Dramaturgia norvegiana

Cel mai cunoscut dramaturg norvegian este Henrik Ibsen (1828-1906), adeseori
numit părintele dramaturgiei moderne. Opera sa se spune că a revoluţionat
dezvoltarea tehnicii dramatice în Europa şi în Statele Unite. Piesele lui Ibsen sunt
foarte apreciate şi astăzi şi sunt puse în scenă în mod regulat în teatrele din
întreaga lume.

Născut şi crescut în Norvegia, Ibsen a ales să trăiască în străinătate lungi

perioade de timp. În total, şi-a petrecut 27 de ani în Italia şi Germania. Cu toate
acestea, nu s-a îndepărtat de origini, alegând Norvegia ca decor pentru piesele
sale. Dramele lui Ibsen analizează şi critică societatea, iar autorul portretizează cu
măiestrie conflictele existenţiale şi psihologice. Lucrările sale sunt şi astăzi
subiectul unor studii extinse în Norvegia şi în străinătate.

După Ibsen, o nouă generaţie de dramaturgi norvegieni şi-a făcut apariţia. În

prezent, peste 230 de autori dramatici scriu texte pentru teatru, film, radio şi
televiziune. Mai mulţi dintre aceştia sunt apreciaţi pe plan internaţional, ca de
pildă Cecilie Løveid (n. 1951) şi Jon Fosse (n. 1959). Opera lui Cecilie Løveid poate
fi caracterizată ca social modernistă. Autoarea face experimente cu stilul narativ
pe măsură ce se desfăşoară acţiunea poveştilor sale despre femei. Løveid a scris,
de asemenea, poezie, piese de teatru pentru radio şi cărţi pentru copii.

Jon Fosse (n. 1959) este în prezent cel mai apreciat dramaturg norvegian, atât în
ţară cât şi peste hotare. Piesele sale sunt minimaliste şi au o structură strânsă, cu
un stil repetitiv care se situează undeva între realism şi absurd. Limbajul său este
poetic şi în mod clar influenţat de muzica rock. Piesele sale tind să exploreze
relaţiile dintre oameni – sau lipsa acestora. Fosse scrie şi romane, poezie, eseuri
şi cărţi pentru copii. Lucrările sale au fost traduse în peste 20 de limbi.

Laureaţi ai Premiului Nobel

Între anii 1903-1928, trei autori norvegieni au primit Premiul Nobel pentru
literatură. Operele lor au jucat un rol esenţial în procesul de formare a bazelor
literaturii norvegiene moderne. În 1814, uniunea Norvegiei cu Danemarca, de 400
de ani, a fost dizolvată doar pentru a fi înlocuită cu o uniune cu Suedia, care a
durat până în 1905. Pe măsură ce creştea presiunea pentru câştigarea
independenţei naţionale creştea şi dorinţa de construire a unei tradiţii literare
naţionale în limba norvegiană, şi nu în limba daneză ca până atunci.

