experimentatorul, de cele mai multe ori, nu influenţează prin prezenta sa situaţia experimentală,
- motivarea participării subiecţilor este în întregime determinată de situaţia socială reală.

- Experimentul de teren păstrează o caracteristică definitorie „manevrarea variabilelor". Cercetătorul introduce


un factor experimental în situaţia socială pe care o studiază şi alege situaţia de studiu fără a încerca să o modifice.
- se observă şi se înregistrează reacţiile persoanelor în situaţii reale.

5. Experimentul funcţional - urmăreşte covariaţia sistematică dintre variabila independentă şi cea dependentă
stabilind în final relaţia funcţională dintre acestea (de ex: grade diferite de căldură).

6. Experimentul factorial presupune alegerea a doar două valori ale variabilei independente (de pildă prezenţa sau
absenţa zgomotului) şi urmăreşte efectul acestora asupra variabilei dependente (capacitatea de memorare). Relaţia
este factorială pentru că identifică factorul care influenţează comportamentul participantului la experiment.

7. Experimentul de confirmare (provocat). Este un experiment clasic în care fenomenele sunt provocate în condiţii
controlate pentru a verifica ipoteza de cercetare, acţionându-se în mod deliberat asupra elementului studiat
(experimentul lui Zimbardo - Stanford).

5
Psihologie experimentală
2009 – 2010

CURS 3. PROBLEMATICA DESIGN-ULUI EXPERIMENTAL

A. IPOTEZELE DE CERCETARE

Ce este o ipoteză?
• „Orice afirmaţie, propoziţie sau presupunere care serveşte drept tentativă în explicarea anumitor fapte” (Reber apud
Clinciu, 2004, 14).
• Din perspectiva cognitivistă, o ipoteză este şi o strategie adoptată cu scopul de a rezolva o anumită problemă.
• Este o atitudine individuală care determină sensul unei alegeri (Piéron apud Clinciu, 2004, 14).
• Ipoteza este „o propoziţie supusă verificării prin proba faptelor” (Richelle), o etapă iniţială a demersului ştiinţific
care declanşează proceduri specifice de căutare (observaţie sau experiment).

Cum se naşte o ipoteză de cercetare?

Houser identifică trei surse ale ipotezelor:


 experienţa personală,
 cercetările anterioare şi
 teoria ştiinţifică.

Etape:
• În prima etapă se emit ipoteze generale,
• Deoarece ipotezele generale nu sunt direct verificabile, el trebuie să le operaţionalizeze pentru a deveni ipoteze de
cercetare,
• O a treia etapă este cea în care ipotezele de cercetare sunt puse la probă prin intermediul aparatului statistic

Pentru ca o ipoteză să fie considerată bună, ea trebuie să respecte anumite cerinţe:


 să fie verificabilă, testabilă;
 să fie economică (parcimonioasă);
 să fie exprimată sub formă cantitativă sau să fie susceptibilă de o cuantificare convenabilă;
 să fie verosimilă, în armonie cu alte ipoteze din acelaşi domeniu;
 să vizeze o posibilitate mai mare de consecinţe, o generalizare mai largă a datelor şi concluziilor obţinute.

B. VARIABILE DE CERCETARE

VARIABILA INDEPENDENTĂ

- Factorii manipulaţi de experimentator pentru determinarea unui comportament experimental (modelat) compun
variabila independentă (V.I.) sau stimul (condiţia de stimulare).

Astfel, pot fi utilizaţi în condiţia de stimulare:


- diferiţi excitanţi senzoriali şi modificările parametrilor fizici ai acestora (oscilaţii acustice, energie termică
etc.),
- stimuli simbolici sau cu semnificaţie socială (obiecte, cuvinte, persoane, relaţii etc.).

M. Hohn recomandă ca V.I. să fie pe cât posibil cantitativă (să se poată lucra cu ea, să poată fi manipulată).

6
Psihologie experimentală
2009 – 2010

O categorie distinctă de V.I. sunt cele legate de subiect numite variabile invocate sau etichetă:
-sex,
- pregătirea profesională,
- IQ,
- constituţia corporală,
- vârsta, ocupaţia.

Def:
În situaţiile experimentale variabila etichetă este de fapt un criteriu de selecţie a subiecţilor şi nu poate fi
manipulată de către experimentator. Variabila etichetă este o valoare care reflectă caracteristicile naturale ale subiecţilor.
Pot fi atât calitative cât şi cantitative.

Modalităţi de manipulare a V.I.:


1) prin manipularea stimulului
2) manipularea contextului
3) manipularea consemnului: - folosirea raportului fals
4) folosirea "complicilor”
5) manipularea nivelului de stres
6) manipularea unor indicatori fiziologici

Controlul "variabilei experimentator” prin:


- oferirea a cât mai puţine indicii subiecţilor,
- prezentare cât mai neutră, amabilă, dar distantă a informaţiilor,
- fără aprecieri valorice,
- construirea de experimente realmente interesante, care să absoarbă întreaga atenţie a participanţilor.

Tehnici ce s-au impus tot mai mult:


- grupul de control (lotul martor)
- şi utilizarea efectului placebo ( folosit larg în studiul dependenţei de droguri, alcool, cafea,
medicamente, substanţe chimice, presupune ca toţi subiecţii să experimenteze aceeaşi manevră, ceea
ce dă naştere aceloraşi expectanţe, unul din grupuri fiind tratat cu substanţa activă, celălalt cu ceva
identic ca formă, mod de prezentare, aspect, culoare, dar fără substanţă activă.

În psihofarmacologie se folosesc două tipuri de experimente placebo:


- simplu orb (repartizarea substanţei active şi a substanţei placebo se face fără ştirea subiecţilor) şi
- dublu orb (se face fără ştirea subiecţilor şi fără ştirea medicului sau a farmacistului).

VARIABILA DEPENDENTĂ

- Factorul determinat de condiţia de stimulare şi vizat de experiment poartă denumirea de variabilă dependentă
(V.D.). Aceasta este de fapt întreaga modificare comportamentală din care noi extragem una, două aspecte mai relevante
care vor fi etichetate ca V.D.
- Relaţia dintre variabila independentă şi cea dependentă este de cauză-efect.
- Are, la rândul ei, grade diferite de complexitate, de la reacţiile simple, uniforme şi repetitive până la strategiile
de decizie.

Un bun experiment presupune ca variabila dependentă să satisfacă anumite condiţii:


 să fie sensibilă la variaţiile variabilei independente,
 să fie bine definită,
 să fie uşor de măsurat sau de determinat (pentru că ea poate fi cantitativă sau calitativă),
7
Psihologie experimentală
2009 – 2010

 să fie fiabilă, adică efectele ei să fie statornice în timp şi nu episodice, fluctuante (Radu apud Clinciu,
2004).

Cea mai importantă caracteristică a VD este, după Mihai Aniţei, stabilitatea, care arată că în condiţii identice,
repetarea experimentului dă aceleaşi scoruri ale variabilelor dependente, ca şi cele măsurate anterior.

Variabila dependentă este abordabilă cel mai adesea prin observarea şi măsurarea directă a comportamentului
studiat, atunci când este posibil. Deoarece procesele interne, ce definesc variabila independentă, nu pot fi deduse direct
(anxietatea, teama, experienţa, concentrarea, nivelul de stres), modalitatea uzuală este măsurarea unor parametri externi
presupuşi a avea legătură cu aceştia: rata respiraţiei, presiunea sanguină, conductibilitatea electrică a pielii, reflexul
fotopupilar şi dilatarea pupilei, timpul de reacţie, frecvenţa ritmului cardiac etc.

Controlul variabilei dependente trebuie să ne asigure că răspunsurile subiectului reflectă variabila


independentă şi nu experienţa subiectului, influenţele mediului sau ale experimentatorului.
În cazul experimentului cu mai multe probe trebuie avute în vedere:
- efectele de ordine (poziţia în secvenţă a probei)
- şi cele de prelungire (experienţa subiectului cu o anumită probă modifică performanţa la cele
următoare).
Aceste efecte pot fi parţial compensate prin contrabalansare.

Variabilele străine

Sunt acele variabile, factori care s-ar putea să influenţeze, să denatureze V.D.
- Factorii cunoscuţi că pot influenţa comportamentul subiectului se numesc relevanţi.
- Cei despre care se ştie că, în experimentul dat, nu influenţează răspunsurile se numesc factori
irelevanţi.

Modificările variabilei independente se reflectă în variaţiile răspunsului prin medierea variabilei intermediare
(Hebb), reprezentată de personalitatea subiectului (motivaţie, atitudini, emoţii, sentimente etc.).

CONTROLUL VARIABILELOR

Cum s-a văzut, variabilele străine pot falsifica rezultatele experimentului. Pentru a le neutraliza efectele,
cercetătorul are la îndemână unele procedee de eliminare şi control al lor, după cum urmează:

a) Izolarea subiectului în încăperi speciale (în experimentul de laborator) cu iluminare controlabilă, protejate
acustic sau/şi electrostatic uneori, subiectul este izolat şi de prezenţa nemijlocită a experimentatorului, fiind plasat în
cabine cu vedere unilaterală ( „one way screen"),

b) Menţinerea constantă a variabilelor străine identificate (dacă nu au putut fi eliminate). Pentru aceasta:
 atitudinea experimentatorului;
 instrucţiunile sale;
 sarcina dată subiectului;
 succesiunea stimulilor;
 locul;
 ziua/ ora desfăşurării experimentului etc. trebuie să fie egale pentru toţi subiecţii examinaţi.
Pentru standardizarea instrucţiunilor verbale, experimentatorul se poate folosi de casetofon sau de învăţarea lor pe
de rost cu o gestică şi expresivitate identică la redare.

8
Psihologie experimentală
2009 – 2010

c) Balansarea efectelor variabilelor străine pentru a avea efecte similare atât la grupul experimental, cât şi la cel
de control:
• vârsta,
• sexul,
• pregătirea subiecţilor la ambele grupuri
• profesii etc.

d) Contrabalansarea sau rotaţia se foloseşte pentru neutralizarea ordinii de prezentare.

e) Selecţia întâmplătoare a subiecţilor


f) Eliminarea variabilelor străine cum ar fi: fluctuaţii ale nivelului zgomotului, variaţii ale luminii, efectele
oboselii etc.

g) Controlul variabilei răspuns (dependente)


Identificarea variabilei dependente din ansamblul determinărilor reale şi reţinerea numai a acelor componente
despre care suntem siguri că sunt răspunsuri la condiţia de stimulare reprezintă o problemă deosebită pentru
cercetarea experimentală. Aici factorii variabilei intermediare (care ţin de subiect şi de personalitatea sa) pot exercita un
efect de modificare a răspunsurilor (prin mascare, sublimare, deturnare şi falsificare), dacă nu se iau măsuri speciale de
precauţie.

C. Logica de bază într-un design experimental

Design-ul cercetării poate fi văzut ca:


- o structură a cercetării sau
- un liant al variatelor elemente presupuse de un proiect de cercetare.

Fiecare investigaţie necesită câţiva paşi:


A. Alegerea problemei.
B. Planificarea design-ului cercetării
C. Execuţia propriu-zisă (aplicare)
D. Interpretarea datelor obţinute
E. Concluziile

A. Alegerea problemei.

Când alegem o problemă este bine să luăm în calcul câteva aspecte:


 limita de timp,
 dificultatea proiectului,
 faptul de a avea sau nu subiecţi pentru experiment,
 dacă avem echipamentul necesar
 relevanţa datelor obţinute,

B. Planificarea design-ului cercetării presupune:

- Alegerea variabilelor
- variabila dependentă
- variabila independentă

9
Psihologie experimentală
2009 – 2010

- Alegerea metodei
- experiment sau non-experiment
- sau dacă studiul va avea loc în laborator sau va fi natural.
- maniera de colectare a datelor,
a. subiecţii ce vor participa la experiment (copii, tineri, bărbaţi, femei, animale etc.) sunt aleşi în funcţie
de ipoteza
b. instrumentarea experimentală
Toate mijloacele tehnice:
- aparate de înregistrare audio-video,
- computere,
- cronometre,
- dispozitive de administrat stimuli,
- probe psihologice,
- aparate de măsură etc.

 pretestarea instrumentelor alese


- pe un lot de subiecţi foarte asemănător cu cei introduşi în experimentul propriu-zis.

c. procedura utilizată.

C. Execuţia propriu-zisă (aplicare)

D. Interpretarea datelor obţinute

E. Concluziile

Elementele unui design de cercetare:

- Observaţii sau măsurători (simbolizate prin „O”)


- instrumente cu itemi multipli sau o baterie de teste sau măsurători aplicate
- Dacă dorim să diferenţiem măsurătorile folosim O 1, O 2 etc..

- Intervenţii sau programe (simbolizate prin „X”)


- Pot fi intervenţii simple sau pot fi complexe
- unii cercetători folosesc X+ (intervenţia) şi X- (grupul de control)
- pentru a diferenţia intervenţiile folosim X1, X2 etc..

- Grupuri
- modul în care acestea sunt construite e simbolizat printr-o literă plasată la începutul fiecărei linii (grup).
Principalele tipuri de construcţii ale grupurilor sunt:
R = randomizare (selecţie aleatoare)
N = grupuri non-echivalente
C = balansare (grupuri similare ca structură)

- Timpul
Acesta este reprezentat printr-o săgeată trasată de la stânga la dreapta

Exemplu:
10
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Fig. 1. Design experimental comparat pe grupuri randomizate cu măsurare pretest şi posttest.


O reprezintă etapele măsurării

R indică selecţia aleatoare a grupurilor


X reprezintă
intervenţia

R O 1 X O2
R O1 O2

Timp

- alinierea verticală arată că testul şi posttestul sunt măsurate în acelaşi timp


- avem două linii – câte una pentru fiecare grup.

11
Psihologie experimentală
2009 – 2010

TIPURI DE DESIGN

Fig. 1. Clasificarea design-urilor

Este folosită selecţia aleatoare?

Da Nu

Experiment real (randomizat) Există un grup de control


sau
măsurări multiple?

Nu Da

Non-experiment Cvasi-experiment

Numai posttest R X O
Experiment randomizat R O

Pretest – posttest N O X O
Grupuri non – echivalente N O O
Cvasi – experiment

Numai posttest X O
Non – experiment

12
Psihologie experimentală
2009 – 2010

DESIGN-URI NON – EXPERIMENTALE

Există trei grupuri de design-uri de bază ce pot fi extinse la forme mai complexe pentru un singur grup.

1. Design-ul de tip pretest-posttest


O1 X O2

2. Design-ul de tip serii întrerupte

Exemple:
a) Design pre-posttest cu mai mult de două măsurători
O1 O 2 O 3 X O4 O5 O6

b) Design pretest cu postest multiplu


O1 X O2 O3 O4

3. Design-ul corelaţional
- Este un design pur observaţional

a. Design-ul cross-secţional – toate măsurătorile sunt luate în acelaşi moment, o singură dată;

Structura design-ului este: O (unde O reprezintă toate observaţiile asupra tuturor variabilelor)

b. Design longitudinal cu măsurări multiple – implică două sau mai multe măsurători ale variabilelor
într-un studiu asupra aceluiaşi grup de subiecţi.

Structura design-ului este:

O1 O2 O3 ... On

unde O1...n reprezintă măsurări ale tuturor variabilelor

13
Psihologie experimentală
2009 – 2010

DESIGN-URI EXPERIMENTALE

1. Design experimental cu două grupuri

Este unul dintre cele mai simple tipuri de design experimental – posttest cu două grupuri randomizate.

R X O
R O

2. Design experimental cu mai multe grupuri

R X1 O1
R X2 O1
...................
R Xn O1

3. Design-ul de tip Solomon

R O1 X O2
R O1 O2
R X O
R O

4. Design-ul cu schimbarea grupurilor

R O X O O
R O O X O

Este considerat unul dintre cele mai puternice design-uri experimentale.


5. Design-ul ex-post-facto

C X1 O1
C X2 O1

14
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Caracteristicile unui bun design experimental

- Experimentul trebuie să faciliteze estimarea corectă a erorilor experimentale la nivelul unităţilor experimentului,
- Trebuie utilizat un număr adecvat de repetări,
- Unităţile experimentale trebuie să fie grupate pentru a controla sau balansa sursele de variaţie exterioară.
- Design-ul experimental trebuie să fie cât mai simplu în raport cu obiectivele studiului.
- Resursele disponibile pentru realizarea unui studiu experimental trebuie utilizate eficient.

CURS 4. RAPORTUL DE CERCETARE EXPERIMENTALĂ

PRELUCRAREA CANTITATIVĂ A DATELOR EXPERIMENTALE

Consideraţii privind construcţia şi utilizarea graficelor

- Histograma dă o reprezentare exactă a numărului de cazuri din fiecare clasă;

Recomandări la construcţia graficelor:


- Citirea graficelor se face de la stânga la dreapta. Pe scala orizontală (abscisă), valorile trebuie să crească de la
stânga spre dreapta, iar pe scala verticală de jos în sus. La intersecţia axelor se află valoarea 0 (zero).
- Reperele scalelor se fixează arbitrar. Din punct de vedere estetic, se recomandă ca raportul înâlţime - lăţime să fie
de 3/5.
- Cele două axe rectangulare vor purta câte o etichetă, denumirea a ceea ce reprezintă;
- Graficele vor fi numerotate şi vor purta câte un titlu în partea de jos. În caz de nevoie se poate insera şi o legendă
cu explicaţii suplimentare.

Utilizarea tabelelor

Câteva reguli generale de alcătuire a tabelelor:


• Tabelele trebuie să conţină în partea stângă sus un număr de identificare şi un titlu de prezentare, clar, sintetic,
precis.
• În caz de nevoie explicaţiile suplimentare se trec imediat sub titlu sau la subsolul tabelului.
• Liniile şi coloanele tabelului trebuie aşezate în ordine logică pentru a facilita efectuarea de comparaţii.
• Dacă cifrele de prezentat în tabele sunt foarte lungi, se recomandă gruparea lor. Exemplu: 29673584 se va trece 29
673 584.
• Tabelele nu se vor înghesui, dar nu se vor lăsa nici spaţii excesive.

