Sunteți pe pagina 1din 6

LUCIAN BLAGA

UNIVERSUL LIRIC

Primul volum, Poemele luminii, cântă lumina, înţeleasă ca o stihie de origine divină.
Lumina este metafora-cheie a volumului; ea îmbracă diferite înţelesuri. Natura ei misterioasă e
celebrată ca o zeitate primordială generatoare de viaţă: Nimicul zăcea-n agonie/ Când singur plutea-
n întuneric şi dat-a/ Un semn Nepătrunsul:”să fie lumină!”/O mare şi-un vifor nebun de lumină/
Făcutu-s-a-n clipă (Lumina ).
Blaga oscilează între instinct şi reflecţie, căci lumina îi apare ca o forţă dionisiacă (se
întrevăd ecouri nietzscheene). Poemele luminii sunt nietzscheene atât sub raport ideologic, cât şi în
lirism. Poetul cântă frenezia trăirii elementare când aude zvâcnirile inimii sale în consonanţă cu
pulsaţia universală: când se zbate-n joc sălbatic,/ Atunci/ Îmi spune că din lutul ei/ A fost făcut pe
vremuri vasul/ În care Prometeu a coborât din cer,/ Aprinsul jar ce l-a furat din vatra zeilor
(Inima).
Prin sublimare apolinică, extazul dionisiac se converteşte în reflecţie, dând naştere la
supreme meditaţii. Poetul ajunge la paradoxale convingeri care îngemănează într-un raţionament cele
mai contradictorii adevăruri: şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă/ De n-ai fi frământată, sfânto,/ De
voluptatea ascunsă a păcatului? (Lumina raiului ). Ţâşnirea vieţii cuprinde şi afirmarea morţii.
Trunchiul gorunului la umbra căruia zace învins de-atâta pace îi „creşte” sicriul cu fiecare clipă care
trece (Gorunul).
Lumina generează umbre tainice. Poetul îşi aşteaptă amurgul pentru a-şi putea
vedea stelele sale din piept; abia noaptea poate să le vadă: mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea/ Şi
să răsară-n mine stelele,/ Stelele mele/ Pe care încă niciodată / Nu le-am văzut( Lumina ).
Blaga şi-a construit o mitologie poetică proprie, un fel de biblie apocrifă impregnată
de bogumilism. El reia miturile Vechiului şi Noului Testament şi le remodelează, fiindcă simte că
fiinţa lui conţine în egală măsură dumnezeire şi satanism. Are o aplecare irezistibilă când pentru
adoraţia mistică, când pentru jocul demonic. În inima lui şi-au dat mâna Dumnezeu şi Satan: Şi s-au
împăcat/ în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet/ credinţa şi iubirea şi lumina şi-ndoiala şi
minciuna./ Lumina şi păcatul/ îmbrăţişându-se s-au înfrăţit în mine-ntâia oară/ de la-nceputul lumii
(Pax magna).
Lumina este izvorul iubirii care vine din necunoscut ca un flux energetic dătător de
viaţă. Mai mult ca sigur că este de origine demonică: Atâtea stele cad în noaptea asta./ Demonul
nopţii ţine parcă-n mâni pământul/ şi suflă peste el scântei ca peste-o iască/ năpraznic să-l aprindă./
În noaptea asta-n care cad/ atâtea stele, tânărul tău trup/ de vrăjitoare-mi arde-n braţe/ ca flăcările
unui rug (Noi şi pământul ). Eva a primit în dar de la şarpele primordial acel farmec indicibil sub
forma unei taine pe care ea şi urmaşele ei o păstrează: Când şarpele întinse Evei mărul, îi vorbi / cu-
n glas ce răsuna/ de printre frunze ca un clopoţel de-argint, / dar s-a-ntâmplat că-i mai şopti apoi/ şi
ceva-n ureche/ încet, nespus de-ncet,/ ceva ce nu se spune în Scripturi// Nici Dumnezeu n-a auzit ce
i-a şoptit anume…/ De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină, /şi-şi mişcă geana parc-ar zice/
că ea ştie ceva ce noi nu ştim/ ce nimeni nu ştie,/ nici Dumnezeu chiar. Tot Eva este vinovată şi de
crucificarea lui Isus, căci ea, în Poarta Raiului, muşca din mărul ce i l-a întins ispita şarpelui. Un
sâmbure din fructul blestemat a fost suflat de vânt şi a căzut pe pământ: un măr crescu acolo – şi
alţii îl urmară/ Prin lungul şir de veacuri/ Şi trunchiul aspru şi vânjos al unuia din ei/ A fost acela/
Din care fariseii meşteri/ Ciopliră crucea lui sus/ Oh, sâmburele negru aruncat în vânt/ De dinţii
albi ai Evei!