Bjørnstjerne Bjørnson (1832-1910) a început să publice Bondefortellinger

(Peasant Tales – Poveşti de la ţară) în anii 1850, aducând o nouă voce şi un nou
stil narativ în literatura norvegiană. Contemporan cu dramaturgul Henrik Ibsen
(vezi Dramaturgia), Bjørnson a câştigat Premiul Nobel în 1903 „ca tribut adus
poeziei sale nobile, magnifice şi polivalente, care s-a distins întotdeauna atât prin
prospeţimea inspiraţiei sale cât şi prin rara puritate a spiritului său”. Bjørnson s-a
implicat totodată, de timpuriu, în mişcarea menită să creeze un teatru norvegian
naţional.
Al doilea laureat norvegian al Premiului Nobel, Knut Hamsun (1859-1952), şi-a
făcut debutul literar cu Sult (Foamea), un roman autobiografic care a marcat
apariţia neo-romantismului în Norvegia. Hamsun a primit Premiul Nobel în 1920
pentru Markens Grøde (Rodul pământului), publicat în 1917. Opera lui Hamsun
este determinată de o aversiune profundă faţă de civilizaţie şi de credinţa că
omul nu se poate împlini decât aproape de pământ. Acest primitivism (şi
neîncrederea, care rezultă din el, faţă de orice lucru modern) a fost exprimat cel
mai bine în Rodul pământului, considerat adesea capodopera lui Hamsun.
Scrierile sale din tinereţe sunt centrate de obicei în jurul unui personaj proscris, al
unui vagabond, care se opune în mod agresiv civilizaţiei. Ajuns la vârsta a doua,
agresivitatea lui Hamsun s-a transformat într-o resemnare melancolică în faţa
tinereţii pierdute. Operele lui Hamsun sunt considerate clasice în literatura
norvegiană, scriitorul fiind unul din autorii norvegieni de ficţiune traduşi în cele
mai multe limbi. În apreciata biografie a lui Hamsun (Enigma, The Life of Knut
Hamsun – Enigma, Viaţa lui Knut Hamsun, 1987), Robert Ferguson îl numeşte
unul dintre stiliştii literari cei mai importanţi şi mai inventivi din secolul trecut,
afirmând că aproape nu există scriitor european sau american în viaţă care să nu
fie influenţat, în mod conştient sau inconştient, de opera sa. Knut Hamsun a scris
peste 40 de cărţi, dintre care multe sunt considerate clasice.
Sigrid Undset (1882-1949) a primit Premiul Nobel în 1928 pentru captivantele
sale descrieri ale vieţii din Evul Mediu. Trilogia despre Kristin Lavransdatter
(1920-1922) a devenit o operă clasică în întreaga lume. Undset a fost o scriitoare
prolifică dotată cu un talent de povestitor extraordinar, care a combinat
cunoştinţele aprofundate de istorie cu o bună cunoaştere a sufletului uman.
Cărţile lui Undset au fost interzise în Germania în anii ’30, iar scriitoarea a fost
nevoită să-şi părăsească Norvegia natală ca urmare a invaziei naziste din timpul
celui de-al doilea război mondial. A plecat în Statele Unite, de unde a continuat să
susţină Rezistenţa Norvegiană. După război, s-a întors în ţară, unde a primit
Crucea Sfântului Olav pentru scrierile şi acţiunile sale patriotice. Opera literară a
lui Sigrid Undset cuprinde peste 30 de titluri, iar cărţile sale au fost traduse în
numeroase limbi străine.

Literatura de călătorie

Literatura norvegiană de călătorie a fost dintotdeauna legată de descoperirea,

explorarea şi cucerirea unor teritorii neprimitoare şi greu de atins.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, călătoriile de aventură şi explorare au devenit

strâns legate de munca de cercetare pe teren. În Norvegia, acest lucru a fost
exemplificat cel mai bine de exploratorii Fridtjof Nansen (1861-1930) şi Roald
Amundsen (1872-1928), care au publicat amândoi relatări detaliate ale
călătoriilor lor. Nansen a fost un scriitor prolific, care îşi ilustra deseori cărţile cu
propriile desene. Titlurile semnate de el includ På ski over Grønland (The First
Crossing of Greenland – Prima traversare a Groenlandei, 1890), Fram over
Polhavet (Farthest North – Departe în Nord, 1897), Russland og freden (Russia
and Peace – Rusia şi Pacea, 1927), şi Gjennom Armenia (Armenia and the Near
Esat – Armenia şi Orientul Apropiat, 1927). Amundsen a publicat şi el o serie de
cărţi, printre care Sydpolen (The South Pole – Polul Sud, 1912) şi Mitt liv som
polarforsker (My Life as a Polar Explorer – Viaţa mea ca explorator polar, 1927).
Scrierile acestor exploratori extraordinari continuă să îi fascineze pe cititori şi în
ziua de azi.

Un alt explorator norvegian publicat pe scară largă este Thor Heyerdahl (1914
-2002), ale cărui expediţii ştiinţifice trans-oceanice pe Kon-Tiki, Ra şi Tigris au fost
transpuse în poveşti de călătorie captivante şi în filme documentare. Heyerdahl a
publicat şi alte lucrări despre cercetările şi călătoriile sale.