Discutarea din punct de vedere teoretic a datelor obţinute

Chelcea recomandă unul dintre tipurile de elaborare:

1. analitic (descompunerea în subprobleme),


2. bazat pe opoziţie (aspecte negative / aspecte pozitive),
3. pe raţionament cauzal (identificarea lanţurilor explicative),
4. pe raţionament deductiv / inductiv (de la general la particular sau de la particular la general),
15
Psihologie experimentală
2009 – 2010

5. prin reducere la absurd (relevând consecinţele inexistenţei elementului analizat),


6. bazat pe raţionamentul dialectic (teza, care vizează aspectele pozitive / antiteza, care tratează aspectele negative
/ sinteza, prin care cercetătorul are o contribuţie originală, evaluănd fenomenul studiat)

Schema de organizare a lucrării


Paşi obligatorii:
a) O introducere, în care se prezintă stadiul de cunoaştere a problemei investigate;
b) Trecerea în revistă a literaturii de specialitate cu referire la tema cercetată;
c) Descrierea design-ului şi a modului de desfăşurare a investigaţiei, incluzând informaţiile utile pentru
verificarea rezultatelor printr-o nouă cercetare;
d) Prezentarea datelor, a metodelor care au condus la rezultatele studiului;
e) O discuţie asupra datelor relevante în cercetare, interpretarea teoretică a rezultatelor.

Rezumatul
Un bun rezumat trebuie să fie:
- exact,
- suficient de cuprinzător, deşi concis, rezumatul trebuie să conţină tezele, rezultatele, concluziile şi implicaţiile
cele mai relevante ale studiului;
- coerenţă: scris cu claritate, la diateza activă şi folosind verbele la timpul prezent; verbele la timpul trecut se vor
utiliza numai la descrierea modului de manipulare a variabilelor;
- conform standardelor de redactare precizate de către editor: se prevăd în jur de100-120 de cuvinte.

Introducerea

- nu necesită să fie intitulată


- întrebările la care trebuie să răspundă o bună introducere:
• Care este problema studiată?
• Care sunt ipotezele referitoare la această problemă?
• Ce implicaţii teoretice are studiul realizat şi cum va influenţa el cunoaşterea în domeniu?
• Care sunt enunţurile testate şi cum au fost derivate concluziile?

Literatura consultată

- „Să identificăm şi să discutăm studiile cele mai relevante in legătură cu tema ce ne preocupă;
- Să includem cât mai multe materiale de ultimă oră;
- Să acordăm atenţie detaliilor;
- Să încercăm să fim reflexivi;
- Să dăm citate şi exemple pentru a justifica evaluările şi analizele făcute;
- Să fim analitici, evaluativi şi critici faţă de literatura consultată;
- Să orientăm informaţiile obţinute prin trecerea în revistă a literaturii de specialitate.

Descrierea design-ului cercetării

- dacă ne adresăm specialiştilor, cunoaşterea în detaliu a metodologiei cercetării este de un interes major.
- Dacă redactăm materialul pentru publicare într-o revistă de specialitate, vom discuta mai ales semnificaţia
datelor, vom sublinia noutatea şi caracterul aplicativ al rezultatelor cercetării.

16
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Analiza datelor

- constituie cea mai mare parte dintr-un raport de cercetare,


- în cazul abordărilor cantitative: datele şi metodele statistice de prelucrare a lor;
- în cazul studiilor calitative: se vor insera în proporţii convenabile răspunsurile persoanelor intervievate,
fragmente autobiografice, comentarii ale martorilor oculari etc.

Componentele unui raport de cercetare (formatul APA)

1. Titlul, autorul, afilierea


2. Abstractul
3. Revista literaturii, problema şi ipoteza ce va fi testată
4. Metoda (subiecţi, aparate şi materiale, procedura)
5. Rezultate
6. Discuţii (şi uneori rezumatul)
7. Referinţe bibliografice

CURS 5. METODE, INSTRUMENTE ŞI TEHNICI DE INVESTIGARE

Aşa cum se ştie, introducerea metodei experimentale în studiul activităţii psihice, în faza iniţială după modelul
fizicii – ştiinţă eminamente experimentală, a pus bazele scientizării psihologiei.
Începuturile psihologiei experimentale îşi au rădăcinile în încercările fiziologilor de a raporta datele de fiziologie
a organelor de simţ la structura fizico-energetică a stimulenţilor.
Stabilirea raporturilor cantitative dintre excitaţie şi senzaţie trebuie să ţină seama şi de trăirea subiectivă, ce
reprezintă de altfel o componentă esenţială a senzaţiei, care nu putea fi cuprinsă în aria de preocupări a cercetării
fiziologice.
În laboratoarele înfiinţate după 1879 se utilizau tehnici psihometrice şi determinări psihifiziologice dintre cele mai
variate, în care măsurarea pragurilor senzoriale şi a timpului de reacţie ocupa un loc însemnat.

Tehnici psihofiziologice în psihologia experimentală

Încă de la începuturile psihologiei experimentale înregistrarea indicatorilor neurovegetativi ai comportamentului a


intrat în tradiţia sa. Tehnicile de înregistrare a variabilelor dependente sunt variate şi au diferite grade de dificultate, unele
nefiindu-i accesibile psihologului şi necesitând o pregătire medicală (aşa cum este de pildă recoltarea probelor biologice şi
analiza lor). Ca atare, Nicolae Lungu precizează faptul că psihologul se va limita la înregistrarea unor variabile
psihofiziologoce a căror tehnică de captare este netraumatizantă pentru participantul la experiment (2000, 34).
Referitor la punerea în evidenţă a modificărilor neurovegetative aceasta se face prin intermediul unor aparaturi
speciale de captare şi transformare a lor în unităţi de măsură accesibile cercetătorului. În acest sens psihologul trebuie să
cunoască modul de montare şi evident de utilizare a acestor aparate în vederea culegerii semnalelor şi nu în ultimul rând
semnificaţia lor în cadrul cercetării iniţiate.
Experimentul urmăreşte variaţiile sistematice ale comportamentului ca efect al modificării variabilei stimul
(independente). N. Lungu precizează faptul că implicit se produc şi variaţii ale factorilor organici care susţin
comportamentul subiectului, variaţii exprimate prin modificări respiratorii, circulatorii etc. ce pot fi înregistrate cu
aparatura menţionată. Aşadar este necesară cunoaşterea acestor variaţii concomitente (comportamentale şi
neurovegetative) ca rezultat al acţiunii variabilei independente. O cercetarea experimentală are precizie şi consistenţă
ridicată dacă modificările parametrilor neurovegetativi sunt puşi în corelaţie cu variaţiile comportamentale. Lungu dă ca
17
Psihologie experimentală
2009 – 2010

exemplu corelarea modificărilor respiratorii, circulatorii sau sudorale (intensitate, durată, volum) cu nivelul
performanţelor din timpul efectuării unei sarcini ce presupune o încărcătură afectivă ridicată şi ca atare multă tensiune
(examene, concursuri). Pot fi comparate de asemenea rezultatele obţinute în astfel de situaţii cu cele din situaţii obişnuite.
Trebuie precizat faptul că parametrii neurofiziologici sunt direct observabili în desfăşurarea proceselor afective,
fapt ce a determinat, ca în multe tratate de psihologie experimentală, analiza tehnicilor psihofiziologice să fie facută în
capitolul despre afectivitate.

Indicatori fiziologici

EEG – electroencefalograma
Producerea de potenţiale electrice de către creier era cunoscută încă înainte de anul 1900, însă cel care a demonstrat
posibilitatea culegerii direct de pe scalp a biocurenţilor cerebrali a fost psihiatrul german Hans Berger în 1929 (în
lucrarea sa “Aspura encefalogramei la om ”). Tehnica EEG a fost utilzată în cercetările sale şi de neurologul român Gh.
Marinescu.
Voiculescu şi Steriade (apud Lungu) arată că, în mod obişnuit, encefalograma are la om patru tipuri de unde: alfa,
beta, teta şi delta. Ei precizează faptul că undele teta şi delta au un ritm mai lent decât primele două şi caracterizează
activitatea electrică a creierului din anumite regiuni. Cel mai interesant traseu EEG la om îl au însă undele alfa care
caracterizează starea de relaxare mintală şi senzorială (starea de veghe, dar în repaus total). S-a constatat că persoanele cu
frecvenţă mai scăzută a ritmului alfa au ritmuri mai lente în rezolvarea de probleme, faţă de cei cu frecvenţe mai înalte.
Totuşi, Lungu este de părere că stabilirea unor corelaţii riguroase nu se poate supune unor legităţi absolute (2000, 36).
Clinciu precizează că EEG este o sursă de informare cu privire la starea de funcţionare a creierului în stare de
sănătate sau de boală, “activitatea bioelectrică a unor populaţii neuronale având o anumită dinamică odată cu vârsta, dar şi
cu starea de vigilitate a creierului (de unde utilizarea extensivă a EEG-ului pentru studiul somnului, după 1950), ori cu
starea lui de sănătate sau boală“(2000, 78).

EMG – electromiograma
“Evidenţiază în mod similar, prin înregistrarea biocurenţilor cu care este asociată activitatea musculară, regimul de
funcţionare a muşchilor striaţi (tonusul muscular), parametru foarte important, mai ales după pareze sau paralizii. În
psihologia experimentală înregistrarea acestor biocurenţi şi reproducerea lor pe osciloscoape special construite pot fi
foarte utile prin asociere cu tehnicile de relaxare bazate pe bio-feedback (legea efectului, a lui Thorndike, implicată în aşa-
numita condiţionare operantă). Tensiunea musculară (starea de crispare, rigiditatea în mişcări) se asociază deseori cu
tensiunea nervoasă, de unde valoarea diagnostică ridicată pentru studiul comportamentului expresiv” (Clinciu, 2000, 78).

EKG – electrocardiograma.
Permite înregistrarea biopotenţialelor generate de pulsaţiile inimii.

Pneumografia

Este o măsură simplă, accesibilă şi utilă a ratei respiraţiei deoarece aportul de oxigen furnizat prin respiraţie este
dependent atât de regimul de efort al corpului uman cât şi de prezenţa unor evenimente încărcate emoţional.

Ritmul respirator:
 16-18 respiraţii/minut este registrul normal de funcţionare al aparatului respirator
 19-20 respiraţii/minut – accelerare a ritmului respirator ce poate surveni la schimbări afectiv-emoţionale sau
psihofiziologice minore sau medii.
 peste 20 respiraţii/minut - tahipneea arată o stare de alertă, chiar de panică sau alarmă, semnalează un dezechilibru
neurovegetativ amplu, ce se poate rezolva printr-un aport crescut de oxigen.

Tensiunea arterială (TA)

18
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Valorile presiunii sistolice şi diastolice au relevanţă pentru specialistul în cardiologie, pentru psiholog acest
parametru fiind important în contextul altora, recoltaţi prin canalele poligrafului.

Pulsul (ritmul cardiac)

Poate fi determinat uşor prin intermediul aparatelor electronice ce măsoară simultan tensiunea arterială şi pulsul, dar
totodată se poate măsura şi cu mâna apăsând o arteră la nivelul încheieturii mâinii.

Semnificaţia psihologică a pulsului este:

 puls mai mic de 60 pulsaţii/minut arată o activitate cardiacă lentă, sub medie, reflectând echilibrul neurovegetativ
bun, ca şi cel emoţional-afectiv şi psihologic al persoanei;
 între 60-80 pulsaţii/minut – pulsul normal, cu echilibru între principalele componente (neurovegetative, afective şi
somatice);
 între 80-100 pulsaţii/minut - tendinţa de accelerare a activităţii cardiace, indicând emotivitatea, sensibilitatea la
factori stresanţi sau labilitatea neurovegetativă;
 între 100-160 pulsaţii/minut – aceasta indică un regim de funcţionare foarte modificat, arătând fie activism
psihofiziologic crescut, fie disfuncţii ale aparatului cardiac în sine, fiind absolut necesare investigaţii de
specialitate şi instituirea unui tratament medicamentos şi igieno-dietetic specific.
 peste 160 de pulsaţii/minut pot apărea fie în cardiopatii cronice, fie la persoane extrem de emotive, aflate în stare
de şoc emoţional, sau cu un nivel de anxietate foarte ridicat (atacul de panică).
„Variaţiile mari ale ritmului cardiac se asociază nu numai cu labilitatea şi instabilitatea emoţională, ci şi cu mari
fluctuaţii ale dispoziţiilor interne, generate de emoţii” (Clinciu, 2000, 79-80).

Reacţia electrodermală (RED)

“Este un răspuns al pielii la o manifestare neurovegetativă a ramurii simpatice a sistemului nervos autonom.
Scăderea rezistenţei electrice a pielii, care creşte conductibilitatea ei electrică, este urmarea unor descărcări simpatice ce
presupun o creştere a sudoraţiei în regiunile mai bogate în glande sudoripare (palma, de exemplu, este locul ideal de
amplasare a electrozilor).
Se poate determina fie diferenţa de potenţial dintre două puncte de pe suprafaţa corpului, ca în metoda
endodermală, fie diferenţa obţinută prin procedeul măsurării rezistenţei electrice (deci a conductibilităţii) la trecerea unui
curent electric între cele două puncte, ca în metoda exodermală, cea care s-a şi impus în timp. Woodworth şi Schlosberg
au determinat rezistenţa (deci conductanţa) electrică a pielii la trecerea unui curent electic continuu de 2 V prin aşezarea a
doi electrozi pe piele. Valoarea obişnuită a rezistenţei electrice a pielii de 10 mho (100 de ohmi) suferă variaţii importante,
ce pot fi puse în legătură cu activitatea sistemului nervos simpatic“ (idem, 2000, 82).
“Apariţia şi impunerea poligrafului, mult utilizat în studiul comportamentului simulat, datele furnizate putând fi
folosite în multe ţări (printre care SUA şi Canada) ca probe în instanţă, a făcut ca interesul pentru RED să fie sprijinit de
enormele posibilităţi ale electronicii. Şi un electroencefalograf obişnuit poate fi adaptat pentru înregistrarea reacţiilor
electrodermale.
Câteva dintre indicaţiile de determinare practică a RED, le dă Al. Roşca (1971, 300): subiectul stă comod, cu
spatele spre aparat, cât mai liniştit, evitând mişcările mâinilor, unde sunt amplasaţi cei doi electrozi în formă de disc, cu o
suprafaţă de 2 cm2 din argint, plumb sau zinc. Aceştia sunt aplicaţi umezi, unul pe palma unei mâini, celălat pe dosul
aceleiaşi mâini, sau pe palma mâinii opuse, avându-se grijă ca presiunea să fie constantă şi continuă. Pot fi utilizaţi diferiţi
stimuli (zgomot brusc şi puternic, miros neplăcut, înţeparea cu un ac, atingerea etc.).
Interesante aplicaţii sunt legate de utilizarea RED pentru proba asociativ-verbală liberă, în care se urmăresc
răspunsurile electrodermale la liste de cuvinte, dintre care unele sunt neutre, iar altele au rezonanţă emoţional-afectivă
mare, dând în consecinţă răspunsuri electrice mai ample.
RED reflectă nu numai tipul de trăire afectivă, plăcută-neplăcută, dar mai ales intensitatea acesteia, fiind un indicator
al gradului de activare” (Clinciu, 2005, 82-83).

19
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Printre cei mai importanţi indicatori ai RED se numără:

 “amplitudinea, măsurată în miliampermetri, exprimă valoarea maximă obţinută după aplicarea excitaţiei;
 nivelul de revenire, apreciat după aceleaşi unităţi de măsură, după ce curba s-a stabilizat;
 suprafaţa, măsurată în centimetri pătraţi, cu un urbimetru, este un indicator cu o mare valoare psihodiagnostică;
 durata, apreciată în secunde sau minute, este timpul necesar stabilizării curbei “ (idem, 2005, 83).

Semnificaţia psihologică a RED

Mihai Aniţei precizează semnificaţia psihologică a RED (2000, 139-140):


- Este un indicator al activităţii generale a sistemului nervos simpatic şi în mod particular un indice al conduitei
emoţionale (în special pentru stările de tensiune, surpriză, frică);
- RED indică schimbarea orientării activităţii mintale, dar nu poate fi o măsură directă şi corectă a acestor
schimbări. Deoarece activitatea ramurii simpatice a sistemului nervos autonom este coordonată cortical, creşterea
nivelului acesteia (şi deci a RED) este prezentă în faza activităţilor mintale şi fizice care presupun un efort
susţinut, dar şi în faza de pregătire a acestora.
- activitatea simpaticului este controlată de la nivel cortical, iar comportamentele pot fi puse în legătură cu situaţia
de urgenţă (Sears) sau cu reacţia de luptă şi fugă (Cannon), care este o stare de intensă mobilizare energetică în
vederea unei acţiuni. Ecou al unui comportament primitiv, care impunea mobilizarea musculară rapidă pentru
situaţiile ce implicau un risc vital, pericol, dar şi teamă, frustrare sau mânie, această mobilizare energetică se făcea
fie pentru a ataca, fie pentru a evita pericolul prin fugă, fie pentru a sesiza prezenţa prăzii, pregătind astfel atacul.
- este greu de afirmat că un eveniment este dezagreabil, plăcut - neplăcut, vesel - trist, stimulator - inhibitor, trebuie
ca acesta să depăşească din punctul de vedere al duratei câteva secunde, altfel stimuli sunt percepuţi doar ca
şocanţi, surprinzători sau neaşteptaţi.
- RED nu poate fi supusă controlului voluntar, dar descărcarea afectivă provoacă scăderea acestei reacţii, chiar dacă
aceasta se produce prin plâns.
- În experimentul asociativ – verbal nu cuvintele generează emoţia, ci conştiinţa subiectului că abordează un fapt
periculos.