Volumul este dedicat Corneliei Bredniceanu, cea care avea să-i devină soţie, astfel
că sentimentul dragostei învăluie întregul volum: când tu-mi îneci obrajii, ochii, /în părul tău,/ eu ,
ameţit de valurile negre şi bogate/ Visez/ Că vălul ce preface în mister/ tot largul lumii/ E urzit din
părul tău ( Din părul tău ).

1
În poezia Noapte, iubita îl farmecă cu puterea ei păgână: cu un surâs ameţitor tu-mi
răscoleşti// Tot furnicarul de porniri/ cari nu-şi mai află-apoi odihna/ sub ocrotirea limpede a zării/
Biruitoare mă priveşti / şi-n ochii mei te oglindeşti/ strălucitoare, mândră şi păgână. Ochii iubitei
sunt izvorul nopţii, din care curge întunericul peste munţi şi peste şesuri,/ acoperind pământul cu o
mare de-ntuneric/…/ Aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea ( Izvorul nopţii ).
În ultima poezie din Poemele luminii, intitulată Stelelor, poetul se defineşte ca
prizonier al unei lumi ideale, lipsite de finalitate. El e un suflet pribeag şi singuratic, care aleargă, dar
nu ştie unde: Un singur gând mi-e rază şi putere:/ O, stelelor, nici voi n-aveţi/ în drumul vostru nici
o ţintă,/ dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea!
În cel de-al doilea volum, Paşii profetului, asistăm la un amurg al zeilor
(Friederich Nietzsche, Geetzerdemmerung—„amurgul zeilor”). Religiile au o existenţă vremelnică,
fiind succesiv înlocuite; un asemenea moment surprinde poetul şi consideră că primeşte un sens atât
filosofic, cât şi poetic. Pan, zeul exuberanţei terestre, al trăirilor plenare, al exploziei vitaliste, cel
care conducea în mitologia antică greacă ritmurile biosului, supus înnoirilor şi vremelniciei
anotimpurilor, a ajuns bătrân şi neputincios. Natura nu-l mai ştie de stăpân şi îşi urmează traseul ei
prin vreme, condusă de alte forţe divine. Pan zace acoperit de frunze veştede pe-o stâncă…E orb şi
e bătrân. Cecitatea lui este semnul pierderii atributelor divine: zadarnic cearc-a mai clipi,/ căci
ochii-i s-au închis—ca melcii—peste iarnă.
Până mai ieri, el conducea ritmul naturii. Astăzi, zeul, cândva atotputernic, trăieşte
cu întârziere clipa desprimăvărării, după ce natura a pornit de mult acest anotimp: Picurii de rouă-s
mari şi calzi,/ corniţele mijesc,/ iar mugurii sunt plini./ Să fie primăvară?
Natura îşi urmează nepăsătoare drumul, fiindu-şi singură zeu şi stăpân. In Vară, o
replică expresionistă la celebra poezie Vara a lui George Coşbuc, reapar cele trei imagini succesive
remodelate sub un limbaj liric mult mai rafinat: la orizont—departe—fulgere fără de glas/ zvâcnesc
din când în când/ ca nişte lungi picioare de păianjen—smulse/ din trupul care le purta.
Aproape, se simte dogoarea şi abundenţa vegetală: Dogoare.// Pământu-ntreg e
numai lan de grâu/ şi cântec de lăcuste.// In soare spicele îşi ţin la sân grăunţele/ ca nişte prunci ce
sug.
Prezenţa poetului în acest cadru se intuieşte asemenea unui „pierde-vară”: iar
timpul îşi întinde leneş clipele/ şi aţipeşte între flori de mac./ La ureche-i ţârâie un greier. Ceva
asemănător percepe Blaga şi în poezia În lan: Eu zac în umbra unor maci,/ fără dorinţe, fără
mustrări, fără căinţi/ şi fără-ndemnuri, numai trup/ şi numai lut.