Scriitorul şi aventurierul Helge Ingstad (1899-2001) a dezgropat ruinele unui

vechi sat nordic de lângă L’Anse aux Meadows, pe coasta de nord a Terra Nova,
dovedind astfel fără echivoc că vikingii îşi întemeiaseră o aşezare în America de
Nord cu 1 000 de ani în urmă. Ingstad a publicat mai multe cărţi despre
explorările sale, printre care Landet under Leidarstjernen (1959; Land Under the
Pole Star – 1959, Tărâmul de sub Steaua Polară, 1965) şi Vestervej til Vinland
(1965, Westward to Vinland – 1965, Spre Vest către Vinland, 1969).

Literatura norvegiană de călătorie din ultimii ani s-a concentrat asupra descrierii
altor culturi. În romanul său best-seller The Bookseller of Kabul – Librarul din
Kabul, corespondentul de război Åsne Seierstad descrie viaţa unei familii afgane
la scurt timp după îndepărtarea de la putere a Talibanilor.

Eseistica

Norvegia are o tradiţie eseistică dinamică încă de pe vremea autorului danezo-

norvegian Ludvig Holberg (1684-1754).

Norvegia a făcut parte dintr-o uniune politică cu Danemarca din 1380 până în
1814. În tot acest timp, daneza a devenit limba administraţiei şi a literaturii.
Autorul de origine norvegiană Ludvig Holberg (1684-1754) a jucat un rol central în
crearea unei tradiţii literare comune danezo-norvegiene. Comediile spirituale ale
lui Holberg au avut un impact puternic asupra dezvoltării dramaturgiei daneze, în
timp ce influenţa sa în Norvegia a fost dată în mare parte de scrierile şi eseurile
sale istorice (vezi Holberg în Proiectul Runeberg). Autorii norvegieni din ultima
parte a secolului al XVIII-lea se considerau continuatorii tradiţiei clasice umaniste
iniţiate de Holberg.

În 1814, Norvegia a intrat într-o uniune cu Suedia. Aceasta a durat până în 1905,
când Norvegia a fost recunoscută ca stat suveran. În secolul al XIX-lea, au apărut
două variante ale limbii norvegiene scrise. În timp ce Bokmål („norvegiana din
cărţi”) a creat un hibrid danezo-norvegian transformând regulile fonetice ale
danezei scrise pentru a reflecta pronunţia norvegiană, Nynorsk („norvegiana
nouă”) a fost concepută ca o formă lingvistică nouă compilată pe baza dialectelor
din vestul Norvegiei. Eseurile lui Holberg au constituit o sursă de inspiraţie foarte
importantă pentru Aasmund Olavsson Vinje (1818-1870), unul din primii autori
care au utilizat Nynorsk în scopuri literare. Scriind în Nynorsk¸ Vinje a creat texte
inteligente, provocatoare, despre subiecte mergând de la filosofie şi politică la
literatură şi limbă.
În cursul secolului al XIX-lea au apărut o serie de eseişti norvegieni talentaţi. În
perioada interbelică, autorii care aparţineau stângii radicale îşi exprimau, în
eseurile de o ironie fină, angajamentul şi indignarea faţă de chestiuni din sfera
culturală şi politică.

Mai recent, scriitorii norvegieni au devenit susţinători ai eseurilor filosofice. Hans

Skjervheim (n. 1926) este un autor de marcă cunoscut pentru operele sale de
non-ficţiune şi care utilizează eseurile pentru a prezenta un subiect complicat
într-o manieră deschisă, pentru a-l discuta într-un limbaj non-academic şi pentru
a-l pune în legătură cu probleme universal valabile, cu care se identifică orice om
de rând.

Eseurile au primit un spaţiu nelimitat în revistele literare norvegiene, iar mulţi

autori semnează eseuri literare pe lângă lucrările lor de ficţiune sau non-ficţiune.
Mai mult, o serie de scriitori de non-ficţiune folosesc stilul eseistic când scriu
pentru un public larg. Profesorul Trond Berg Eriksen a scris atât eseuri, cât şi
manuale introductive despre istoria ideilor. Iar lucrarea profesorului de
antropologie socială Thomas Hylland Eriksen asupra Øyeblikkets tyranni (The
Tyranny of the Moment – Tirania momentului, 2001) este concepută sub forma
unui eseu pentru a-şi putea transmite mesajul într-o manieră clară şi uşor de
înţeles.