Alţi indicatori fiziologici

Motilitatea gastro-intestinală.
Este un bun indicator al emoţiei şi stresului, dar este mai dificil de abordat experimental.“Aparatele moderne
(poligraful şi polireactometrul) înregistrează simultan mai mulţi indicatori : EMG, EKG, EEG, RED, TA, curba
respiraţiei, pletismograma etc. Este de menţionat că dintre indicatorii cel mai des utilizaţi de către “detectorul de
minciuni” (respiraţie, presiune sangvină, puls, EMG, RED), cele mai indicative informaţii legate de sinceritatea
subiectului le dă RED.
Detectorul de minciuni (denumit impropriu astfel) nu detectează minciunile, ci stabileşte într-o proporţie de
aproximativ 70-80% dacă subiectul spune adevărul, deşi uneori variaţiile înregistrate sunt ori prea mici, ori reciproc
contradictorii.
Combinarea indicatorilor şi interpretarea lor corelativă creşte această probabilitate spre 90%, deci şansa de eroare
rămâne în continuare destul de mare, de unde şi aprigile dispute ale specialiştilor în legătură cu creditul ce poate fi acordat
în instanţă informaţiilor obţinute cu acest aparat “ (Clinciu, 2005, 86).

Secreţia salivară

Este de asemenea mai dificil de abordat experimental, dar este un indicator important al reacţiilor emoţionale.
Dar, spre deosebire de secreţia sudorifică pe care se bazează RED, expresia emoţională a fricii, mâniei, excitaţiei este
însoţită de “uscarea “ gurii şi de reducerea secreţiei salivare, efecte ale aceluiaşi sistem nervos simpatic.

20
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Există şi cazuri paradoxale, cum ar fi cel al pesoanelor introvertite aflate într-o situaţie neplăcută – scaunul
stomatologic – care îşi trădează emoţia printr-un exces de secreţie salivară (sialoree). Consistenţa secreţiei estre diferită:
predominanţa simpaticului o face subţire şi apoasă, a parasimpaticului - vâscoasă şi groasă (Roşca, 1971, 317).

Temperatura pielii

Este “o rezultantă a metabolismului bazal şi are importante oscilaţii (în jur de un grad în funcţie de perioada din
zi, fiind un bun indicator al ritmului circadian (în special al ritmului veghe-somn), dar şi în funcţie de perioada din lună a
ciclului feminin, de unde şi importanţa temperaturii ca metodă contraceptivă.
Studii desfăşurate la spitalul Montefiore de Czeiler şi Weitzman în “apartamente -laborator”, total deconectate de
la ambianţa exterioară pentru a suprima indicii externi ai trecerii timpului, au arătat o foarte bună suprapunere între curba
temperaturii şi curba somnului.
Organizarea internă a somnului depinde de factori biologici, mai mult decât de oboseală, ceea ce este determinant
pentru instalarea şi durata somnului fiind temperatura corporală.
Alţi cercetători au arătat că stările conflictuale, tensionale, emoţiile de mânie, probabil şi alte emoţii puternice, coboară
temperatura preponderent la nivelul mâinilor şi al feţei prin vasoconstricţie.
Activităţile neinhibante, securitatea emoţională şi starea de confort provoacă vasodilataţie şi, în consecinţă,
creşterea temperaturii pielii. Acest fenomen apare de altfel şi după perioade mai lungi de practică a trainingului autogen
Schultz când poate să apară o diferenţă de trei grade faţă de temperatura obişnuită, semn al eficienţei metodei “(Clinciu,
2005, 85-86).

În ceea ce priveşte timpul de reacţie acesta este unul dintre indicatorii psihofiziologici cu largă utilizare în
laboratoarele de psihologie datorită relevanţei deosebite pe care acesta o are în aprecierea unor parametrii de eficienţă a
activităţii umane (viteza angajării într-o sarcină) (Lungu, 2000, 54).
Deşi termenul de “timp de reacţie” a fost utilizat ca atare abia în 1873 de către fiziologul S. Exner, primele
cercetări experimentale au fost realizate ceva mai devreme.În 1850 Helmholtz a realizat printre primii măsurători asupra
vitezei de propagare a influxului nervos, inventând şi aparate în acest scop. Cercetătorul a stimulat un nerv la distanţe
diferite de creier şi a măsurat timpii necesari unor reacţii la aceste stimulări. Cunoscând distanţa dintre două puncte în care
se aplică stimularea şi distanţa în timp a apariţiei reacţiilor, se poate calcula viteza impulsului nervos ca rezultat al
raportului distanţă – timp. Helmholtz a aplicat stimulări unor persoane legate la ochi, pornind de la umăr şi ajungând la
gleznă, măsurând durata reacţiei prin împingerea unei manete cu mâna. Helmholtz a fost foarte derutat de diferenţele
destul de sensibile între timpii de reacţii ai participanţilor la experiment, fapt care l-a condus la abandonarea acestor
cercetări pe oameni. În timp cercetările sale s-au dovedit suficient de riguroase, chiar dacă astăzi se ştie că viteza
impulsului nevos depinde de diametrul fibrelor nervoase implicate (Aniţei, 2000, 25).

Tehnici de măsurare a timpului de reacţie

Ca instrumente de măsurare a T.R. se folosesc cronoscoapele (cronometrele). Acestea sunt instrumente care
măsoară durate mici şi foarte mici de timp, aşa cum e TR.

După modul de acţionare a dispozitivului de măsură a timpului se disting mai multe tipuri constructive de
cronoscoape (Lungu, 57):

a) Cu dispozitiv electromagnetic; sursa de alimentare este o baterie de 6v. Deşi uşor de manipulat, aceste aparate
nu sunt suficient de precise.

b) Cu mecanism de ceasornic – este echipat cu un electromagnet alimentat de la o baterie de 2 v.

21
Psihologie experimentală
2009 – 2010

c) Cu electromotor (cronoscoape electrice) – instrumentul de măsură este acţionat de un motoraş electric


alimentat la reţeaua urbană de 220v.

d) Cronoscoapele electronice sunt instrumente complexe, precise şi comode de măsurare a T.R. Ele dispun de un
sistem automat de programare a stimulilor (vizuali şi auditivi), dispozitive de reacţie (manete contactoare şi pedale) şi de
control al reacţiei (contori) şi cronometre cu afişare digitală.

În funcţie de scopul experimentului determinarea T.R. se poate face prin:

- citire directă – cu ajutorul cronoscoapelor de diverse tipuri;


- prin înregistrare grafică – la unele cronoscoape electronice se face cu ajutorul unor dispozitive anexă
(imprimante).

e) Tehnici de modelare pe calculator a valorilor T.R. Deşi acestea sunt mai costisitoare, aparatura şi programele
acestora permit combinaţii ale parametrilor T.R. De asemenea ele asigură o precizie sporită a determinărilor ca şi o
prelucrarea statistico - matematică automată a datelor obţinute.

Clasificarea T.R.

În funcţie de complexitatea sarcinii experimentale şi de natura stimulilor avem:

- T.R. la stimuli senzoriali;


- T.R. de asociere verbală (răspuns verbal).

De asemenea T.R poate fi:

- Simplu – când există o singură modalitate de reacţie la un stimul.


- Complex – când subiectul trebuie să selecteze răspunsul din mai multe posibile sau să dea mai multe răspunsuri,
potrivit cu sarcina dată. (Lungu, 2000.)

Psihologia experimentală utilizează printre variabilele dependente pe lângă timpul de reacţie (descris mai sus) şi
răspunsurile sau reacţiile fiziologice, motorii, verbale (Clinciu, 2005, 77).

Aşadar:
- reacţiile fiziologice cele mai utilizate sunt:
 ritmul respirator
 tensiunea arterială (TA)
 pulsul
 reacţia electrodermală (RED)

- reacţiile verbale pot fi:


 asocieri verbale,
 răspunsuri verbale la stimulări de altă natură / descrieri verbale;

CURS 6. METODE, INSTRUMENTE ŞI TEHNICI DE INVESTIGARE A SENZAŢIILOR

DEF. SENZAŢIILOR

Larousse, Marele dicţionar al psihologiei, defineşte senzaţia ca – “eveniment psihic elementar care
22
Psihologie experimentală
2009 – 2010

rezultă din prelucrarea informaţiei în sistemul nervos central în urma unei stimulări a unui organ de
simţ” (2006, p. 1094).

Praguri senzoriale

În practica experimentală operăm cu următoarele tipuri de praguri senzoriale:


 pragul absolut inferior (minimal),
 pragul absolut superior (maximal) şi
 pragul diferenţial.

Pragul absolut inferior


- este exprimat de valoarea cea mai mică a unui excitant capabil să genereze o senzaţie specifică.
- Pragul se stabileşte pe baza unui număr mare de determinări (masurători), iar valoarea sa reprezintă
expresia statistică a acestor determinări (valoarea medie).

Pragul absolut superior


- Este dat de valoarea maximă a excitantului care mai generează o senzaţie specifică.
- Depăşirea acestei valori schimbă specificitatea senzaţiei propriu-zise, transformând-o, de regulă, în
senzaţie de durere.

- Orice excitant care depaşeşte această limită, indiferent de calitatea sa senzorială, generează senzaţii de durere.

Pragul diferenţial
- Reprezintă valoarea cea mai mică de excitaţie, care, adaugată excitaţiei iniţiale, determină o nouă calitate a
senzaţiei. Cu alte cuvinte, pragul diferenţial exprimă cea mai mică diferenţă dintre doi excitanţi pe care subiectul o
poate sesiza.
- Pragul reprezintă o măsură inversă a sensibilităţii, deoarece între valoarea energetică a excitantului şi sensibilitate există
un raport invers proporţional. Cu cât pragul senzorial este mai scăzut, cu atât sensibilitatea este mai mare şi invers: cu cât pragul
este mai ridicat, cu atât sensibilitatea este mai scăzută.

SENSIBILITATEA VIZUALĂ

Excitantul specific pentru analizatorul vizual îl constituie lumina, undele electromagnetice cu lungimea intre 396-760
milimicroni.

Elementele constitutive ale ochiului

Segmentul periferic al analizatorului vizual la om, ochiul, este format din trei elemente principale:
1. Globul ocular, în care se află aparatele de refracţie şi organul terminal.
2. Aparatul de protecţie alcătuit din membrane şi sistemul glandular.
3. Aparatul motor, alcătuit din şase muşchi.

Globul ocular are forma sferică şi e format din trei membrane - dispuse concentric:
a) Sclerotica este membrana externă a globului ocular cu rol de protecţie. În partea anterioară, sclerotica e
transparentă pentru razele de lumină şi se numeşte cornee.
b) Coroida este membrana ce se află imediat sub sclerotică şi e bogat vascularizată. Coroida se împarte la rândul ei în
trei porţiuni:
 coroida propriu-zisă, care ocupă cea mai mare parte;
 irisul este format din fibre musculare netede, unele circulare şi altele radiare, având rolul de a mări sau
micşora pupila. Irisul are şi un pigment care dă culoarea ochilor (negru, albastru, căprui etc.).
 în spatele irisului se află un corp în forma unei lentile biconvexe, ce se numeşte cristalin. Cristalinul alaturi de
23
Psihologie experimentală
2009 – 2010

cornee constituie suprafeţe de refracţie a luminii de care se serveşte ochiul.

c) Retina - este aparatul nervos al ochiului şi este sensibilă numai în partea ei posterioară. Este alcătuită din 6 straturi de
celule de forme şi având funcţii diferite. Cele mai importante sunt:
 stratul celulelor granulate, cel mai profund care reflectă lumina îndreptând-o spre celulele senzitive
 stratutul celulelor fotosensibile (conurile şi bastonaşele)
 stratul neuronilor bipolari
 stratul neuronilor multipolari a căror axoni formează nervul optic

- nucleul analizatorului

Posibilităti de determinare a sensibilităţii vizuale


Suportul teoretic al măsurătorilor
Pentru a putea obţine o senzaţie vizuală, e necesar ca raza luminoasa ce pătrunde la retină să posede suficientă energie şi
să acţioneze timp suficient pentru a putea să excite fotoreceptorii.

Acuitatea vizuală = capacitatea ochiului omenesc de a diferenţia distanţele mici dintre obiecte sau distanţă
minimă la care subiectul distinge două “pete” de lumină, în loc de una singură sau două puncte negre în loc de unul.
- Acuitatea vizuala este dată, aşadar, de precizia cu care sunt percepute detaliile şi contururile şi, din acest punct de vedere,
constituie baza percepţiei vizuale a obiectelor.

- Dacă acuitatea vizuală e scazută, detaliile fine ale obiectelor realităţii apar estompate, difuze - o masă fără
contur şi fără structură.

Procedee experimentale pentru determinarea acuităţii vizuale

Ca teste pentru acuitatea vizuală se folosesc diferite:


• planşe,
• figuri geometrice,
• puncte sau linii foarte fine ce pot fi suprapuse sau diferenţiate,
• orificii iluminate,
• aşa numitele inele ale lui Landolt etc.
• aparate de proiecţie pentru puncte, linii

Un astfel de aparat, denumit “aparat pentru acuitate vizuala” sau Radoslawow (după numele inventatorului) (fig. 1).

Fig. 1. Aparatul pentru


acuitate vizuala Radoslawow
24
Psihologie experimentală
2009 – 2010

- Testul folosit în practica oftalmologică îl reprezintă cunoscutul “optotip” – propus de Snellen (1876) şi trebuie să
fie citit de la distanţă de 6 m pentru fiecare ochi separat;

Adaptarea vizuală
- după ieşirea dintr-o încăpere întunecoasă, lumina de afară, chiar dacă are o intensitate moderată, pare
iniţial ca fiind orbitoare.
- intrarea de la lumină într-o cameră întunecoasă produce iniţial imposibilitatea de a vedea ceva.
- Nictalopie = absenţa sau tulburarea funcţiei bastonaşelor (“orbul găinilor”), adaptarea la
întuneric este mult redusă (cazurile de nictalopie sunt rare şi indeosebi ereditare).
- Hemeralopie = ("orbirea de zi") este exact opusul nictalopiei. Vederea diurnă scade calitativ în mod
progresiv. Vederea de noapte rămâne neafectată datorită folosirii celulelor cu bastonaş în locul celor cu
con, care sunt afectate de hemeralopie şi degradează acuitatea vizuală odată cu trecerea timpului.
- Lipsa vitaminei A produce tulburări în procesul de adaptare, întrucât vitamina A participă la resinteza purpurului
vizual. Scăderea capacităţii de adaptare se găseşte, după inaniţie îndelungată, în anoxie, vârsta înaintată etc.

Pentru cercetarea procesului de adaptare, s-au folosit diferite proceduri experimentale.


Unele din aceste proceduri au în vedere şi aparate speciale, construite după urmatoarele principii:
1. Să asigure izolarea absolută a ambilor ochi sau numai a unuia faţă de influenţa luminii naturale sau artificiale
(camere obscure).
2. Să ofere posibilitatea prezentării diferiţilor excitanţi vizuali (lumini, obiecte, figuri geometrice etc.) şi
măsurării intensităţii de iluminaţie a acestora.
3. Să existe posibilitatea varierii intensităţii excitanţilor.

Aparatele folosite la studiul adaptării şi care indeplinesc conditiile de mai sus se numesc in general adaptometre.

SENSIBILITATEA AUDITIVĂ

Structura morfofuncţională a urechii

Aparatul auditiv, cel care asigură recepţionarea varietaţii infinite a sunetelor din ambianţa în scopul orientării în mediul
sonor, face parte din categoria telereceptorilor.
Elementele constitutive ale urechii:
Analizatorul auditiv este constituit din trei părţi:
1. Urechea externă.
2. Urechea mijlocie.
3. Urechea internă.

- Urechea externă formează aparatul colector şi conductor al sunetelor şi este formată din pavilion şi conductul
auditiv extern.
- Camera timpanului.
- Sistemul osicular din camera timpanică este format dintr-un lanţ de oscioare-ciocănelul, nicovala şi scăriţa.
- Urechea internă. In spatele ferestrei ovale se află urechea internă, unde se găsesc in fapt receptorii auditivi şi ai
functiei echilibrului. Utricula, sacula şi canalele semicirculare formează aparatul vestibular, care, cum se ştie, este organul
echilibrului.

- Aparatul receptor al analizatorului auditiv este melcul. Acesta este format dintr-un canal osos incurbat in spirală in
jurul unei tije osoase de forma conica (modiolus).

- Cele mai importante mărimi care caracterizeaza sunetul sunt:


frecvenţa şi
25
Psihologie experimentală
2009 – 2010

amplitudinea oscilaţiilor.

- Tonul afectiv - e cunoscut faptul ca sunetele pot provoca diverse stări emoţionale.

Tipuri de surditate
1. Surditatea de conducere afectează traseul de pătrundere a oscilaţiilor sonore in urechea internă. Surditatea de
conducere nu este niciodata totală intrucât se pastrează conducerea sunetelor prin oasele craniului.
2. Surditatea nervoasa ( de percepţie) - datorată unui proces de degenerare a celulelor senzoriale din urechea
internă, tumori ale nervului auditiv etc.
3. Surditatea centrală este datorata dereglărilor de pe căile supraotice şi, în mod special, afecţiunilor din
nucleii corticali ai analizatorului auditiv.

Efectele zgomotului asupra sensibilitaţii auditive


Zgomotele industriale pot avea două tipuri de efecte:
1) imediate, cum ar fi disfunctionalităţi la nivelul comunicării
2) efecte la distanţă cu scăderea capacităţii de muncă datorită oboselii sau instalarea surdităţii profesionale.

Modalităţi de atenuare a zgomotului

Pentru atenuarea efectului zgomotelor, psihologia experimentală industrială preconizează câteva măsuri, cum sunt:
- construcţia unor maşini şi agregate silenţioase încă din faza de proiectare a lor;
- atenuarea surselor de zgomot deja existente prin măsuri de protejare antifonică a agregatelor şi a personalului.
- utilizarea de căşti antifon sau a clasicelor dopuri pentru astuparea urechilor
- meloterapie
- natură

S-a constatat ca zgomotele sunt atenuate in prezenta unei ambianţe cromatice relaxante.

SENSIBILITATEA GUSTATIVĂ ŞI OLFACTIVĂ

Structura analizatorului gustativ


- Corpusculii gustativi sunt structuri ovoide, fiind distribuiţi pe:
limbă,
palat,
stâlpii amigdalieni anteriori,
faringe şi
laringe.
- De regulă, stimulii chimici, pentru a putea excita corpusculii gustativi, trebuie să fie dizolvaţi în salivă sau apă.
Studiile realizate au arătat că substanţele chimice insolubile în apă nu pot genera senzaţii gustative.