În Flori de mac, gândul îl duce către originea mitică a acestora. Îşi fluieră
bucuriile, dar o neînţeleasă teamă de moarte îl pătrunde când îi priveşte pe malul mării de secară. Ar
vrea să-i culeagă, dar nu îndrăzneşte să-i strângă la pieptul gândurilor sale. Şi-ar vrea să-i strivească,
căci sunt prea roşii la culoare, cum n-au putut să fie decât stropii de sânge ce-au căzut pe stânci şi pe
nisip, În Ghetsemani, de pe fruntea lui sus,/ când s-a-ngrozit de / moarte.
Amurg de toamnă este o meditaţie pe seama fragilităţii sufletului omenesc. La fel
cum frunzele, toamna, cad fiindcă nu îndură povara razelor de soare care cad asupra lor, la fel şi
sufletul său, prea gingaş şi fragil, n-ar suporta greutatea vreunei raze de lumină venite din afară, s-ar
prăbuşi: O rază/ ce vine goană din apus/ şi-adună aripile şi se lasă tremurând pe-o frunză:/ dar
prea e grea povara / şi frunza cade.// O, sufletul!/ să mi-l ascund mai bine-n piept/ şi mai adânc,/ să
nu-l ajungă nici o rază de lumină;/ s-ar prăbuşi.
În ciclul Moartea lui Pan este urmărită dispariţia acestuia şi înlocuirea religiei
vitaliste, al cărei zeu era, cu asceza cristică. În Umbra, Pan e trist, căci prin codri se-nmulţesc
mănăstirile şi-l supără sclipirea crucilor: Pe-o cărăruie trece umbra de culoarea lunii/ a lui Crist.
În Păianjenul, acelaşi Pan, gonit de crucile sădite pe cărări, s-a ascuns într-o
peşteră, spaţiul ultim de refugiu în această lume ingrată. Un păianjen i-a rămas fidel, şi Pan, din fire
bun,/ prindea ţânţari celui din urmă prieten ce-i rămase. Timpul, însă, a năruit această ultimă
prietenie, căci zeul descoperi mirat/ că prietenul avea pe spate-o cruce./…/păianjenul s-a-

2
ncreştinat.//A treia zi şi-a-nchis coşciugul ochilor de foc./ Era acoperit cu promoroacă/ şi-amurgul
cobora din sunetul de toacă./ Neisprăvit rămase fluierul de soc.
Cu volumul În marea trecere, poetul se îndreaptă către configurarea satului mitic
românesc, care devine un fel de osie a lumii.
În Către cititori, îşi exprimă crezul poetic; motivul gratiilor stă în centrul atenţiei.
Sunt gratiile de poartă care despart curtea casei sale de spaţiul existenţei cotidiene; dincolo de gratii
sunt cititorii. Aceştia îl pot vedea, dar nu pot pătrunde în intimitatea existenţei sale. Poetul le poate
vorbi despre orice: despre soartă şi despre şarpele binelui / despre arhanghelii care ară cu plugul/
grădinile omului,/ despre cerul spre care creştem,/ despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri,/ şi
înainte de toate despre marea trecere . Însă cuvintele, materialul poeziei, nu sunt acelaşi lucru cu
logosul divin, ele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/ aşa de mult să plângă şi n-au putut. Cuvintele
mărturisesc originea păgână a oamenilor: Amare foarte sunt toate cuvintele,/ de-aceea—lăsaţi-mă/
să umblu mut printre voi,/ să vă ies în cale cu ochii închişi. Blaga ţinteşte către o supra-poezie aflată
dincolo de cuvânt, în spaţiul imaterial al ideilor pure, al necuvintelor sau al supracuvintelor. Ochii
închişi conduc spre imnurile orfice în care incantaţia lua locul cuvântului rostit.
Poezia În marea trecere este o replică la celebra Revedere a lui Eminescu. Aici,
poetul trăieşte aceeaşi dramă a celui care suferă fiindcă e o fiinţă trecătoare, care se degradează în
timp. Ar vrea să fie veşnic, să oprească timpul în loc, să-şi recupereze copilăria de altădată, dar acest
lucru nu se mai poate. Toate celelalte fiinţe terestre îşi acceptă soarta trecătoare: Cu ochi cuminţi
dobitoace în trecere/ îşi privesc fără de teamă umbra în albii/ …/ Nimic nu vrea să fie altfel decât
este./ Numai sângele meu strigă prin păduri/ după îndepărtata-i copilărie.
Cu un ultim gest ucigaş, ar vrea să oprească timpul şi să câştige mult-dorita
eternitate: ca un ucigaş ce-astupă cu năframa/ o gură învinsă,/ închid cu pumnul toate izvoarele,/
pentru totdeauna să tacă,/ să tacă.