Poezia

Poezia norvegiană este veche de peste o mie de ani, din secolul al IX-lea, când au
apărut poemele scaldice. În Evul Mediu, se compuneau în mod regulat balade,
poezii pentru diferite ocazii şi poeme improvizate cunoscute sub numele de stev.
Pe lângă basmele populare, aceste opere anonime formează o parte foarte
importantă a literaturii populare norvegiene.

Pe măsură ce educaţia devenea accesibilă mai multor categorii – în special

clericilor –, s-a dezvoltat scrierea de cântece religioase, care reprezintă o altă
formă importantă a expresiei lirice din Norvegia. Poezia a avut totodată un rol
important în crearea tinerei naţiuni norvegiene la începutul secolului al XIX-lea.
Unul dintre laureaţii norvegieni ai Premiului Nobel pentru literatură, Bjørnstjerne
Bjørnson (1832-1910), este autorul unui poem intitulat Ja vi elsker dette landet
(“Yes, We Love This Land” – „Da, iubim această ţară”). Poemul a devenit ulterior
imnul naţional al Norvegiei şi a fost cântat pentru prima dată de Ziua Constituţiei
Norvegiene, 17 mai, în anul 1864 la Christiania (Oslo).

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, poetul simbolist Sigbjørn Obstfelder (1866-

1900) era cel mai important inovator din rândul artştilor lirici norvegieni. Scrierile
sale reflectă uimirea în faţa vieţii, într-o atmosferă de imagistică difuză, cu un stil
extrem de personal. Obstfelder a devenit un reprezentant important al
modernismului timpuriu. Printre modernişti se numără şi Rolf Jacobsen (1907-
1994), a cărui culegere de versuri libere, cu care a debutat, Jord og Jern (Earth
and Iron – Pământ şi fier, 1933) este considerată şi astăzi ca fiind
neconvenţională şi aducând o gură de aer proaspăt. Atât Obstfelder cât şi
Jacobsen au fost traduşi în numeroase limbi şi sunt incluşi în multe antologii de
poezie străină ca reprezentanţi marcanţi ai modernismului european.

Alţi autori lirici apreciaţi pe plan naţional şi internaţional sunt Olav H. Hauge
(1908-1994) şi Paal-Helge Haugen (n. 1945). Poemele lui Hauge sunt în aparenţă
simple şi conţin aluzii transparente la Homer, la poezia clasică japoneză şi
chineză, la vechea literatură norvegiană şi la Biblie. Şi creaţiile lui Paal-Helge
Haugen sunt de multe ori simple şi anti-metaforice. Haugen scoate la iveală
potenţialul poetic al celor mai neînsemnate creaturi sau obiecte. Poezia este un
gen literar popular în Norvegia de astăzi şi mulţi scriitori contemporani folosesc în
mod conştient lirismul ca mod de exprimare pentru a-şi întări rezonanţa şi
muzicalitatea scrierilor. În acest sens, autori demni de remarcat ar fi Eldrid
Lunden (n. 1940), Gro Dahle (n. 1962) şi Tor Ulven (1953-1995).

În anii ’60, poezia norvegiană s-a orientat mai degrabă către tehnicile non-
ritmice, moderniste, experimentale. În anii ’70, poezia a fost caracterizată prin
angajamentul politic şi social, iar în anii ’80 a devenit mai orientată înspre valorile
estetice. Aceste două curente au fost combinate în mod deliberat în anii ’90. O
serie de autori lirici au criticat preferinţele limitate ale deceniilor precedente şi
mulţi au ales să combine politica şi estetica, conţinutul şi forma, într-o manieră
inedită. Poezia norvegiană contemporană demonstrează o mare fascinaţie faţă de
realitate, dar imensa diversitate de stiluri şi forme de exprimare a poeţilor actuali
este dificil de caracterizat printr-un standard comun