Tipurile de senzaţii gustative


Se cunosc patru submodalităţi gustative de bază:
 dulce,
 sărat,
 amar şi
 acru sau acid.

Procedee pentru determinarea sensibilităţii gustative


26
Psihologie experimentală
2009 – 2010

1. Aplicarea unor soluţii apoase - cu ajutorul unor pipete gradate - de diferite concentraţii, cu substanţe chimice pure.
2. Excitarea cu ajutorul curentului electric a diferitelor puncte de pe limbă şi varierea frecvenţei şi intensităţii impulsurilor care pot
da senzaţii gustative diferite.
3. Elaborarea de reflexe condiţionate la stimuli gustativi.

Mirosul
Senzaţiile olfactive reflectă însuşirile chimice ale substanţelor volatile care stimulează receptorii. Mucoasa
olfactivă ocupă o suprafaţă de 2,5 cm2 în fiecare narină.
Structura receptorilor olfactivi
- Receptorii olfactivi se prezinta sub formă de bastonaşe, inclavate într-o masă de epiteliu pigmentar.
- Capetele distale ale bastonaşelor se termină cu un fel de cupă, de la care pleaca 5-6 fibrile asemănătoare firelor de păr.

Stimularea olfactivă

- Încă înainte de 1900, o serie de cercetatori au observat că senzaţia olfactivă nu ia naştere decât in timpul inspiraţiei aerului.

În baza cercetărilor sale, Aronsohn (în 1886) ajunge la următoarele concluzii:


a) Temperatura cea mai favorabilă olfacţiei este puţin superioară celei a corpului: 38-40°.
b) Concentraţia optimă a apei sărate este de 0,73%.
c) Soluţia de clorură de sodiu ca solvent, purtător al substanţei odorante, poate fi inlocuită cu un număr mare de alte săruri.
d) Variind cantitatea de substanţă odorantă din soluţie, se poate determina pragul olfactiv liminal.

Metode pentru determinarea pragurilor olfactive

 odorizarea unei camere;


 “cutia inodoră” (în care subiectul îşi introducea capul);
 diferite construcţii de olfactometre
 cercetătorul Buccola folosea un burete imbibat cu substanţa odorantă plasat pe fundul unei cutii mecanice.
 Metoda parfumerilor - un pătrăţel de hârtie de filtru cu latura de aprox. 3 cm este marcat cu substanţa mirositoare la o
concentraţie cunoscută (se dau aprox. 10 trepte).

Praguri absolute pentru unele substanţe:

Substanţe Minimum perceptibile în


mg la litru de aer

Eter etilic 5,83


Tetraclorura de carbon 4,53
Cloroform 3,30
Acetat de etil 0,69
Etil mercaptan 0,046
Metil salicilat 0,100
Acid valerianic 0,029
Acid butiric 0,009
Propil mercaptan 0,006
Mosc artificial 0,0004

Anosmia parţială (pierderea sensibilităţii olfactive):


27
Psihologie experimentală
2009 – 2010

- poate da informaţii asupra recepţiei olfactive.


- diferitele grade de pierdere selectivă a mirosurilor sau perceperea accentuată şi continuă a altora pot constitui
teste clinice pentru diagnosticarea unor boli grave.

SENSIBILITATEA CUTANATĂ

S-a constatat că, dacă pielea este marcată în milimetri pătraţi (cu un gratar special) şi explorată sistematic cu diferite obiecte
mici unele puncte excitate generează senzaţii de cald, altele de rece, de durere, în sfârşit altele răspund numai la stimulări de
presiune.
Ca atare, sensibilitatea cutanată este punctiforma şi astăzi este acceptată existenţa a patru submodalităţi senzoriale
cutanate:
1) senzaţii de tact (atingere), presiune (apăsare şi vibratile);
2) senzaţii de cald;
3) senzaţii de rece;
4) senzaţii de durere cutanată (superficiale).

- În ce priveşte clasificarea durerii ca submodalitate senzorială tactilă, mai sunt încă discuţii, întrucât senzaţiile de durere
pot fi provocate în fapt în fiecare punct excitat, dacă stimulentul depăşeşte un anumit grad de intensitate.
- Pentru existenţa celor patru subcalităţi senzoriale cutanate pledează o serie de cercetări cronaximetrice,
termoesteziometrice, algezimetrice etc., precum şi anumite procese patologice în care diferitele acuităţi senzoriale cutanate
dispar selectiv (de exemplu, în siringomielie - boala a măduvei spinale - dispare mai întâi sensibilitatea algică - şi pe
măsura evoluţiei procesului patologic este afectată sensibilitatea termică, apoi cea tactilă).

SENZAŢIILE KINESTEZICE (DE MIŞCARE)

Receptorii senzaţiilor kinestezice (terminaţii nervoase libere, corpusculii incapsulaţi Pacini etc.) se află în
muşchi, tendoane şi articulaţii. Nucleul analizatorului kinestezic (proiecţia corticală) se găseşte în circumvoluţia
centrală ascendentă. Senzaţiile kinestezice reflectă mişcarea (direcţia, viteza, localizarea şi amplitudinea) pe care o
efectuează un anumit segment corporal, sau corpul în întregime. Toate mişcarile efectuate sunt controlate de creier pe
baza informaţiilor furnizate de receptorii kinestezici (proprioreceptori). În cazul în care analizatorii kinestezici
funcţionează normal, omul poate face o analiza fină şi o coordonare bună a mişcărilor. In baza controlului kinestezic un om
poate aşeza mâna şi degetele mâinii libere în poziţia în care i-a fost aşezată cealaltă mână (bineinţeles, subiectul va ţine ochii
închişi).
Analizatorul kinestezic participă - împreună cu analizatorii vizual, tactil (mecano-cutanat) - la perceperea însuşirilor
spaţiale ale obiectelor.

SENZAŢIILE STATICE (SAU DE ECHILIBRU)

Reflectă modificările poziţiei corpului în raport cu centrul de greutate, poziţia şi direcţia mişcărilor capului,
precum şi accelerarea pozitivă sau negativă a mişcării pe verticală (de exemplu, în cazul deplasării cu liftul).
Receptorii care captează impulsurile aferente pentru senzaţiile statice şi de acceleraţie se găsesc în:
a) muşchi - asigură reacţiile statice locale şi segmentare ortostatismul, reflexul de extensie etc.);
b) labirint (aparatul vestibular), care generează reflexe ce orientează corpul in spaţiu (sunt, deci, legate de
reflexele posturale).
Labirintul este constituit din canalele semicirculare şi organele otolitice (sacula şi utricula). Canalele semicirculare
sunt sediul recepţiei mişcării corpului în spaţiu; aparatul vestibular răspunde la orice modificare a ritmului mişcarii,
adică la accelerare sau încetinire.
Obişnuit, mişcarea uniformă - fără bruscări şi trepidaţii - nu este sesizată de subiectul aşezat pe scaun şi legat la ochi.
Nici ortostatismul nu apare ca o senzaţie distinctă, atâta vreme cât echilibrul nu este tulburat. Aceasta, în pofida faptului ca
28
Psihologie experimentală
2009 – 2010

ortostatismul nu este un repaus propriu-uzis, deoarece muşchii sunt extinşi pentru a susţine corpul de la cădere. De aceea,
ortostatismul este mai obositor decât mersul.
Aşadar, numai modificările de echilibru şi în viteza de deplasare (trecerea de la repaus la mişcare şi invers, accelerarea
sau reducerea vitezei etc.) sunt sesizate ca senzaţii statice - dinamice.
Scoarţa cerebrală reglează funcţia aparatului vestibular pe cale reflex -conditionată. Aparatul vestibular se află
în strânsă legătură cu organele interne şi cu analizatorul vizual. Legăturile organului vestibular sunt realizate şi controlate
de diferite formaţiuni din sistemul nervos central. Aşa se explică modificările ce au loc în tonusul muscular (în special în
musculatura de susţinere), în mişcările globilor oculari - nistagmus (în timpul rotaţiei rapide în jurul axei verticale) sau în
reacţiile organelor interne (de exemplu, greaţă şi vomă în răul de accelerare), ca efect al stimulării sau suprasolicitării
aparatului vestibular.

SENSIBILITATEA INTEROCEPTIVĂ (SENZAŢIILE INTERNE)

Scoarţa cerebrala primeşte in permanenţă informatii atat din lumea din afară, cat şi din interiorul organismului.
Informatiile asupra modificărilor din interiorul organismului sunt receptate şi transmise scoartei cerebrale de numeroşi
analizatori interni, ai caror receptori se găsesc in peretii vaselor de sange şi ai diferitelor organe şi tesuturi interne.
Diferite cercetari mai vechi, utilizand in special metoda reflexelor conditionate, au aratat ca analizatorii interni răspund
la diferite stimulari mecanice, chimice, termice etc. Prin elaborarea de reflexe conditionate la astfel de stimulari ale organelor
interne, s-a dovedit ca scoarta cerebrala are o participare indubitabila in coordonarea sensibilitatii interne Din randul
senzatiilor organice fac parte senzatiile de foame, sete, prea plin vezical etc.

Senzaţiile de foame

O definiţie descriptivă a acestora ar fi: „un complex de procese care duc la ingerarea hranei” (Goetze după Lungu,
2000, 73).

În senzaţiile de foame distingem:

- Apetitul - are în vedere preferinţa pentru mâncare, „este o dorinţă, o aşteptare sau o poftă pentru ceva deosebit de
dezirabil” (Cannon după Lungu, 2000, 73);
- Senzaţia de foame propriu-zisă – este “reflectarea în epigastru a unei dureri sau strânsori foarte neplăcute sau a
unei impresii de roadere sau de presiune”(idem);
- Componentă care duce la ingerarea hranei.

Senzaţiile de sete

Reflectă starea de uscăciune a gâtului ce însoţeşte deshidratarea. Informaţiile sunt culese prin intermediul nervilor
glosofaringian şi vag.
Mecanismul fiziologic al setei nu e pe deplin lămurit. S-a observat că senzaţia de sete nu reglează cantitatea de
lichid ce trebuie ingerat şi nici frecvenţa ingerării. De asemenea ingestia de apă nu este influenţată nici de extirparea
glandelor salivare sau de administrarea unor chemostimulatori salivari.
Ca atare s-a tras concluzia că ar exista o componentă senzorială a setei şi anume senzaţia de sete propriu-zisă şi un
mecanism aotoreglator care generează nevoia de ingestie hidrică până la completarea lichidului pierdut prin deshidratare
(Lungu, 2000, 75).

Senzaţia de durere viscerală

Este senzaţia ce provine de la unul dintre organele interne. În raport cu localizarea receptorilor pentru durere
deosebim durerea:

29
Psihologie experimentală
2009 – 2010

- superficială
- somatică profundă
- viscerală

Printre factorii care pot provoca durerea amintim:


- noxe mecanice
- noxe chimice – acid clorhidric în cazulmulcerului gastric
- noxe prin ischiemie – alimentare redusă cu oxigen sau irigaţie sangvină redusă
- noxe inflamatorii

Durerea poate fi însoţită de următoarele fenomene:

- creşterea sensibilităţii în zona cutanată interesată (hiperestezie etc.)


- reflexe vegetative modificate: sudoraţie, modificări vasomotorii etc.
- reflexe somatice: creşte tonusul muscular.

Câteva exemple de durere:

- Pirozisul sau popular “arsura la stomac” – este defapt denumirea unei dureri gastrointestinale descris de pacienţi
ca o senzaţie fierbinte, arzătoare.
- Nevralgia - este o iritaţie a nervilor periferici în care predomină senzaţia dureroasă (mai frecventă pe nervii
trigemen, sciatic, intercostali).
- Durerea fantomă - este cunoscută şi sub denumirea de „membrul fantomă” şi constă din dureri şi parestezii
(pseudosenzaţii) resimţite în zona membrului absent (amputat sau pierdut într-un accident).
- Parestezia - este însoţită de senzaţii de furnicături, amorţeli, înţepături etc. Factorii care o pot determina sunt
diferite forme de inflamaţie a nervului (nevrite, reumatism etc.) (Lungu, 2000, 76-77).

Psihologia durerii interne

Pentru descrierea senzaţiilor dureroase se foloseşte o terminologie extrem de diversă, care de regulă se referă la caracterul şi
intensitatea durerii aşa cum este descrisă de bolnav (durere înfundată, seacă, arzatoare, înţepătoare, ciupitoare, sfâşietoare,
cumplită etc.).
O problemă care interesează atât pe psihologul cercetător, cât şi pe cel practician este aşa numita „reacţie la durere"
(oamenii au un comportament foarte diferit şi uneori paradoxal in fata durerii somatice). Se ştie că „reacţia la durere" reprezintă o
caracteristică de comportament evident, foarte personală.
Sunt indivizi care exacerbează senzaţia de durere la cea mai mică zgârietură şi altii care ramân impasibili în faţa unei plăgi
foarte întinse (clinicienii gastroenterologi cunosc cazuri in care bolnavi de ulcer cu o rană minusculă acuză dureri cumplite şi
bolnavi cu ulceraţii extinse care au comportament linişit).
Desigur că între aceste două extreme există gradaţii individuale importante. In geneza şi evolutia multor boli somatice şi
psihice intră, pe lângă alţi factori, trăsăturile de personalitate ale subiectului (Lungu, 2000).

CURS. 7. PROCEDURI EXPERIMENTALE UTILIZATE ÎN STUDIEREA PERCEPŢIEI

DEFINIŢII

Percepţia este ansamblul de mecanisme şi procese prin care organismul ia cunoştinţă de lumea înconjurătoare pe baza
informaţiilor elaborate prin simţuri (Larousse, Marele Dicţionar al Psihologiei, 2006, 875).

30
Psihologie experimentală
2009 – 2010

În Dicţionarul de psihologie al lui Popescu-Neveanu percepţia este considerată „un proces psihic complex-senzorial şi
cu un conţinut obiectual realizând reflectarea directă şi unitară a ansamblului însuşirilor şi structurii obiectelor şi
fenomenelor, în forma imaginilor primare sau a perceptelor” (1978, 523).

Percepţia mărimii

În reflectarea mărimii obiectelor, o importanţă deosebită revine ochilor, întrucât pe retină se proiecteaza imaginea
lucrurilor lumii reale.

Importante:
- impulsurile kinestezice provenind de la muşchii ciliari şi ai globului ocular care participă la fenomenele de
acomodare şi convergenţă.
- experienţa anterioară a subiectului în procesul manipulării cutano-kinestezice a obiectelor.

Alţi factori esenţiali determinanţi ai perceperii mărimii: unghiul vizual sau dimensiunea retiniană.

Din cele arătate rezultă că aprecierea marimii obiectelor se dezvolta la copii în procesul experienţei individuale de
manipulare obiectuală cutano-oculo-kinestezice.

Percepţia formei

- Rol important: Şcoala gestaltistă; Cuvântul german “gestalt” ne arată că însăşi elaborarea principiilor esenţiale ale
şcolii gestaltiste s-a bazat pe studierea perceptiei formei.
- forma obiectelor materiale este percepută de obicei vizual, dar şi cutanat (prin pipăire). În experienţa individuală, între
analizatorii vizual, tactil şi kinestezic s-au elaborat legături temporare. Este suficient ca privind un obiect să se
reactualizeze şi însuşirile sale cutano-kinestezice.

Desprinderea figurii de fond

In experienţa noastra, percepţia obiectelor se face prin delimitarea lor de fond, ca, de exemplu, tablourile de pe
pereţi sau cuvintele de pe pagină. In aceste exemple, tablourile şi cuvintele sunt percepute ca figuri, in vreme ce peretele şi
pagina sunt percepute ca fond. Aceasta este o legitate de bază a percepţiei diferenţierii obiectelor de fondul pe care sunt plasate.
E. Rubin (1921) a stabilit câteva legităţi ale desprinderii obiectului de fond, dintre care cele mai importante sunt:
1. Figura posedă unele caracteristici obiectuale in timp ce fondul pare să fie inform.
2. Fondul pare să se intindă in mod continuu in spatele figurii şi nu este intrerupt de ea.
3. Figura este percepută cu caracteristicile obiectului atunci când fondul pare fără formă (ca un material inform).
4. Figura tinde să apară mai in faţă şi fondul mai in spate (figura se proiectează pe fond ca pe un ecran).
5. Dacă figura are o anumită semnificaţie ea este desprinsă cu mai multă uşurinţă de pe fond.

Figurile duble

Dinamica perceptiei fond-figură (oscilaţiile perceptiei) poate fi cercetată cu mai multă uşurinţă prin examinarea
aşa-numitelor figuri duble sau reversibile.
Fig. 1. se percep când 6, când 7 cuburi.
Fig. 2. se poate vedea fie ca un vas, fie ca două profiluri;
Fig. 3. denumită de E.G. Boring „My wife and my mother-in-law" (soţia şi soacra).

31
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Fig. 1. se percep când 6, când 7 cuburi.

Fig. 2. se poate vedea fie ca un vas, fie ca două profiluri;

Fig. 3. „My wife and my mother-in-law" (soţia şi soacra).

Camuflajul
In unele imprejurări este necesară mascarea obiectelor, ca de exemplu, in camuflaj.
- Cea mai utilizată procedură pentru mascarea figurilor este aceea de a „reţine" (de a nu desena) anumite
elemente, care sunt repere definitorii ale obiectului respectiv. In acest caz, observatorul este nevoit să suplinească
elementele absente, ceea ce este o operatie destul de dificilă.
- O altă metodă folosită in camuflaj este aceea a deformării contururilor.
- Metoda deformării prin colorarea unor părti ale obiectului vizat intr-o formula cromatică identică sau apropiată
de cea a fondului.