Satul mitic în care transcendentul coboară şi se dăruieşte lumii de jos, apare în
amintirea ţăranului zugrav. Acesta, într-o icoană închipuită de el, din aur şi albastru ceresc, a arătat
cum o pasăre divină, plutind, a scuturat o floare peste tânărul trup al Mariei îngenunchiate, şi-aceasta
a prins rod ca un pom. La moartea zugravului s-a adunat mult norod în pragul casei sale, crezând că
fără veste se va ridica la cer/ şi va înălţa cu dânsul satul şi pământul. Poetul percepe un suflet al
satului, care fâlfâie/ ca un miros sfios de iarbă tăiată,/ ca o cădere de fum din streşini de paie,/ ca
un joc de iezi pe morminte înalte.
În Bunavestire, episodul biblic este localizat în spaţiul carpatic. Poezia Semne
face trecerea către volumul următor, Lauda somnului. Peste tot, poetul zăreşte semne ale degradării,
ale îmbătrânirii, ale sfârşitului de lume. Totul s-a întinat, este mânjit de fum şi scrum – semne ale
unei arderi nepermise. Până nu e prea târziu, tinerii care încă nu s-au ticăloşit, precum cei vârstnici,
pot să se salveze, revenind la ingenuitatea primordială. Ei trebuie să renunţe la tot ce înseamnă
sclipire, ornament sau bogăţie, îmbrăcând din nou straiele purităţii (albe), ori dezbrăcând tot ce
înseamnă mândrie şi opulenţă: Din oraşele pământului/ fecioare albe vor porni/ cu priviri înalte
către munţi./ Pe urma lor vor merge tineri goi/ spre sori păduratici,/ şi tot ce e trup omenesc va
purcede/ să mai înveţe odat`/ poveştile uitate ale sângelui.
Poetul, urmând acelaşi şi-a pecetluit cu ceară casa, ca să nu mai întârzie unde
jocuri şi răstigniri/…/au încercat cândva/ să ucidă pe copiii omului. Cei care vor să se salveze până
nu e prea târziu, trebuie să plece neapărat. În acest spaţiu al decăderii datorate excesului de
civilizaţie, nu vor mai intra decât sălbăticiunile venite din pădure să pască iarba rară din cenuşă: nici
o adiere de om nu va mai trece pe uliţi…poduri vor tăcea./ Din clopote avântul va cădea.
Asupra întregului volum intitulat Lauda somnului domneşte o viziune
apocaliptică. Totul este în pragul sfârşitului de lume; domnesc termeni precum cenuşă, fum, ruină,
sterp, sau spaţiul este înecat de un nou diluviu, noaptea şi întunericul creează impresia unei lumi
crepusculare ( în Jocul întoarcerii ).

3
Volumul este deschis de o nouă artă poetică, Biografie ; de astă dată, Blaga se
ispiteşte să creadă că lumea este o cântare, privind lumea cu multă mirare: Câteodată spun vorbe
cari nu mă cuprind,/ câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund. La fel ca şi mai înainte, simte că
în sufletul său sălăşluiesc Dumnezeu şi Satan: de umblat, umblu ca fiecare:/ când vinovat pe
coperişule iadului,/ când fără păcat pe muntele cu crini. Simte că sufletul său e un receptacul al
tradiţiilor strămoşeşti: Închis în cercul aceleiaşi vetre/ fac schimb de taine cu strămoşii,/ norodul
spălat de ape sub pietre./ Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult/ în mine cum se tot revarsă/ poveştile
sângelui uitat de mult. Destinul său este să cânte marea trecere, somnul lumii, îngerii de ceară.
Aceasta este steaua care-l călăuzeşte spre eternitate.
Somnul este o stare de ieşire din contingent şi de plutire într-un univers ideal, de
trecere pe tărâmul celălalt. Numai că este vorba despre un somn chinuit, un coşmar care naşte viziuni
tenebroase, prevestitoare de sfârşit de lume. În somn, sângele său ca un val se retrage/ înapoi în
părinţi. Ceea ce vede este o lume în pragul dezastrului final; toate se află la sfârşitul existenţei: un
fluier seacă, altul nu se-arată. Poetul se simte fratele obosit al cerului de jos şi al fumului căzut din
vatră (Fum căzut ).
În Paradis în destrămare, descompunerea atinge chiar şi orânduirea cerească,
care este dubletul ideal al celei terestre, fiindcă stricăciunea e atât de mare încât s-a ridicat şi la cer.