Percepţia de adâncime

Stereoperceptia se formeaza in cursul ontogenezei prin stabilirea de legaturi conditionate intre diferitii
analizatori, dar mai ales intre componentele retiniene si kinestezice ale analizatorului vizual şi cele tactil-kinestezice
(palparea reliefului).
Atunci când se percepe un desen, umbrele şi lumina sunt reflectate de o suprafaţă plană, iar relieful, în acest caz,
este reprezentat prin reactualizarea legaturilor dintre componentele oculo-cutano-kinestezice. Părţile umbrite
indică adâncituri, iar cele luminoase, proeminenţe.
Alte repere suplimentare indirecte:
- interpoziţia

32
Psihologie experimentală
2009 – 2010

- perspectiva aeriană
- perspective liniară

Orientarea in spaţiu
Prin orientarea in spatiu intelegem capacitatea omului, in baza insuşirilor spaţiale ale obiectelor şi fenomenelor
(dimensiune, forma, adâncime etc.), de a-şi putea determina propria pozitie faţă de acestea, sau poziţia acestora in raport
cu sine. Aceasta determinare este foarte necesara, deoarece in raport cu pozitia obiectelor in spatiu omul işi poate orienta
mersul şi mişcările faţă de ele.
Pentru orientarea in spatiu, omul se foloseşte de anumite sisteme de referinţă, care sunt constituite din localizarea
obiectelor in mediul inconjurator şi raporturile de perspectivă dintre ele (inainte sau inapoi, dreapta sau stanga, unul faţă de
altul şi faţă de subiect etc.).

Percepţia timpului

A.Timp biologic şi timp psihologic

Timpul biologic curge mai repede sau mai lent în funcţie de particularităţile speciei (om, animale) şi chiar
ale individului, luat în parte (Lungu, 1968). Variabilitatea vitezei de desfăşurare a proceselor vitale justifica, aşadar,
conceptul de timp biologic (ibidem).
Alături de timpul biologic, evaluat cu ajutorul unităţilor timpului cosmic (mişcările Pământului în jurul propriei axe
şi al Soarelui) şi fizic (ore, minute, secunde), avem şi un timp psihologic, definit prin aprecierea subiectivă a timpului
universal.

B.Orientarea temporală

In esenţă, omul dispune de trei sisteme de referinţă care asigură reglajul psiho-comportamental in raport de
variatiile schimbarilor şi devenirilor:
a) sistemul de repere fizice şi cosmice generate de mişcările de rotaţie a pământului, care dau alternanta
anotimpurilor şi zi-noapte;
b) sistemul ritmurilor biologice dat de algoritmii de funcţionare a proceselor interne (puls, respiraţie, digestie,
metabolism, veghe şi somn). Functiile organismului au o anumita ritmicitate, care se exprima prin senzatii specifice:
senzatia de foame semnaleaza ora mesei, oboseala, ora de culcare etc.
c) sistemul de repere socio-culturale exprimate prin orarele impuse de activităţile socio profesionale,şi economic-
existenţiale.

C. Perceperea succesiunii

Se realizează atunci cand apar o alternanţă şi o succesiune de faze şi stări in dinamica fenomenelor externe şi
interne. Ca mecanisme psihofiziologice, aceasta se bazează pe recepţia senzorială specifică a schimbarilor survenite şi
stimularea centrilor corticali unde se decodifica informatiile şi se formeaza perceptul. La perceperea succesiunii participa o
serie de factori, astfel:
a) factori fizici (ce ţin de evenimentul de perceput), ca ordinea evenimentelor;
b) factori biologici ca: distanta dintre receptor şi cortex, factor important in special in stimularile tactile;
c) factori psihologici: Wundt, James, Titchener observaseră că subiectul atent percepe mai rapid stimulii.

D. Perceperea şi aprecierea duratelor

Se referă la evaluările pe care le facem asupra duratelor temporale ale diferitelor evenimente (situatii, imprejurari),
ca şi a pauzelor dintre acestea. In general, duratele scurte de timp sunt supraestimate, iar cele lungi sunt subestimate.

E. Metode de cercetare a percepţiei timpului


33
Psihologie experimentală
2009 – 2010

a) Timp vid si timp plin


Duratele de timp date subiecţilor spre evaluare pot fi, după caz, sarcini cu timp plin (subiectului i se cere sa execute o
activitate anume) şi sarcini cu timp vid (subiectul este în repaus şi nu desfaşoară vreo activitate; i se cere ca, daca poate, să nu
se gândească la ceva special). În final, se cere subiectului să evalueze durata în timp a sarcinilor efectuate: timp plin sau timp
vid.

b) Evaluarea verbală
Subiectul este autorizat să evalueze timpul scurs la una din cele două variante experimentale (timp plin sau
timp gol), fie calitativ (secunde, minute), fie cantitativ, prin aprecierea sarcinii ca atare: scurtă, foarte scurtă, foarte
lungă etc.

c) Evaluarea prin reproducere


Experimentatorul fixează o durată de timp oarecare, de ordinul secundelor (etalon), şi cere subiectului să o
reproducă. Se notează abaterile de subestimare sau supraestimare şi se face media lor.

d) Evaluarea prin producere


Se cere subiectului să semnaleze sfârşitul unei durate de timp, fixate în prealabil de experimentator.

Variabilele care pot influenţa răspunsurile subiectului sunt variate şi multiple: lungimea şi natura
activităţii, motivaţia, oboseala, cunoaşterea rezulattelor evaluării etc.

Influenţa farmacodinamică a unor droguri asupra


percepţiei timpului

- Haşişul şi mescalina dilată aprecierea timpului, făcându-l să pară foarte lung, dar au fost citaţi subiecţi care evaluau
corect sau chiar făceau subestimări.
- Chinina, tiroxina şi cafeina: subiecţi antrenaţi să estimeze corect timpul, prin metoda producţiei, supraestimau
perioadele mai lungi sub efectul chininei şi subestimau uşor la tiroxină. Fenomenul se inversa când li se cerea
să estimeze perioade scurte. Unii autori au gasit supraestimări la cafeină.
- Protoxidul de azot (N20) in 30% amestec cu oxigen a dat reactii contradictorii: la unii subiecti, timpul părea să
se scurgă foarte repede, la alţii, foarte lent, iar unii pierdeau noţiunea timpului.

Percepţia mişcării
Studiile asupra percepţiei mişcării sunt extrem de numeroase şi se intind pe aproape un secol. Iniţiate de psihologii
structuralişti (Wertheimer), ele sunt reluate astăzi din perspectiva detecţiei şi ghidării prin radar a unui mobil in mişcare, in
care coordonarea senzoriomotorie joacă un rol însemnat. In fapt, percepţia mişcării vizează capacitatea de percepere a
spaţiului străbătut de un obiect (mobil) în unitatea de timp.
Iluziile perceptive
Sunt datorate atât unor limite funcţionale ale aparatelor senzoriale, cât mai ales ciocnirii dintre un sistem de legături
condiţionate bine fixat şi un altul nou, similar cu primul in ansamblu, dar deosebit in unele amănunte.
Tipuri de iluzii perceptive
a) Iluzia de greutate (Charpentier)
Explicaţia dată de aceşti cercetători se baza pe un „impuls motor" mai mare. Dacă un subiect a ridicat cu ambele mâini
perechi de greutăţi diferite, mâna care va ridica greutatea mai mare va avea şi un impuls motor mai mare şi o va ridica mai uşor,,
proiectand-o în sus".
b) In domeniul baresteziei (presiunii)
Se apasă mâna subiectului cu pârghia baresteziometrului, de doua ori succesiv - prima dată la o presiune mai mare
şi a doua oară la o presiune mai mica. Dupa 15 repetări se consideră montajul realizat şi se trece la experimentul critic: se
exercită asupra mâinii subiectului două presiuni egale.
c) In domeniul haptic (de apucare) şi de volum. Subiectul, cu ochii închişi,
34
Psihologie experimentală
2009 – 2010

primeşte simultan in fiecare mână câte o bilă de lemn (sau mingi): una mai mare şi alta mai mică. El trebuie să aprecieze care
este mai mare. După 15 repetări, se trece, fără a-l aviza pe subiect, la experimentul critic: i se dau 2 bile egale.
d) In percepţia auditiva pot fi, de asemenea, generate iluzii.
Subiectul, cu spatele la aparat, primeşte două sunete de intensităţi diferite (succesiv). După 15 repetari ale probei de montare,
se prezintă 2 sunete de intensităţi egale. La producerea iluziei, subiectul apreciază ca sunetul care apare în locul celui intens
este mai slab şi invers.

Iluzii optico-geometrice

Fig. 1. Iluzia de perspectivă - mărime


Iluzia de perspectivă - mărime, cauzată de încălcarea legilor perspectivei liniare. Dacă se deseneaza stâlpii sau copacii,
ce străjuiesc o şosea sau o cale ferată, la fel de mari şi nu din ce in ce mai mici pe măsură ce se depertează şoseaua sau
calea ferata, apare această iluzie. Ochiul nostru s-a obişnuit să asocieze perspectiva cu distanţa şi de aici această iluzie.

CURS 8. PROCEDURI EXPERIMENTALE UTILIZATE ÎN STUDIEREA GÂNDIRII ŞI LIMBAJULUI

1. Proceduri experimentale utilizate în studierea gândirii

Definiţii

Gândirea este o succesiune de operaţii care duc la dezvăluirea unor aspecte importante ale realităţii şi la rezolvarea
anumitor probleme (Cosmovici, 1996,178).

Gândirea este procesul psihic cognitiv superior care construieşte prin operaţiile sale coordonate în acţiuni mintale,
informaţii despre însuşirile generale ale claselor de obiecte şi fenomene sau despre relaţiile dintre ele, sub formă de
noţiuni, judecăţi sau raţionamente (Cocoradă şi Niculescu, 1999, 82).

Şcoli psihologice şi modele experimentale

- Şcoala de la Wurzburg (K.Marbe, A.Mayer, J.Orth, H.J.Watt, K.Buhler etc).- “introspecţii experimentale” .
- Curentul behaviorist - susţine ideea că psihologia nu poate fi fondată decât pe studiul comportamentului şi pe
opoziţia sa la orice formă de introspecţie. Schema S-R
- Gestaltiştii – care pun accent pe aspectele de configuraţie şi totalitate în viaţa psihologică.

Noţiunile

Definiţie Noţiunea (de la latinescul “nota” care însemna calitate) este produsul de bază al gândirii care
reuneşte pe plan mintal însuşirile caracteristice ale unei clase de obiecte sau fenomene (Cocoradă şi
Niculescu, 1999,87).
35
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Cercetări experimentale privind formarea noţiunilor

Metode privind însuşirea notiunilor

a) Metoda definţiei
În urma utilizării acestei metode s-a realizat o clasificare a definiţiei prin folosirea acesteia in studierea formării
notiunilor la copil, astfel avem:
 definiţii prin menţionarea scopului
 definiţii prin oferire de exemple
 definiţii prin genul proxim şi diferenţa specifică.

b) Metoda simbolizării.
- pentru a cerceta procesul formării noţiunilor în stare ”pură” s-au construit cuvinte fără înţeles ca simboluri verbale, iar
noţiunile elaborate la aceste simboluri aveau un caracter artificial (nu existau în circulaţia lexicală uzuală). (vezi
experimentele lui C. L. Hull din 1920 după Lungu, 2000,220-222).

Modele experimentale pentru cercetarea proceselor şi operaţiilor gândirii

Lungu prezintă câteva probe ce pot fi utilizate pentru cercetarea operaţiilor de analiză şi sinteză (2000, 223-
224):

a) Se prezină subiectului o serie de imagini care, dacă sunt aranjate in succesiunea lor logica, compun o
povestire.
b) Se cere subiecţilor ca din cuvinte izolate să alcătuiasca o povestire.
1) cal - albină-călăreţ trântit;
2) copil curios-uşă-nas însângerat;
3) hoţ-câine-închisoare;
4) ploaie -frig-picior rupt;
5) călătorie - câine credincios - bucurie.

c) Ordonarea noţiunilor în succesiune logică


Şirul de cuvinte trebuie ordonat de subiect în succesiunea cauzală a evenimentelor:
1. Pompieri – chibrit – foc stins - casă în flăcări - apă.
2. Arestare - furt - pedeapsa - judecata - urmărire.
3. Medic - fotbal - vindecare - bandajare - fractură.

d) Propoziţii mozaic
Se bazează pe acelaşi principiu ca şi aranjarea noţiunilor în succesiune cauzală, cu deosebirea că, acum, cuvintele
sunt incluse intr-o propoziţie.
Exemple de propoziţii mozaic:
1. Din moara multe spre munte roţi curge şi de vale mână râul.
2. La judecată sunt în nenorocirile vinovaţi tren de cei dati.
3. Pagube inundat după multe oamenilor mari râul făcând a ploi.
4. Din jocuri copiii duc oraş şi petrec se vara in veselie şi cu pădure.

36
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Probe de comparare a diferitelor noţiuni

Se prezintă subiecţilor perechi de cuvinte pe care aceştia au sarcina de a le compara din amintire, arătând in scris
asemănările şi deosebirile. Exemple: lumânare - stea; oglindă - fotografie; carte - profesor; haină - piele; pânză - hârtie;
pisică - şoarece; iarbă - copac; apă - aer; ploaie - zăpadă; gâscă - barcă etc.
După ce se dictează o pereche de noţiuni, li se lasă timp subiecţilor pentru a scrie asemănările şi deosebirile esenţiale.
Conform cercetătorilor care au utilizat acest tip de probe (A.Binet şi Alice Descoendres), subiecţii în ale căror lucrări predomină
amănuntele şi care nu pot să desprindă esenţialul sunt consideraţi de tip analitic.
Subiecţii la care predomină în procesul comparaţiei mai multe asemănări decât deosebiri sau subliniază în mod
special trăsăturile esenţiale ale obiectelor comparate, considerăm că ar fi de tip sintetic.

Analogia

Cum se ştie, analogia este o formă a comparaţiei care are în vedere redarea raporturilor dintre lucruri.
Probe de analogie: se dau subiectului trei noţiuni. Primele două se află intr-un anumit raport. Subiectul trebuie, plecând
de la acest raport, să găsească a patra noţiune, care, împreună cu a treia, să se afle în acelaşi raport ca şi primele două.
Raporturile dintre noţiuni pot fi dintre cele mai variate: cauză-efect; mijloc-scop; tot-parte; supraordonare-subordonare etc.
Exemple: 1. vară - ploaie... iarna - ?
2. pisica - păr ... pasăre - ?
3. râu - luntre ... drum - ?
4. oraş - case ... pădure - ?
5. ziuă - soare ... noapte -
6. nucă - coaje ... iepure - ?
7. stofă - croitor ... făina - ?

Generalizarea şi abstractizarea

a) Generalizarea = unificarea mintală a obiectelor şi fenomenelor ce au însuşiri comune.


b) Abstractizarea = eliminarea aspectelor neesenţiale dintr-un grup de obiecte şi retinerea celor esenţiale.
In studierea proceselor de generalizare şi abstractizare s-a folosit mult metoda clasificaţiei (W.Stem, J.Piaget,
O.Decroly).
Descrierea probei. Se prezintă subiectilor (de regulă, copii), pătrate şi cercuri roşii şi albastre de 2 mărimi diferite: cercuri
mari roşii şi albastre şi cercuri mici roşii şi albastre, idem la pătrate. In instructaj experimentatorul cere copiilor să
strângă figurile care se potrivesc la un loc.
Altă probă folosită în cercetarea generalizării şi abstractizării o constituie interpretarea de fabule. Se povestesc
anumite istorioare cu talc şi apoi se cere copiilor să extragă o anumită învăţătură de acolo (concluzie). Proba pare a fi destul
de diagnostică, întrucât, pentru a ajunge la concluzie, subiecţii sunt nevoiţi să elimine o serie de detalii neesenţiale, dificultate cu
atât mai mare, cu cat povestirea este mai stufoasa.

O altă probă folosită cu elevii pentru găsirea esenţialului este schimbarea textului unei scrisori in telegramă.
Se prezintă copiilor o poveste bogată în fabulaţie şi li se cere să reducă această poveste la elementele ei esenţiale, fie sub
forma unui rezumat concis, fie - dacă este cumva o scrisoare - sub forma unei telegrame.

Caracteristicile proceselor de gândire

Deşi gândirea, ca proces psihic superior, este prezentă la toti oamenii, calităţile ei (profunzimea, independenta şi
supletea, consecventa şi rapiditatea) comportă nişte particularităti individuale destul de pronunţate. Vom prezenta o
serie de probe ce pot fi date in legătură cu testarea acestor particularităţi:

1. Pentru rapiditatea gândirii


Se prezinta subiectului şiruri de numere cu sarcina să înţeleagă mecanismul matematic operaţional de succesiune a
37
Psihologie experimentală
2009 – 2010

numerelor din şir şi să-l continue pe această bază cu încă cel puţin 2 numere.
Exemple:
a) 2, 4, 6, 8, 10 - -
b) 32, 30, 28, 26, 24 - -
c) 5, 6, 6, 7, 8, 8 - -
d) 7, 8, 10, 11, 13, 14 -
e) 5, 7, 6, 8, 7, 9, 8, 10 ---

Se mai poate testa rapiditatea şi prin urmărirea vitezei de rezolvare a unor probleme.
Exemplu:
a) Un ou şi jumătate costă un leu şi jumătate. Cât vor costa 10 ouă?
b) Un biet melc a căzut intr-o fântană adancă de 20 m. Ca sa iasa afară, urcă in fiecare zi cate 5 m, dar noaptea va
aluneca câte 4 m înapoi. După câte zile ajunge el la gura fântanii?

2. Pentru profunzimea gândirii (pătrunderea in esenţa fenomenelor)

Se prezintă subiectului cinci proverbe şi, separat, un numar de opt fraze dintre care cinci corespund proverbelor.
Subiectii au sarcina de a găsi fraza (de a o alege din cele 8) care se potriveşte fiecăruia din cele 5 proverbe.

3. Pentru testarea aspectului critic al gândirii (caracteristica a independenţei gândirii)


Pentru copii mai mici: imagini (tablouri absurde)
Exemplu: un cocoş care înoată pe un lac; copii la săniuş, iar in jur copaci inverziţi şi incărcaţi de fructe etc.

Pentru copii mai mari: propoziţii absurde

Exemple:
Un motociclist a căzut, s-a lovit şi a murit imediat; cineva l-a dus la spital, dar sunt puţine speranţe ca va mai scapa cu
viaţă.
Am trei fraţi: Ion, Vasile şi eu
Mai multi copii s-au jucat până seara pe camp. Când au pornit spre casă, s-au gandit să meargă în şir unul după altul.
Cum însă nici unul nu voia să fie in coada şirului, au hotărât să nu fie nici unul ultimul din şir.
Cineva spunea că nu va intra in apă până nu va şti să inoate.

4. Probe de sugestibilitate (in legatura tot cu independenţa gandirii)

a) Se cere subiectului să deseneze un cerc cu ajutorul unei monede şi apoi să deseneze un punct in interior.
b) Se cere subiectului să deseneze o linie orizontala de la stanga la dreapta (de aprox. 3-4 cm). Apoi se cere subiectului să
tragă o linie care s-o intersecteze pe aceasta.
Alte probe. Se cere subiectilor să raspundă ce văd in anumite imagini prezentate. Răspunsurile se dau in urma unei întrebări
sugestive din partea experimentatorului.

5. Pentru testarea gandirii creative


Torrance E.P. (1994) a elaborat o serie de teste pentru evaluarea gandirii creative. Subiectul trebuie să facă, timp de trei minute, un
desen cât mai complet pe baza ideilor sugerate de o figură incompletă, ca în figura de mai jos.

38
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Fig. 1. Figură incompletă ce trebuie întregită cu cât mai multe detalii figurale (sarcină neverbală) (după Lungu,
2000).

Estimările s-au facut după următorii indici ai creativităţii: fluenţa (numărul de răspunsuri); flexibilitate (numărul de
categorii de răspunsuri); originalitate (elemente neobişnuite, cu frecvenţă uzuală scazută); elaborare (numărul de idei
comunicate de detalii).
Rezolvarea de probleme

După demersurile subiectului pentru găsirea solutiei de rezolvare se pot urmări o serie de parametri de definire a
gandirii, cum ar fi:
 capacitatea de înţelegere,
 ritmul de înţelegere (perspicacitatea),
 direcţia mişcării proceselor de gândire (concret-abstract; abstract-concret);
 tipul de gândire etc.

Dificultăţi in rezolvarea de probleme: fixitatea funcţionlală şi a metodei

S-a demonstrat experimental că neputinţa subiectului de a transfera funcţionalitatea cunoscută a obiectului asupra unor
utilităţi ale lui şi in alte situaţii similare sau uşor diferite constituie o piedică serioasă in rezolvarea problemelor.
Fixitatea functionala sporeşte dacă subiectul lucrează intr-o singură directie cu obiectul, intarindu-i astfel restrictiv
functionalitatea, faţă de cazul când doar il observa. Dacă obiectul este plurifuncţional utilizat, atunci subiectul îi va putea extinde
mai uşor funcţionalitatea şi la alte situaţii.
Ca efect al inertiei gandirii, la unii subiecti poate să apară şi o fixitate funcţională a metodei: utilizarea repetată a unei
metode de rezolvare, specifică pentru un tip de problemă, poate conduce la utilizarea ei neadecvată la alte probleme
(situaţie intâlnită la unii elevi in rezolvarea problemelor de aritmetica).
- Eficienţa rezolvării problemelor in şcoală creşte proportional cu înţelegerea enuntului lor de către elevi.

Modele de probleme pentru cercetarea experimentala a perspicacităţii şi raţionamentului logico-matematic

a) Cutiile cu etichete schimbate: Se dau trei cutii care conţin câte două bile: una are două bile negre, a doua are
doue bile albe şi cealaltă are o bilă albă şi una neagră. Din greşeală, cineva le-a schimbat etichetele astfel, încât pe ele scrie fals
N.A. (negru-alb), A.A. (alb-alb) şi N.N. (negru-negru). De câte extrageri a unei singure bile este nevoie (fără a privi in
interiorul cutiei) pentru a putea determina culoarea bilelor din fiecare cutie?
b) Să presupunem că 5 saci au fost umpluţi, în mod inegal, cu bile de rulmenţi. In patru din cei cinci saci, fiecare bilă
de rulment cântăreşte 10 grame. Într-un singur sac greutatea fiecărei bile este de 9 grame. Cum se poate determina, printr-o
singura cântărire, care este sacul ce conţine bile de 9 grame?

39
Psihologie experimentală
2009 – 2010

2. PROCEDURI EXPERIMENTALE UTILIZATE ÎN STUDIEREA LIMBAJULUI

Definiţii ale limbajului:

Limbajul este un sistem şi o activitate de comunicare cu ajutorul limbii (Popescu-Neveanu, 1978, 414).
Este o activitate de comunicare umană realizată printr-un sistem de semne şi reguli determinate istoric şi utilizat
de o comunitate (Cocoradă, Niculescu, 1999, 100).

Consideraţii teoretice şi metodologice

Primii care s-au ocupat de procesul de comunicare au fost gramaticienii urmaţi, la finele secolului XIX, de lingvişti,
psihologi şi recent, sub imboldul necesităţilor practice de codaj electronic şi de programare a calculatoarelor, de
matematicieni şi informaticieni.
Vorbirea este o conduită socială şi în interiorul acesteia limbajul constituie un sistem de comunicaţie. Pentru a-şi
îndeplini această particularitate esenţială, limbajul trebuie să aibă o structură minimală comună diferiţilor membri ai
societăţii. Această structură este asigurată de limbă iar de studierea ei se ocupă lingvistica.
Dar lingvistica, studiind limba, face abstracţie de conduitele verbale individuale, care constituie, după F. de Saussure
(1916), vorbirea. De aceste conduite verbale se ocupă psihologia. Bineînţeles, între limbă şi conduitele verbale există o
strânsă relaţie, fapt ce i-a făcut pe multi autori să vorbească despre termenii unui nou domeniu de cercetare -
psiholingvistică (Osgood şi Sebeok, 1954; T. Slama Cazacu, 1968 după Lungu, 2000).

Psihologia limbajului trebuie să studieze ansamblul proceselor de comunicare determinate social care face posibilă
însuşirea experientei umane.
Conceptele de limbă, limbaj, vorbire constituie fiecare în parte o faţetă a aceluiaşi proces unitar şi complex, care
are drept caracteristică esenţială comunicarea umană.

Experimentul asociativ - verbal. Cea mai veche variantă a asociaţiilor de cuvinte prezintă numai interes istoric: ea
este de tip introspecţionist, experimentatorul fiind în acelaşi timp subiect şi notându-şi propriile asociatii de cuvinte alese
de el însuşi (Galton, 1879).

Condiţiile de desfăşurare a experimentului asociativ – verbal (după Lungu, 2000, 244)

a) Încăperea în care se face experimentul să fie ferită de zgomote sau alte elemente de distragere.

b) Subiectul să fie relaxat şi să ştie ce are de făcut: e bine ca instructajul dat să fie simplu şi clar şi să se facă un
exerciţiu prealabil cu anumite cuvinte care nu sunt incluse pe lista de experimentare.

c) Este bine ca subiectul să fie aşezat cu spatele spre experimentator pentru a nu fi distras de manevrele acestuia
(notarea răspunsurilor, manevrarea cronometrului etc.).

Clasificarea tehnicilor de utilizare a experimentului asociativ-verbal

a) Tehnici clasice

1. Tehnica asociaţiilor libere simple. Subiectul trebuie să spună cel mai repede posibil, cuvântul ce-i vine în
minte, îndată după auzirea cuvântului - stimul (inductor). Libertatea de alegere a subiectului nu este limitată. Asociaţia
este „simplă" în sensul că subiectul nu trebuie să dea decât un cuvânt - răspuns (indus) - eventual un cuvânt compus sau
o locuţiune.
Prezentarea stimulului poate fi vizuală sau auditivă; răspunsul poate fi scris sau verbal; prezentarea probei,
individuală sau colectivă; timpul de răspuns, liber sau impus; populaţia, studiată omogenă (studenţi, muncitori etc.) sau
luată după unele criterii.
40
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Se notează categoria din care face parte cuvântul răspuns (primar, secundar, tertiar), banal (obişnuit), original etc.
2. Tehnica asociaţiilor libere continui. Se prezintă subiectului un singur cuvânt-stimul şi acesta răspunde cu mai
multe cuvinte posibile pe care acesta i le evocă. Această tehnică poate da naştere la interferenţe. Fiecare cuvânt al seriei
poate fi influenţat nu numai de stimulul iniţial la care subiectul trebuie să răspundă, ci şi de cuvântul de dinaintea lui.
3. Tehnica de asociaţie restrânsă simplă (zisă şi de asociaţie controlată). Se cere subiectului să dea un antonim sau
sinonim (libertatea de alegere e restrânsă).
4. Asociaţie restrânsă continuă; similară cu precedenta, numai că subiectul trebuie să răspundă la un stimul generic
(de exemplu, nume de oraşe sau lucruri din casă) prin cel mai mare număr de cuvinte ce intră în genul respectiv).

b) Tehnici derivate

1. Asociaţii în lanţ. Subiectul trebuie să asocieze fiecare răspuns cu cuvântul dinainte şi nu cu cuvântul - stimul.
Sunt cercetate aici în mod deosebit interferentele rezultate din asociatiile continue.
2. Asociaţii repetate. După ce s-a prezentat o dată lista de cuvinte, se face o pauză după care se prezintă din nou
aceeaşi listă, cerând subiectului să repete răspunsurile date mai înainte la fiecare din aceste cuvinte - inductoare.
3. Asociaţie forţată. Subiectul nu răspunde “spontan", ci trebuie să aleagă dintr-o listă de răspunsuri pe cel care i se
pare că evocă mai bine cuvântul - stimul.
4. Asociaţie prin semnificaţie (terminarea sau încheierea propozitiilor). Se alcătuiesc două propoziţii care au un
cuvânt comun omis. Citindu-le o singură dată, subiectul trebuie să găsească cuvântul care a fost omis.
Cuvintele omise trebuie să fie la începutul, mijlocul şi sfârşitul propoziţiei.
5. Procedeul fluidităţii dirijate. Se dau 2 sau 3 cuvinte cu ajutorul cărora subiectul trebuie să construiască o frază
compusă din 25 -50 de cuvinte (exemplu: pădure - zână - viaţă ). Se dau aproximativ 3 minute.
6. Scrierea automată (similară întrucâtva cu tehnica asociaţiile libere continue). Într-un timp dat, subiectul trebuie
să scrie cât mai multe cuvinte (în 2 minute). Pentru uşurare, experimentatorul poate da un model de început care indică
domeniul; exemplu: „a fost odată... (o poveste, fată, zână, băiat etc.). Procedeul este foarte eficient pentru determinarea
legăturilor intraverbale (în special, flexibilitatea legăturilor intraverbale).

Clasificarea răspunsurilor subiecţilor după următoarele criterii:

I. Asociaţii verbale inferioare:


a) primitive sau elementar exclamative (oh, ah, hm);
b) imitative (subiectul dă un răspuns asemănător după structura sonoră a cuvântului - stimul, nu după sens);
c) echolalice (repetâ cuvântul stimul);
d) exterioare (fâră nici o legătură cu cuvântul dat);
e) interogative (întreabă: Ce? Cum?);
f) refuză răspunsul.

II. Asociaţii verbale superioare. Acestea sunt formulate clar şi au un sens logic. De exemplu, la cuvântul gară,
subiectul răspunde,,transport", „cale ferată" etc.

III. Clasificarea se mai poate face şi după domeniul de familiaritate al cuvântului :cotidian, profesional şi
general - periferice.

IV. După criteriul lungimii cuvântului: monosilabice, plurisilabice etc..

Se face media latenţelor pe categorii (domenii) şi se stabilesc gradul de consolidare al legăturilor verbale, precum
şi principiul de structurare (după legătura semantică dintre inductor şi indus).

- Experimentul asociativ - verbal determină şi gradul de coerenţă şi fluiditate verbală.


- Experimental asociativ - verbal a fost utilizat şi ca indicator al tipului de activitate nervoasă superioară (L.B.
Gakkel după Lungu, 2000). A fost folosit şi în activitatea judiciară pentru depistarea infractorilor (în lista de cuvinte ce se
41
Psihologie experimentală
2009 – 2010

prezintă infractorilor prezumtivi se introduc şi câteva cuvinte „critice", de exemplu, masă, sertar, bancnote etc.) (Lungu,
2000).

CURS 9. PROCEDURI EXPERIMENTALE UTILIZATE ÎN STUDIEREA MEMORIEI ŞI A ÎNVĂŢĂRII

Definiţia memoriei

Dicţionarul de psihologie al lui Popescu-Neveanu defineşte memoria astfel: „proces psihic de stocare şi
destocare a informaţiei, de acumulare şi utilizare a experienţei cognitive (1978,435)”.
De regulă, memoria e definită ca un proces de întipărire (fixare), păstrare (reţinere), recunoaştere şi reproducere a
experienţei cognitive, afective şi voluntare a omului. Aşadar, memoria include în sine trei faze cu o foarte strânsă legătură
între ele, şi anume:
- faza de achiziţie şi de memorare,
- faza de reţinere sau de păstrare şi
- faza de actualizare cu două nivele (recunoaşterea şi reproducerea).

Bazele neurofiziologice şi biochimice ale memoriei

Din punct de vedere fiziologic, memoria se bazează pe fenomenele de remanenţă ce au loc la nivelul celulelor
nervoase corticale.
Procesele de întipărire, păstrare şi actualizare se bazează pe capacitatea creierului de a elabora legături nervoase
temporare între diferite focare de excitaţie din cortex, de a le sistematiza şi consolida şi de a le analiza.

Aceste legături nervoase temporare, ce se formează între un număr indefinit şi foarte variat de focare de excitaţie
simultane şi succesive, se structurează în stereotipuri dinamice, care fixează engramele (urmele) excitanţilor ce au
acţionat asupra organismului. Cu cât “bătătorirea" prin repetare a acestor urme este mai intensă cu atât durabilitatea
(trăinicia) engramelor este mai mare.

- In recunoaştere, stimulul declanşat trebuie să fie prezent pentru a reactualiza “urma", ceea ce se explică
printr-o „bătătorire" mai slabă a acesteia.
- În reproducere, datorită unor întăriri mai intense şi repetate, legăturile nervoase temporare se structurează
şi se fixează mai solid, ceea ce duce la o actualizare mai facilă (nu este necesară prezenţa excitantului
declanşator).

Din punctul de vedere al unor autori, fragilitatea conservării informatiei în aşa numita „memorie imediată" s-ar
datora modificărilor activităţii electrice a structurilor nervoase (fragilitatea acestor trasee). Cu alte cuvinte, memoria de
scurtă durată se bazează pe plasticitatea populaţiilor neuronale (Lungu, 2000).
In ce priveşte memoria de lungă durată biochimiştii încearcă să demonstreze că aceasta s-ar datora proceselor de
sinteză a proteinelor şi enzimelor de la nivelul celulei nervoase. Principalii factori în sinteza proteinelor sunt acizii
ribonucleici (ARN) şi dezoxiribonucleici (ADN), care, cum se ştie, sunt şi purtătorii informaţiei genetice.

Cercetarea experimentală a memoriei

Un mare pas înainte făcut de psihologia experimentală în studiul proceselor psihice complexe îl constituie studiul
experimental al memoriei iniţiat de Hermann Ebbinghaus, care, citind lucrarea lui Fechner (Elemente der Psychophisik),
are ideea de a utiliza metode cantitative în studiul proceselor psihice superioare şi în special al memoriei.

Metode de investigare a memoriei

a) Metoda întinderii sau de determinare a capacităţii de reproducere imediată (sau memoria imediată).
42
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Este vorba de determinarea cantităţii de material care poate fi reprodus după o singură prezentare. Datorită
faptului că se testează „întinderea" elementelor reţinute de subiect după o singură prezentare, procedeul poartă
denumirea de “metoda întinderii". Elementele prezentate pentru reproducere imediată pot fi: cifre, litere, silabe, cuvinte,
propozitii, obiecte (imagini) etc.

b) Metoda elementelor reţinute

Caracteristica acestei metode este aceea că volumul de elemente date spre memorare depăşeşte capacitatea
memoriei imediate. Performanţa se notează după numărul de elemente reţinute.

c) Metoda timpului de achiziţie (denumită şi metoda memorizării complete).

Constă în măsurarea timpului sau numărului de încercări până ce subiectul izbuteşte să stăpânească bine materialul.
Criteriul “stăpânirii materialului" se ia după prima reproducere absolut corectă. Astăzi se foloseşte metoda reproducerilor
succesive: materialul se prezintă de mai multe ori (într-un ritm constant) şi se introduce câte o reproducere a elementelor
retinute, între două prezentări.

d) Metoda ajutorului (anticipaţiei)

Procedura: După câteva prezentări ale materialului, se cere subiectului să-l reproducă. Experimentatorul are grijă să
corecteze subiectul ori de câte ori greşeşte şi să-i “sufle" ori de câte ori se poticneşte până ce ajunge să stăpânească bine
materialul.
Se notează fie numărul erorilor făcute de subiect, fie numărul de intervenţii necesare din partea experimentatorului.

e) Metoda economiei

Se prezintă subiecţilor spre memorare o listă de date, cuvinte, silabe fără sau cu sens etc. şi, după un anumit interval
de timp, li se cere s-o reproducă. Fireşte că, datorită uitării, subiecţii nu mai sunt în stare să reproducă în întregime lista
prezentată iniţial. Se cere subiectilor să memoreze din nou materialul respectiv până ajung să-l stăpânească bine.

Se face o comparaţie între timpul sau numărul de repetiţii care au fost necesare la memorarea iniţială şi cele necesare
rememorării.

f) Metoda perechilor asociate sau asociaţiilor corecte (asociaţiilor de sprijin).

Cuvintele care se prezintă subiectului vor fi asociate fie între ele, fie cu cifre, figuri etc., în aşa fel încât pe listă apar
perechi de elemente mnemice. Când se cere subiectului să reproducă elementele reţinute, i se prezintă unul din membri
perechii (cuplului), subiectul urmând a-l reproduce pe celălalt.

2. PROCEDURI EXPERIMENTALE UTILIZATE ÎN STUDIEREA ÎNVĂŢĂRII

DEFINIŢIA ÎNVĂŢĂRII

“Învăţarea este definită ca o modificare sistematică, relativ permanentă în conduita, în modul de a


răspunde la o situaţie, ca rezultat al practicii, al indeplinirii aceloraşi sarcini. In procesul învăţării are loc
achiziţia unor răspunsuri noi, care reprezintă modificarea în conduita cerută de o situaţie nouă sau
modificată” (Roşca, 1971, 188).