Toate entităţile s-au pătruns de trufie şi ruină, şi-au pierdut nimbul de glorie şi măreţie. Focul veşnic
care ardea ca un nimb în jurul acestor fiinţe s-a stins. Peste tot domneşte întunericul şi frigul, ruina şi
nepăsarea, o secetă dătătoare de moarte se-ntinde uscând apele sfinte şi izvoarele veşniciei: Portarul
înaripat mai ţine întins/ un cotor de spadă fără de flăcări./ Nu se luptă cu nimeni,/ dar se simte
învins.
Serafimii, cândva ostaşii de temut ai lui Dumnezeu, au îmbătrânit şi sunt
neputincioşi. Acum însetează după adevăr,/ dar apele din fântâni/ refuză găleţile lor. Arhanghelii se
plâng de greutatea aripilor; un întuneric rău-prevestitor se întinde peste tot. Porumbelul Sfântului
Duh cu pliscul stinge cele din urmă lumini./ Noaptea, îngerii goi/ zgribulind se culcă în fân. Alţi
preoţi, veniţi din lumea întunericului, proclamă victoria neantului: păianjenii care au umplut apa vie.
Şi pământul, secat de viaţă, va muri pătruns de tristeţe: odată vor putrezi şi îngerii sub glie,/ ţărâna
va seca poveştile/ din trupul trist.
O mitologie satanică îşi face loc în acest spaţiu aş disoluţiei finale. Poetul
„vede” popi negri vestind sub pământuri soarele care merg până în pragul sicrielor (Echinocţiu).
În munţi se naşte o nouă religie a duhurilor terestre: Lângă schit, miezul nopţii găseşte/ făpturi
adormite-n picioare. Duhul muşchiului umed/ umblă prin văgăuni. Aici domneşte blestemul
cucutelor, aici sălăşluiesc puterile codrului, iar Dumnezeu se ascunde în interiorul fiinţelor mici:
Mocnind sub copaci Dumnezeu se face nai mic/ să aibă loc ciupercile roşii/ să crească subt spatele
lui. Mult mai puternic este balaurul care visează lapte albastru furat din stâni.
Un Peisaj transcendent compune acest spaţiu al somnului. Poetul vede în
această lume agonizantă chiar pe Isus: Pe mal—cu tămâie-n păr/ Isus sângerează lăuntric/ din cele
şapte cuvinte/ de pe cruce [1. Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac. 2. Femeie, iată fiul tău. Fiule,
iată mama ta. 3. Mi-e sete. 4. Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit? 5. Adevărat grăiesc ţie, azi vei fi
cu mine în Rai. 6. Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul meu. 7. Sfârşitu-s-a].
Sfântul Gheorghe, cândva adorat de oameni, trece acum printr-o lume
duşmănoasă, care se închină balaurului (Drumul Sfântului ). Pământul trăieşte sub un cer sălbatic, în
mijlocul unor plante galbene şi fără de lege. Sfântul, coborât pe pământ, nu înţelege nimic din ceea
ce vede: copaci fără frunze, fântâni secate. În cale îi iese o fată care îl avertizează să nu meargă mai
departe, căci toate fecioarele îl blestemă cu oase puse-n cruce să i se frângă suliţa în solzii verzi ai
balaurului.
În Veac este evocat secolul xx, probabil ultimul din ordinea pământească. Tot
ce a fost cândva natural s-a pierdut. Acum umblă maşini subpământeşti şi antenele pipăie spaţiile
ascultând graiuri şi veşti îndepărtate: semnale se încrucişează albastre prin străzi,/ În teatre strigă

4
luminile, se exaltă libertăţile insului,/ se profeţesc prăbuşirile,/ sfârşesc în sânge cuvintele./ Undeva
se trage la sorţi cămaşa învinsului.// Arhanghelii, sosiţi să pedepsească oraşul/ S-au rătăcit prin
baruri cu penele arse,/ Danţatoarea albă le trece prin sânge; râzând s-a oprit7 Pe-un vârf de picior
ca pe-o sticlă-ntoarsă.
Volumul La cumpăna apelor este o evocare a satului etern românesc,
prezentat ca o lume în care miracolul e încă posibil pretutindeni. Şi aici apare sentimentul anxios.
„Cumpăna apelor” e linia de unde drumul vieţii îşi schimbă panta: Priveşte-n jos! Priveşte-ndelung,
dar să nu vorbim./ S-ar putea întâmpla să ne tremure glasul./ Din poarta-nălţimei şi până-n vale/
îmbătrâneşte , ah cât de repede, apa. Şi ceasul.