43
Psihologie experimentală
2009 – 2010

ACCEPŢIUNI ALE NOŢIUNII DE ÎNVĂŢARE

- Din punct de vedere fiziologic invăţarea inseamnă elaborarea de noi legături temporare in scoarţa
cerebrală şi consolidarea legăturilor formate.

- Invăţarea poate sa insemne in faza initială, găsirea unui nou răspuns la o situatie, iar apoi, prin repetarea
actiunii, perfectarea şi consolidarea răspunsului. In acest caz invatarea începe cu rezolvarea unei
probleme, prin incercare şi eroare sau printr-un proces de intelegere. Rezultă de aici ca există o anumită
relatie intre invaţare şi rezolvarea de probleme, dar învatarea nu implică, totdeauna rezolvarea unei
probleme.

CONDIŢIONAREA CLASICĂ

Condiţionarea este procesul prin care anumite reacţii ajung sa fie declanşate de anumiţi stimuli a căror
semnificaţie (sau funcţie semnalizatoare) s-a constituit in urma unei coincidenţe, de obicei repetate, cu
stimuli necondiţionaţi sau cu alţi stimuli care si-au câştigat o semnificatie stabilizata, bine consolidată.

In condiţionarea clasică stimulul conditionat precede cu câteva secunde stimulul neconditionat.


Ex: In cercetările sale Pavlov a utilizat ca indicator preferat al formării legăturilor temporare, secreţia salivară.
Există şi alte metode, care utilizează alti indicatori, de exemplu o reacţie motorică la o stimulare electrică (reacţie
de apărare).

CONDIŢII PENTRU FORMAREA REFEXULUI CONDIŢIONAT

Stimulii sau excitanţii sunt denumiţi agenţii mediului ambiant, acţionând asupra organelor senzoriale.

Ei sunt de trei feluri :

a) indiferenţi, când nu produc animalului decât o reacţie de orientare (intoarcerea capului, privirea cu atenţie in
direcţia stimulului nou) ;
b) necondiţionali, dacă produc apariţia unui reflex necondiţionat
c) condiţionali, cei ce conduc la producerea unei reacţii condiţionate,

A forma un reflex condiţionat inseamnă să transformi un excitant indiferent in excitant conditional. Sunt cinci
conditii principale:

a) Stimulul indiferent să coincidă cu cel neconditional in repetate randuri. In experienta citată mai sus, lumina
trebuie să aibă loc concomitent cu hrănirea, de mai multe ori. Aceasta coincidenţă este denumite „intărire".

b) Stimulul indiferent să preceadă pe cel neconditional cu cel putin 1/2 de secundă. Dacă se produce in
acelaşi timp sau dupa cel înnăscut, nu se mai formează legătura temporară.

c) Emisferele cerebrate trebuie să fie în stare de excitabilitate (adică animalul să fie treaz şi flămând dacă ne bazăm
pe reflexul salivar).

d) Stimulul indiferent să fie suficient de intens pentru a putea fi perceput.

44
Psihologie experimentală
2009 – 2010

e) Stimulul indiferent să fie mai slab decât cel necondiţional. E vorba nu de intensitatea fizică, ci de cea biologică,
de importanţa sa pentru câine (Cosmovici, 1996, 76).

TIPURI DE ÎNVĂŢARE

R. Gagne a căutat să distingă 8 tipuri de învăţare, pe care le-a ierarhizat in functie de complexitatea lor şi
anume:
a) Invăţarea de semnale (descrisă de Pavlov), când sugarul invaţă să-şi recunoască mama, nu numai după
voce, ci şi după imaginea vizuală.
b) Invăţarea stimul-răspuns (tip Thorndike), când sugarul învaţă o reacţie simplă: să-şi ţină singur biberonul.
c) Înlănţuirea de răspunsuri prezentă în învăţarea unui act mai complex (mersul pe bicicletă).
d) Asociaţiile verbale se formează cu prilejul învăţării cuvintelor şi al asocierii lor în propoziţii.
e) Învăţarea discriminării de culori, forme, litere, numere, ducând la precizia diferenţierii percepţiilor.
f) Însuţirea noţiunilor constă „în a încadra obiectele într-o clasă şi in a raspunde acestei clase ca intreg". In acest
caz, Gagne se referă numai la notiunile concrete (“raţă", „ciocan", “copac").
g) Învăţarea noţiunilor definite şi a regulilor. Prin “notiuni definite" autorul intelege notiunile abstracte care se
asimileaza prin punerea lor in relatie cu altele. De aceea, le include in aceeasi categorie cu invatarea regulilor,
regula fiind „o capacitate internă, care oferă individului posibilitatea de a răspunde la o clasă de situaţii-stimul cu
o clasă de performanţe".
h) Rezolvarea de probleme constituie cea mai grea sarcina, cel mai complex tip de învăţare, presupunând toate
celelalte tipuri menţionate anterior (Gagne după Cosmovici,1996, 90).

ÎNVĂŢAREA PERCEPTIVĂ
Sub numele de învăţare perceptivă cuprindem modificările discriminative cu un caracter sistematic, in
conditiile repetarii identice a stimulilor.
Avem în vedere aici indeosebi reducerea pragului senzorial ex: detectarea unor noi detalii, diferentierea unor
stimuli foarte asemanatori, recunoaşterea unor structuri in conditii diferite de percepere etc., ca efect al exerciţiului şi
ameliorarea perceperii stimulilor complecşi

Analiza stimulilor, diferentierea lor se realizeaza indeosebi in legatura cu activitatea de răspuns a


organismului, care arata in ce măsura diferenţierea a fost corectă. De indata ce un stimul dobândeşte un caracter
semnalizator in raport cu activitatea pe care omul o efectueaza, sensibilitatea creşte.

Cercetări efectuate în laboratoarele lui A. N. Leontiev arată că imbunătăţirea diferenţierii auditive a


inăltimii sunetelor nu se poate face numai prin antrenare senzoriala, prin exercitii de diferentiere pe cale
auditiva a inaltimii sunetelor. Pentru aceasta este indispensabila participarea „motricii vocale", intonarea
„externă" (cu glas tare) sau internă („in surdina") a sunetelor respective de către subiect (Roşca, 1971, 196).

ÎNVATAREA SENZORIO-MOTORIE
Sub acest titlu sunt cuprinse fenomenele de invăţare in care modificarea reacţiei constă in adaptarea unei
forme de reacţii preexistente la condiţii perceptive noi, implicând fie stabilirea de noi coordonări senzorio-
motorii, fie o creştere a preciziei sau fineţei coordonărilor sau a schemelor preexistente.
Ex: Una din metodele mai frecvent utilizate in studierea şi demonstrarea formarii noii coordonări senzorio-
motorii este invăţarea desenului in oglindă, în care se realizează o noua coordonare ochi-mână.

ÎNVĂŢAREA VERBALĂ
Invăţarea verbală este invaţarea unui material verbal. In acest caz ea poate fi restrânsă, in mare masură, la
memorarea unui material verbal: serii de termeni verbali, perechi asociate de termeni verbali etc.
Aproape în toate acţiunile de invaţare ale omului este implicat Iimbajul. Chiar în invăţarea unui labirint subiecţii
adeseori raţioneaza in termenii limbii. Din acest motiv este greu sa separăm invaţarea verbala de invăţarea perceptivă sau
senzorio - ori perceptive-motorie.
45
Psihologie experimentală
2009 – 2010

TRANSFERUL
Se inţelege prin transfer influenţa unei învăţări anterioare asupra unei învăţări consecutive.
Când invaţăm un lucru, o activitate mai repede ca urmare a faptului ca am invăţat o altă activitate mai
inainte, transferul este pozitiv.
Dacă învăţarea consecutivă se face mai incet sau este îngreunată transferul este negativ.

CURS 10. PROCEDURI EXPERIMENTALE UTILIZATE ÎN STUDIEREA ATENŢIEI ŞI PERSONALITĂŢII

Definiţia atenţiei

„Activare, tonificare, mobilizare, orientare selectivă şi concentare focalizată a proceselor psihocomportamentale în


vederea unei optime şi facile reflectări sau (şi) a unei intrevenţii eficiente” (Popescu – Neveanu, 1978, 69)

Complexitatea fenomenologică a atenţiei

Deşi a fost fragmentată deseori pe compartimente de studiu, atenţia se prezintă ca un proces unitar, în care intră o
serie de elemente psihologice şi neurofiziologice.
De asemenea, necesitătile de cercetare sau didactice au impus şi alte subdivizări ale atentiei, ca: formele atenţiei,
tipurile atenţiei, calităţile atenţiei etc.

CLASIFICAREA TIPURILOR DE ATENŢIE

Pentru clasificarea tipurilor de atenţie, Munn (1966) se foloseşte de 3 clase (după Lungu, 2000):

1. Atenţie involuntară, determinată de stimuli neaşteptati (pocnituri, fulger etc).


2. Atenţie voluntară, determinată de orientarea intenţionată a activităţii perceptive.
3. Atenţie habituală (sau set-ul habitual), determinată de starea de pregătire, de aşteptare a anumitor stimuli (de exemplu,
aşteptarea unei veşti, a unui telefon, a unei vizite etc).

Modelarea experimentala a particularitaţilor atenţiei


Stabilitatea atenţiei
Dacă încercăm să privim pentru mai mult timp un anumit obiect, se poate observa că privirea noastră se deplasează
în procesul examinării, când la un detaliu al obiectului, când la altul (fluctuaţiile atenţiei).
În activitatea cotidiană, însă, atenţia noastră se poate concentra un timp oarecare asupra unei activităţi, mai ales
atunci când există un factor motivaţional puternic.

Volumul atenţiei
În câmpul activităţii noastre la un moment dat pot fi cuprinse un număr limitat de obiecte. De exemplu, la
teatru percepem simultan un număr redus de personaje, dar dat fiind că atenţia se deplasează rapid de la un personaj la
altul, de la un detaliu la alt detaliu, reuşim să cuprindem întreaga desfăşurare a acţiunii dramatice.
Volumul atenţiei este datorat, în plan fiziologic, extinderii zonei de
excitabilitate optime în scoarţă ca efect al contopirii excitaţiilor simultane.
Volumul atenţiei ca factor psihoindividual prezintă o mare
importanţă în viaţa omului, îndeosebi în activitatea profesională (la conducătorii auto, la aviatori, soldaţii din
patrulele de recunoaştere etc).
Distribuţia atenţiei
Este o caracteristică a atenţiei legată strâns de volum, dar care se referă la capacitatea de a cuprinde simultan în
câmpul său un numar de actiuni. Se ştie că atunci când avem de efectuat o activitate care solicită o atenţie foarte
concentrată, executarea unei activităţi secundare este uneori imposibilă sau dificilă.
46
Psihologie experimentală
2009 – 2010

În cazul când una din activităţi a fost automatizată devenind deprindere, ea va fi executată fără dificultăţi. Pentru a putea
desfaşura simultan două sau mai multe activităţi, e necesar ca cel puţin una din ele să fie automatizată şi să nu mai solicite controlul
permanent al conştiinţei. În cazul când amândouă activităţile sunt noi pentru subiect, ele cer eforturi susţinute de gândire şi nu vor fi
executate fără dificultăţi.
Deplasarea atentiei
Este definită ca posibilitatea de a trece cu uşurinţă de la o activitate la alta (unii oameni realizează cu mai multa uşurinţă
acest lucru, alţii mai greu).
Fiziologic, deplasarea este rezultatul mobilităţii proceselor nervoase: deplasarea focarului de excitabilitate
optimă.
Un rol important în deplasarea atenţiei la om îl au semnalele verbale sub forma cerinţelor şi indicaţiilor date,
care ordonează un efort voluntar în vederea trecerii la efectuarea unei alte activităţi.

Distragerea atentiei
Distragerea trebuie raportată întotdeauna la concentrarea atenţiei. În fapt, prin distragerea atenţiei înţelegem două
aspecte:
a) distragerea generată de o excesivă labilitate a proceselor nervoase şi care se exprima printr-o imposibilitate de
concentrare mai indelungată asupra unei activitati
b) distragerea poate apărea ca o consecinţă a concentrării prea mari a atentiei. (Lungu, 2000, 205-206).

Probe speciale de atenţie


O probă care evaluează şi capacitatea de muncă este cea a lui Toulouse – Pieron. La această probă, subiectul are sarcina
de a bara semnele indicate in prezentare cu caractere mai groase. Se calculeaza, pentru evaluarea cantitativă, suma
figurilor corect barate.

2. PROCEDURI EXPERIMENTALE UTILIZATE ÎN STUDIEREA PERSONALITĂŢII

Consideraţii teoretice

“Concomitent cu dezvoltarea tehnicilor proiective, unii cercetători s-au orientat spre dezvoltarea şi rafinarea
inventarelor de personalitate. Aceste cercetări s-au centrat îndeosebi pe evaluarea unor trăsături sau aspecte restrânse ale
personalităţii şi au profitat de dezvoltarea tehnicilor statistice şi de o mai bună înţelegere a problemelor complexe legate
de fidelitatea şi validitatea măsurătorilor.
Adepţii acestei orientări au subliniat avantajele inventarelor: administrarea rapidă pe un grup mare de persoane;
posibilitatea de a utiliza uşor proceduri statistice pentru stabilirea normelor şi a consistenţei interne a relaţiei dintre
scorurile testului şi alte măsurători ale comportamentului etc. Au fost evidenţiate şi o serie de limite ale acestora, între
care posibilitatea falsificării răspunsurilor şi faptul că inventarele vizează doar aspecte superficiale ale personalităţii sunt
cele mai importante.

Ce este personalitatea?
Se impune mai intâi să deosebim termenii „persoană” şi „personalitate”.

- Termenul persoană - desemnează individul uman concret.


- Personalitatea - este o construcţie teoretică elaborată de psihologie in scopul înţelegerii şi explicarii - la nivelul
teoriei ştiinţifice - a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizeaza organismul psihofiziologic pe care il numim
persoană umană.
Aceasta primă precizare ne permite să diferenţiem conotaţia ştiinţifică a termenului ,,personalitate” - categorie,
constructie teoretica - de sensul comun al acestuia, adică însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu.

O privire generală asupra mai multor definitii date personalitaţii evidenţiază câteva caracteristici ale acesteia (Perron
apud Dafinoiu, 2000):

47
Psihologie experimentală
2009 – 2010

- Globalitatea: personalitatea cuiva este constituită din ansamblul de caracteristici care permit descrierea acestei
persoane, identificarea ei printre celelalte.
- Coerenţa: majoritatea teoriilor postuleaza ideea existenţei unei anume organizări şi interdependenţe a elementelor
componente ale personalităţii.
- Permanenţa (stabilitatea) temporală: daca personalitatea este un sistem funcţional, în virtutea coerenţei sale, acesta
generează legi de organizare a căror acţiune este permanentă.
Definiţie personalitate
Cele trei caracteristici - globalitate, coerenţă, permanenţă - evidenţiază faptul c ă per so nalitatea este o structură.
Una dintre definiţiile ce evidenţiază cel mai bine aceste caracteristici este cea dată de Allport: “Personalitatea este
organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său
caracteristic" (Allport apud Dafinoiu, 2002, 32).

Teoriile ştiinţifice asupra personalitaţii îşi propun mai multe obiective:

I. Descrierea conduitei prin apelul la diverse taxonomii,


II. Explicarea respectivei conduite prin utilizarea informatiilor referitoare la influenţele de diverse tipuri
(ereditare şi de mediu)
III. Predicţia conduitei în situaţii tipice.

Având în vedere interacţiunea dintre teorie şi metode, putem afirma că obiectivele metodelor de evaluare ale
personalităţii sunt aceleaşi: descrierea, explicaţia şi predicţia.

Comportamentul este determinat de trăsăturile de personalitate sau de situaţie ?

Unul dintre obiectivele principale ale cunoaşterii şi evaluării personalitatii este realizarea de predicţii privind
comportamentul persoanei intr-o anumita situatie.
Allport, Eysenck, Cattell consideră că, deşi faptele de conduită ale unei persoane prezintă o anume variabilitate
situaţională, pe termen lung, observaţia ne furnizează un cadru relativ stabil, unitar, de aşteptare şi interpretare, ne relevă
anumite invariante.
Trăsătura psihică este conceptul care evidenţiază aceste însuşiri sau particularităţi relativ stabile ale unei
persoane sau ale unui proces psihic. In plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde in
acelaţi fel la o varietate de stimuli. De exemplu, timiditatea este un mod relativ stabil de comportare marcat de
stângacie, hiperemotivitate, mobilizare energetică exagerată etc.
Privită astfel, trăsătura are la bază câteva afirmaţii implicite:
• comportamentul este consecvent: persoana tinde să manifeste aceleaşi reacţii obişnuite în raport cu o categorie întreagă
de situaţii;
• oamenii variază în funcţie de nivelul sau frecvenţa oricărui tip de comportament;
• personalitatea are o anume stabilitate.

Rolul eredităţii in determinarea personalităţii


O corectă evaluare a personalităţii asigură baza necesară pentru un prognostic valid privind dezvoltarea acesteia. Or,
dacă factorii ereditari au un rol important în determinarea unor trăsăsturi de personalitate, atunci acestea ar trebui să
fie suficient de stabile pentru a asigura cadrul necesar unui bun prognostic.

Începând de la mijlocul anilor '70, multe cercetări efectuate asupra gemenilor indică faptul că aproape jumătate, dacă nu
chiar mai mult, din variaţia caracteristicilor majore ale personalităţii este datorată factorilor genetici.

Conflicte valorice in cercetarea psihosocială


Deşi problemele etice au fost totdeauna luate în considerare de către cercetătorii in domeniul personalităţii şi de
către psihologii practicieni, ele constituie, in ultima vreme, un subiect din ce in ce mai mult analizat.

48
Psihologie experimentală
2009 – 2010

In general, conflictele valorice se referă la:


i. Protectia drepturilor individului versus libertatea cercetarii stiintifice.
ii. Protectia drepturilor individului versus obligatia profesionala a omului de stiinta de a cauta noi informaţii.
iii. Protectia drepturilor individului versus nevoia societăţii de progres stiintific si tehnologic.
iv. Dreptul omului de stiinţă de a avansa in profesia sa versus normele sociale referitoare la tratamentul oamenilor,
libertatea persoanei şi protectia intimitatii.
Aspecte ale activităţii ştiinţifice care pot antrena probleme etice
Există patru aspecte majore ale activităţii ştiintifice privind evaluarea personalităţii care pot genera probleme
etice:
 formularea teoriilor sau problemelor cercetării;
 conducerea cercetării şi tratamentul aplicat participantilor la cercetare ;
 cadrul institutional in care este organizată cercetarea ;
 interpretarea şi aplicarea rezultatelor cercetarii.

Tipuri de probleme etice in cercetarea psihologice şi in activitatea de evaluare a


personalitatii
 Intimitatea
 Respectarea demnitaţii persoanei evaluate psihologic
 Consimţământul informat
 Inşelarea sau păcălirea subiecţilor
 Confidenţialitatea

CURS. 11. PROBLEME DE ETICĂ ÎN PSIHOLOGIA EXPERIMENTALĂ

Aspecte etice vizate în cadrul cercetărilor din ştiinţele socio-umane

În momentul în care dorim să realizăm un experiment psihologic trebuie să ţinem seamă şi de aspectele etice
implicate într-o cercetare. Există ţări (printre care şi România) în care normele de etică sunt prevăzute prin lege, iar
începerea unei cercetări nu se poate realiza fără acordul scris al unei comisii specializate existente la nivelul universităţilor
sau institutelor de cercetare (Aniţei, 2000, 166).
Cercetătorii recunosc faptul că participanţii la experiment au dreptul la intimitate şi îşi pot cere drepturile în cazul
urmăririi comportamentului lor în absenţa acordului exprimat. De asemenea, persoanele ce au luat parte la o cercetare au
dreptul să ştie dacă propriul lor comportament a fost sau nu manipulat, în ce scop şi pentru cât timp.
Etica cercetării nu este un set de dogme morale impuse comunităţii cercetătorilor (Hohn şi Vârgă, 2000, 47).
Mai degrabă ea poate fi considerată un set de principii menit să asiste cercetătorul în demersurile sale, ajutându-l să
evite conflicte valorice.

În cadrul ştiinţelor socio-umane aspectele etice vizează cel puţin trei categorii:
- relaţia dintre societate şi ştiinţă;
- problematica profesării;
- tratamentul aplicat participanţilor la experiment.

Probleme de etică ale experimentului psihologic


Implicaţiile de ordin etic ale unei cercetări sunt majore şi o serie de principii, norme, reguli trebuie să fie
cunoscute şi respectate indiferent de statutul celui care întreprinde cercetarea (de la student la cercetător, de la preparator
la profesor universitar) sau de complexitatea demersului experimental (Aniţei, 2000, 166).
Obţinerea consimţământului participanţilor
Conform principiilor eticii, cercetătorul va informa subiecţii înaintea participării, despre aspectele care în mod
rezonabil ar putea să influenţeze dorinţa de a participa şi va explica toate celelalte aspecte ale cercetării despre care
participanţii vor să obţină informaţii. Aşadar ei trebuie avertizaţi şi despre acele aspecte care pot avea efecte nedorite (M.
Aniţei, 2000, 171).
49
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Respectarea intimităţii
Adesea, cercetările impun încălcarea dreptului la intimitate al participantului la experiment. Subiecţilor li se pot adresa
întrebări intime, pot fi observaţi fără ca ei să ştie, li se pot manipula trăirile, percepţiile sau comportamentele. E foarte
dificil de stabilit în ce condiţii o cercetare justifică încălcarea acestor drepturi (Ştefan Boncu, 2000, note de curs).

Libertatea subiectului de a se retrage


Participanţilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a refuza participarea sau de a se retrage oricând din experiment.
„Cu toţii suntem de acord că omul de ştiinţă nebun care şi-ar ţintui subiecţii de scaun legându-i în curele ar da dovadă
de un comportament total ne-etic!” (M. Aniţei, 2000, 172).

Protecţia împotriva consecinţelor dăunătoare


O modalitate concretă sugerată de APA este posibilitatea ca subiectul să poată lua legătura cu investigatorul în urma
participării lor la cercetare. Chiar şi proiectul cel mai scrupulous din punct de vedere etic cu asigurarea unui risc minim de
vătămare poate avea efecte consecutive neprevăzute. Astfel, participanţii trebuie să aibă posibilitatea de a primi ajutor sau
sfaturi de la experimentator dacă apar totuşi probleme. În acest sens se pot oferi consultaţii ulterioare pentru a oferi
explicaţii suplimentare celor care au nevoie (M. Aniţei, 2000, 174).

Debriefing-ul
Studiile de psihologie experimentală ridică numeroase probleme de natură etică, mai ales în cazul celor în care se
foloseşte înşelarea (păcălirea) unei părţi a participanţilor (en.: „deception”), în vreme ce alţii sunt complici ai
experimentatorului:

„Raţiunea pentru care subiecţilor nu li se dezvăluie adevăratul scop şi algoritm al experimentului şi sunt „prostiţi”
e simplă: dacă subiecţii cunosc obiectivul şi ipotezele experimentului, ei nu se mai comportă firesc. Imaginaţi-vă ce s-
ar întâmpla în momentul în care participanţilor la un experiment li se dezvăluie că scopul lui este de a vedea în ce condiţii
şi în ce măsură eşti gata să sari în ajutorul semenului tău” (s.n.) (Iluţ apud Andronic, 2006).
„Inducerea în eroare a participanţilor este o sursă puternică de nemulţumire din partea participanţilor, care sunt puşi
uneori să îndeplinească sarcini care le provoacă neplăceri şi stres sau pot dezvolta reprezentări şi atitudini negative faţă
de studiile de psihologie socială, care se pot difuza în rândul opiniei publice.
De aceea, se preferă o limitare drastică a utilizării înşelării participanţilor, doar în cazurile în care este absolut
necesar. În cazul în care utilizarea înşelării participanţilor nu poate fi evitată, trebuie respectate următoarele direcţii de
acţiune:
- se iau toate măsurile posibile pentru protejarea siguranţei fizice şi psihice şi pentru respectarea drepturilor
participantului;
- se utilizează o serie de tehnici concrete de ameliorare sau eliminare a efectelor inducerii în eroare:

a) Consensul informativ, care presupune o informare prealabilă a participanţilor (înainte de începerea


experimentului) asupra duratei acestuia, asupra condiţiilor de desfăşurare, cine participă şi precizarea faptului că au
libertatea totală de a participa sau nu şi de a se retrage oricând în timpul experimentului;

b) Informarea post-experiment (en. „debriefing” adică a asculta raportul cuiva), în cadrul căreia participanţilor li
se dau toate informaţiile, se explică de ce a fost nevoie de tactica înşelării. Participanţii sunt rugaţi să pună întrebări şi
să îşi exprime opiniile în legătură cu modul de desfăşurare şi utilitatea experimentului desfăşurat” (Boncu apud
Andronic, 2006).

Confidenţialitatea
Rezultatele unui experiment trebuie ţinute secret atunci când ele se referă strict la o persoană, exceptând cazul în
care s-a convenit contrariul.

50
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Principii generale privind efectuarea cercetărilor cu subiecţi umani


Asociaţia Psihologilor din România

Asociaţia Psihologilor din România prevede în capitolul XIV din Codul deontologic al profesiei de psiholog cu
drept de liberă practică reglementări referitoare la cercetarea ştiinţifică şi valorificarea rezultatelor:

„Art. XIV.1. În cercetările lor psihologii vor căuta, pe cât posibil, să promoveze cele mai noi metodologii de cercetare
utilizate de comunitatea psihologică internaţională, respectând atât standardele de rigoare ştiinţifică cât şi standardele
etice.
Acordul de cercetare
Art. XIV.2. Atunci când psihologii au nevoie de aprobare, din partea unei instituţii, pentru desfăşurarea cercetărilor,
aceştia vor furniza toate datele necesare pentru acordarea aprobării şi vor avea în vedere ca protocolul de cercetare să
corespundă aprobărilor primite.
Obţinerea consimţământului
Art. XIV.3. În obţinerea consimţământului informat psihologii vor aduce la cunoştinţa participanţilor scopurile cercetării,
durata, procedurile utilizate, riscurile, beneficiile inclusiv compensaţiile financiare, limitele confidenţialităţii, dreptul
oricui de a se retrage din cercetare şi în general toate datele pe care participanţii le solicită şi de care au nevoie pentru a-şi
da consimţământul. În cazul în care există posibilitatea producerii unor daune şi suferinţă, psihologii au obligaţia să o
minimizeze pe cât posibil.
Utilizarea de suport audio-video
Art. XIV.4. Psihologii vor obţine consimţământul informat de la toţi participanţii la cercetare pentru înregistrările audio şi
video, înaintea efectuării acestora, oferind garanţii că acestea vor fi utilizate numai într-o manieră în care identificarea nu
poate produce daune celor implicaţi.
Limitări ale informării
Art. XIV.5. Psihologii nu vor face studii şi cercetări care implică proceduri de prezentare ascunsă/falsă a modelului de
cercetare decât dacă alternativa de prezentare corectă nu este fezabilă ştiinţific sau aduce o alterare evidentă concluziilor
cercetării. În acest caz, participanţii vor fi informaţi de utilizarea unui astfel de model de cercetare şi vor participa numai
dacă îşi dau consimţământul, putând oricând să-şi retragă datele din cercetare. Cercetarea, în acest caz, poate fi derulată
numai dacă nu poate produce suferinţă sau daune participanţilor.
Excepţia de la consimţământ
Art. XIV.6. Psihologii se pot dispensa în cadrul cercetărilor de consimţământul informat al participanţilor numai dacă (a)
cercetarea nu poate produce în nici un fel daune (observaţii naturale, practici educaţionale sau curriculare, chestionare
anonimă, cercetare de arhive) sau (b) este permisă de reglementări legislative.
Persoane şi grupuri vulnerabile
Art. XIV.7. Psihologii vor căuta să examineze etic, independent, adecvat drepturilor omului şi să ia toate măsurile de
protecţie pentru orice cercetare ce implică grupuri vulnerabile şi/sau persoane cu incapacitate de a-şi da consimţământul
informat, înainte de a lua decizia de a începe.
Evitarea unor categorii de subiecţi
Art. XIV.8. Psihologii nu se vor folosi de persoane cu incapacitate de a-şi da consimţământul în nici un studiu sau
cercetare, dacă studiul sau cercetarea avută în vedere poate fi finalizată la fel de bine cu persoane care au capacitatea
deplină de a-şi da consimţământul informat.
Manipularea prin creşterea compensaţiilor
Art. XIV.9. Psihologii vor evita să propună şi să acorde participanţilor la cercetare compensaţii financiare excesive sau
alte forme de stimulente pentru participarea la cercetare şi care pot favoriza obţinerea consimţământului, cu atât mai mult
atunci când sunt evidenţe clare că există riscul producerii de suferinţă şi daune în timpul cercetării.
Utilizarea animalelor în cercetare
Art. XIV.10. Psihologii care utilizează animale în cercetările lor, vor evita provocarea de suferinţă acestora, excepţie
făcând cercetările care nu presupun metode invazive producătoare de suferinţă sau leziuni.
Corectitudinea datelor

51
Psihologie experimentală
2009 – 2010

Art. XIV.11. Psihologii nu au voie să prezinte date false pentru care nu au fost făcute în realitate măsurători. Dacă vor
constata erori de prezentare a datelor sau de prelucrare a acestora vor face toţi paşii necesari pentru corectarea acestora,
altfel vor retrage şi anula cercetarea.
Plagiatul
Art. XIV.12. Psihologii nu vor prezenta date sau rezultate din alte studii sau cercetări, ca aparţinându-le lor.
Abuzul de status
Art. XIV.13. Psihologii vor fi creditaţi pentru cercetările făcute cât şi pentru publicarea acestora numai în măsura în care
aceştia au o contribuţie majoră. Astfel psihologii vor face distincţia între autor principal al cercetării, contribuţie la
cercetare, contribuţie minoră şi statusul sau poziţia pe care o deţine respectivul psiholog. Astfel poziţia academică, titlul
academic sau poziţia socială sau cea de sef de departament sau manager într-o instituţie nu conferă nimănui credit pentru
o poziţie principală în cercetare, decât în măsura în care există o acoperire reală prin contribuţia adusă la cercetare şi nu
prin statusul social sau academic.
Transmiterea datelor
Art. XIV.14. Atunci când există solicitări de folosire sau de verificare a datelor din partea unui alt cercetător decât cei
implicaţi direct în cercetare, psihologii vor putea oferi datele de cercetare numai în măsura în care se păstrează
confidenţialitatea acestor informaţii de către cei cărora li se încredinţează şi dacă există o specificare clară a modului de
utilizare a acestora.
Protejarea datelor
Art. XIV.15. Psihologii vor proteja datele de cercetare, asigurându-se că acestea sunt păstrate în condiţii de securitate.
Protocoalele de cercetare, datele de cercetare sistematizate sau cele deja publicate pot fi păstrate fără restricţii dar în
condiţiile respectării normelor etice.
Onestitate ştiinţifică
Art. XIV.16. Psihologii implicaţi în evaluarea, monitorizarea, realizarea şi raportarea activităţilor de cercetare ştiinţifică
vor manifesta imparţialitate şi obiectivitate şi vor respecta drepturile de proprietate intelectuală. Selecţia proiectelor de
cercetare, a rezultatelor cercetărilor realizate pentru a fi valorificate publicistic sau practic se va face doar pe criterii de
relevanţă ştiinţifică, excluzându-se orice considerent personal sau de natură extraprofesională.
Buna conduită în cercetarea ştiinţifică
Art. XIV.17. În activitatea de cercetare ştiinţifică psihologii vor evita ascunderea sau înlăturarea rezultatelor nedorite,
confecţionarea de rezultate, înlocuirea rezultatelor cu date fictive, interpretarea deliberat distorsionată a rezultatelor şi
deformarea concluziilor, plagierea rezultatelor sau a publicaţiilor altor autori, neatribuirea corectă a paternităţii unei
lucrări, nedezvăluirea conflictelor de interese, deturnarea fondurilor de cercetare, neînregistrarea şi/sau nestocarea
rezultatelor, lipsa de obiectivitate în evaluări, nerespectarea condiţiilor de confidenţialitate precum şi publicarea sau
finanţarea repetată a aceloraşi rezultate ca elemente de noutate ştiinţifică.
Datele contradictorii, diferenţele de concepţie experimentală sau practică, diferenţele de interpretare a datelor, diferenţele
de opinie nu constituie abateri de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică.
Psihologii aflaţi într-un proces de deliberare, consumator de timp, sunt încurajaţi şi li se recomandă să se consulte
cu colegii lor sau cu persoane avizate dintr-un corp de avizare a problemelor etice ce pot aduce obiectivitate şi clarificare
în procesul de luare a deciziei. Deşi decizia direcţiei de acţiune aparţine psihologului, căutarea şi apelarea la astfel de
consultări reflectă maturitate profesională şi o abordare etică a procesului de luare a deciziei.

Principiile Etice ale Psihologilor


Asociaţia Psihologilor Americani (APA)

1. Principiul responsabilităţii

2. Principiul competenţei

3. Principiul standardelor morale şi legale

52
Psihologie experimentală
2009 – 2010

4. Principiul declaraţiilor publice

5. Principiul confidenţialităţii

6. Bunăstarea consumatorului

7. Principiul relaţiilor profesionale

8. Principiul tehnicilor de evaluare

9. Cercetarea cu participanţi umani

10. Grija şi utilizarea animalelor după Clinciu (2005).

Ilustrări ale problemelor deontologice

Cel mai vechi caz de încălcare a normelor morale într-un experimentul cu conţinut psihologic rămâne experimentul
făcut din porunca împăratului lui Frederic al II-lea (1194-1250): mânat de curiozitatea de a afla ce limbă vor vorbi
copiii (de diferite naţionalităţi) când vor fi mari, dacă de la naştere nu vor auzi nici un cuvânt, acesta a luat câte un nou-
născut din 18 regiuni ale Imperiului German şi a ordonat doicilor să-i crească fără a le adresa niciodată nici un cuvânt. Dar
curiozitatea bolnavă a împăratului nu a putut fi satisfăcută pentru că toţi copilaşii au murit înainte de a împlini vârsta de
doi ani, fără să fi fost atinşi de vreo boală incurabilă. Carenţa afectivă, izolarea socială (mai ales în primii ani de viaţă)
produc întotdeauna (dacă nu decesul) tulburări psihice ireversibile (Chelcea, 2004, 429).

În acelaşi registru al încălcării normelor morale se înscrie experimentul lui Philip Zimbardo de la Universitatea
Stanford (SUA). Cercetătorul a inclus în protocolul experimentului voluntari pentru studierea comportamentului
încarceraţilor. « Aşa numitul Stanford Prison Experiment realizat în 1972 prevedea ca 24 de studenţi să joace, timp de
două săptămâni fie rolul de prizonier, fie pe cel de gardian într-o închisoare simulată chiar în campusul Universităţii
amintite. Ei primeau câte 15 dolari pe zi pentru participarea la experiment. Pe neaşteptate, studenţii care acceptaseră rolul
de prizonieri au fost arestaţi, luaţi din camerele lor şi « închişi« în celulele penitenciarului improvizat. Gardienii au
început să-i supravegheze. S-a constatat că paznicii îşi luaseră rolul în serios mai mult decât se aşteptase Zimbardo, au
devenit tiranici, cruzi, sadici. Unii gardieni se comportau normal, erau « buni », dar nu interveneau să potolească zelul
celorlalţi. Deşi plata pentru experiment nu era de neglijat, trei dintre studenţii ce jucau rolul prizonierilor au refuzat să mai
participe la experiment, acceptând să dea chiar toţi banii înapoi. Philip Zimbardo, observând schimbări comportamentale
nedorite, a luat hotărârea de a întrerupe experimentul » (Babbie apud Chelcea, 2004, 430).

53