Peste tot, poetul descoperă semnele îmbătrânirii, care prevestesc sfârşitul
(Semnal de toamnă ): Un semn de sub cer ieri s-a dat/ în cercul înşelăciunii./ Apoi, spre Saturn au
plecat/ vântul, lăstunii. Poetul aşteaptă să ajungă la capătul drumului său crepuscular şi se pregăteşte
de o împăcare cu soarta. Dimensiunea criptică a lumii ia înfăţişarea unei scrieri runice (Rune ). Mitul
are funcţie principală de metaforă fabuloasă. Blaga şi-a făurit o mitologie de esenţă folclorică în care
se întâlnesc unicorni fără glas, urşi împăraţi, păsări prefăcute în oameni, greieri-popi, fete ale
pământului, şerpi domestici, balauri care fură lapte de la stâni. E o ţară de basm în care satul şi
codrul coexistă.
Volumul La curţile dorului conţine mai ales versuri scrise până când a fost
ataşat cultural în Portugalia. Curtea primeşte, în sens metaforic, înţelesul de ţară depărtată, de unde
simte puternic dorul de casă. Poetul trăieşte nostalgia plaiurilor natale: Cu linguri de lemn zăbovim
lângă blide,/ lungi zile pierduţi şi străini./ Oaspeţi suntem în tinda noii lumini/ la curţile dorului. Cu
cerul vecini.
Din ciclul Cântecul focului, sonetul A fost cândva pământul străveziu
mărturiseşte permanenţa mitologiei blagiene asupra întregii sale opere. Poetul pleacă de la o legendă
menţionată şi de Simion Florea Marian în Cerul şi podoabele lui, după care, la început, pământul era
străveziu ca stecla. Mai apoi, după ce Cain l-a ucis pe fratele său, Abel, şi l-a îngropat, acoperind
locul cu crengi, Dumnezeu a înnegrit pământul ca să nu se mai vadă din cer acea oribilă faptă. Tot
atunci, Dumnezeu a depărtat cerul de pământ, pentru a nu putea oamenii să-l mânjească cu murdăria
lor.
Blaga reface mitul, dându-i o cu totul altă semnificaţie. Mai întâi, înnegrirea
nu o atribuie faptei lui Cain, ci păcatului Evei. Dar el nu crede că Eva, cu frumuseţea şi dragostea ei,
ar fi cauza înnegririi pământului, de vreme ce atunci când merge la braţ cu iubita sa vede cum pentru
o clipă, pământul se face străveziu. Aşadar, iubirea – nici vorbă să fie păcat; mai degrabă este un dar
divin care recuperează puritatea de dinainte de celelalte păcate: poezia este un exemplu de
versificaţie funambulescă, în care versurile se grupează într-o logică foarte alambicată în rime de o
expresivitate strălucitoare:
A fost cândva pământul nostru străveziu
Cu apele de munte în toate ale sale
În sine îngânând izvodul clar şi viu
S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale
De bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu
Aceasta-a fost când o sălbatică risipă
De frumuseţi prilej dădu întâia oară
Păcatului să-şi facă pe sub arbori cale?
Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi odinioară.
Ştiu doar ce văd, sub pasul tău, pe unde treci
Sau stai, pământul înc-o dată, pentru-o clipă,
Cu morţii săi zâmbind, se face străveziu
Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci,
Arzând se văd minuni—prin lutul purpuriu.

5
În Legenda noastră iubirea degajă un magnetism în stare să perturbeze chiar
mişcarea aştrilor: în ceasul acela înalt de alchimie cerească/ silirăm luna şi-alte câteva astre/ în
jurul inimilor noastre/ să se învârtească. Poetul cântă o iubire târzie, rămasă la nivelul concentraţiei:
dacă eu nu, atunci cel puţin/ această apă să te frângă,/ această undă să te sfarme,/ să te stingă, să te
stingă (Prezenţă).
Chemarea erosului îşi echilibrează impulsul exultant cu sentimentul vârstei
înaintate (Vară de noiembrie ). Iubirea îl face pe acest Goethe român să nege ideea neantizării
fiindcă: tâlcul florilor nu-i rodul,/ tâlcul morţii nu e rodul,/ tâlcul frunzei nu e umbra,/ tâlcul vetrei
nu e scrumul,/ tâlcul frunzei nu e umbra,/ tâlcul toamnelor nu-i bruma (Tâlcuri).